Mila lui Dumnezeu

De ce Dumnezeu îngăduie ca mai marii noștri „din mila lui Dumnezeu” să fie adeseori nevrednici?

Cuvânt

al celui întru Sfinți Părintelui nostru

Anastasie Sinaitul,

episcopul Antiohiei

De ce Dumnezeu îngăduie ca mai-marii noștri „din mila lui Dumnezeu” să fie adeseori nevrednici? Și dacă sunt „din mila lui Dumnezeu” și „rânduiți de Dumnezeu” după Sfânta Scriptură, cum se face să fie adeseori nevrednici?

Sfântul Anastasie Sinaitul ne explică:

Întrebare: Apostolul Pavel spune că stăpânirile lumii au fost așezate de Dumnezeu[1].

 Trebuie așadar să acceptăm că fiecare stăpânitor, rege sau episcop este înaintat la această vrednicie de către Dumnezeu?

Răspuns: Dumnezeu spune în Lege: „Vă voi da stăpânitori după inima voastră”[2]. Este vădit că stăpânitorii și împărații care sunt vrednici de această cinste sunt înaintați la această vrednicie de către Dumnezeu. Ceilalți care sunt nevrednici sunt înaintați prin îngăduința sau chiar și din voia lui Dumnezeu ca să stăpânească peste un popor nevrednic, tocmai din pricina nevredniciei lor.

Și ascultați câteva istorisiri referitoare la aceasta.

Când Fokas tiranul[3] a devenit împărat și a început acele vărsări de sânge începând cu Vonosos[4] călăul, a fost un oarecare monah în Constantinopol, om sfânt, care avea multă îndrăznire la Dumnezeu și, ca și cum s-ar judeca cu Dumnezeu, spunea cu simplitate:

 – Doamne, de ce l-ai făcut pe acesta împărat?

Apoi, după ce monahul a rostit aceste cuvinte mai multe zile, a auzit un glas de la Dumnezeu care i-a spus:

 – Deoarece nu am găsit altul mai rău.

A fost și o altă cetate în regiunea Tebaidei care era plină de fărădelege și ai cărei cetățeni săvârșeau multe lucruri mârșave și necuviincioase. Un oarecare om foarte depravat a fost cuprins dintr-o dată de o falsă umilință și a mers de s-a tuns monah și s-a îmbrăcat în schima monahală. Însă nu s-a lăsat deloc de faptele sale viclene. După o vreme s-a întâmplat să moară episcopul acelei cetăți. Atunci s-a arătat Îngerul Domnului unui om sfânt și i-a spus:

 – Mergi și pregătește cetatea, ca să-l hirotonească episcop pe cutare monah, ce fusese un om depravat.

A mers așadar acesta și a făcut ceea ce i s-a poruncit.

După ce a fost hirotonit cel despre care am amintit, care devenise și mai depravat, a început să-și închipuie în mintea sa că este cineva și să cugete cu trufie. Atunci i s-a arătat Îngerul Domnului și i-a spus:

 – De ce cugeți înalt, ticălosule? Îți spun adevărul că nu ai devenit episcop pentru că ai fi fost vrednic de arhierie, ci pentru că cetatea acesta un astfel de episcop merită.

De aceea, dacă cândva vei vedea vreun rege, stăpânitor sau episcop nevrednic și viclean, să nu te minunezi, nici să acuzi Pronia lui Dumnezeu, ci mai degrabă învață din aceasta și crede că suntem dați acestor fel de tirani din pricina fărădelegilor noastre. Și cu toate acestea, nu ne lăsăm de lucrurile noastre cele rele.

Întrebări și răspunsuri ale unor persoane despre diferite subiecte. Întrebarea 16, PG 89, 476B – 477A.

[1] Romani 13, 1.

[2] Ieremia 3, 15.

[3] Flavius Fokas, împăratul Bizanțului (602-610), renumit pentru asprimea și depravarea sa.

[4] Ministru în timpul lui Flavius Fokas (?).

 

Ce le lipsește oamenilor de astăzi?

Deși la etapa actuală lumea este suficient de îndestulată, nu e greu să observăm că ceva totuşi îi lipsește. Acest ceva însă este esențial. E vorba de Dragoste.

Oamenii nu mai iubesc! Nu știu cu ce se „mănâncă” această noțiune. Cel mult se iubesc pe sine.

 Nici nu prea au de unde să învețe dragostea. Acasă arareori le vorbește și le demonstrează cineva dragostea, la școală și în stradă și mai puțin se simte iubirea. Nici la televizor nu mai este prezentată…

Sunt sigur că mulţi m-ar contrazice: oare nu-și iubesc părinții copiii, oare nu se cultivă în societatea de astăzi dragostea și respectul, oare nu suntem cei care urmărim zeci de telenovele care se axează tocmai pe dragoste…

Faptul că oamenii au ajuns să-și iubească propriile pofte și porniri, că îi iubesc și chiar îi idolatrizează pe cei care sunt cu ei în același duh, pe odraslele lor, nu înseamnă că lumea a înțeles ce este cu adevărat iubire.

Aceasta se testează altfel, la durere, la nevoie…Însă de multe ori nu avem timp, suntem prinși cu alte griji, îi avem pe ai noștri, de care ne îngrijim…

Și chiar dacă uneori suntem deschiși spre a ajuta pe cineva, omitem dragostea… Oare Hristos nu ne spune că mai mult milă voiește, decât jertfă.

Zilele acestea a venit la mine o doamnă de vreo 30 de ani care în discuţie mi-a mărturisit că a înțeles principala ei problemă: că nu s-a iubit decât pe ea însăși și cât de frumos e să poți iubi pe toți și pe toate, de la Dumnezeu până la aproapele.

A iubi înseamnă a răbda, a accepta, a înțelege, a îndruma… şi încă atâtea altele înseamnă.

Să începem a aduna mai multă iubire.

Frumos ne spune scriitorul nostru Nicolae Dabija, că dacă scoatem cuvântul „dragoste” din Biblie, nu mai rămâne nimic din ea, nu folosește la nimic.

Or, Hristos, ca Om și Dumnezeu adevărat, mereu își revarsă dragostea Sa plină de jertfă. Să râvnim tocmai această Dragoste, căci Dumnezeu este Iubire!

Sfânta Teodora din Basta – Arkadia

„Hristoase al meu, iartă-i! Fă trupul meu biserică,

părul meu copaci și sângele meu râu”

            În fiecare an, la 11septembrie, prăznuim și cinstim pomenirea Cuvioasei Mucenițe și Fecioare Teodora din Vasta. Această sfântă este cunoscută nu numai în țara noastră, ci și în afara ei. Care este însă calea pe care a mers ea și a ajuns la sfințenie?

 

            Vom menționa pe scurt cele care sunt cunoscute despre viața și petrecerea ei cu scopul ca fiecare dintre noi s-o „invidieze” și să i se asemene.

            Sfânta era din Peloponezul cel născător de Sfinți și de eroi, de aceea de unii este numită Sfânta Teodora din Peloponez. Referitor la obârșia ei, regiunile cele mai probabile sunt Arcadia și Mesinia.

            A trăit în secolul 9, adică în perioada imperiului bizantin. Părinții ei au fost oameni săraci și neînsemnați, însă iubitori de Dumnezeu care au transmis copiilor lor credința în Hristos. Încă de mică Teodora, în comparație cu ceilalți frați, avea o deosebită dragoste și chemare către cele sfinte. Îl iubea pe Dumnezeu în așa măsură, încât dorea să-și afierosească Lui întreaga ei viață. Dobândea din zi în zi ceea ce Sfinți Părinți o numesc „dragoste de Hristos”.

            După ce a mai crescut, s-a hotărât să se închinovieze într-o mănăstire, ca acolo să cultive dragostea ei pentru Hristos. Lucru ciudat este că nu a preferat o mănăstire de maici, ci una de călugări. S-a prezentat ca bărbat cu numele „Teodor” la Mănăstirea „Panaghiței”, o mănăstire care se află la hotarul dintre județele Arcadia și Mesinia. Nu putem susține cu siguranță pentru ce motiv a făcut aceasta. Se pare că voia să se înstrăineze cu desăvârșire de cunoscuții ei.

            În Mănăstirea în care s-a închinoviat nu a întârziat să ajungă pildă de răbdare, ascultare și smerenie. Aceste virtuți au condus-o treptat la o mare sporire duhovnicească, recunoscută de egumen și de toți monahii. Părinții mănăstirii, minunându-se de personalitatea și harismele care o distingeau, i-au încredințat lucrările exterioare ale mănăstirii. În această ascultare se află totdeauna monahi sau monahii cu experiență în viața duhovnicească.

            În acea perioadă s-a răspândit în tot Peloponezul o înfricoșătoare foamete, încât lumea și Mănăstirea se primejduiau din pricina lipsei de hrană. Toți părinții și-au îndreptat privirile spre „Teodor”, singurul care îi putea ajuta în această situație atât de grea. Și într-adevăr, Teodor a cercetat multe case de creștini în scopul de a-i sprijini și, dacă era cu putință, de a trimite ceva pentru obștea mănăstirii.

            Dar s-a întâmplat ceva înfricoșător! O femeie a rostit împotriva ei o grea clevetire. „Călugărul m-a lăsat însărcinată”, a spus aceea. Zvonul acesta s-a răspândit ca fulgerul. O clevetire înfricoșătoare s-a întins peste tot. Părinții fetei însărcinate au urcat cu mânie la mănăstire și au poruncit lui „Teodor” să-i urmeze. „Monahul”, deși a negat clevetirea, însă nu a refuzat să-i urmeze. În continuare l-au judecat repede și l-au scos vinovat. A primit cea mai grea pedeapsă, moarte prin tăierea capului. Deși putea prin descoperirea trupului să dovedească nevinovăția ei, a preferat să „ridice” greutatea clevetirii.

Locul execuției a fost rânduit în satul Vasta, în regiunea Arcadiei. Călăul l-a dus până acolo, în timp ce „Teodor” urma „ca un miel fără de glas”. După puțin sufletul Sfintei Teodora a zburat spre Cer, la locul pregătit Cuvioaselor Mucenițe Fecioare ale Bisericii noastre.

Călăul și tovarășii lui, care au tăiat capul muceniței, au văzut trupul muceniței gol și căindu-se au cerut iertare de la Dumnezeu.

Acest fapt minunat s-a făcut cunoscut peste tot. Egumenul și monahii tânguindu-se au ajuns la locul muceniciei și slăvindu-L pe Dumnezeu au îngropat trupul ei în Sfânta lor Mănăstire.

Se spune că înainte de a i se fi tăiat capul, Sfânta a cerut de la Dumnezeu ca trupul ei să se facă biserică, părul capului ei să devină copaci, iar sângele ei râu.

Și într-adevăr, pe acoperișul bisericuței zidite în Vasta Arcadiei au răsărit copaci, care în chip minunat stau drepți pe acoperiș, mărturisind că „acolo unde voiește Dumnezeu, se biruiește rânduiala firii”.

Sfântul Ioan Gură de Aur, acest mare Părinte al Bisericii, spune: „Prăznuire de Sfânt (înseamnă) mergere pe urma Sfântului”. Să ne străduim ca, prin ajutorul lui Dumnezeu și prin mijlocirile Sfintei, să ne asemănăm ei și să devenim sfinți, pentru că acesta este scopul principal al vieții noastre al tuturor. Căci Domnul nostru ne poruncește: „Fiți sfinți, precum și Eu Sfânt sunt” (I Petru 1, 16).

Sursa:

Pr. Alexandru Stanciulescu Barda