Ce facem cu Eminescu?

Ce facem cu Eminescu?[1]

Reflecţii de traducător (I)

Ceva ce seamănă cu negativismul adolescenţilor

   Am urmărit cu mâhnire în ultimul deceniu dezbaterile din ţară legate de Eminescu.

 ’Libertatea de expresie’ post-revoluţionară a acoperit un spectru foarte larg: alături de idolatrizări ce nu acceptă critica unui subiect tabu, s’au adus cu seriozitate detractări puerile (Eminescu a fost impus de comunişti); aparent subtile (este el oare relevant pentru modernitate?; este el poet ’naţional’?), sau exclusiv politizante (Eminescu a fost anti-semit; a fost reacţionar, etc).

   Dialogul nu s’a materializat de fapt în ceva coerent, temele de dezbatere au venit şi au trecut, la ’aniversară’ s’au adus omagii şablonarde care au dat apa la moară celor care îl considera oricum pe Eminescu desuet. Temele negative plutesc încă în aer, poate chiar în inconştientul colectiv al românilor, ca aburii nevăzuţi ai unei calomnii care persistă şi după ce acuzaţiile se dovedesc false.

   Văzute de peste ocean‚ ’dezbaterile’ au părut precum negativismul adolescenţilor ce nu se pot desprinde de fapt de tirania internalizată a autorităţii. Disputele au degenerat frecvent în răfuieli personale şi provincialisme irelevante, în faţa unor spectatori fascinaţi de dărâmarea oricărei statui de pe soclu.

   Într’un astfel de context, nu e de mirare că Institutul Cultural Român, ca interfaţă culturală cu străinătatea, şi-a pus problema eficacităţii promovării lui Eminescu. Am urmărit însă cu uimire la ICR NY un raţionament care s’a degradat în ultimul deceniu prin contaminarea cu fundalul toxic din ţară. Eminescu a ajuns să fie asimilat cu sentimentalismul desuet, colorat de nostalgie şi lipsit de discernământ al românilor din Diaspora (chiar toţi?). Dispreţul faţă de cei ce frecventau Centrele Culturale ca să-şi ogoiască dorul de casă (prezentaţi pe nedrept, în bloc, drept ’ca să mănânce mici şi să bea bere’) a generat ideea că Centrele (acum Institute) nu sunt menite să fie Cămine Culturale pentru români, ci instituţii/interfaţă pentru interacţiuni mai rafinate cu reprezentanţii locali ai artelor, muzicii şi literaturii. Desigur, nu mă îndoiesc, pentru crearea unei imagini de Românie modernă, în pas cu lumea... modernă (?) şi... rafinată (?).

   Eminescu între timp a rămas cu un fel de stampila, ca şi când valoarea literară sau importanţa sa culturală pentru români nu ar trece de nivelul ’Pe lângă plopii fără soţ’ şi a romanţelor îngânate de români pribegiţi, inculţi şi neciopliţi, pe scurt o icoană culturală locală irelevantă pentru străini.

   Argumentul irelevanţei este greu de acceptat altfel decât prin contaminare emoţională. ICR-ul are menirea constitutivă să reprezinte cultura română, în ansamblul ei, cu ceea ce a avut şi are mai valoros şi identificabil românesc. Patrimoniul cultural nu este negociabil pe criteriul cererii şi ofertei de piaţă!

   Apare din nou întrebarea dacă noi românii nu ne dăm singur în cap şi ne tăiem craca de sub picior. Credeţi ca ar putea măcar exista o dezbatere serioasă în ţările cu pricina pe tema dacă Lermontov, Heine, Schiller, Baudelaire, sau Poe sunt relevanţi pentru alte culturi? Sau pentru modernitate?

   Implicat activ în promovarea lui Eminescu în SUA (unde trăiesc de 25 de ani), am avut prilejul să observ impactul direct pe care poezia lui Eminescu îl are asupra  vorbitorului nativ al englezei. Adică cel neinfluenţat de patriotisme, de prefaţările criticilor literari sau de judecăţile de sus asupra culturii româneşti.

   In ultimii 10 ani am susţinut peste 15 prezentări/recitaluri Eminescu în oraşe americane şi canadiene. Amintesc printre cele destinate în primul rând nativilor (şi realizate exclusiv prin efort propriu) pe cele dela Smithsonian Institute, Harvard, New York University, Centrul Internaţional de Studii Est-Europene dela Berkley University, şi producţiile teatral-muzical-coreografice cuThe Legend of the Evening Star din 2005 şi 2008 dela New York. Reacţia auditoriului contrazice categoric teza irelevanţei lui Eminescu. Ele mi-au scos însă în evidenţă, de fiecare dată, cât de mare este golul informaţiei – lipsa materialelor de propagandă chiar generală şi, în special, lipsa traducerilor credibile.  

Prin ce ne facem cunoscuţi?

   Poate că este complexul de inferioritate al unei culturi mici (în sensul de 'cultură cultă’), apărută târziu şi exprimată într’o limbă ’folclorică’, din care cauză recurgem mereu la un pat a lui Procust, valorile noastre indiscutabile fiind în permanentă judecate prin prisma acceptabilităţii lor de către străini. Adică, un argument mercantil de ce se căuta, care s’a  pervertit în ceea ce trebuie făcut: noi, românii, ca să fi băgaţi în seama, trebuie să compunem, să scriem, să cântăm, ca în Occident!

   De aici, aberaţia promovării unei expoziţii ca cea din 2008 dela New York cu ’street art’ (Freedom for lazy people). Nu din perspectiva criticilor ICR-ului din ţară sau de aici (politizante, şi degenerând în lamentabile atacuri la persoană), ci a adevăratei irelevanţe pentru promovarea a ceea ce este realmente valoros şi semnificativ pentru spaţiul cultural românesc!Nu asta este sau trebuie să fie menirea constitutivă a Institutului?

   Nu prin producţie de imitaţie devenim relevanţi sau putem căpăta o imagine identitară! (nici măcar în cazul în care imitaţia are succes!) Motivaţia inconştientă a romanilor din ţară, (adoptată parcă şi de alegerea ICR-ului) este de tipul ’Da’ ce? Nu putem şi noi sa facem chestii d’astea!?’ – (Adica... ’de ce să n’avem şi noi faliţii noştri’?).

   Prioritatea pe care ICR-ul o acordă artelor vizuale, care nu necesită intermedierea traducerilor, este de înţeles. Dar este clar că în România nu se înţelege adevăratul impact transcultural al unor anume iniţiative, ca cea amintită mai sus. Arta stradală(cu mesaj intenţionat şocant  - ponei roz cu svastică, pădurice de falusuri, cheie/falus pentru peştera/vagin, etc. - iconoclasm poate interesant pentru România actuală) nu impresionează pe nimeni în America care a trecut prin experimentalismul asta acum vreo 40 de ani... De fapt, street art este un overstatement ce descrie chiar măgulitor o artă cel mult naivă, cu numai o treaptă peste nivelul grafitti. Vâlva creată în România în jurul controversatei expoziţii, ţinând atenţia mediei câteva luni, a fostabsolut irelevantă pentru America. Câteva ziare locale au prezentat-o ca pe o curiozitatate pe pagina a 7-a, mult zgomot pentru nimic (adică, uite pentru ce s’a chemat poliţia!), întâmplare uitată după câteva zile.

   Şi dacă tot e vorba de artă naivă, de ce n’am promova mai degrabă Cimitirul Vesel Săpânţa? Loc într’adevăr original şi unic în lume, cu specific mult mai uşor identificabil cu România decât teribilismul absolut comun al ’artei’ stradale!

   Neînţelegerea mesajului transcultural este întreţinută şi de infantilismul grandios al mediei româneşti. Acum câţiva ani, un articol semnala cu ton triumfal şi sub titlul infatuat Arta de a trai în România, văzută dela NY un grupaj de cinci piese scurte româneşti, printre care şi una intitulată FUCK YOU, Eu.ro.Pa! ’Arta de a trăi’??? 

Jucată în faţa unui auditoriu minim şi pierdută în oceanul ofertelor zilnice din Manhattan, iluzia că ’arta de a trăi’ în România (?) este de-acum bine-cunoscută lumii este un delusion of grandeur. Nici nu mă leg de titlul intenţionat vulgar al piesei (preluat neutru de americanul de rând), ci de irelevantă unei astfel de oferte culturale străinătăţii pentru a ne remarca întru... cultură şi spiritualitate.

Reprezentativ si recognoscibil

   Eminescu este nu doar poet ’naţional’ prin identificarea românilor cu spiritul său timp de un secol şi mai bine, el estereprezentativ pentru cultura noastră aşa cum doina este indentificabilă cu folclorul românesc, ţi nu cel francez, german sau englez!

   (Politica ICR-ului de promovare exclusivă a artei contemporane exclude de fapt şi folclorul românesc cel promovabil şi reprezentativ! Tema ar merita discutată mai pe larg; globalizarea  îmbină tot mai mult cultura şi turismul, cultura într’o definiţie mai largă incluzând artiştii populari, artizanii, turismul cultural, agro-turismul, etc.).

   Pentru promovarea lui Eminescu ca icoana recognoscibilă internaţional nu există în prezent nici o strategie culturală. ICR-ul ar fi trebuit de mult să fie numit ’Institutul Eminescu’, după modelul Institutului Goethe, ceea ce ar produce cel puţin recognoscibilitatea numelui său ca fiind legat de România. Eficacitatea unei astfel de strategii de marketing este a no-brainer(în americană), adică ’la mintea cocoşului’.

 Pentru a trezi interesul unui public pentru ’poetul românilor’, publicul ar trebui întâi să ştie că el...  există!

   Recognoscibilitatea culturală la nivel de brand naţional nu se face uşor. Brâncuşi şi Enescu, cu faima internaţională indiscutabilă, nu sunt nici acum unanim identificaţi cu România printre americani. (Prin contrast, ‚toată lumea’ ştie de unde este Nadia!). 

Argumentul inculturii maselor este irelevant: ORICE adus în atenţia publicului de suficiente ori devine în cele din urmă cunoscut! Este nevoie de o strategie culturală la nivel de guvern care să înţeleagă importanţa promovării sistematice a marilor valori (’patrimoniale’) cu scopul de a fi identificaţi în final cu imaginea României.

   Dar cum îl facem cunoscut pe Eminescu şi, mai ales, prin ce? Ar trebui să fie evident (şi nu este!) ca, în contrast cu Enescu (care comunică direct, prin muzică) sau Brâncuşi (prin vizual) Eminescu nu poate fi promovat decât prin intermedierea traducerilor de calitate (credibile). Voi prezenta în continuare trista realitate a traducerilor eminesciene în engleza.

Adrian George Sahlean

Notă Biografică

Născut în România, ADRIAN GEORGE SAHLEAN deţine diploma de Master’s în filologie engleză şi spaniolă (Bucureşti, 1975) şi psihanaliza (Boston, 1995). În 2002 obţine certificarea clinică de psihanalist, terminându-şi în prezent doctoratul. Dl. Sahlean este autorul a trei volume de traduceri de poezie în engleză şi a unor eseuri de traducere literară.

Începând cu apariţia volumului bilingv The Legend of the Evening Star/Legenda Luceafărului (Boston, Prospero Press, 1996), ediţie reluată şi de Biblioteca Naţionala Română în anul 2000, şi continuând cu volumul bilingv Eminescu – Selected Poema/ Poezii Alese (Bucureşti, Editura Univers, 2000), tălmăcirile A G Sahlean şi-au câştigat treptat o largă apreciere. Volumul publicat de Editura Univers a primit medalia comemorativă de aur „Eminescu 2000” şi Marele Premiu al Asociaţiei Scriitorilor şi Artiştilor Români din SUA „LiterArt XXI” (2002). 

Pe parcursul anilor, traducerile eminesciene au constituit o sursă de inspiraţie şi pentru creatori din alte domenii artistice:

(2002) Fundaţia culturală română şi British Council au sponsorat un disc audio cu traducerea Luceafărului eminescian (The Legend of the Evening Star) în recitarea Principelui Radu de Hohenzollern-Veringen pe fundalul muzical al Poemei Române de George Enescu;

(2003); Compozitorul american William Toutant a scris o piesă pentru bariton şi pian pe textul „Glossei”;

(2004) Compozitorul american (de origine română) Dino Ghezzo a compus o piesă multimedia pe libretul englezesc al „Luceafărului”

(2005) 'The Evening Star' a fost pus în scenă într’o montare teatral-muzical-coreografica la teatrul 'Acorn' din New York, şi reluată în (2008) la teatrul ‘Marjorie Dean Little’ din Manhattan.

(2007) Cântăreaţa şi pianista de jazz Anca Parghel a compus o piesă pe variantă englezească a poeziei 'De ce nu-mi vii?'

(2007) Poetul american W. C. Cross a dat o replică modernă „Odei” (în metru antic), temele eminesciene universale fiind abordate din perspectiva experienţei americane contemporane; (publicată şi în Convorbiri Literare în 2008)

În 2006, traducerile au fost incluse într’o nouă ediţia bilingvă 'Eminescu - Eternul Dor, Imposibila Iubire' ('Eternal Longing, Impossible Love') volum însoţit de un disc audio ce înglobează peste 400 de ore de muncă de înregistrare, editare, montaj şi ilustraţie muzicală.  Variantele englezeşti sunt recitate de cunoscutul actor Jeremy Geidt, dela American Repertory Theatre din Cambridge, pe fond muzical interpretat de pianistul Horia Mihail.  CD-ul cuprinde, printre altele, „Luceafărul”, „Glossa”, „Scrisoarea I”, „La Steaua”, „Stelele’n Cer”, „Oda”, „Pe lângă plopii fără soţ” şi „De ce nu-mi vii”, poeme aflate în volumul premiat Eminescu – Selected Poems apărut la editura Univers.

Dl. Sahlean este fondator (2004) ăi preşedinte al organizaţiei non-profit Global Arts (www.globalartsnpo.org), menită să faciliteze schimbul cultural şi educativ dintre România şi SUA.  Organizaţia a primit statutul non-profit în anul 2005, ca recunoaştere directă a activităţilor sale, în prezent având ca obiectiv principal promovarea lui Eminescu în rândul publicului american.

Dl. Sahlean este membru al Uniunii Scriitorilor din România, Societăţii Americane de Psihanaliza Moderna, Asociaţiei Traducătorilor Literari din America, şi Asociaţiei Scriitorilor şi Ziariştilor Medici