Viitorul nu trebuie să excludă ființa

DRAFT: Colocviile de Marți - „Viitorul și trecutul” 27 septembrie 2016, 5 pm, Calderon 39

Colocviile de Marți

Marți 27 septembrie 2016, 5 pm, Calderon 39.

 Anul VII, nr. 9 (82).

Tema:  Viitorul nu trebuie să excludă ființa

Premieră:

Neculai Urs: George Topârceanu conferențiind despre cărți

Intervenții

George Anca: Devenire / ființă la Drăghicescu și Noica

Puși Dinulescu: Lectură-mișcare-finisare

Silvia Cincă: „Viitorul și trecutul”

Mihaela Munteanu: Fantomele operei

Viorel Speteanu: Bătălia de pe Dealul Spirii

Teatru de poezie

Corneliu Zeana (relansare),Toma George Maiorescu, Constantin Abăluță, Gabriela Tănase, Vali Pena, Ștefan Opreanu

Coordonator: Dr. George Anca

                        

                        Mihai Eminescu – sub umbra geniului, cîntă glasul eternităţii

Posted  by filialamaramures

 Opera lui Mihai Eminescu, asemenea aceleia a tuturor marilor creatori ai lumii, este deschisă continuu interpretărilor critice. În jurul ei s-au învîrtit toate generaţiile care au urmat, asimilînd-o din perspective diverse. Personalităţi notorii ale spiritualităţii noastre naţionale şi ale celei universale au lăsat în urma lor un gînd, o idée, despre acest “rege al cugetării omeneşti”.

Faptul se explică uşor de vreme ce, “ca geniu universal, Eminescu ne apare drept artistul demiurg care a realizat în opera lui cea mai profundă şi mai deplină sinteză a spiritului creator românesc”. Rămînînd rezistentă în faţa măcinătoare a timpului, creaţia eminesciană se constituie ca o sumă de valori estetice unice şi ca un tezaur de gîndire creatoare la care ne raportăm mereu, spre înţelegerea mai adîncă a identităţii şi a integralităţii noastre spirituale în acest spaţiu geografic. Eminescu este poetul nostru absolut, de necomparat cu nici unul dintre contemporanii sau urmaşii săi.

Propunem în continuare strălucite aprecieri, mărturii profunde şi semnificative despre ce a însemnat Eminescu pentru literatura română şi universală, pentru întreg neamul românesc. Sînt lucrări de reală utilitate pentru elevi, studenţi, profesori, cît şi pentru toţi împătimiţii de Luceafăr…

Anca, George. Mantra Eminescu / George Anca. – Târgovişte : Ed. Bibliotheca, 2011. – 140 p.

Arghezi, Tudor. Eminescu / Tudor Atghezi ; îngrij. ed., postf. de Leonard Gavriliu. – B. : Ed. Univers Enciclopedic, 2000. – 108 p.

Călinescu, George. Opera lui Mihai Eminescu / George Călinescu; introd. de Eugen Simion. – Ch., B. : Ed. Litera Internaţional, 2003. – 692 p.

Cimpoi, Mihai. Esenţa fiinţei : (Mi)teme şi simboluri existenţiale eminesciene / Mihai Cimpoi. – Iaşi: Ed. Princeps Edit, 2007. –  216 p.

Ciobanu, Constantin Gh. Mihai Eminescu în filateria şi cartofilia universală: Catalog enciclopedic / Constantin Gh. Ciobanu, Maria Godorozea. – Ch.: Ed.  Î.E.P. Ştiinţa, 2010. – 120 p.

Costandache, Marian. Luceafărul eminescian : Note la o paradigmă transmodernă / Marian Constandache. –  Iaşi : Ed. Princeps Edit, 2006. – 94 p.

Derşidan, Ioan. Monologul dramatic eminescian / Ioan Derşidan. – Cluj-Napoca : Ed. Dacia, 2001. – 200 p.

Drăgan, Gheorghe. Poetică eminesciană : Temeiuri folclorice. – Iaşi : Ed. Polirom. – 256 p.

Drăgan, Mihai. Eminescu tînăr sau “a doua mea fiinţă” / Mihai Drăgan. – Iaşi : Ed. Institutul european, 1999. – 479 p.

Drăgan, Mihai. Poetică eminesciană: Temeiuri folclorice / Mihai Drăgan. – Iaşi : Ed. Polirom, 1999. – 256 p.

Dulcea mea Doamnă / Eminul meu iubit : corespondenţă inedită Mihai Eminescu – Veronica Micle: scrisori din arhiva familiei Graziella şi Vasile Grigorcea / ed. îngrij., transcr., note şi pref. de Christiana ZarifopoI-Illias. – Iaşi : Ed. Polirom, 2000. – 276 p.

Dumitrescu Buşulenga, Zoe. Eminescu. Viaţa / Zoe Dumitrescu Buşulenga. – B. : Ed. Elion, 2000. – 232 p.

Georgescu, N. Moartea antumă a lui Eminescu : 1883-1889 / N. Georgescu. – Ch. : Ed. cartier, 2002. – 304 p.

 Horvat, Săluc. Însemnări despre Mihai Eminescu : studii şi articole / Săluc Horvat. – Baia Mare : Ed. Universităţii de Nord, 2000. – 132 p.

Mămăligă, Dumitru. Eminescu şi Veronica : Poveste de dragoste / Dumitru Mămăligă. – Ch. : Ed. Pontos, 2005. – 84 p.

 Mănucă, Dan. Pelerinaj spre fiinţă : eseu asupra imaginarului poetic eminescian. – Iaşi : Ed. Polirom, 1999. – 288 p.

Melancu, Ştefan. Eminescu şi Novalis : paradigme romantice / Ştefan Melancu.  – Cluj-Napoca : Ed. Dacia, 1999. – 176 p.

Melian, Alexandru. Mihai Eminescu – poezia invocaţiei / Alexandru Melian. – B. : Ed. Atos, 1999. – 272 p.

Munteanu, Goerge. Hyperion, 1. Viaţa lui Eminescu / George Munteanu. – Ch. : Ed. Ştiinţa, 2002. – 348 p.

Murăraşu, D. Naţionalismul lui Eminescu / D.  Murăraşu; ed. de Stancu Ilin. – B. : Ed. Atos, 1999. – 398 p.

Nedelcea, Tudor. Eminescu, istoricul / Tudor Nedelcea. – Craiova : Ed. Fundaţia “Scrisul Românesc”, 1998. – 304 p.

Nedelcea, Tudor. Eminescu şi cugetarea sacră / Tudor Nedelcea; postf. de Victor Crăciun. – Craiova : Ed. Fundaţia “Scrisul Românesc”, 2000. – 186 p.

Papu, Edgar.  Eminescu într-o nouă viziune / Edgar papu. – Iaşi : Ed. Princeps Edit, 2005. – 124 p.

Păsat, Dumitru. Eminescu şi fascinaţia cărţii. – Ch.: Ed. Pontos, 2002. – 64 p.

Toma-Damşa, Maria. Eminescu – erou literar : antologie / Maria Toma-Damşa. – Deva : Ed. EMIA, 2000. – 300 p.

Ungureanu, Gheorghe. Eminescu în documente de familie / Gheorghe Ungureanu; îngrij. de Dumitru Ivănescu şi Virginia Isac. – Iaşi : Ed. Junimea, 2001. – 569 p.

MIHAI EMINESCU

Povestea teiului

- Blanca, ştii că din iubire

Făr' de lege te-ai născut;

Am jurat de la-nceput

Pe Hristos să-l iei de mire!

Îmbrăcându-te-n veşmântu-i,

Lepădând viaţa lumii,

Vei spăşi greşala mumii

Şi de-o crimă tu mă mântui.

- Traiul lumii, dragă tată,

Cine vor, aceia lese-l,

Dară sufletul mi-e vesel,

Tinereţea luminată;

Danţul, muzica, pădurea,

Pe acestea le-ndrăgii,

Nu chiliile pustii

Unde plângi, gândind aiurea!

- Ştiu mai bine ce-ţi prieşte,

Cum am spus, aşa rămâne;

Pentru drumul cel de mâine

De cu azi te pregăteşte!

Mâna Ea la ochi şi-o ţine,

Toate minţile-şi adună,

Să ia lumea-n cap, nebună,

Parc-atâta-i mai rămâne.

Calu-i alb, un bun tovarăş,

Înşeuat aşteapt-afară,

Ea picioru-l pune-n scară

Şi la codru pleacă iarăşi.

Sara vine din arinişti,

Cu miroase o îmbată,

Cerul stelele-şi arată,

Solii dulci ai lungii linişti.

Dar prin codri ea pătrunde

Lângă teiul vechi şi sfânt,

Ce cu flori pân-în pământ

Un izvor vrăjit ascunde.

Îngânat de glas de ape

Cânt-un corn cu-nduioşare

Tot mai tare şi mai tare,

Mai aproape, mai aproape;

Iar izvorul, prins de vrajă,

Răsărea, sunând din valuri -

Sus în codri de pe dealuri

Luna blândă ţine strajă. -

Ca din farmec Ea tresare,

Şi privind uimită-n lături,

Vede-un tânăr chiar alături,

Pe-un cal negru e călare...

Oare ochii ei o mint,

Sau aievea-i, adevăru-i?

Flori de tei el are-n păru-i

Şi la şold un corn de-argint.

Ea privi atunci în jos,

Trece mâna pe la tâmple,

Iară inima-i se umple

De un farmec dureros.

El se da tot mai aproape

Şi cerşea copilăreşte;

Al ei suflet se răpeşte

De închide-a ei pleoape.

Cu o mână îl respinge,

Dar se simte prinsă-n braţe,

De-o durere, de-o dulceaţă

Pieptul, inima-i se strânge.

Ar striga... şi nu se-ndură,

Capu-i cade pe-a lui umăr,

Sărutări fără de număr

El îi soarbe de pe gură;

O desmiardă ş-o întreabă,

Iar ea faţa şi-o ascunde,

Şi aşa de-ncet răspunde

Cu o voce dulce, slabă.

Tot alături călăresc,

Nu au grija nimănuia,

Şi de dragi unul altuia

Ei din ochi se prăpădesc;

Se tot duc, se duc mereu,

Trec în umbră, pier în vale,

Iară cornul plin de jale

Sună dulce, sună greu.

Blându-i sunet se împarte

Peste văi împrăştiet,

Mai încet, tot mai încet,

Mai departe... mai departe...

Sus în brazii de pe dealuri

Luna-n urmă ţine strajă,

Iar izvorul, prins de vrajă,

Răsărea sunând din valuri.

 GEORGE  COȘBUC

Ispita

Ei, acum te uiţi la cană,

Că s-a spart! Dar dă-o-n foc!

Nu-mi fi inimă duşmană

Când vezi răul lângă mine -

Haide, prinde-mă mai bine

De mijloc!

Uite-mi hainele, ca spuma,

Le-am ţesut cu mâna mea;

Zici în gândul tău acuma:

"Ce mai pui de căprioară!

Vezi, aşa o văduvioară

Mi-ar plăcea!

Ha, ha, ha! Să-ţi meargă veste

De şiret!... Ei, cine-mi eşti!

Tragi cu ochiul la neveste;

Treci prin sate ca-mpăraţii

Daí te-or bănui bărbaţii

Şi-o păţeşti!

Spune-mi drept: ţi-au spus vrodată

Popii că păcate-ţi scriu

Dacă-mbrăţişezi vreo fată?

Să nu-i crezi! Ei ştiu Psaltirea,

Dar ce foc o fi iubirea

Nici nu ştiu.

Nu-ţi plac ochii verzi? Ei, iacă!

Uite-ai mei! Nu te uita

Prea cu dor, că pot să-ţi placă!

O, sunt tineri zeci şi sute

Cari ar vrea să mi-i sărute

Şi eu ba!

Hoţule! Te uiţi la mine;

Ştiu eu ce gândeşti acum,

Că de-aceea ţi-e ruşine -

Eu de-aş fi flăcău odată

Nu m-aş ruşina de-o fată

Nicidecum.

Iacă... stau pe la fântână!

Dă-mi cârligul... Aoleu,

Nu mă strânge-aşa de mână!

Nu m-ai strâns? Şi-ţi vine-a plânge?

Haidí degrabă şi mă strânge,

Că eu vreu.

Crezi că nu? Ba cum s-arată

Ştii tu fata cum s-o-mpaci.

Ori te superi tu pe-o fată

Când o strângi şi ea te-njură?

N-ai păţit? Ia taci din gură,

Că te faci!...

Şi mi-e cald! Şi uite-n faţă

Sunt aprinsă; şi zău nu,

Nimeni nu m-a strâns în braţă

Mijlocelul meu frângându-l -

Dacă n-ai de-acuma gândul,

Poate tu!

Vrei să bei? Şi nu ţi-e teamă

Că mi-e olul descântat?

Cine bea să poarte seamă

Să sărute pe stăpâna

Olului... nu pune mâna,

Că te bat!

Ei, mă duc acum. Deseară

Iarăşi viu! Şi spune-mi drept

Vii şi tu? Te-ntâmpin iară

Ca şi ieri, cu vase pline!

Nu veni!... Şi să ştii bine

NICHITA STĂNESCU

Confesiunea zeului visator

Înainte nu a fost absolut nimic

Deodata nimicul a adormit

si a început sa viseze.

Astfel s-a nascut cifra zero.

Nimicul a visat cifra zero.

Cifra a adormit si a visat:

cifra unu.

Cifra unu a adormit si a visat

iarba si capre.

Iarba visând visul caprei

a nascut un copil, doi copii,

trei copii, patru copii ...

copii au mâncat iarba

si au crescut

Dupa aceea au mâncat si capra

si s-au facut mari.

Dupa aceea primul copil mare

l-a mâncat pe al doilea

al treilea copil mare

l-a mâncat pe al patrulea.

Dupa aceea primul copil mare

l-a mâncat pe al treilea copil mare.

Apoi

primul copil mare a ramas singur.

El a zis:

Al treilea copil mare

l-a mâncat pe al patrulea

Dupa aceea primul copil mare

l-a mâncat pe al treilea copil mare

Apoi,

primul copil mare a ramas singur

El a zis:

"eu ma trag din nimic

din nimicul cel care a adormit,

cel care a adormit si a visat

cifra zero"

Zicând acestea

a început sa se închine cifrei zero.

Apoi, dupa un timp,

de foame si-a mâncat

un picior.

Apoi si-a mâncat celalalt picior.

Dupa un timp si-a mâncat

mâna dreapta

apoi si-a mâncat mâna stânga.

La urma si-a mâncat

propria limba.

Dupa acestea nu a mai fost absolut nimic.

- De unde stii legenda asta

ma întreaba îngerul,

de unde o stii daca dupa aceea

nu a mai fost absolut nimic ?

- Nici n-o stiu, i-am raspuns

nici macar n-o stiu

- Daca n-o stii, îmi zise îngerul

atunci, atunci de ce o spui ?

- Nici n-o spus, i-am spus,

nici macar n-o spun.

Wienfried A. Senker, consultant pentru Germania al Alianţei Confederaţiilor Patronale din România

ROSTIRI

To

george_anca@yahoo.com

CC

partha7772001@gmail.com

Aug 31 at 8:28 AM

Dear Dr. George Anca,

This is to convey permission of the competent authority to publish the book “Rostiri-Pranab Mukherjee” which is a translation of selected pages of the books of Hon’ble President of India i.e. ‘Thoughts and Reflections’ (Rupa 2014) as well as Selected Speeches, Volume I & II (2012-2015/Publications Division).

regards,

Message Section

President's Secretariat

Rashtrapati Bhavan

New Delhi-110004

Ph-011-23015321, Ext. - 4329/4390

Fax-23010252

Traducere:

Dragă Dr. George Anca,

Prin aceasta vă transmit permisiunea autorității competente de a publica cartea ”Rostiri-Pranab Mukherjee” care este o traducere a unor pagini selectate din cărțile onorabilului Președinte al Indiei, anume ‘Thoughts and Reflections’ (Rupa 2014) / Gânduri și Reflecții, precum și Selected Speeches, Volume I & II (2012-2015/Publications Division) / Discursuri selectate, volumul I & 1.

Complimente,

Secția Mesaje

Rashtrapati Bhavan / Palatul Prezidențial

New Delhi

2016 FIL Award honors Romanian Norman Manea for vision of "global exile"

Published August 29, 2016

EFE

Guadalajara –  Romanian writer Norman Manea's vision of "global exile," a term he uses to describe today's massive migrations, will be honored at the upcoming Guadalajara International Book Fair, or FIL.

The jury of the FIL Literary Award in Romance Languages on Monday announced Manea as the prizewinner in the Romanian language.

The unanimous decision was chiefly won by the way the Romanian deals with "the matter of itinerant identity."

"Faced with the catastrophes of history and the exile to which we are submitted, Manea asks shrewdly but with irony how we can define ourselves in this world of changing mirrors," the jury's Spanish spokeswomen Mercedes Monmany told the press.

In a conference call from Berlin, the author, born in the northeastern Romanian town of Suceava in 1936, spoke about the central character of his work, the "wandering Jew," embodied as different characters in different epochs.

Of Jewish origin and exiled to the United States in the 1980s, Manea notes that he is not the only one to feel "ripped away from his origins" - the figure of the "wandering Jew" describes so many in our time.

Becoming a "wandering Jew" is a metaphor for the citizen who lives in "global exile."

"We live in a time of great migrations," when the world "has lost its center" and what is left is the individual search for peace and hope in a context of suffering, but also of "tenacity and resilience," he said.

In his country of origin, Manea suffered many clashes with censorship and the Communist dictatorship, which led to several mutilated versions of his works being published.

The FIL Award, with its cash prize of $150,000, will be presented next Nov. 26 at the inauguration of the 30th annual FIL, the most important literary fair in the Spanish-speaking world and which this year will have Latin America as its guest of honor.

For this edition of the award, 54 candidacies were submitted from 23 countries, Mercedes Monmany said.

CHURCHILL

   "Individual Muslims may show splendid qualities, but the influence of the religion paralyses the social development.

This is amazing. Even more amazing is that this hasn't been published long before now. CHURCHILL ON ISLAM Unbelievable, but the speech below was written in 1899. (Check Wikipedia - The River War). The attached short speech from Winston Churchill, was delivered by him in 1899 when he was a young soldier and journalist. It probably sets out the current views of many, but expresses in the wonderful Churchillian turn of phrase and use of the English language, of which he was a past master. Sir Winston Churchill was, without doubt, one of the greatest men of the late 19th and 20th centuries. He was a brave young soldier, a brilliant journalist, an extraordinary politician and statesman, a great war leader and British Prime Minister, to whom the Western world must be forever in his debt.

He was a prophet in his own time. He died on 24th January 1965, at the grand old age of 90 and, after a lifetime of service to his country, was accorded a State funeral. HERE IS THE SPEECH:

"How dreadful are the curses which Mohammedanism lays on its votaries! Besides the fanatical frenzy, which is as dangerous in a man as hydrophobia in a dog, there is this fearful fatalistic apathy.

The effects are apparent in many countries, improvident habits, slovenly systems of agriculture, sluggish methods of commerce, and insecurity of property exist wherever the followers of the Prophet rule or live. A degraded sensual-ism deprives this life of its grace and refinement, the next of its dignity and sanctity. The fact that in Mohammedan law every woman must belong to some man as his absolute property, either as a child, a wife, or a concubine, must delay the final extinction of slavery until the faith of Islam has ceased to be a great power among men.

Individual Muslims may show splendid qualities, but the influence of the religion paralyses the social development of those who follow it.

No stronger retrograde force exists in the world. Far from being moribund, Mohammedanism is a militant and proselytizing faith. It has already spread throughout Central Africa, raising fearless warriors at every step; and were it not that Christianity is sheltered in the strong arms of science, the science against which it had vainly struggled, the civilization of modern Europe might fall, as fell the civilization of ancient Rome."

Sir Winston Churchill; (Source: The River War, first edition, Vol II, pages 248-250 London).

Churchill saw it coming.

  AND GUESS WHO TOOK THE BUST OF CHURCHILL OUT OF THE WHITE HOUSE?

  

Ce zici Dimi ?

Alex

ca sa nu murim prosti!

DIMITRIE GRAMA

Ce sa zic e? Eu care de 15 ani incoace am scris esee despre Islamizarea Europei?

Sigur ca asa va fi!

  

Lumea naiva si proasta nu a inteles si nu va intelege ca Islamul nu este doar o Religie ci o forma de guvernare statala cu un tel si un plan bine definit: Cucerirea lumii si Convertirea tuturor fiintelor umane la musulmanism.

Eu cred ca majoritatea tarilor europene vor avea o majoritate demografica, social-politica musulmana in anii 2100-2125.

  

Rusia va supravietui un timp mai indelungat, poate chiar foarte indelungat, urmand exemplul Japoniei si Chinei, care nu permit imigrare musulmana.

  

Nu sunt sigur de USA si Canada, dar cred ca si ele vor fi 50/50 musulmane in 100 - 150 de ani.

America de Sud, foarte catolici acum, se vor schimba incet, incet ca toti crestinii ingaduitori si vor trece de buna voie sau fortati la musulmanism. Tot cam prin anii 2100-2150.

  

Neagu Djuvara – despre calea islamizarii aleasa de Turcia !

Ion Spânu

Exact aceasta este expresia folosită de fostul spion Neagu Djuvara la adresa lui Jean Claude Juncker, preşedintele Comisiei Europene, aşa încît consider că, fiind folosită de un intelectual atît de rafinat, nu are vreo conotaţie injurioasă, ci este doar un compliment mai bolovănos, ca declaraţia unui bădăran faţă de o femeie frumoasă.

Să ne înţelegem de la început. L-am cunoscut bine pe Corneliu Coposu, seniorul politicii româneşti, am realizat mai multe interviuri cu Doina Cornea, zeiţa libertăţii noastre - amîndoi ajunşi la senectute, aureolaţi de frumuseţea spiritului lor. Am, aşadar, reperele fundamentale în privinţa modelelor pe care oamenii în vîrstă le pot oferi tinerilor în aceste vremuri tulburi şi tocmai de aceea e vremea să reacţionăm împotriva imposturii, manipulării şi ipocriziei, mai ales atunci cînd toate acestea vin din zona de unde ar trebui să emane înţelepciunea, adevărul şi dezinteresata bunătate.

Memoria scurtă a unora dintre noi a făcut deseori greşeala să accepte peste timp ceea ce cîndva condamnam cu toţii. De aceea, uneori e bine să facem recurs la amintiri şi să redescoperim adevărul.

Neagu Djuvara, pe care unii l-ar pune alături de Herodot, a fost spion CIA şi al serviciilor secrete franceze. O spune chiar dumnealui în mai multe interviuri: „Am fost un fel de șef de spionaj pentru Comitetul Național Român, dar în legătură cu CIA și cu serviciul special francez” („Kamikaze”), „Am fost reprezentantul Comitetului Naţional Român la legătura cu CIA şi cu serviciul special francez. Dacă vrei, sunt 4 ani din viaţa mea când am fost spion... Printre acţiunile care s-a hotărât să se facă în momentele acelea, a fost una foarte nefericită, şi anume trimiterea de paraşutişti din România, cu scopul de lua contact cu grupurile care se ştia că există în munţi, cu colonelul Arsenescu şi mai cu seamă cu tânărul locotenent Arnăuţoiu. Din păcate cea mai interesantă ar fi fost această lansare de trei paraşutişti în România, care din păcate au căzut după puţine săptămâni în mâinile comuniştilor, aşa că vestea căderii lor a fost unul din cele mai triste momente din viaţa mea. Asta a fost una din marile mele dureri sufleteşti, că uite, m-am băgat într-o chestie pe care nu trebuia s-o facem. Eu eram responsabilul acestui grup” („România liberă”).

În Sâmbătă, 30 Iulie 2016 12:14:01,

  Aici e esenta a tot ce traim si ce va urma. Nu mai trebuie sa citim sau sa vedem  nimic altceva, mai ales dupa ce Turcia a ales calea islamizarii distrugand  civilizarea  si europenizarea  lui Kemal Ataturk..... 

Neagu Djuvara :

Din păcate, Europa de mâine va aparține arabilor. Cea mai gravă crimă este deschiderea largă a porților Europei hoardelor barbare și hămesite de foame din Asia și Africa„

Din păcate, Europa de mâine va aparține arabilor și “țiganilor”.

De aceea consideram ca cea mai gravă crimă făcută împotriva europenilor de baștină și a culturii europene este deschiderea largă a porților Europei hoardelor barbare și hămesite de foame din Asia și Africa, hoarde care vor transforma Europa creștină, civilizată și prosperă de astăzi în Euro-Indo-Arabia de mâine, în care urmașii noștri vor putea, probabil, supravietui pentru câteva generații în „rezervații”…  Iar noi, europenii de rând, stăm cu brațele încrucișate și ne văicărim de toate ticăloșiile care se petrec sub soare fără a întreprinde nimic. Așa încât ne merităm soarta, spre rușinea noastră, a tuturor !”V.M.: Prin urmare se schimbă în bine mersul istoriei ?Neagu Djuvara: Dacă modelul este Imperiul Roman spre sfârșit, când nu existau războaie decât la periferie, într-adevăr semănăm cu acesta. Dar ce mă îngrijorează pe mine este că am intrat deja într-un nou Ev Mediu. Adică, moare definitiv civilizația occidentală. Încet, dar sigur.V.M.: Care sunt simptomele? Neagu Djuvara: Simptomele le simțim deja demult, printr-o dezordine morală care nu a existat niciodată. Vă dau un singur exemplu: tineretul care se revoltă astăzi nu are absolut nici un ideal. Nu se revoltă pentru un ideal, se revoltă ca să dărâme. Asta înseamnă că s-a stricat ceva. Tineretul, care în general trebuie considerat ca purtător de idealuri viitoare, chiar greșite, așa cum a fost cu comunismul, astăzi nu mai are nici un ideal… Al doilea simptom nevăzut până acum:  bizareria cu marea cotitură în artă și gândire (care în general se petrece cu zeci sau sute de ani după ce a căzut un imperiu) în civilizația occidentală a început între 1905-1913, deci înainte de ivirea imperialismului american. De exemplu, în sculptură, Brâncuşi al nostru rupe complet tradiţia care merge de la Michelangelo la Rodin. La fel în muzică, unde dodecafonia, școala de la Viena şi Bela Bartok, toate sunt complet în ruptură cu  marea muzică de la Monteverdi și până la Debussy. În toate domeniile artei şi gândirii avem un viraj brutal la începutul veacului 20. Acesta ar fi semnul că începem un nou Ev Mediu. Asta înseamnă că hegemonia americană, care asigura un fel de pace mondială, nu va dura cinci secole precum imperiul roman, ci probabil doar o sută de ani. Gândiți-vă că doar pe parcursul unui secol Europa va deveni metisă. Mie îmi este clar că indo-europenii se sinucid încet, dar sigur. Adică nu mai fac copii, nu mai au nici o ambiţie. De zeci de ani. Noi nu suportăm un „atac” al lumii a treia. Dimpotrivă, noi am creat un gol, pe care cei din lumea a treia, extrem de prolifici, vin să-l umple.V.M.: Și idealul Uniunii Europene? Neagu Djuvara: Tinerii nu prea știu ce este idealul european. Tinerii nu întrevăd ce poate să fie o Europă Unită. Nici eu nu o văd unită deloc, nu o văd cu un guvern și un președinte. Mai cu seamă dacă intră şi Turcia, atunci Europa  avortează.V.M.: Sunteți foarte pesimist. Atunci ce viitor are civilizația europeană care a dominat lumea vreme de câteva secole ?Neagu Djuvara: Tocmai de aceea este menită să dispară. Asta este o lege universală. Când ai avut atâta splendoare de creativitate în știință și iartă, precum și putere economică și politică ca să te întinzi pe întregul glob terestru, trebuie să plătești prin dispariție.V.M.: Va dispărea și România, împreună cu civilizația europeană ?Neagu Djuvara: Bine înteles. Dacă noi am intrat atât de târziu într-o horă care se strică, ne stricăm impreună cu ea. Asta e clar.V.M.: Trebuia să nu intrăm în hora asta? Avem vreo şansa de scăpare ?Neagu Djuvara: Nu, nici una. Dimpotrivă. Puţinul de creativitate care ne rămâne îl vom dezvolta tot în sânul Europei. De cele mai multe ori, încă din trecut, talentele noastre cele mai mari nu s-au putut manifesta decât în străinătate. Este ca un fel de blestem asupra acestei ţări. Începând de la Cantemir, pîna la Eliade şi Cioran, toţi s-au remarcat în străinătate.V.M.: În astfel de condiţii, de ce să mai rămână tinerii români în ţară? Neagu Djuvara: Tocmai, nu numai ca îi sfătuiesc să stea aici, dar îi rog pe cei care sunt stabiliţi deja în străinătate să se întoarcă, în măsura posibilului, pentru a crea o nouă elită intelectuală, care s-o înlocuiască pe cea de-acuma.V.M.: De ce s-ar întoarce într-o barcă a cărei scufundare tocmai ați descris-o? Neagu Djuvara: Dar barca noastră nu se duce mai la fund decât restul Europei, aşa că mai bine să se scufunde cu barca noastră decât cu cea germană sau franceză…V.M.: Ce ați făcut pe 1 Decembrie, de ziua națională a României? Neagu Djuvara: Am dat interviuri zicând un lucru care supără pe mai toată lumea: că nu sunt de acord cu alegerea lui 1 Decembrie ca sărbătoare națională. În primul rând, nu este bine să modifici la fiecare schimbare de regim o sărbătoare naţională. Am avut timp de aproape un veac 10 Mai, care este ziua independenţei ţării. Prin urmare, data intrării  României în concertul european. Că 10 Mai a coincis cu venirea prinţului Carol, ceea ce i-a făcut pe acei domni din 1990 să se teamă, înteleg. Dar, pe de altă parte, 1 Decembrie nu este data României mari. Este data cînd două provincii, Transilvania şi Banat , au cerut să intre în Regatul României. Cu doua zile înainte ceruse Bucovina. Cu şase zile înainte ceruse Basarabia. Şi toate patru au fost acceptate de şeful statului, adică de Regele Ferdinand, la 24 Decembrie. Deci data când s-a născut România Mare este 24 Decembrie, nu 1 Decembrie ! Pe de altă parte, mai există un motiv foarte practic. O sărbătoare națională e bine sa fie ținută intr-un anotimp cu soare, în care vremea să te îndemne la bucurie, oamenii să poată dansa în stradă. Ce te faci la 1 Decembrie, când se văd aburii vorbitorilor ieșind din gură și când bieții ostași îngheață? V.M.: V-ați întors în România după 45 de ani de exil, în februarie 1990. Ați scris că în primele zile petrecute la București v-ați tot întrebat: „Ce cauți aici, Neagule ?”. Ați aflat răspunsul la întrebare ?Neagu Djuvara (râde limpede și cu poftă): Culmea este că risc să îmi pun întrebarea și după 19 ani. Din când în când îmi pun încă întrebarea asta și astăzi. Dar constatând cu câtă căldură sunt primit de tineret, consider că nu m-am întors degeaba în țară. Când am întocmit această mică lucrare făcută în grabă și sub îndemnul altora, căci nu am avut personal intenția să scriu „Scurtă istorie a românilor povestită celor tineri”, ea s-a vândut în 39.000 de exemplare. Iar când m-am oprit la o farmacie, un domn foarte amabil mi-a spus: „Mă iertați că mă adresez Dumneavoastră, dar doream să vă mulțumesc. Am o fiică la liceu care avea o totală inapetență pentru istorie; i-am cumpărat cartea Dumneavoastră și de atunci e pasionată de istorie”. Acestea sunt lucruri care mă bucură și îmi dau seama că, totuși, nu am venit degeaba în România.V.M.: Sunteți patriot? Neagu Djuvara: Patriot ? Ascultă (pufnește furios). Nu merit să-mi fie pusă o asemenea întrebare. Se întorcea cineva care nu e patriot ? Soția mea, care e franțuzoaică, când a văzut ce fac în România a spus: „Trebuie să ai patriotismul bine înșurubat în cap ca să suporți să trăiești acolo”.V.M.: De 19 ani tot suportați. Mai suportați mult? Neagu Djuvara: Păi da. Voi suporta până la moarte, asta e clar. Vreau să fiu înmormântat aici. Dar mi-aș dori să mor pe un vapor. Când nu voi mai putea să scriu am să încerc să-mi găsesc un loc pe un vas cu pânze care face înconjurul lumii. Atunci, dacă mori pe drum, te aruncă în mare. Să terminăm cu poveștile acelea cu înmormântări complicate, cu alaiuri și cu discursuri. Din păcate (și în context expresia este cu adevărat potrivită), Europa de mâine va aparține arabilor și țiganilor. De aceea consideram că cea mai gravă crimă făcută împotriva europenilor de baștină și a culturii europene este deschiderea largă a porților Europei hoardelor barbare și hămesite de foame din Asia și Africa, hoarde care vor transforma Europa creștină, civilizată și prosperă de astăzi în Euro-Indo-Arabia de mâine, în care urmașii nostri vor putea, probabil, supraviețui pentru câteva generații în „rezervații”… Iar noi, europenii de rând, stăm cu brațele încrucișate și ne văicărim de toate ticăloșiile care se petrec sub soare fără a întreprinde nimic. Așa încât ne merităm soarta, spre rușinea noastră, a tuturor !

Doina Boriceanu

ÎNCEPUTURI CARE RĂSAR VREMEA

Aseară l-am citit again pe George Anca. Fără îndoială, răzbate lejer până la noi un pregnant eu liric, totul ni se povesteşte zelos de către autor însuşi, implicat până peste cap în toate!

Aşadar, George Anca – într-o concentrare de foc a sufletului, acea stare ce naşte puternice sentimente şi turbulenţe creatoare, forţe devoratoare cuvintelor care se adună într-o magmă binecuvântată de vreun zeu, dar în nici un caz, nici unui sunet nu-i mor vigorile. De altfel, mi-aş permite să spun că artistul posedă, nu alta!, cum se exprima şi E. Auerbach, subiectul său şi plăsmuirea acestuia, ca pe eul cel mai intim, ca pe cea mai intimă proprietate a sa. Iar atunci, când dăm peste o astfel de operă, înţelegem pe deplin că artistul trebuie nu numai să fi văzut multe în lume şi să fi cunoscut de aproape fenomenele ei exterioare şi interioare, ci că şi trebuie să fi trecut multe şi prin propriul său suflet, inima lui trebuie să fi fost prinsă şi mişcată adânc, înainte ca el să fie în stare să exprime adevărate profunzimi ale vieţii.

        

          În Percheziţie  mă lovesc de la bun început, din prim paragraf, de retorism care mă întreabă şi întoarce pe dos – cum oare, Doamne?!, iar repede textul îmi răspunde: „Uite bine, vezi bine că se poate!”. (Moartea peştilor şi a Bucureştilor, N-ai decât să te şi razi Hegel). Unele mă încurcă, altele mă pun pe gânduri : originalitatea prin defecte... Abia sunt la primul paragraf şi mă acoperă o bogăţie ce mă pune la podea, de nume, de tâlcuri şi non-tâlcuri. De încrederea autorului că nu voi claca şi mă voi descurca citind mai departe, s-ar putea chiar să mă strecor în pasiunea descoperirilor, căci asta ne oferă, după mine, rând după rând, mai important ca orice: descoperirea! A autorului însuşi, a noastră, a unei lumi ce-i ziceam că-i a noastră, a cosmosului privindu-ne, a diacronicelor şi sincronicelor, făcute şi, dimpotrivă - neîmplinite, toate buzna după noi. Iată: cai, peşti, bust gol (ca ăl de pe cal), scuzaţi, mă duc să-mi iau cămaşa, oraş, Intership, înecatul de 25 de ani.

Deşi nu alunec în bizar, îmi ţiuie urechile... teme grave jinduiesc spre mine din mers-deliciu, cum ar fi : Contradicţia dintre Eminescu şi Hegel.

          Nu mă ocolesc nici vulgar-picanteriile, sunt ca de-acolo, şterse de tenta obositoare: vacile alea două sporovăiau ca proastele.

          Mă arunc fără timpi de respiro în adevăruri grave, pe pâine : politică de teatrem pe legitimitate de  monarh ascuns, depresia telepatică a dat în bigotism, creştinii în general au suflet poetic, mantre bolborosite unei detaşări conexe, suntem una cu cosmosul.

          Cum să lipsească mărturisirile înscrise poeticului?! Unele desăvârşit originale : chiar am trăit în dodii-tragedii.

          Ca şi asocierile perfecte, în viziunea autorului, de nedesfăcut, noi, cu atât mai puţin, ba chiar tentaţi să descoperim cauzalitate, ca şi cum legămintele tari mai invită la vreun comentariu! (Suntem una cu cosmosul (Drogatul), (pantof (dictator).

Goale adevăruri dureroase (aşa par), strecurate din adâncuri de fiinţă poetică – e vorba chiar despre moarte – formaţiune tumorală pe uter. Nu-s dotaţi.

          Personajele vin şi pleacă pe bandă, ca într-o furie a descoperirilor, a lămuririlor,

nimic parcă nu ajunge, mai trebuie!, o invazie culturală şi de trai experimental jucat, şi de gândire pusă să scruteze zarea prin dodii, ca în nevoia aproape intraductibilă de a fi crezut că el, poetul, le ştie, le fabrică, le are la îndemână şi ştie să ni le pună dinainte, generos, ca într-o restituire către oameni şi cosmos.

          Mi s-a părut iniţial că găsesc o lipsă deliberată de transcendenţă, fără suferinţă. Dar suferinţa pulsează, e un fel de sânge de suferinţă prin toate cuvintele, nu le pasă, nu le e ruşine, nu se şterg de asta, ba chiar se semeţesc, suferinţa la George Anca se zbuciumă, se agaţă de ancestral, de corzi profunde de neam, de trecute închisorilor şi actualităţi subjugate realului neomenos.

Personajele – căci sunt câte vrei! - însele vin uneori în prim-plan, - un angajat nou, comunică vesel cu noi, cu uşurătate, dar, atenţie, prin povestirea autorului, care nu se lasă, vrea să ne tot dea, una şi alta, într-o eflorescenţă-cascadă, de nestăvilit, înfricoşând şi atrăgând deopotrivă.

          Mă aduce prin păienjeniş de poezie atât de nouă absenţa formelor de gramatică severe, clasice, ceea ce ar conduce, printre altele, spre libertatea de interpretări – memoria se spaţializa lume.

          Stările prinse sunt uneori speciale, dar ce nu e anume aici în text?! Prezente

veşti proaste, înghesuind tristeţe : şi care sunt perspectivele : o cooperativă cât o ţară.

          Cresc gradual, ca valuri, şi se adună în spume, ironia şi sarcasmul – compania de teatru – Miranda – Popescu.

          Deruta se ţine scai de cititor, totul îţi dă ghes la căutări şi interpretări, poate greşeşti, poate că nu, ei, fie ce-o fi!, tu mergi cu textul înainte! , căci întâlnim un amestec surprinzător de reacţii, de nume, de celebre personaje, de consideraţii, de ... ca-n viaţă!

          Mă loveşte fastuoasă, cu subiect şi predicat, o mărturisire de credinţă: Scenometria Thakur, grea de citit, ca tot ce scriu eu, antioral, bolborosit dodonic. S-o rupe plicul, ne-om scuza eşecul.

Realităţi ca de la mama lor trec graniţa artei – ca şi cum îi vin în minte autorului, obsedant, nu poate scăpa de ele, acestea ţâşnesc atunci cam pe unde le vine în text : Puşi se eliberează de călătorii scriindu-le.

          Tot ca într-o mare obsesivă apar nume de scriitori, artişti, personaje, amici, cunoştinţe, apar locuri şi religii, subţiri linii filozofice, subliniindu-le pe toate, de bună-creştere.

          E o năvală căreia nu i te poţi sustrage!

          Atunci vorbim despre ce altceva? decât despre fascinaţie. Să fie!

Mă sâcâie realităţile care nu dispar deloc, cele contemporane mă interesează mai ales, cum ar zice autorul : ce erau actorii odată. Dar totul e strecurat prin sita de argint a voinţei poetice, totul se aşează anume, împarfumând ca teii miez de scriere.

Mă trezesc mai adesea, citind de zor, printre adevăruri pe şleau, chiar dacă într-o specială transformare artistică, ele scapă în evidenţă tare,  ca o exuberanţă a adevărurilor, sporind cu nemiluita, dar şi adevăruri strecurate nouă mai mult sau mai puţin subtil, ca şi adevăruri în tainiţe de cuvânt, cu iz de mister – destin de rezervă.   Iată şi un final mai supărat-cătrănit, dar în savoare de magnetism-incertitudine şi lăsând loc de colaborare cu cititorul – a sosit momentul / să-mpărţim cimentul.

x

        

Chiar iubesc Asta seara se joacă Noica!

          Frângeri, ritm sacadat, tam-tam usturat şi turmă de sunete simfonice pe la poarta noastră.

O realitate transpusă s-o iei cu mâna.

          S-o fluturi – floare de mac sânge, la buzunar de inimă.

          Pentru cei care prin ai noştri (neamuri, prieteni), au trecut prin asta, la citire am tresărit teribil. De câte ori tata se ferea să vorbească polonezeşte, să nu mai amintească de şleahticii  ce-i dăduseră viaţă şi sârg, venea ziua cu Moşu de gât, iar Moşu le zicea: Au fostă şi-alea neşte vremuri....

           Barba lui Hegel aduce multe explicaţii şugubeţe poezia în scenometrie trăită tratrux/ evident opus normelor dar cu prietenie”.

          Funcţionează cu putere antiteza, contrastele vorbitoare de sensuri – ne pregăteşte moartea fizic în spirit.

Şi se aruncă jocuri de cuvinte ca într-o pauză de respiro, ca pentru a ne trage sufletul.

          Poate că absenţa unor virgule obligatorie în gramatica noastră are valoare estetică, căci contribuie la strângerea rândurilor între cuvinte şi sensuri.. Ca şi folosirea altfel a prepoziţiilor: de câte ori mă petrecuşi/ din turci cu nemţi ci tot la ruşi.

          Muiate în originalitate, scrisurile dvs. umplu lumea de suflet, de spaime, de tăceri şi mieii nenăscuţi ai sacrificiilor.

          Şi care ar fi, după Hegel, conceptul unei originalităţi autentice? Opera de inspiraţie proprie, ne spune el, când eul-subiect s-a contopit desăvârşit cu obiectul său şi s-a creat plăsmuirea artistică din viaţa interioară a sufletului său şi imaginaţiei sale. O identitate anume a subiectivităţii artistului şi a adevăratei obiectivităţi a reprezentării artistice pentru o determinare mai la obiect. Ar trebui avute în vedere maniera, stilul.

          Maniera – dar liberă de particular, largă, ignorând muribunde deprinderi fixiste utilizate până la uzură, şi desfiguratele obişnuinţe (Goethe ştia să dea adesea o turnură veselă finalului lucrărilor).

Dvs aveţi un fel de-a conversa, de-a ne implica-atrage în astfel de discuţii stârnite furtunii, dar vrându-se limpezind apoi în soare noroaiele. E şi un fel de lejeritate-comoditate socială care poate aduce multe – întreruperi, ruperi de lanţ verbal, poate transpunere cu abilitate a ceea ce e grav-simfonic, profund cântec de vioară, şi pe un alt plan, ce s-ar vrea mai alegro, mai grabnic, mai motzardian-turbulent, chiar mai încins în nostimitate, dar niciodată exagerat. Aici găsim măsura, ca şi cum ar exista un dozator de precizie – ce şi cât să se aştearnă paginii pentru ca verbul să cânte melodia întâmplărilor, faptelor anume, a sentimentelor amestecate adesea sau chiar contradictorii, tot ceea ce aţi vrea să ne prezentaţi.

Jean de La Bruyére, în Caracterele, unde - Le style c’est l’homme même; ar fi vorba, adică, de particularitatea autorului, relevată în modul său de exprimare, întorsăturile de fraze, legăminte-legături dintre cuvinte şi de mai câte! Surprinzi, de pildă,  – la George Anca, legile reprezentării artistice de un anume gen – vag respectate ( autoregizarea pesonajelor).

          Originalitatea  trebuie deosebită de arbitrariul  simplelor toane sau capricii, fiindcă de obicei se înţelege prin ea nu numai născocirea unor lucruri stranii, ce – se postulează - n-ar putea trece nimănui altcuiva prin minte! Dar oricui îi poate trece orice prin minte! Atunci?

          N-ar fi rău, în cupa originalităţii, să se toarne umor şi spiritualitate, iar de asta să se ţină cont. Ceea ce găsim abundent la Geaorge Anca, tratându-ne fără menajamente din acest punct de vedere.

          Hegel afirma că originalitatea pleacă, fireşte „de la propria sa subiectivitate (a creatorului de artă) şi se reîntoarce mereu la ea”, întrucât obiectul propriu-zis al reprezentării artistice „este tratat numai ca un pretext exterior, spre a da prilej să se desfăşoare din plin cuvintele de spirit, glumele, năzbâtiile, toanele”.

          Citesc pe George Anca şi mă duce gândul tot mai pronunţat la singurătatea unui artist, în ce măsură se lasă pe mâna ei, în ce măsură ar vrea cititorii pe-aproape, dar cât de aproape? Şi mă întreb  : singurătate – unicitate?

          După Hegel, originalitatea autentică a artistului şi operei sale presupune obligatoriu a fi animată de caracterul raţional al  conţinutului adevărat în el însuşi. „Deoarece în orice creaţie poetică, libertatea autentică face să acţioneze substanţialul ca o putere în sine, care este – în acelaşi timp – puterea cea mai proprie a gândirii şi voinţei subiective”, fără ca între ele să se admită vreo dezbinare. Astfel originalitatea artei consumă orice particularitate accidentală, dar o înghite numai pentru ca artistul să poată da cu totul ascultare mersului şi avântului inspiraţiei geniului, şi ca el, în loc de toane şi bun-plac, să poată înfăţişa, în opera sa înfăptuită conform adevărului, adevăratul său eu”.

          „A nu avea nici o manieră” aparent, adică renunţând la cea greoaie, îngustă, limitatoare, prăfuită, a fost, de când este lumea, singura manieră mare şi „exclusiv în acest sens trebuie să-i numim originali pe Homer, Sofocle, Rafael, Shachespeare” (Hegel).

          Nimic nu mă opreşte să aplic astfel de învăţăminte şi la dumneavoastră. Este mersul firesc, la urma urmei, către depărtarea de tiparele ştiute şi pornirea pe suişul trudnic al noului novator. Acum, fiecare artist, fiecare sintagmă şi cuvânt, fiecare blestemată de literă cu Golgota sa! Uneori, însă, crucea e din mirt şi sfârâie în jur văzduhul de miere sălbatică al Africii atemporale...  ca o planetară iluzie că minunile sunt la ele acasă pentru unii dintre noi... Vă felicit, domnule George Anca, şi vă mai aştept pe drumul silnic şi superb al încredinţărilor din frumos!