„Supuneţi-vă… unii faţă de
alţii, îmbrăcaţi-vă întru smerenie…”
(I Petru, 5, 5)
Măreţia „nebuniei” se deschide din smerenia vieţii creştineşti
exprimată prin lepădarea de sine; a fi fără nici o pretenţie la demnitatea
exterioară, a fi mai prejos decât acei cu care trăieşti şi te
cunosc. Smerenia încununează nevoinţa „nebuniei” anume prin aceea că, cel
ce şi-a asumat-o trebuie să lupte cu sine însuşi, dezrădăcinând din inima sa
cel mai puternic sentiment din sufletul omului – iubirea de sine. Smerenia
omului faţă de alţi oameni alcătuieşte „nebunia”.
Sfinţii „nebuni”, prin smerenie, care le-a fost călăuză de
neînlocuit în viaţa lor, au luptat cu acest duşman al omului. Desăvârşirea prin
smerenie, după cuvintele Sfântului Isaac Sirul, este „să primeşti cu
bucurie învinuiri nedrepte”. Smerenia i-a făcut pe Sfinţii „nebuni” să se
considere pe sine mai prejos decât li se cuvenea lor după cin sau rang. Din
acest punct de vedere, „nebunia” este rolul (dacă putem întrebuinţa acest
cuvânt) mântuitor, dar şi cel mai important al slujirii obşteşti. Ei păstrau
neîncetat în inima lor mustrarea de sine, din care se năştea pocăinţa. Viaţa
Sfinţilor „nebuni” a constat dintr-o exercitare neîntreruptă a pocăinţei
smerite.
Smerenia Sfinţilor „nebuni” era asemenea celei întâlnite la copii.
Un copil, după fire este şi plăpând, şi sărac, şi fără putere, şi fără voinţă.
Dar în viaţa duhovnicească, dimpotrivă, copilul după duh „este cel
mai mare în Împărăţia cerurilor” (Matei, 18, 4). Sfinţii
„nebuni” au mers după Hristos, ca un copil mic după tatăl sau mama sa. Ei nu se
lăudau cu nici un lucru, ci-l camuflau în fapte „stranii” şi în duhul smereniei
se bucurau în Domnul. Se străduiau să fugă de laude şi în acest scop se
ascundeau de tot ce-i lumesc, dându-se în multe cazuri drept fără de minte
(asemenea sfat pentru întărirea în smerenie l-a dat încă pustnicul avva Or al
Nitriei). Smerenia duhului i-a făcut pe Sfinţii „nebuni” să se îndepărteze de
tot ce putea să-i jignească pe cei din jur şi această calitate înalţă nevoinţa
„nebuniei” la treapta slujirii obşteşti.
Sfinţii „nebuni” erau oamenii prin care Dumnezeu descoperea voia
Lui. Dumnezeu i-a ales pe aceşti oameni simpli, pentru că, în primul rând, prin
simplitatea lor, ei spuneau numai adevărul, iar în al doilea rând, ei au
suferit mult, au pătimit mult, iar suferinţele răscumpără păcatele, îl aproprie
pe om de Dumnezeu. Iată de ce dreptatea era întotdeauna de partea Sfinţilor
„nebuni”, cu toate că de cele mai multe ori erau socotiţi fără minte, proşti.
Dar însăşi omenirea a observat demult puterea adevărului spusă de un „prost”
sau de un copil. Un proverb rusesc aşa ne şi spune: „Prostul şi cel mic
vor spune adevărul”. Şi experienţa de viaţă ne dovedeşte că nu există
situaţie mai penibilă pentru părinţi decât atunci când sînt mustraţi de un
adevăr spus aproape inconştient de copii. Viaţa Sfinţilor „nebuni” se potrivea
întocmai cu adevărul pe care-l spuneau oamenilor.
„Nebunia întru Hristos” poate trezi nedumeriri pentru cei ce
înţeleg „nebunia” ca o stare de boală, stranie a omului. Asemenea nedumeriri
apar de cele mai multe ori la omul intelectual, puţin familiarizat cu viaţa
Sfinţilor „nebuni”. Moralitatea, obiceiurile sînt diferite la diverse categorii
de oameni şi ele cu anii se schimbă. Fără îndoială că un om dintr-un cerc mai
înalt, aflat în sfera unor relaţii complicate şi diplomatice cu alţi oameni, va
găsi multă naivitate în viaţa ţăranilor simpli şi deschişi la suflet. În zilele
noastre, când societatea este plină de minciună şi de nedreptate, a nimeri în
tagma „nebunilor” – e un lucru uşor. E de ajuns să te hotărăşti numai a spune
tuturor şi întotdeauna adevărul în faţă, fără făţărnicie, e destul să gândeşti
fără a minţi, să fii sincer şi îndată vei auzi că eşti un anormal şi un nebun.
„Nebunia” nu se tratează numai prin prisma faptelor ciudate făcute
de Sfinţii „nebuni”, care se pare că nu pot fi modele de urmat, cum ar fi spre
exemplu purtarea necuviincioasă în biserică. Aşa, despre Sfântul Simeon nebunul
se ştie că el, venind odată în biserică, a început să stingă lumânările
aruncând cu nuci, iar când au vrut să-l scoată afară, el a început să arunce cu
nuci în femei. Mulţi nu mergeau la biserică. Aici trebuie să menţionăm
următoarele: nu orice lege are putere obligatorie pentru toate stările omului.
Legea este un mijloc ce-l duce pe om spre viaţa duhovnicească. Dar treptele
vieţii duhovniceşti sînt diferite şi, prin urmare, nici mijloacele care înalţă
de la o treaptă la alta nu-s la fel. Deci, în afară de legile principale,
esenţiale, obligatorii pentru toate vârstele vieţii duhovniceşti, există legi
care, la trecerea de la o treaptă la alta, îşi pierd importanţa lor. În viaţa
nouă – lege nouă, deci legea trecută, dată pentru treptele inferioare ale
vieţii, pentru omul care a atins treptele ei superioare, nu mai are puterea de
mai înainte. De aceea, nu-i de mirare faptul că Sfinţii „nebuni”, care au atins
treapta înaltă a desăvârşirii duhovniceşti, uneori nu îndeplineau cerinţele
legilor bisericeşti. Nevoinţa „nebuniei” este pentru cei aleşi şi se primeşte
sub insuflarea harului dumnezeiesc. În această nevoinţă intrau bărbaţi maturi
din punct de vedere moral; unii dintre ei se pregăteau către această nevoinţă
prin asceză (ca de exemplu Sfântul Simeon, care a trăit 29 ani în pustie până
la „nebunia” sa).
Proslăvirea Sfinţilor „nebuni” ne arată clar că „nebunia pentru
Hristos” este plăcută lui Dumnezeu şi prin urmare este mântuitoare. Dar această
importanţă a „nebuniei” în lucrarea mântuirii se deschide şi mai clar atunci,
când intrăm mai adânc în esenţa nebuniei, ca stare deosebit de înaltă a
lepădării de sine, în care Sfinţii „nebuni” au respins acea parte a minţii,
care-i apropia de firesc, de pământesc, de „viaţa veche”, adică de păcat.
Sfinţii „nebuni” şi-au dedicat viaţa duhului, cunoaşterii de sine
şi cu încetul ei mureau pentru lume, înălţându-se la aşa o libertate a duhului,
încât pentru ei însăşi „viaţa este Hristos şi moartea câştig” (Filipeni,
1, 21). Anume o astfel de lepădare de sine au înfăptuit Sfinţii „nebuni” şi
probabil nu vom greşi, dacă vom spune, că o astfel de lepădare şi cunoaştere de
sine este proprie adevăratului Creştinism, deoarece viaţa creştinească nu este
a noastră proprie, ci viaţa lui Hristos, viaţa Duhului lui Dumnezeu în noi şi
ea se va manifesta numai atunci, când firea şi persoana noastră vor ceda locul
ei şi, astfel, nimic al nostru, nimic vechi şi firesc nu o va împiedica şi activitatea
noastră peste tot va fi nu una a firii, ci de la Hristos şi de la harul
Sfântului Duh.
Protodiacon Ioan MUNTEANU
Sursa: www.csf.m
· August
29, 2016
Starețul Toma, ieropsaltul,
argintarul, unul dintre cei mai de seamă psalți aghioriți a adormit sâmbătă 27
august, la vârsta de 75 de ani, potrivit site-ului Tribuna Ortodoxă.
Așa cum acum 65 de ani, la vârsta de
10 ani a văzut pe Maica Domnului în vedenie luându-l de
mână și povățuindu-l în Sfântul
Munte, la fel și în ajunul
Adormirii Maicii Domnului în Sfântul Munte, Maica Domnului l-a luat de la
Sihăstria Sfântului Apostol Toma de la Schitul Sfânta Ana Mică și la dus la Cer.
S-a născut în Stefanoviki – Volos (numele de mirean fiind Antonie
Kiklos). Apoi a venit în Sfântul Munte la cunoscuta obște a Tomadeilor, la Schitul
Sfintei Ana Mică, unde a și devenit
monah în 1958. Primele lecții de muzică psaltică le-a primit de la Starețul Pavel al obștii
Tomadeilor, dar a fost mai ales ucenic al cunoscutului Muzician și Dascăl
Aghiorit, Dositei Katunakiotul. A fost de asemenea ascultător și împreună psalt al
psalților
aghioriți din
vechime: Iosif, ieromonahul Hrisostom, Panteleimon Kartsonas, dar și al obștii vecine de psalți, Obștea Danieleilor.
Deși era pustnic al Muntelui
Athos, psalmodia în același timp și la Liturghiile de pe Vârful
Athon, din Grecia, din Sankt Petersburg, din Statele Unite, din Noua Zeelandă, din
India, din Tailanda. Depărtat de cele lumești, dar întotdeauna aproape de făpturile create de Dumnezeu,
pe care le iubea.
Sursa: vimaorthodoxias.gr
· August
29, 2016
Spun Părinţii că orice cuvânt despre viaţa duhovnicească trebuie
să înceapă de la Căderea lui Adam. Nu vom înţelege nici cine suntem, nici care
este scopul vieţii noastre, de nu vom înţelege pentru ce am fost zidiţi şi
către ce stare trebuie să urcăm pentru a fi cu adevărat (şi din nou)„acasă”.
Abia odată cu atingerea harului începem să ne mişcăm duhovniceşte, să ne zbatem
cu înfrigurare pentru a ieşi din noroiul depărtării noastre de Dumnezeu.
O astfel de cale, a întoarcerii în Raiul din care am căzut, ne-o
oferă şi scrisoarea următoare. Păcatul spovedit aici nu este văzut moral, ca o
încălcare a unei norme, ci fiinţial, ca pierdere a comuniunii cu Dumnezeul cel
iubit. Ce luptă duce un suflet pentru a se uni cu Domnul, vom vedea şi ne vom
cutremura, smeriţi fiind de cei din urmă care, în avântul lor, ne vor întrece
şi vor fi cei dintâi[1]. (A.S.)
Mediul de rockeri din pub, din piaţa publică MC, din Hard-Rock
Cofe, de pe malul râului este mediul în care am trăit eu în timpul liceului.
Poate ar interesa pe cineva mai multe despre viaţa mea. Nu am
scris tot, că nu ştiu cât folos ar fi ieşit din asta, aşa că am scris crâmpeie,
că altfel riscam să scriu zece mii de pagini.
M-am născut într-o familie de oameni care pe atunci nu mergeau la
biserică. Mama mea nu m-a vrut, de fapt nici tata la început. Ne-au lăsat să ne
crească bunicii, căci încă erau la facultate când am apărut noi pe lume, adică
sora mea mai mare şi eu. Nefiind crescute de părinţi, s-a făcut un zid între
noi şi părinţi. Nici măcar nu le-am zis „mamă” şi „tată”. Dar nici bunicii nu
au jucat rolul de părinţi. Bunicul era mereu ocupat cu lucrul la noi sau la
vecini, iar bunica se îngrijea mai mult de mâncarea noastră decât de educaţia
noastră. Ne-au iubit, dar am crescut ca o sălbatică.
Părinţii ne-au luat acasă doar când am început să mergem la
şcoală. Aşa a fost contextul. Ei şi-ar fi dorit să ne vadă crescând, dar aşa a
fost. Eu am crescut ca şi cum nu aş fi avut părinţi. Nu ştiau nimic despre viaţa
mea. Eram o străină pentru ei, ei nişte străini pentru mine. Când ieşeam din
casă îi anunţam, nu le ceream voie: „Vezi că mă duc”. Ce mai puteau să zică? Mă
mai băteau la cap să nu stau prea târziu, iar eu ziceam „Bine, bine” şi făceam
tot ca mine.
M-am refugiat în lumea mea. Petreceam mult timp cu cei mai mari ca
mine, unii cu nouă-zece ani. Oameni cu ceva experienţă de viaţă, cu multe
frământări. Mai citeam şi multe cărţi, mă apucasem şi de arte marţiale, unde
ni se ţineau „predici” din filosofia chineză. Adică aveam preocupări adânci,
care îmi depăşeau vârsta. începusem să nu mă mai pot înţelege cum trebuie cu
cei de-o vârstă cu mine. Mi se păreau preocupaţi de nimicuri, superficiali.
Erau câteva fete din clasă care îmi erau mai dragi şi când ieşeam de la şcoală,
le conduceam o parte din drum până la lac. Şi mă apucam să le ţin „predici”,
filosofii despre viaţă. Stăteam câte două ore să-mi expun ideile. Ai mei mă
făceau vagaboandă, mă acuzau că pierd vremea cu băieţi.
Lumea trăgea la mine. Şi la şcoală eram apreciată de profesori.
Eram un elev deosebit. Şi, din cauză că eram printre olimpici, nu se atingea
nimeni de mine, că mai eram şi obraznică uneori. Odată am făcut revoluţie
împotriva unui profesor cu idei ciudate. Lumea m-a urmat, că ştiau că nu se
atinge nimeni de mine.
„Ascultam numai rock, mă îmbrăcam în negru…”
Începusem să ascult rock, dar nu conştient. Eu voiam o muzică cu
mesaj, nu nişte cuvinte stupide care se repetă la infinit, gen „Shake your
body”, nu nişte texte superficiale de doi lei, gen „Be my lover” sau „ Shut up
and sleep with me sau „Beau, beau. M-a părăsit iubita”, nu aşa-zise
declaraţii de iubire, care, de fapt, ascund mesajul: „îmi place cum arăţi şi
vreau să mă culc cu tine”. Toate prostiile se dădeau pe piaţă. Dar cum se
dădeau chiar de toate, se dădea şi rock.
Şi, fără să-mi propun în mod special să ascult numai rock, din tot
ce era pe piaţă alegeam numai rock-ul, fără să gândesc că e rock. Precizez că
pe atunci nu ştiam că există muzică psaltică.
Am început să-mi cumpăr numai haine negre, dar nu cu intenţie.
Mergeam în secondhand, că nu aveam bani de magazine normale, şi luam numai ce
mi se părea bun, şi tot ce alegeam era negru. M-a întrebat o necunoscută din
şcoală dacă sunt „metalistă” şi am zis că nu. Dar alunecam înspre rockeri fără
să-mi dau seama. Ascultam numai rock, mă îmbrăcam în negru, devenisem foarte
macabră şi violentă. Începusem să scriu poezii foarte macabre, mai mă apucasem
şi de scris romane tot cu aceeaşi tentă. începeam să semăn cu ei, începeam să
devin ca ei.
Înainte să dau examenele necesare după clasa a VlII-a, am avut o
serie de vise cumplite. Visam o perioadă de război în vremea lui antihrist.
Visam duhuri rele, visam armată, visam obsesiv un bărbat care e conducătorul
celor răi şi care mă vrea musai pe mine, dar eu vreau să fug. Visam că am
puteri paranormale. Şi chiar începusem să ţin lucruri pe palmă sau pe burtă, că
aşa văzusem la televizor pe cineva. Credeam că am o putere în mine. În vis îmi
ieşeau fulgere din palmă. Visam multe, prea multe. Iar ziua mă bombardau imagini
din vis. Visam că mor oameni, visam locuri pustiite de război. Visam că acel
bărbat mă caută mereu şi, când mă prindea, mă duceam după el ca o hipnotizată.
Am visat că o să nasc un copil care va fi atât de rău, ca un monstru. Visam că
mor preoţi. Visam că mă atacă creaturi nemateriale, în care lovesc degeaba, că
lovesc ca în aer şi nu mă pot salva. Visam că cei din familie vor să mă
căsătorească cu acel bărbat rău şi că eu încerc să fug. Visam holuri lungi,
interminabile, şi ploaie cu petale de trandafir. Auzeam trosnete prin casă şi
mi se părea că văd tot felul de umbre. De câteva ori mi-am auzit numele
strigat de voci ciudate. Îmi era frică să adorm, îmi era frică să stau
singură, îmi era frică să merg pe stradă. De multe ori simţeam că ceva sau
cineva rău e lângă mine şi mă apăsa o linişte şi o teroare. Dădeam radioul la
maxim, dar parcă se făcea şi mai linişte.
Simţeam că o iau razna. N-am reuşit să învăţ. M-am dus la examene
doar cu ce acumulasem de-a lungul anilor şcolari, dar am trecut cu bine.
Cercul de rockeri
În vacanţe la bunici jucam badminton în faţa casei. Aşa am
cunoscut băieţii de pe stradă. Printre ei era P.A., care acum este preot. El
ne-a vorbit de Dumnezeu aşa cum nu ne-a mai vorbit nimeni. Omul acesta îmi
părea cel mai viu din câţi am cunoscut. Mă uitam la el şi aveam certitudinea
că Dumnezeu există. Îmi doream să merg la biserică, îmi doream să zic şi eu o
rugăciune măcar seara, înainte de culcare. Îmi plăcea să-l ascult,
învăţăturile lui creştine depăşeau tot ce auzisem şi citisem până atunci.
Ortodoxia pe care mi-a descoperit-o el îmi hrănea sufletul.
Dar, în paralel cu dorinţa mea de a-L descoperi pe Dumnezeu, mă
afundam tot mai rău în rock, căci intrasem în cercul lor. Am ajuns să merg în
acele locuri şi cu acei oameni în împrejurări ciudate. Primisem o cruce veche
de la o bătrânică pe care o cunoşteam. Apăruse brusc pe stradă cu ea în mână şi
mi-a zis că vrea s-o ducă la gunoi, că poate o ia cineva, şi mi-a dat-o mie.
După ani de zile m-am întrebat mult asupra acestei întâlniri ciudate. În fine,
ideea este că ajunsese crucea la mine. Şi, nu ştiu de ce, mă stresa acest
lucru. Eu încă nu începusem să merg la biserică, dar totuşi credeam în
Dumnezeu. Nu aveam nimic împotriva semnului crucii, dar crucea asta mă stresa.
Într-o zi eram în oraş şi mi-a venit gândul obsesiv să mă duc
într-o anumită direcţie. Nu aveam treabă în acea parte, ba chiar ocoleam, dar
nu puteam scăpa de gând. Şi am trecut exact pe lângă locul unde se adunau
rockerii. În mulţime l-am recunoscut pe „Corbu”, pe care îl cunoscusem accidental
la un muzeu, în urmă cu un an. Ne-am recunoscut unul pe altul, am intrat în
vorbă şi l-am întrebat dacă vrea o cruce veche. M-a chemat a doua zi în acelaşi
loc, cam pe la aceeaşi oră. A doua zi mi-a făcut cunoştinţă cu nişte persoane
şi m-a introdus în acel mediu. După un an mi s-a spus că crucea avea nişte
pietricele care erau în formă de pentagramă şi cei care se ocupau cu spiritism
şi vrăjitorie încercau să pună mâna pe ea.
Puţini ştiau numele lui „Corbu”. El era una din figurile cele mai
importante din cercul de rockeri. Era elev la seminarul teologic greco-catolic,
dar era pentru noi ca un fel de idol. Toţi îl priveau cu admiraţie. Era foarte
inteligent şi foarte cult. Citise foarte multe cărţi de psihologie şi
filosofie. Avea o personalitate foarte puternică, ştia să se impună. Legat de
el circulau foarte multe poveşti. Am văzut şi ceva poze dubioase, in care se
afişa ca un criminal. Pentru fete era o onoare să iasă cu dânsul – la un moment
dat îmi zicea mie că în fiecare noapte vine la el altă fată, şi îmi înşira
numele lor. După ce m-am despărţit de P., m-a chemat şi pe mine, dar eu eram
prea mândră să mă pretez, la aşa ceva.
El dimineaţa mergea la şcoală în sacou, ca un elev foarte respectabil,
iar seara venea în pub cu blugi tăiaţi şi geacă de piele, cu lanţuri, cuţit şi
tot felul. Era cineva. Şi după ani de zile s-a încurcat cu o fată şi a apărut
cu ea îmbrăcat cu un tricou albastru şi foarte schimbat. Şi nu mai stătea cu
noi, ci cu ea, şi râdea de noi. A fost un şoc pentru toată lumea.
1. S. era
prietenul cel mai bun al lui „Corbu”. El era foarte inteligent, copil olimpic.
Şi el era tot la Teologie. Dar nu credea. Ar fi vrut să poată să creadă. Când
începusem eu să am halucinaţii, mi-a spus că şi el şi-ar fi dorit să vadă ceva,
să-şi dea seama dacă există Dumnezeu.
2. H. era o
altă figură importantă. Era un om foarte violent, toţi ştiau de frica lui. Se
povestea că făcuse multe crime. Fusese şi închis la nebuni, dar fusese dat
afară, eu n-am aflat de ce. La un moment dat s-a sinucis.
3. P. era cu
desenatul. Venea cu noi în baruri, şi în timp ce unii se pierdeau în discuţii
filosofice, el desena. Dar desena extraordinar de frumos. Era la liceul de
Arte.
4. A. era un
băiat care se droga rău de tot. El era fiu de medici, tot elev la seminarul
greco-catolic. Eu aveam ceva afaceri cu el, dar foarte greu reuşeam să dau de
el. Fixam întâlnire şi nu apărea sau venea la altă oră. Nu avea ţinere de minte
deloc. Eu aveam obiceiul să citesc cărţi, şi pe troleu, şi în staţie, şi la o
coadă la magazin. Nu-mi plăcea să stau degeaba, tot timpul aveam o carte în
geantă. Şi se întâmpla să ajung să citesc un sfert de carte până apărea S. A.
sau până mă enervam şi-l căutam acasă.
5. T. lucra
ca asistent social, şi preda şi matematică în particular. Noaptea dormea numai
patru ore şi în rest citea. Apartamentul lui era plin de teancuri de cărţi,
direct pe podea, că nu mai avea unde să le pună. Era un om foarte capabil. Nu
era deloc interesat de fete, numai de cărţi. La un moment dat a fost curtat de
masonerie, care voia să-l facă episcop, ca să aibă un om al lor infiltrat în
Biserică. El a refuzat. Mi-a povestit tot felul despre întâlnirea cu ei.
6. era cu 7
ani mai mare ca mine. Era un om foarte cunoscut şi foarte periculos. Cât am
fost cu el, nu s-a legat de mine nimeni din tot oraşul. Odată una din liceul
nostru a pus pe unii să mă bată, dar a atenţionat-o repede cineva că dacă se
ia de mine, îşi riscă viaţa. Am auzit despre el că îşi vânduse multe prietene
pe dincolo ca prostituate, dar de mine a avut mare grijă. Şi el era cu
drogurile, chiar rău de tot. Mă obişnuisem cu el aşa plutind, că abia mai îmi
aminteam cum era când era treaz. Tot timpul era fară bani, cerşea mâncare şi bani.
Cel mai probabil dădea toţi banii pe droguri. Nu avea casă. Tatăl lui era preot
reformat, iar el plecase de acasă. Mai dormea pe la prieteni pe la prietene,
uneori dormea în gară. El cânta într-o formaţie, deci sigur câştiga ceva, dar
cred că dădea pe droguri tot. Suferise mult, dar se străduia să-i facă pe alţii
să fie bine. Încerca să ridice moralul la toată lumea, deşi pe ochi lui se
vedea că nici lui nu-i e bine.
7. A. era o
fată deosebită, care ajunsese foarte rău cu drogurile. Era cu mâinile pline de
găuri; lua heroină. Mie îmi era tare dragă şi nu mai suportam s-o văd aşa.
Trăiam cu spaima că a doua zi o vom găsi moartă. Mai toţi se drogau, dar ea
ajunsese rău de tot. Şi culmea e că era nepoată de preot.
8. era un
băiat care fusese la un moment dat cu A. Îmi era ca un tată. Acesta, de când
s-a prins că eu mă tai cu lama, venea zilnic la mine şi îmi cerea să-i prezint
mâinile la control. Şi dacă găsea vreo tăietură nouă, era jale. Foarte mult m-a
ajutat să scap de aceste tendinţe masochiste.
9. era un
băiat care credea că este trimisul lui satana pe pământ şi trebuie să-i
„trezească” pe oameni, ca să nu se mai închine lui Dumnezeu. Se tot lega de
mine şi-mi tot zicea că este ceva cu mine, că este o putere care zace în mine.
10. era o
fată care se ocupa cu vrăjile. Mătuşa ei era vrăjitoare. La un moment dat nu
ştiu ce conflict a apărut între ele, că mătuşa a vrut să trimită o boală la
cineva şi Q. a reuşit s-o devieze şi s-o trimită la un porc, care a murit pe
loc. Q. avea tot felul de halucinaţii, era tare ciudată. Şi repeta obsesiv că
ea e rea. Mi-a povestit multe legate de ea, de vrăji, de mătuşa ei.
11. era o
fată care se ocupase cu spiritismul, apoi ajunsese să se iniţieze ca
vrăjitoare. Îmi spusese că dacă desenezi o pentagramă pe harta oraşului, ai să
găseşti punctele principale unde se întâlnesc sataniştii. Îmi povestise multe
peripeţii cu invocarea duhurilor la şedinţele de spiritism. Şi umbla cu tot
felul de pietre şi amulete la ea. Avea o faţă angelică, dar nişte ochi
diabolici. Făcea cu mâna semn spre uşă şi uşa se închidea singură. Stătea cu
mâna în foc şi nu se ardea. Se plimba prin cimitire şi îşi făcuse acasă un fel
de altar cu flori uscate şi alte cele. Ea zicea că luptă pentru bine. Tot avea
treabă cu mine: îmi zicea că în mine se dă o luptă mare între bine şi rău. Mă
chema de multe ori prin gânduri. Pur şi simplu îmi venea gândul că mă caută Y.
în barul cutare. Mă duceam şi dădeam de ea, care zicea că dorea să vorbească cu
mine. Mie mi s-a părut că mă manipulează. Când eram departe de ea, îmi clădeam
seama că ar fi bine să o evit, dar cum ne întâlneam, mă duceam la ea şi faceam
tot ce-mi zice.
12. era un
băiat care fusese prieten cu Y., dar care mai apoi se despărţise de ea. Ei erau
în conflict. Se ocupa şi el cu chestii oculte. Ea zicea despre el că e rău şi
că ea e bună, el zicea că ea e rea şi el este bun. Şi mă trăgea fiecare din ei
de partea lui. La fel ca şi cu ea, când mă căuta el, o ştiam. Şi deşi când nu
eram cu el voiam să scap de el, cum îl vedeam, mă duceam la el şi făceam tot
ce-mi spune. Simţeam că sunt controlată. Aveam dureri de cap. Simţeam cum
cineva încearcă să intre în mintea mea. El îmi povestea a doua zi ceea ce eu
visam noaptea. Ştia de multe ori ceea ce făceam eu când eram singură. Şi se
pricepea bine la manipulat oameni.
13. era un
băiat mai mic ca mine. Era foarte matur pentru vârsta lui. El era cu opiul. Îmi
povestea cu trufie multe peripeţii pe care le avuse din cauza drogurilor. Şi
citea foarte mult. Avea căutări adânci, dar nu căuta unde trebuie.
Nici eu, pe atunci. Cam aşa erau mulţi dintre noi. Căutam ceva,
dar nu căutam unde trebuie. Oameni cu mult potenţial. Dacă L-ar întâlni pe
Dumnezeu, ar ajunge mari slujitori ai Lui. Şi, de fapt, am auzit de mulţi
călugări sau preoţi care în trecutul lor fuseseră cu rock-ul. Deci n-ar fi
exclus să se întoarcă şi ei cândva. Iar acest B. avea multă iubire de oameni.
Îmi zicea cât îl doare când merge pe stradă şi îi vede pe oameni grăbiţi, cu
faţa încruntată, nefericiţi. Era un om foarte contemplativ.
A.C. era prietena mea cea mai bună. Ea era cu mine în liceu, şi în
fiecare pauză mergea să fumeze. Eu mă duceam cu ea, deşi nu fumam. Şi se
adunau toţi rockerii din liceu la o ţigară.
E era un băiat pe care eu am vrut să-l am ca frate. Eu simţeam
foarte mult nevoia unui frate, şi poate în planul lui Dumnezeu chiar existase,
dar mama a avortat primul copil. Avusesem mai multe tentative de a-mi găsi un
frate, dar toţi sfârşeau prin a-mi cere o relaţie totală. Cu acesta m-am
înţeles de la început că între noi nu va fi nimic niciodată, şi numeam
înţelegerea noastră „Regula de aur”.
„Pur şi simplu afişam întunericul din mine”
Erau mulţi acolo, toţi oameni cu personalităţi puternice. Şi erau
şi mulţi care încercau să se integreze, dar nu erau primiţi. Pe mine m-au
acceptat din prima. Dar n-am apucat să stau suficient cu ei, că eu eram cu
scrisul. Am scris vreo patru romane şi un volum de poezii. Dar eram cumplit de
macabră pe atunci şi, până la urmă, când am renunţat la rock, le-am ars pe
toate. Când am participat la un simpozion de poezii organizat de şcoală, s-au
înfricoşat toţi de ceea ce am putut să scriu şi m-a trimis directoarea la
psihologul şcolii. Le era frică să nu mă sinucid în curând.
Deci eu eram cu scrisul, şi mai făceam şi arte marţiale. Nu prea
aveam timp. Stăteam cu ei până la o anumită oră şi apoi plecam. Dar am auzit
multe poveşti cu ce făceau unii din ei: ritualuri prin cimitire, orgii…
Era o mare decădere morală şi aproape că ajunsesem să mi se pară
normale multe lucruri care nu erau deloc normale. De exemplu, a fi rău şi crud
era ceva extraordinar. A nu te înţelege cu părinţii şi cu fraţii era ceva
obişnuit. A avea halucinaţii era ceva normal. A-ţi face rău era ceva de
înţeles. A te răzbuna cu vârf şi îndesat era o datorie. Curvia era în floare,
ba chiar în public. A te sinucide era ceva grozav. A te droga era normal. Şi nu
o faceau din inconştienţă, pur şi simplu ii durea în cot de viaţă. Eu, la
început, m-am împăcat greu cu ideea de a-i vedea distrugându-se, dar replica
celebră era; „Oricum nu voiam să trăiesc până la cincizeci de ani”. Pur şi
simplu erau conştienţi de ceea ce le faceau drogurile, dar nu le păsa. Şi e
foarte greu cu oameni care nu luptă, care nu au nici un motiv să se oprească.
Evident că nu credeau în viaţa viitoare, şi atunci îşi puneau problema ceva de genul:
„La ce să mă tem moarte? De ce să mă chinui pe pământ?
Eu mă apucasem la un moment dat şi ghicitul în cărţi. Luasem o
carte de la bibliotecă și
studiasem una-alta. La un moment dat, au început să se întâmple ciudăţenii.
Adică una ar fi fost de zis ca să fie după carte, dar mă trezeam că
scot pe gură tot felul de chestii pe care nici nu le gândisem măcar. Şi am
aflat apoi că s-au adeverit. Tot ce se poate să fi vorbit dracul prin gura mea.
O altă chestie era cu prezicerile. Începusem să cunosc viitorul
foarte apropiat. Ştiam că n-o să vină cutare profesor la şcoală, ştiam că o să
se întâmple nu-ştiu-ce. La un moment dat, începusem să mă sperii de aceste
descoperiri. Şi am avut atunci o rugăciune sinceră; Doamne, dacă nu sunt de la
Tine, să nu le mai am! Şi de atunci n-am mai avut.
Aveam momente când mă simţeam foarte puternică şi rea. Simţeam că
intră o putere în mine. Mergeam pe stradă şi aveam impresia că toată lumea este
a mea. Şi lătrau câinii după mine, ceva de groază. De multe ori se speriau pisicile
de mine prin cameră, ca şi cum ar fi văzut ceva ieşit din comun. Îmi era teamă
să urăsc pe cineva sau să am gânduri împotriva cuiva. Simţeam că dacă o să-mi
îngădui un gând rău împotriva cuiva, o putere rea va face rău aceluia. Şi odată
chiar a fost că mi-a luat cineva o casetă cu muzică rock fără voia mea şi m-am
necăjit. După multă vreme, când mi-a dat-o, mi-a reproşat că a avut numai
necazuri de când mi-a luat-o. Altădată a încercat unul să mă ia în braţe, şi eu
n-am vrut. L-am împins un pic şi a sărit în spate doi metri. S-a speriat
foarte tare, şi eu la fel, căci nu l-am împins tare, nu cu forţa mea, dar îmi
dorisem să scap de el.
Mergeam pe stradă şi lumea se temea de mine. Odată m-am dus
singură la un film şi nu era „pe locuri”. Pe rândul pe care m-am pus eu, pe cel
din faţă şi pe cel din spate nu s-a mai aşezat nimeni. Şi mie mi se părea
grozav să fiu o sperietoare de oameni. La un moment dat m-a întrebat unul din
tabăra rapperilor de ce mă pictez aşa pe faţă, m-a întrebat ironic dacă vreau
să par mai frumoasă. Dar pur şi simplu eu afişam întunericul din mine.
Odată mergeam cu un coleg de liceu pe lângă o parcare. Colegul era
foarte solid, o namilă de om. La un moment dat îl văd pe cel din vis fumând
lângă o maşină. M-a apucat o stare de frică, dar o frică nepământească. Şi a
dispărut brusc. M-a apucat frica şi mai rău. Atunci şi colegul meu mi-a zis să
plecăm repede de acolo, că l-a apucat frica dintr-odată. L-a apucat frica pe
el, care era cât un munte.
Altădată am văzut umbre prin casă. Eu am crezut că e una din
pisicile noastre, dar când să o scot de unde intrase, nu mai era nimic vizibil
– şi iar acel sentiment idiot de frică. Odată m-am trezit cu ceva negru pe
piept, care voia să mă împiedice să respir, sau voia să mă strângă de gât. Am vrut
să-mi fac semnul sfintei cruci, dar mâna îmi era paralizată. Am început să mă
rog, şi foarte greu, dar până la urmă a dispărut.
Începuse să-mi fie frică să adorm. Stăteam noaptea până pe la 3,
deşi aveam şcoală de dimineaţă. Dar a început să-mi placă lipsa de somn. Starea
mea generală, de când cu rock-ul, era predominat depresivă. Şi când dormeam
puţin, de la oboseală, aveam o stare de plutire şi simţeam că iubesc pe toată
lumea. Aproape toţi se drogau, eu nu luam droguri, dar eram mai rău ca unii din
ei. Totul se învârtea cu mine. Eu, dacă nu dormeam decât trei ore, eram deja în
starea de plutire în care ajungeau ei după droguri. Şi începusem să am tot
felul de amnezii. Mi se povesteau lucruri pe care le-am făcut de care nu îmi
aminteam. Mă întâlneam cu persoane care mă cunoşteau, dar eu nu-mi mai aminteam
de ele. Legat de asta, în facultate era un coleg care zicea că am fost la el
acasă în perioada liceului, dar nu-mi amintesc de nici o culoare. Sau vorbeam
cu persoane şi, când ne revedeam, ziceau că nu ne-am mai văzut de fapt. Deja
era un haos viaţa mea. Nu mă mai puteam baza pe memorie deloc. Nu mai ştiam pe
ce lume sunt. Mă trezeam şi nu ştiam ce zi este. Şi aveam tot felul de vise
care îmi păreau atât de reale, că nu mai ştiam ce a fost real şi ce a fost
vis. Era o stare de confuzie cumplită.
(va urma)
Sursa: familiaortodoxa.ro
Pr. Alexandru Stanciulescu Barda
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu