AUTORUL CARE NU ARE CU CINE POLEMIZA

VIOREL ROMAN, AUTORUL CARE NU ARE CU CINE POLEMIZA

in Curentul.info. Lumea-i cum este, Bucuresti 25 Septembrie 2016, de Corneliu Vlad

Papa de la Roma vestea nu demult ca “astazi, in Biserica, sunt mai multi martiri crestini ca in primele timpuri”. Dar cine sa-l mai auda, in aceasta lume in care religia (in general) isi paraseste tot mai des locul din suflete pentru a intra sau a fi tarata in politica, in geopolitica si in razboaie? Consilierul academic (in Germania) Viorel Roman poate incerca o satisfactie amara: religia devine protagonist tot mai activ al dinamicii mondiale. Dar, vai, in chip ambivalent – si ca forta a binelui, si ca samanta a discriminarilor si violentei, insa, mai tragic, ca victima a convulsiilor din viata internationala. Cand emitea celebra butada despre secolul XXI, ca va fi unul religios sau nu va mai fi deloc, Andre Malraux nu se gandea probabil pana la ce nivel primejdios de relationare se va ajunge intre religii si ce se intampla astazi rau in lume.

Mai pragmatic in elanul sau publicistic – dar in primul rand de istoric – Viorel Roman nu se dezminte nici in acest an in traditionalul sau ritual editorial (care functioneaza de peste un sfert de veac) : o carte pe an, care sa-i reuneasca scrierile ultimelor 12 luni. Anul acesta, titlul cartii este “Europa crestina”, pentru ca 2016 este un an insemnat prin doua evenimente cu adanci semnificatii: Sinodul/Conciliul panortodox, in iunie in insula Creta, iar inaintea sa, in februarie, intalnirea Suveranului Pontif cu Patriarhul Bisericii Ruse. Doua evenimente cu adevarat istorice, chiar daca marcate de neimpliniri si care au lasat poate tot atata dezamagire cata satisfactie, dar pe care mai toti comentatorii, de la noi, ai faptului international le-au trecut dezinvolt cu vederea. (vorba lui Stalin: Papa? Cate divizii?). Dr. Viorel Roman, chiar daca nu vorbeste deschis de “ciocnirea religiilor” pare sa fi intrezarit de multa vreme fenomenul, mai de-a dreptul spus, inaintea canonicului politolog american Samuel Huntington cu nu mai putin vestita lui teza a “ciocnirii civilizatiilor”. Caci civilizatiile, pana la urma, vor ajunge sa fie cam una sau , in orice caz, un construct global cu componente cat de cat compatibile, acolo le va duce globalizarea; culturile sunt, si ele, pandite de multiculturalitate, alienare si uniformizare, dar pana la apropierea intre religii “e-o cale-atat de lunga”…

Ce surprinde – adica, mai concret, atrage sau “deranjeaza” – in scrierile autorului Viorel Roman este maniera provocatoare, incitanta, uneori de-a dreptul abraziva prin care isi obliga cititorul sa se pronunte. Textele sale nu sunt adormitoare sau banale> In ele alterneaza sau coexista afirmatii ofensatoare si tolerante, sentinte fara drept de apel si invitatie la dialog, concluzii transante sau, voit, in coada de peste. Cum sa nu te faca sa raspunzi cumva unui asemenea discurs ce nu te poate lasa indiferent sau cum sa nu te puna macar pe ganduri cateva clipe? Autorul ii trateaza cu superioritate, dar si cu ingaduinta si condescendenta de bun crestin, pe “moldo-valahi” (in interbelic li se spunea regateni, dar, in sfarsit), le recunoaste ca ei au facut Unirea, dar nu poate sa nu adauge ca Ideea apartine, de fapt, “ardelenilor”. Parca mai merge. Dar alte afirmatii vor soca sau chiar revolta, cu siguranta, ca de pilda: “Romania Mare nu s-a orientat spre Roma cum sperau ardelenii la Alba Iulia” (pe ce ne bazam sa spunem apasat ca “sperau”?). La asemenea pasaje unii cititori se vor indigna, la alte pasaje altii, cu simtul umorului, se vor amuza copios: “Occidentalii il preamaresc pe Creator prin munca (pentru protestanti, catolici radicali, ea e conduita mantuirii), perfectionarea conditiiilor de trai. Ortodocsii cred ca astfel El este mai degraba trecut cu vederea si tradat. Vestul se uita de sus la mizeria materiala din Est, in timp ce ortodocsii cred in superioritatea lor duhovniceasca si soborniceasca absoluta”. Asadar, dr. Roman e pus pe provocare permanenta prin spusele sale. Dar provoaca la dialog, la polemica, disputa, de fapt la clarificare. Iata: intre cele doua razboaie, “fara un dialog cu Roma, totul s-a naruit in numai doua decenii”. Oricine poate replica, insa, ca nici Papa de la Roma nu ar fi putut rupe pactul Ribbentrop-Molotov. Sau: “Ortodocsii sunt mereu in criza si cei mai saraci europeni”. Dar alti crestini nu au fost, nu sunt si ei, in criza?

Oricum, redutabilii polemisti de pe Dambovita nu se prea grabesc sa incruciseze floreta cu agilul, dar nu neaparat invulnerabilul/infailibilul autor (tot roman) de pe tarmurile nordice. Cei care-i mai spun cate ceva sunt mai ales iubitorii acuratetei textului tiparit, care-i reproseaza greu egalabila neglijenta ortografica, gramaticala, stilistica, editoriala etc. Instrumente, si ele, ale provocarii cititorului. Dar nu prin asta ne incita in primul rand dr. Viorel Roman. De fapt, stau si ma intreb: oare ne incita? Sau, cum ne stim, asa ramanem : “la toate rece”?

Universitaet Bremen