Povestea târfelor mele triste 5

Gabriel García Márquez

Povestea târfelor mele triste

Memoria de mis putas tristes, 2004

„Nu se cuvine să faceţi nimic de prost gust, l‑a prevenit pe bătrânul Eguchi femeia de la han. Nu se cuvine să‑i vârâţi degetul în gură fetei ador­mite şi nici să încercaţi orice altceva de felul acesta."

Yasunari Kawabata,

Casa frumoaselor adormite

5

Citind Idele lui Martie, am dat peste o frază cum­plită pe care autorul i‑o atribuie lui Iulius Caesar: „E cu neputinţă ca până la urmă să nu ajungi cum crede lumea că eşti". Nu i‑am putut verifica adevărata obârşie în propria operă a lui Iulius Caesar şi nici în lucrările biografilor lui, de la Suetoniu până la Carcopino, dar a meritat strădania să încerc. Fata­lismul ei aplicat cursului vieţii mele în următoarele luni mi‑a întărit hotărârea de care aveam nevoie nu numai pentru a scrie această poveste, ci şi pentru a o începe fără pudoare cu dragostea Delgadinei.

N‑aveam o clipă de linişte, abia dacă luam ceva în gură şi am slăbit atât de tare, că pantalonii nu mi se mai ţineau în talie. Durerile vremelnice îmi rămaseră în oase, treceam brusc de la o dispoziţie la alta, fără nici un motiv, îmi petreceam nopţile într‑o stare de buimăceală care nu mă lăsa nici să citesc şi nici să ascult muzică, dar, în schimb, ziua mi se ducea moţăind într‑o somnolenţă prostească, fără să reuşesc să adorm.

Alinarea mi‑a picat din cer. În autobuzul aglo­merat care mergea spre Loma Fresca o femeie de pe scaunul de lângă mine, pe care n‑o văzusem când am urcat, mi‑a şoptit la ureche: încă mai tragi la rame? Era Casilda Armenta, o dragoste de demult, femeie din popor care mă suportase drept client tenace de când ajunsese o adolescentă mândră. Odată retrasă, cam bolnavă şi fără un ban, se măritase cu un grădinar chinez care i‑a dăruit numele şi ocrotirea lui, poate şi puţină iubire. La şaptezeci şi trei de ani, avea aceeaşi greutate ca întotdeauna, era tot fru­moasă şi iute din fire şi păstra neştirbită neru­şinarea meseriei.

M‑a dus la ea acasă, o grădină de chinezi pe o colină între şosea şi mare. Ne‑am aşezat pe fotoliile de plajă de pe terasa umbroasă, printre ferigi şi tufe de bugainvilla, cu diverse colivii de păsări atârnate de streaşină. La poalele colinei se vedeau grădinarii chinezi cu pălăriile lor conice plantând zarzavaturi pe soarele arzător şi întinderea de apă cenuşie de la Bocas de Ceniza cu cele două diguri de stânci care canalizează fluviul câteva leghe în mare. Pe când stăteam de vorbă, am văzut intrând un transatlantic alb pe gura fluviului şi l‑am urmărit tăcuţi până i‑am auzit mugetul de taur lugubru în portul din depărtare. Ea suspină. Îţi dai seama? În mai bine de o jumătate de veac e prima oară când nu te primesc în vizită stând în pat. Acum suntem alţii, i‑am zis. Ea continuă fără să mă audă: Ori de câte ori se vorbeşte de tine la radio, lăudându‑te pentru dragostea pe care ţi‑o poartă lumea şi numindu‑te maestru al iubirii, închipuieşte‑ţi că‑mi trece prin cap că nimeni nu ţi‑a cunoscut virtuţile şi năravurile aşa ca mine. Serios, spuse, nimeni nu te‑ar fi putut suporta mai bine.

N‑am mai rezistat. Ea şi‑a dat seama, mi‑a văzut ochii umezi de lacrimi, şi numai atunci a descoperit, pesemne, că nu mai eram cel de odinioară, iar eu i‑am susţinut privirea cu un curaj de care nu m‑am crezut niciodată în stare. Treaba e că am început să îmbătrânesc, i‑am spus. Suntem deja bătrâni, oftă ea. Numai că n‑o simţi pe dinăuntru, dar pe dinafară o vede toată lumea.

Era cu neputinţă să nu‑mi deschid inima, aşa că i‑am povestit toată istoria care îmi pârjolea măruntaiele, de la primul telefon dat Rosei Cabarcas, în ajunul zilei când am împlinit nouăzeci de ani, până la noaptea tragică în care am făcut zob odaia şi nu m‑am mai întors. Ea mi‑a ascultat spovedania de parcă ar fi trăit‑o, a rumegat‑o încetişor şi în cele din urmă a zâmbit:

— Fă ce te taie capul, dar n‑o pierde pe copila asta – îmi spuse – Nu‑i nenorocire mai mare decât să mori singur.

Ne‑am dus la Puerto Colombia în trenuleţul pentru copii ce mergea la fel de încet precum un cal. Am prânzit în faţa danei de lemn ros de carii pe unde intrase în ţară lumea întreagă înainte de a se draga Bocas de Ceniza. Ne‑am aşezat sub un coviltir din frunze de palmier, unde robustele matroane negrese serveau peşte prăjit cu orez, cocos şi felii de banane verzi. Am moţăit în zăduful píelos de la două şi am stat mai departe la taifas până când uriaşul soare de foc s‑a cufundat în mare. Realitatea mi se părea fan­tastică. Ia te uită cum s‑a sfârşit luna noastră de miere! spuse ea în glumă. Dar continuă pe un ton serios: Astăzi mă uit în urmă, văd şirul de mii de oameni care mi‑au trecut prin pat şi mi‑aş vinde sufletul să fi rămas cu unul dintre ei, chiar şi cu cel mai prost. Dar, slavă Domnului, l‑am întâlnit la vreme pe chi­nezul meu. E ca şi cum aş fi măritată cu degetul mic, dar e numai al meu.

M‑a privit în ochi, mi‑a cumpănit reacţia la spu­sele ei şi a adăugat: Aşa că du‑te chiar acum s‑o cauţi pe sărmana copilă, indiferent de‑ar fi adevărat ce‑ţi spune gelozia, ori ce‑ar fi să fie, căci nimeni nu‑ţi poate lua ce‑ai trăit cu adevărat. Însă fii atent, fără chestii romanţioase de bunic. Trezeşte‑o, pătrunde‑o până şi în urechi cu sula asta de măgar cu care te‑a procopsit diavolul pentru laşitatea şi zgârcenia ta. Şi încheie pe un ton serios, din tot sufletul: Să nu mori fără să vezi cât de minunat e să ţi‑o tragi din dragoste.

Mâna îmi tremura a doua zi când am format numărul de telefon. Atât datorită tensiunii revederii cu Delgadina, cât şi a nesiguranţei în privinţa felului în care avea să‑mi răspundă Rosa Cabarcas. Avuse­sem o ceartă straşnică din pricina preţului exagerat cu care‑mi taxase stricăciunile făcute în odaie. Am fost silit să vând unul dintre tablourile cele mai îndrăgite de mama, care valora o avere, dar la mo­mentul adevărului n‑a preţuit nici a zecea parte din cât îmi făcusem eu iluzii. Am întregit suma cu restul economiilor mele şi i‑am dus‑o Rosei Cabarcas cu o poruncă fără drept de apel: O iei sau laşi totul baltă. A fost sinucidere curată, pentru că numai vânzând unul dintre secretele mele ea mi‑ar fi distrus buna reputaţie. Dar n‑a cârtit, ci a păstrat tablourile pe care le luase drept gaj în noaptea cu cearta. Am pierdut absolut totul jucând pe o singură carte: am rămas fără Delgadina, fără Rosa Cabarcas şi fără ultimele eco­nomii. Totuşi, am sunat la telefon o dată, de două ori, de trei şi, în sfârşit, ea: Da? N‑am putut scoate un sunet. Am închis. M‑am trântit în hamac, încercând să mă liniştesc cu lirica ascetică a lui Satie, şi am năduşit atâta, că pânza s‑a udat toată. Până a doua zi n‑am avut curajul să‑i mai telefonez.

— Ei bine, dragă, am spus cu voce hotărâtă. Astăzi, da.

Rosa Cabarcas, de bună seamă, era mai presus de orice. Ah, învăţatul meu trist, oftă cu hazu‑i de neînvins, prăpădeşti două luni şi revii doar ca să ceri imposibilul. Mi‑a povestit că n‑o mai văzuse pe Delgadina de mai bine de o lună, că părea să‑şi fi revenit de minune după spaima pricinuită de stricăciunile pe care le făcusem eu, până într‑atât încât nici măcar nu le‑a pomenit şi nici n‑a întrebat de mine, că era foarte mulţumită cu o nouă slujbă, mai comodă şi mai bine plătită decât să coasă nas­turi. Un val de foc viu mi‑a pârjolit măruntaiele. Nu poate fi decât cea de curvă, i‑am zis. Rosa îmi răspunse fără să clipească: Nu fi prost, de‑ar fi aşa, s‑ar afla aici. Unde, oare, i‑ar putea fi mai bine? Iuţeala logicii ei mi‑a agravat îndoiala: Şi cum ştiu că nu‑i acolo? În cazul ăsta, replică ea, cel mai bine pen­tru tine e să nu ştii. Sau nu‑i aşa? Am urât‑o şi de data asta. Ea, după multe insistenţe, mi‑a promis să‑i dea de urmă copilei. Fără multe speranţe, fiindcă tele­fonul vecinei unde o suna era tot stricat şi n‑avea cea mai mică idee unde locuia. Dar nu‑i cazul să disperi, ce naiba, zise, îţi telefonez într‑un ceas.

A fost un ceas de trei zile, dar a dat de copilă, disponibilă şi teafără. M‑am întors ruşinat şi am sărutat‑o puţin câte puţin, în chip de penitenţă, de la miezul nopţii până cântară cocoşii. O iertare lungă pe care mi‑am promis s‑o repet veşnic, şi totul a fost de parc‑aş fi luat‑o iar de la început. Camera fusese golită şi proasta ei folosinţă făcuse să se strice tot ce adusesem eu. Rosa o lăsase aşa şi mi‑a spus că orice îmbunătăţire trebuia s‑o fac eu, având în vedere că îi mai datoram bani. Însă situaţia mea economică ajun­sese cum nu se poate mai proastă. Banii de pensie erau tot mai neîndestulători. Puţinele lucruri van­dabile care mai rămăseseră în casă, în afară de biju­teriile sacre ale mamei, erau lipsite de valoare comercială şi nimic nu era destul de vechi spre a fi trecut la capitolul antichităţi. În vremuri mai bune, guvernatorul îmi făcuse oferta ispititoare de a‑mi cumpăra în bloc cărţile clasicilor greci, latini şi spanioli pentru Biblioteca Departamentală, dar n‑am avut inima să le vând. Mai târziu, cu schimbările politice şi degradarea lumii, nimeni din guvern nu s‑a mai gândit la arte ori la literatură. Sătul să tot caut o soluţie onorabilă, mi‑am pus în buzunar biju­teriile pe care Delgadina mi le dăduse înapoi şi m‑am dus să le amanetez pe o străduţă sinistră ce dădea în piaţa principală. Cu un aer de savant distrat, am străbătut în sus şi în jos locul acela mizer, înţesat de cârciumi de cea mai proastă speţă, anticariate şi case de amanet, dar demnitatea Florinei de Dios mi‑a aţinut calea: nu m‑am încumetat. Atunci m‑am hotărât să le vând cu capul sus la bijuteria cea mai veche şi de încredere din oraş.

Vânzătorul mi‑a pus câteva întrebări în vreme ce examina bijuteriile cu monoclul. Se distingea prin comportamentul, stilul şi groaza pe care ţi‑o inspiră un medic. I‑am explicat că erau bijuterii moştenite de la mama. El încuviinţa cu un mor­măit la fiecare din lămuririle mele şi, în sfârşit, îşi scoase monoclul:

— Îmi pare rău, spuse, dar sunt din sticlă ordinară.

Văzându‑mi surpriza, mi‑a explicat cu o compă­timire blândă: Slavă Domnului că aurul e aur şi platina e platină. Mi‑am pipăit buzunarul să mă asigur că aveam facturile de cumpărare şi i‑am spus fără resentimente:

— Păi au fost cumpărate în magazinul acesta distins acum mai bine de o sută de ani.

El nici nu clipi. Se întâmplă de obicei, spuse, ca de la bijuteriile moştenite să dispară încetul cu încetul pietrele cele mai valoroase, o dată cu trecerea tim­pului, fiind înlocuite de ştrengarii familiei sau de bijutieri necinstiţi, şi numai când cineva încearcă să le vândă se descoperă înşelăciunea. Dar îngăduiţi‑mi o secundă, zise, şi ieşi cu bijuterii cu tot pe uşa din fund. După un moment, se întoarse şi, fără nici o explicaţie, îmi făcu semn să iau loc în fotoliul de aşteptare şi‑şi văzu mai departe de treabă.

Am cercetat magazinul. Venisem cu mama în mai multe rânduri şi‑mi aminteam de câteva cuvinte ce reveneau mereu: „Să nu‑i spui tatălui tău". Pe neaşteptate, mi‑a trecut prin cap un gând care m‑a iritat: oare nu cum­va Rosa Cabarcas şi Delgadina, de comun acord, vânduseră nestematele şi‑mi înapoiaseră bijuteriile cu pietre false?

Mă perpeleam de atâtea îndoieli, când o secretară m‑a invitat s‑o urmez prin aceeaşi uşă din fund până la un birou mic, cu o bibliotecă lungă, înţesată cu volume groase. Un beduin uriaş se ridică de la masa de scris din spate şi‑mi strânse mâna, tutuindu‑mă cu o efuziune de prieten de o viaţă. Am fost colegi de liceu, mi‑a zis, în chip de salut. Mi‑a fost uşor să mi‑l aduc aminte: era cel mai bun fotbalist din şcoală şi un adevărat campion la primele noastre bordeluri. Nu‑l mai întâlnisem de cine ştie când şi m‑a văzut, pesemne, atât de rablagit, că m‑a confundat cu un coleg din copilărie.

Pe sticla care acoperea biroul avea deschis unul dintre catastifele din arhivă unde era trecut inven­tarul bijuteriilor mamei. O consemnare exactă, cu date şi amănunte, care dovedea că ea însăşi pusese să fie schimbate pietrele a două generaţii de frumoase şi demne fete Cargamantos şi le vânduse pe cele veri­tabile aceluiaşi magazin. Aceasta se întâmplase când tatăl patronului actual conducea bijuteria, iar el şi cu mine eram la şcoală. Însă chiar el m‑a liniştit: ter­tipurile acelea erau ceva obişnuit la marile familii în restrişte, pentru a‑şi rezolva plăţi urgente fără a‑şi sacrifica onoarea. În faţa realităţii necruţătoare, am preferat să le păstrez ca amintire a celeilalte Florina de Dios pe care n‑am cunoscut‑o niciodată. La începutul lui iulie, am simţit apropierea reală a morţii. Inima mea şi‑a pierdut ritmul şi am început să văd şi să simt pretutindeni semnele fără greş ale sfârşitului. Cel mai limpede a fost la con­certul de la Belle Arte. Aerul condiţionat se defec­tase şi crema artelor şi a literelor fierbea în suc propriu în sala arhiplină, dar magia muzicii crea o atmosferă celestială. La sfârşit, cu acel Allegretto poco mosso, m‑a străfulgerat revelaţia orbitoare că ascultam cel de pe urmă concert pe care mi‑l oferea destinul înainte de a muri. N‑am simţit nici durere şi nici teamă, ci emoţia devastatoare de a fi ajuns să trăiesc acest moment.

Când am reuşit, într‑un târziu, să‑mi croiesc drum, leoarcă de sudoare, printre îmbrăţişări şi fotografii, m‑am pomenit din senin cu Ximena Ortiz, ca o zeiţă de o sută de ani în scaunul cu rotile. Simpla‑i prezenţă mi se impunea ca un păcat mortal. Avea o tunică de mătase de culoarea fildeşului, netedă ca pielea ei, un colier de perle veritabile în trei şira­guri, părul sidefiu tuns după moda anilor douăzeci, cu un vârf de aripă de pescăruş în dreptul obrazului şi imenşii ochi galbeni iluminaţi de umbra naturală a cearcănelor. Totul în fiinţa ei dezminţea zvonul că era cu mintea dusă din pricina eroziunii fără leac a memoriei. Încremenit şi neajutorat în faţa ei, am reuşit să‑mi înving pala de foc ce‑mi încinsese faţa şi am salutat‑o în tăcere cu o înclinare a capului, ca la Versailles. Ea zâmbi precum o regină şi mă apucă de mână. Mi‑am dat atunci seama că şi întâlnirea aceea era o şansă a destinului şi n‑am ratat ocazia spre a‑mi scoate din inimă un ghimpe ce mă sâcâia dintotdeauna. Am visat am de zile momentul acesta, i‑am spus. Ea nu păru că înţelege. Nu mai spune! exclamă ea. Şi cine eşti tu? N‑am ştiut niciodată dacă uitase cu adevărat sau dacă a fost răzbunarea de pe urmă a vieţii ei.

Certitudinea că eram muritor, în schimb, mă luase prin surprindere cu puţin înainte de cincizeci de ani, într‑o împrejurare asemănătoare, într‑o noapte de carnaval, pe când dansam un tango apaş cu o femeie uluitoare căreia nu i‑am văzut niciodată faţa, mai voinică decât mine, având vreo douăzeci de kilograme în plus şi întrecându‑mă în înălţime cam cu două palme, şi care totuşi se lăsa purtată ca o pană în vânt. Dansarăm atât de strâns, că‑i simţeam sângele circulând prin vene şi eram parcă toropit de plă­cere graţie răsuflării ei gâfâitoare, mirosului de transpiraţie pătrunzător ca amoniacul, ţâţelor astronomice, când, deodată, m‑a străfulgerat pentru prima oară, aproape doborându‑mă la pământ, urletul morţii. A fost ca o profeţie violentă la ureche: Orice‑ai face, anul acesta sau peste o sută, ai să fii mort pe vecie. Ea se desprinse de mine, speriată: Ce‑aţi păţit? Nimic, i‑am răspuns, străduindu‑mă să nu‑mi pierd cumpătul:

— Tremur din pricina dumneavoastră.

De atunci am început să măsor viaţa nu în ani, ci în decenii. Cel al anilor cincizeci fusese hotărâtor, pentru că am devenit conştient că aproape toată lumea era mai tânără decât mine. Cel al anilor şaizeci a fost cel mai intens, din cauza bănuielii că nu‑mi mai rămânea timp să greşesc. Cel al anilor şaptezeci mi‑a inspirat teama, căci exista oricum posibili­tatea să fie ultimul. Totuşi, când m‑am trezit viu în dimineaţa celor nouăzeci de ani, în patul fericit al Delgadinei, mi s‑a năzărit plăcuta idee că viaţa nu era ceva care curge precum râul învolburat al lui Heraclit, ci o ocazie unică de a te întoarce pe gră­tar, perpelindu‑te şi pe partea cealaltă încă nouă­zeci de ani.

Am ajuns să plâng cu uşurinţă. Orice sentiment care stârnea duioşie mă făcea să simt un nod în gât şi nu întotdeauna reuşeam să mă stăpânesc, aşa că m‑am gândit să renunţ la plăcerea solitară de a‑i veghea somnul Delgadinei, nu atât din pricina incertitudinii morţii mele, cât din durerea de a mi‑o imagina fără mine tot restul vieţii ei. Într‑una din zilele acelea confuze, m‑am pomenit mergând aiurea pe prea dis­tinsa Stradă a Notarilor şi m‑a surprins că n‑am întâlnit altceva decât ruinele vechiului hotel de mâna a şaptea unde se închiriau camere cu ora în care am fost iniţiat cu de‑a sila în arta amorului, puţin înainte de a împlini doisprezece ani. Fusese reşedinţa unor armatori de pe vremuri, splendidă ca puţine altele din oraş, având coloane placate cu albas­tru şi frize aurite, de jur împrejurul unui patio cu o cupolă de sticlă în şapte culori ce iradia o lumină de seră. La parter, într‑un portic gotic ce dădea spre stradă, au fiinţat preţ de un secol birourile coloniale de notariat în care a lucrat, a prosperat şi s‑a ruinat părintele meu într‑o viaţă întreagă de vise fantas­magorice. Familiile de vază abandonaseră încetul cu încetul caturile de sus, care ajunseseră să fie ocupate de o legiune de femei de noapte în dizgraţie, care urcau şi coborau până în zori cu clienţii agăţaţi pen­tru un peso şi jumătate prin cârciumile din portul fluvial din apropiere.

La cei doisprezece ani ai mei, purtând încă pan­talonii scurţi şi ghetuţele de la şcoala primară, n‑am putut rezista tentaţiei de a vedea ce e la caturile de sus, pe când tata combătea în vreuna din întrunirile lui nesfârşite, şi m‑am pomenit cu un spectacol divin. Femeile care‑şi vindeau pe nimica toată trupul până în zori forfoteau prin casă de la unsprezece dimi­neaţa, când canicula vitraliului era de nesuportat, şi erau nevoite să trebăluiască umblând goale‑puşcă prin toată casa, în vreme ce‑şi comentau în gura mare aventurile de peste noapte. Am rămas îngrozit. Tot ce mi‑a dat prin cap a fost s‑o iau la fugă pe unde venisem, când una dintre femeile despuiate, zdravănă şi mirosind a săpun de casă, mă îmbrăţişă pe la spate şi mă luă pe sus până în cămăruţa ei cu pereţi de carton, fără ca eu s‑o pot vedea în toiul larmei şi al aplau­zelor chiriaşelor în pielea goală. M‑a trântit cu faţa în sus în patul ei pentru patru, mi‑a scos pantalonii cu o manevră măiastră şi s‑a aşezat călare peste mine, dar spaima de gheaţă care mi se prelingea pe trup nu m‑a lăsat s‑o primesc ca un bărbat. În noaptea aceea, fără să pot închide un ochi la mine în pat de ruşinea păţită, n‑am izbutit să aţipesc mai mult de un ceas, tânjind s‑o văd iar. Însă a doua zi dimineaţa, pe când chefliii dormeau duşi, am urcat tremurând până la ea şi am trezit‑o plângând în hohote, cu o dragoste nebună care a durat până a spulberat‑o necruţător vântul dezlănţuit al vieţii reale. Se numea Castorina şi era regina casei.

Cămăruţele hotelului costau un peso pentru a face amor la repezeală, dar foarte puţini dintre noi ştiam că aveau acelaşi preţ chiar şi pentru douăzeci şi patru de ore. Pe deasupra, Castorina m‑a introdus în lumea ei de rând, în care‑i pofteau pe clienţii săraci la micul lor dejun de gală, le împrumutau săpunul, le alinau durerile de dinţi şi, în cazuri de mare urgenţă, făceau cu ei dragoste din milă.

Dar în serile bătrâneţii mele din ultima vreme nimeni nu‑şi mai amintea de nemuritoarea Castorina, răpusă cine ştie când, care urcase de prin colţurile mizere ale digului fluvial până la tronul sacrosanct de mare madamă, cu un plasture de pirat pe ochiul pierdut într‑o încăierare la o circiumă. Ultimul ei tip, un negru zâmbitor din Camagiley, căruia îi ziceau Iona Ocnaşul, fusese un trompetist dintre cei mai de vază la Havana, până şi‑a pierdut zâmbetul complet într‑o catastrofă de tren.

Plecând de la vizita aceea care mi‑a lăsat un gust amar, am simţit un junghi la inimă pe care n‑am reuşit să‑l domolesc trei zile în şir, cu tot soiul de licori făcute în casă. Doctorul la care m‑am dus de urgenţă era dintr‑un neam de medici faimoşi, nepot al celui care m‑a consultat când aveam patruzeci şi doi de ani, şi mi‑a tras o sperietură zdravănă fiindcă părea acelaşi, la fel de îmbătrânit ca bunicul lui la şaptezeci, din pricina unei chelii premature, a unor ochelari de miop fără leac şi a unei tristeţi inconsola­bile. M‑a examinat minuţios din cap până‑n picioare, cu o atenţie de bijutier. Mi‑a ascultat pieptul şi spatele, mi‑a luat tensiunea şi mi‑a cercetat reflexele ciocănindu‑mi genunchii, apoi fundul ochilor şi culoarea de sub pleoapa de jos. În pauze, pe când eu îmi schimbam poziţia pe patul de consult, îmi punea întrebări atât de vagi şi de rapide, că abia dacă‑mi lăsa timp să mă gândesc la răspunsuri. După ce s‑a scurs o oră, m‑a privit cu un zâmbet fericit. Ei bine, zise, cred că nu pot face nimic pentru dum­neavoastră. Ce vreţi să spuneţi? Că starea dumneavoastră e cum nu se poate mai bună la vârsta pe care o aveţi. Ce curios, i‑am spus, la fel mi‑a zis bunicul dumnea­voastră pe când aveam patruzeci şi doi de am, de parcă timpul nici n‑ar trece. Veşnic veţi găsi pe cineva care să v‑o spună, zise, fiindcă veşnic veţi avea o vârstă. Eu, provocându‑l să emită o sentinţă îngrozitoare, i‑am răspuns: Singura definitivă este moartea. Da, admise el, dar nu‑i uşor să ajungi să mori într‑o stare aşa de bună ca a dumneavoas­tră. Îmi pare sincer rău că nu vă pot face pe plac.

Erau amintiri plăcute, dar în ajunul zilei de 29 august am simţit povara uriaşă a secolului ce mă aştepta impasibil, când am urcat cu paşi obosiţi scările casei. Atunci am mai văzut‑o o dată pe mama, Florina de Dios, în patul meu care fusese al ei până la moarte, şi mi‑a făcut acelaşi semn de binecuvântare ca ultima oară când am văzut‑o, cu două cea­suri înainte de a‑şi da sufletul. Tulburat de viziunea aceea, am interpretat‑o ca înştiinţarea de pe urmă şi i‑am telefonat Rosei Cabarcas să‑mi aducă chiar în noaptea aceea copila, presimţind că n‑avea să mi se împlinească iluzia de a mai trăi până la ultima suflare a celor nouăzeci de ani. Am sunat‑o iar la opt şi mi‑a repetat încă o dată că nu era cu putinţă. Trebuie să fie, cu orice preţ, i‑am strigat îngrozit. A închis fără să‑mi zică la revedere, dar după cinci‑sprezece minute a sunat ea:

— Mă rog, o ai aici.

Am sosit la zece şi douăzeci şi i‑am dat Rosei Cabarcas ultimele scrisori din viaţa mea, cu dis­poziţiile în privinţa copilei după sfârşitul meu ine­xorabil. Ea a crezut că mă impresionase cu povestea cu înjunghiatul şi mi‑a spus pe un ton glumeţ: Dacă ai de gând să mori, să n‑o faci aici, asta ar mai lipsi. Dar eu i‑am răspuns: Spune că m‑a călcat trenul din Puerto Colombia, rabla aia nenorocită care nu‑i în stare să omoare pe nimeni.

În noaptea aceea, gata de orice, m‑am culcat cu faţa în sus în aşteptarea durerii de pe urmă, în prima clipă a celor nouăzeci şi unu de ani ai mei. Am ascultat dangăt de clopot undeva, departe, am simţit mireasma sufletului Delgadinei dormind pe o parte, am auzit un strigăt în zare, suspinele cuiva care murise poate cu un secol în urmă în iatacul său. Atunci am stins lampa cu ultima suflare, mi‑am împletit degetele cu ale ei ca s‑o duc de mână şi am numărat cele douăsprezece bătăi de clopot de la ora douăsprezece cu cele douăsprezece lacrimi de pe urmă, până când prinseră a cânta cocoşii şi îndată dangătele triumfătoare, petardele de sărbă­toare ce proslăveau bucuria nesfârşită de a fi supra­vieţuit, teafăr şi nevătămat, vârstei de nouăzeci de ani.

Cele dintâi cuvinte le‑am adresat Rosei Cabarcas: Îţi cumpăr casa, toată, cu prăvălia şi grădina. Ea mi‑a spus: Să facem un rămăşag de oameni bătrâni: cel care supravieţuieşte rămâne cu tot ce are celălalt, cu act iscălit în faţa notarului. Nu, căci dacă mor eu, totul ar trebui să‑i rămână ei. Tot aia‑i, zise Rosa Cabarcas, eu o să mă ocup de copilă şi apoi îi las totul, şi ce‑i al tău, şi ce‑i al meu; nu mai am pe nimeni altcineva pe lume. Până atunci, îţi reamenajăm camera cu tot confortul, aer condi­ţionat, cărţile tale şi muzica ta.

— Crezi că ea o să vrea oare?

— Ah, sărmanul meu învăţat, înţeleg că eşti bătrân, dar nu şi nătâng, zise Rosa Cabarcas, prăpădindu‑se de râs. Biata copilă te iubeşte ca o nebună.

Am ieşit în stradă radios şi pentru prima oară m‑am recunoscut pe mine însumi în zarea înde­părtată a celui dintâi veac al meu. Casa mea, tăcută şi în bună rânduială la şase şi un sfert, începea să se bucure de culorile unei aurore fericite. Damiana cânta în gura mare în bucătărie, şi motanul revenit la viaţă îşi înfăşură coada pe gleznele mele şi mă însoţi până la masa de scris. Tocmai îmi aranjam hârtiile vechi, pana de gâscă şi călimara, când soa­rele izbucni printre migdalii din parc şi vasul fluvial al poştei, care zăbovise o săptămână din pricina secetei, intră mugind în canalul portului. Aveam, în sfârşit, parte de viaţă reală, cu inima la adăpost şi condamnat să mor de dragoste adevărată în agonia fericită a oricărei zile după ce aveam să împlinesc o sută de ani.

Mai, 2004