Dansul poetic

Petru Hamat

Dansul poetic al prozei Veronicăi Balaj

          Proza Veronicăi Balaj descoperă o lume poetică, a figurilor-eroi și a personajelor-protagoniști, însuflețite de spiritul și credința în imaginile deschise, spre estetic, ale limbajului. Se dezvoltă o lume, în care se derulează istoria-poveste, fie a unui dans sentimental, fie a unui dans ermetic. Dincolo de scenele reprezentate, se inserează o luciditate, ce taie, în corpul-întâmplare, cu precizie chirurgicală. Imaginarul mătăsii și al cafelei reci elvețiene denunță un poetic al simbolului pânzei de păianjen-puzzle, al acelei linii estetice, prin care se întâmplă și se explică lucruri-subiect și trăiri-obiect.

Întregul lichid al prozei se produce prin intermediul imaginilor-cadru, care organizează, ordonează bucuria apropierii de materia organică, a cântului despre ființe și ființare. Este o poezie dansantă despre ceea ce se dorește a se întâmpla și proiecția cuvântului în oglinda așteptărilor. Simetria culorilor și tabloul umbrelor se prefac în miriade de cioburi de sticlă, într-o dezlănțuire de gesturi și trăiri, de sensuri și împliniri. Dialogul sinelui cu eul devine, la Veronica Balaj, element plurivalent, expresie a mișcării neuitate, mereu imprevizibile, care construiește și intuiește dansul poetic al întâmplărilor. Acestea se povestesc în interiorul lumilor prozei, prefabricate și prefăcute în iluzie și devenire, transformare și continuitate.

Personajele prozelor-puzzle, din Balul roșu, Mătase și cafea rece, elvețiană, Tiparnița, Trandafirul japonez, De vânzare toamna, la Bruxelles, Precum Atlantida, pierdută, Sentință pentru pianist ori Nuntă la graniță, constituie focalizare asupra desfășurării unor evenimente-întâmplare, rostite și instituite, ca repere ale aceluiași eu, în același timp și cu aceeași siguranță și certitudine a desfășurării actului scenic. Se realizează o integrare într-un spațiu anume, în care se petrec scenarii din lumea reală, sub spectrul unei poeticități rotunde. Intuiția, ce separă intenția de trăire, rămâne suspendată în actul artistic și estetic al liniei discursive. Posibilul și posibilitatea proiectează, în și printre cuvinte, imagini, într-o reprezentare mimetică, a regăsirii eului în sine și invers.

Prozele povestite, ale timpului trecut, sunt prezente, în Balul roșu, prin însăși starea de plasare între gest și sens. Dansul este punct de pornire în călătoria spre istorii ale eului-narator, în care se remodelează materia sensibilă în poezie, care lasă cuvântul în afara jocului cu imaginile. Bucuria reîntâlnește, în structurile complexe ale fiorului ființării, vocea-interioară, dorința arzătoare, împlinită în logos. Vocea-exterioară este emergentă fatalității dorinței și împlinește, astfel, întâmplarea, ce se dorește a fi continuare a jocului cu sunetele unei iluzii. Întregul demers rămâne constant, în proza Veronicăi Balaj, printr-o atmosferă „nădușitoare”, în care ființa-eu și eul-narator par a realiza „pe loc un armistițiu complicitar”. Alehandra, figură-probabilă, declanșează povestea unei istorii, ce-și urmează cursul firesc, natural, al iluziei reprezentării unei clipe, așteptate, profunde, dorite, „am simțit ceva acut, imperios, o dorință neînfrânată”.

Dorința dansului este actul complicității și al simțirii obscure, tiranice. Voința eului feminin nu este altceva decât transformare, în realitate, a fericirii de a dinamiza trăirea, „fierbințeala unei dorinți”. Acordurile muzicii și mișcarea, „languroasă în pași de tango”, creează inițierea în tainele dansului, ale esenței libertății. Se devoalează imaginarul descoperirii identității, dincolo de lacrimă, doliu, teamă ori suferință. Ființa pătimașă este ființa ce se recunoaște, pe sine, în sinele aproapelui, în oglinda timpului și spațiului. Este acea figură ermetică, pentru care imaginea-dans devine simbolul perfecțiunii, al echilibrului, al dezlănțuirii tuturor încercărilor. Trăirea, în vraja dorinței, constituie împlinirea eliberării de teama și neputința de a atinge echilibrul pe „versantul bucuriei”. Verbul, care străpunge taina fericirii, este libertatea extatică, „dulce, secondată de-un inefabil copilăros”:

„Mă și vedeam cuprinsă de fiorii muzicii și de ritmuri pline de febrilitate, furtunoase, învăluitoare, năvalnice.   

Să fiu pătimașă, voiam să fiu clocotitoare, detașată de orice crispare.

Merită să-ncerc, merită să fiu, să fiu pe versantul bucuriei.

Să uit de mustrările unor zile îmbrăcate-n teamă.

Sau în lacrimă. În doliu. ” 

          Poezia dansului instituie esența libertății, iar spațiul sud-american, al Argentinei, este locul-iluzie și locul-mimetic, al destăinuirilor și al înțelegerii propriilor nedumeriri, al îndrăznelii și al credinței, al artei, al unicității. Mirajul jocului-dans, „milanguero”, pune stăpânire pe ființa ce încearcă să se reidentifice, pe sine, ca „anima”-personalitate, a povestirii narate din „acest amalgam de imagini”. „Lumea pestriță”, în care își găsește cadența, spirituală și sufletească, vocea interioară a eului-feminin, definește un act complex, pe care jocul artistic îl percepe deslușit, fie în frenezia dansului, fie în comunicarea secretă. Balul coloritului roșu este imaginea descrierii unor scenete, ce sunt familiare Paulei, suferința e încă proaspătă, prin neputința de a se dezvălui celorlalți. Renata, altă femeie-eu din structurile de profunzime ale întâmplării povestite, conduce vocea-exterioară a Paulei spre percepție a propriei istorii. Muzica suferințelor, despre care nu se amintește, ci se subînțelege, se reflectă în actul lămuririi că, dincolo de doliu și suferință, de lacrimă și interiorizare, există bucuria dansului.

Existența, în și prin mișcări ale trupului, este coordonată de sentimentale și senzuale deconstrucții ale spiritului, aflat în așteptare. Magia gesturilor înseamnă trăire, între artistic și estetic, pentru ca senzațiile tinerești și dramatismul, interior, al melancoliei să nu se întâlnească, „mâhnitor sau glacial”, în întâmplarea nedorită. În dinamica dansului altora se vede pe sine ca pe un obiect-sentimental, o umbră ascunsă, prin și între vremi, ori o urmă trasată de un destin imperfect. Teama, frica, neputința trebuie să depășească momentul, clipa, ceea ce se sublimă în tristețe. Speranța este cea care stârnește o „bucurie venită surprinzător”, fiind proiectată să existe ca viața „trăită cu vehemență”:

„Presupun că femeia a hotărât să trăiască din nou, intens, cu înverșunare.

Să nu se lase pradă melancoliei.

Mai vrea să incendieze clipa.

Să fie implorată de-o bucurie venită surprinzător.

Precum o fandare dintr-o figură de dans fugarnic.

Mlădiu, ațâțător. Stârnind scântei, văpaie.

O clipă de trăire străvezie, zănatecă.

O văd gata să înfrunte orice numai să nu fie lividă, molcomă, strepezită de tristețe.

Nu vrea să fie răzleață între oameni, nădușită, sufocată de întâmplarea nedorită.

Vrea viața trăită cu vehemență.

Să fie răsplătită cu senzații tinerești, pentru c-a hotărât să existe cu înfocare.

Nu elegiac.

Nu la modul molatic, sau mâhnitor sau glacial.”

          Muzica, spectacolul mișcării, de-a lungul și de-a latul scenei, creionează obiectul-visător al tuturor năzuințelor, speranțelor. I se va oferi un dans, un prim pas spre ruptura de realitate și devenirea existențială, veselă, fermecată și fermecătoare. Invitația la inițiere „începe ca o înfiorare discretă” și este realizată de către Carlos, cel care a luptat cu moartea, însă, scena construiește un dramatism al apropierii și al depărtării. Scenariul denotă un fior, ce cuprinde și stăpânește sufletul, animat de frenezia pașilor și regulile plastice ale traversării inițierii. Poezia tangoului semnifică și capacitatea de a fi pregătit să bucuri și să fii bucurat, pentru că existența surprinde crezul în „ceva” cu ardoare, o binefacere a imaginii și a plăcerii. Fericirea tangoului este o pildă, a fiecărui spectator sau actor, pe scena vieții, identitatea și condiția umană rezumă spectacolul unei „îndeletniciri povățuitoare”. Sensul și fiorul se trăiesc prin „mișcări elegante, voluptoase”, alungând orice tristețe. Dansul prozei Veronicăi Balaj animă o stare de spirit, o situație în care vraja înscenării nu are dreptul să se rupă, să se disipeze, ci leagă pașii, sufletul și imaginea participanților.  

Amețitor, arzător și irezistibil, dinamismul, din ritualul tangoului, îndeplinește ceea ce se așteaptă de la o mișcare, structurată, ce preface și prelucrează actori și spectatori. Efervescența și arta cuplează participanții la o „convenție personalizată”, „o camaraderie pecetluită”, în spațiul și timpul dansului. Astfel, se poate „ucide tristețea”, prin nevinovăția gestului de a trăi dincolo de convențional. Balul roșu este, de fapt, surpriza ce dăinuie în sufletele cuprinse de tristețe, de povești, întâmplate și repovestite prezentului. Figura eului-actor este Paula, ce privește și subliniază fiecare trăsătură. Fiecare privire propune o tensiune, lăsată deoparte. Pașii tangoului sunt început, dans, prefacere, scânteie, lacrimă și singurătate, dorință și iluzie, sinceritate și identitate.

          Drama trăită, interior și exterior, dansul rotirii, în același scenariu de douăzeci de ani, la Universitatea din Neuchâtel, amplifică starea de fapt a evenimentelor, consumate deplin, tulburător, pripit sau prelung. Mătase și cafea rece, elvețiană este proza în care se realizează o transcendere a specificului condiției umane, pentru că poezia, care se joacă, devine tragedie probabilă. Mary Hartman, nonagenară, americancă, care își plătește, an de an, participarea la cursurile despre civilizația franceză din zona elvețiană, își definește prezența, abia la final, când interpretarea este deschisă oricărei iluzii. Discursul se focalizează asupra acestei bătrâne, al cărei destin pare să răspundă provocării identității, prin însăși identitatea pierdută. Vocea sufletului, a inimii, anunță derularea unor evenimente, pentru care „cuvintele sale sunt ființe care se-apropie perfide”, anume, înscenări ale unui adevăr dureros. Este o poveste de dragoste fără ieșire, fără sfârșit, asemenea unei reveniri consecvente, pentru că bătrâna-protagonist aduce în discuție o cădere în alt timp, timpul ce a avut suficientă răbdare.

Neînțelegerea și lupta cu sine, a destinului cu identitatea, contextualizează o rătăcire în așteptare, dar și o scânteie acoperită ori căutare ademenitoare. A căuta, pentru nonagenara americancă, presupune apropiere de dublura-identitate a inimii sale, astfel, bucuria prezenței întovărășește rătăcirea fermecătoare. Cuvintele ei ascund scenarii și pierderi, înscenări și reflecții, ce se evaporă, se săvârșesc, devin, se transformă, pentru ca, prin pătrundere, în semantismul lor, să se volatilizeze, fiind neperceptibile. Imaginea cursanților, care urcă pe Mont Blanc, la locul unde Jean Jacques Rousseau și-a scris o parte din operă, și a lui Mary Hartman, rămând să savureze dorința neîmplinită, atrag, în dansul scenariilor, drama. Trufia verdelui este cea care provoacă neliniștea nonagenarei, aroganța și sfidătoarea imagine a sfârșitului însuflețesc și accentuează panica și ura. O moarte nu dovedește decât inexplicabilul gest, i se pare că îi apare imaginea fostului iubit, coborând cărarea, înfășurat în ceață, în plină zi.

Neputința de a retrăi, an de an, acest scenariu, cuprinde întreaga ființă. Nefericirea clipei o țintuiește locului și nu se poate mișca, fapt care amplifică misterul, ca semn de comunicare și „împlinire a simțămintelor”. Pentru Mary Hartman, istoria propriului destin simbolizează ieșirea din timp și spațiu, ipostază surprinsă în metafora căderii, o cădere probabilă, o realizare a iluziei. Căderea nu reflectă numai cafeaua din ceașca, rămasă neatinsă, ce se răcise, mai mult, se identifică imaginea prin care „coboară niște nori așa din senin, mânjind verdele” cu cea a unui desen, în care încăpea „un petic de cer prin care ploua”. Desenul-tablou dramă este ieșirea din spectacolul grotesc al condiției umane, prin mișcări indecise, tandre, articulate, totul fiind sub culorile unei prezențe vii. Dramatismul prinde contur printr-un sărut, o întâlnire, inserând imaginea unui altcuiva, personaj, prezență vie, martor la capriciul vieții și la ideea clipei de a fi dorit și dorință. Prin „peticul de cer” se cern lacrimile și sfârșitul, tensiunea și neînțelegerea, arderea și setea de a fi una cu ființa iubită, căderea și verdele, devenirea și transformarea.

Poezia dansului, din proza Veronicăi Balaj, aduce în discuție capacitatea de a reflecta asupra „a fi”-ului existențial. Asemănarea ridurilor bătrânei nonagenare cu acelea ale pietrelor-stânci divide forma și sensul estetice ale lucrurilor, experiențelor, trăite și asumate, ca unități ale aceleiași reprezentări. Verdele este culoarea prezenței vii, precum și a pașilor, care conduc ființa, spre regăsirea condiției umane și existențiale, o neliniște a ceea ce urmează să se întâmple. Trauma de a nu înțelege culoarea verde, rolul pe care îl joacă în natură, impun eroineo decăderea, din starea și trăirea suficiente sinelui. Codul artistic al limbajului dezleagă voința și reprezentarea, într-un rol în care timpul și culoarea, verdele și sentimentul, sunt statuete de piatră, imagini, care deconstruiesc mica oază de flori:

„Pălăria sa părea, din depărtare, o mică oază de flori. Ceea ce o neliniștea poate, era trufia verdelui. Aroganța verdelui brazilor, pur și simplu, o… sfida. Piatra cărării strălucea în soare și asta accentuează micile riduri săpate în piatră de-a lungul vremii. Una dintre fete observă totul de undeva de sus de pe cărare și ia totul ca pe o simplă imagine de moment.

Sigură că n-o vede nimeni, doamna își pipăie obrazul. Aceleași feluri de riduri ca în piatra alăturată.

Verdele din jur pare că plutește ostil. Ostil. O sufocă.

Ceva neînțeles o țintuiește locului și nu se poate mișca.

O năpădește panica și ura că piatra e singura sa companie și măcar de n-ar fi atât de impasibilă.

Îi apare imaginea lui, a fostului bărbat iubit. Era pe aici, cobora cărarea… Cum de s-a înfășurat în ceață?

Doar e plină zi…

Verdele ăsta e de-a dreptul vrăjmaș.

Pădurea nu vrea să păstreze nimic din ce-i oferiseră ei doi ca semn de comunicare și de împlinirea simțămintelor…

Chiar nimic nu mai este de găsit aici.

Ar trebui să se deplaseze la umbră dar, picioarele, nu o ascultă…

Coboară niște nori așa din senin, mânjind verdele… Sau e-o părere?

Când fetele au revenit, cafeaua din ceașca rămasă neatinsă lângă doamna MH se răcise.

Mătasea bluzei sale cu picățele părea un desen în care încăpea un petic de cer prin care ploua.”

          În Tiparnița, discursul prozei înfățișează chestiunea cu „obiectivul de ieri”, element premergător pentru „ceva neimaginat”, anume, „urma nebunia apelor ieșite din matcă”. Plutonierul Maria Bărbos, cu „statura și osatura tocmai potrivită pentru a face o meserie în Miliția socialistă a țării”, este chemată să raporteze locotenentului Dănilă despre cele întâmplate în misiune. Dansul poetic este predispus transformării, imaginea și urmările chestiunii cu mașinăria de fabricat bani, prezența călugărului Sevastian, identifică primul pas al împlinirii. Argumentul personajului feminin trebuie să cuprindă și să surprindă ideea unei dezlănțuiri de temeri, însă, dispuse într-un discurs, în care arderea este profundă și complexă. Lanțul precis al convingerilor presupune acea încadrare în așteptare, una care anunță căderea unui regim și eliberarea de sub tutela imperfecțiunii. Locotenentul Dănilă își asumă povestea Mariei Bărbos, cu privire la tiparniță, numai în anumite condiții, cu o „rapiditate neimaginată”, dacă și ea înțelege rostul cuvintelor și gesturilor.

Jocul dansant, pe scena prefacerilor, ce urmează să înfăptuiască istoria, se consumă în consonanță cu expresia vorbelor. Comunicarea, dintre locotenent și plutonier, urmează cursul firesc al liniei estetice, din care se desprinde deconspirarea infractorului și a infracțiunii de la obiectivul mănăstire. Ceea ce se petrece este credința, în și prin intermediul providenței, a iubirii, prin care se coordonează gravitatea unor fapte, cu implicații complexe pentru ființa fragilă, supusă dispariției. Distrugerea obiectului incriminării este singura cerință pe care Maria Bărbos o are de înfăptuit. Este actul ce închide, în sinele-feminin, favorizarea, bucuria păcatului, în care era prinsă, fără să poată răspunde, într-o dinamică inversă a soluției de a ermetiza o mască, potrivită „cu ascunderea unui secret intim”. Înlocuiește tiparnița cu alt obiect, distrugându-l pe cel dintâi, tocmai pentru a salva pe călugărul-posibil artist, a cărui misie era de neînlocuit. Atracția este puternică, figura, din oglinda cu luciul „afumat de vreme”, devine argument pentru nerăbdarea de a comite un delict, vina de a apăra „ceva” ce nu îi va aparține niciodată.

Vocea interioară se sustrage intenției artistice, imaginea plastică a devenirii și elipsa obiectului incriminat suspendă traiectoria estetică a mișcării din jurul albastrului privirii. Imperativul acțiunii săvârșește pauza dintre ceea ce se caută, tiparnița de făcut monede, și ceea ce se reflectă în actul întâmplării, ascunse, prestabilite, râșnița, moment complet și reflexiv al dorinței. Falsul, din proza Veronicăi Balaj, incită la o proiectare, în oglinda-adâncime, a iubirii forțate, o iubire ce nu se consumă, este așteptată, niciodată împlinită. A ascunde natura propriilor orgolii și cerințe semnifică justețea unui act, în care, doar, efectul satisfacției modelează ființa.

Starea în care se află plutonierul, nesiguranța, ce guvernează spiritul și litera legii firii omenești, sunt figuri ale intuiției că „undeva” și „cândva” sunt coordonate ale aceleiași călătorii. Stabilește o întâlnire cu colegul său, Bubosul, pentru ca „licărirea de lumină”, act sublim al imparțialității, să prefacă întregul într-un impropriu scenariu al neputinței. Această neputință adună organicitatea, suferindă de iluzii și așteptări, pentru ca despărțirea, de un regim și de bărbatul-călugăr, să fie reflexive, o primă cotitură spre libertate, înțelegere și identitate. Logica fiecărei împăcări cu sine regizează o lume ce „o luase razna”. Simbolul estetic, al desprinderii de obiectul-matrice, se integrează în amânare, lipsă a ceea ce ar fi trebuit realizat demult. Falsul și acoperirea sunt reflexe ale iubirii, posibile nuanțe și culori, dintre cele mai abstracte, pentru că „aici” și „acolo” sunt unități ale aceluiași scenariu. Vremea ascunderii este cea a fericirii și a bucuriei de a trăi, cu teamă și în temeri, este absența unui orizont, împlinit și jucat, sub semnul curajului de a încerca:

„Îl privi cu albastrul imperativ. Licărirea de lumină era doar efectul satisfacției c-a avut o asemenea idee salvatoare.

Își înfășură privirea de un albastru închis pe grumazul colegului care, parcă asfixiat, nu avu replică, doar dădu afirmativ din cap. Nu mai știa nici el ce să creadă. Până acum câteva clipe era sigur pe tot ce văzuse ieri. Mai spera totuși în sinea lui ca șeful să ia în considerare ceea ce-i spusese ca participant direct la misiune, mai ales când va vedea obiectul. Pe cine crede ea că fraierește. Și ce urmărește oare?

Seara, plutonierul Maria Bărbos ajunse intenționat cu întârziere la locul stabilit. Bubosul nu sosise încă. Și nici în minutele următoare. Spre satisfacția ei deplină.

Așeză falsa tiparniță între sculele mașinii și porni înapoi spre oraș.

Înțelese motivul absenței lui chiar a doua zi, când toți colegii primiră ordine la care nici nu gândiseră și nici nu visaseră vreodată.

Tiparnița nu mai era un caz.

Lumea o luase razna. Se întorcea pe dos. Cucerirea călugărului trebuia amânată o vreme.

Urma ceva neimaginat, urma nebunia apelor ieșite din matcă. Revoluția. Din care trebuia să iasă cu bine.

Când totuși îl căută pe călugărul Sevastian, află că, la prima cotitură liberă plecase către alte zări.”

          Trandafirul japonez aduce un discurs în care se desprind simboluri ale dialogului între sine și eul-organic prezent, viu, dinamic, profund și complex. Comunicarea nu izolează, ci proiectează starea și trăirile, dovedind că încercările ființei-eu feminin  înfruntă degradarea în timp. Perspectiva temporală leagă verdele prefacerii de lumina meditativă, melancolică, astfel încât traversarea sinelui și eului-organic se realizează într-un spectacol de tonuri evlavioase. Se materializează o împărtășire a secundelor, a întrebărilor, a nopților și a anilor, elemente sistematice ale realității, ce se scurge, existențial, spre direcții secrete. Tainele trandafirului sunt tainele ființei-eu, eroii-personaje împart întreaga suferință, atât întunericul, cât și lumina, arderea, într-un joc de cuvinte atrăgătoare, necopleșit de „vremurile care trec”. Nu e o ființă umană, însă, imaginea și prezența tutelară a trandafirului japonez au puterea „unei văpăi copleșitoare”, a unei presupuse încrederi în ceea ce se face. Stările și culoarea verdelui intensifică inițierea și bucuria unei „comunicări subtile”, pentru că trăirea eului-feminin insistă asupra iluziei, de a reflecta și de a regândi spiritul.

Lecția trandafirului japonez concepe prima etapă a vieții, în care toate se prăbușesc, pierderea identității fizice și psihice a eului-masculin, a bărbatului iubit, Doni. Dansul poetic al prozei insinuează pericolul, comunicarea secretă, dintre dramă și tragism, moartea înseamnă continuitate, viața nu rămâne suspendată în vid existențial. Mișcările și măștile, din structura limbajului, riscă să se transforme în „ceva”, ce atinge liniștea și seninătatea, bucuria și neputința, prin ispășire. Pedeapsa nu vine ca un ecou al tenebrelor, ci drept mijloc de comuniune între eu și sine, între organic și corpul uman, suferind, iluzoriu, ce se „ivește adânc” în lumile cenzurate, de limbaj și trăire. Ființa feminină, vocea naratorului-feminin, se integrează în spectacolul material al dialogului cu bărbatul care i-a oferit trandafirul japonez.

Eșecul se manifestă că o cauză a imprevizibilului, astfel că lumea continuă existența dincolo de ostilitatea evenimentelor petrecute. Înțelepciunea devine, acum, arma vizitiului care deschide sufletul. Bucuria este silogism al trăirii, între gest și sens, plăcerea textului aduce un dans al cuvântului ascuns, fără identitate, dar care știe și cunoaște taina. Fericirea intensă se armonizează cu figurile imperfecte ale destinului, limbajul misterios traduce nu doar întâmplarea, ci și deschiderea ei spre evenimente unice în viață. Limbajul uman intrigă reflecția asupra cauzei și efectului, a urmărilor, ce se înțeleg, se ating și se propun, fidel și afectuos. Companion al eului-feminin, trandafirul japonez este alternativă la iluzia ce modelează sentimentele și trăirea, ura și iubirea, fericirea și arderea, înțelegerea și refuzul. Nu este ființă-om, dar este comprehensiv, atașat, prin verdele său inițiatic, de ceea ce se petrece irepetabil, fără „ifose de orgoliu”, trăindu-și solidar poezia dansului familiar:

„Ocolesc subiectul despre înțelepciunea de-a accepta ceea ce ți se întâmplă. Ar fi o ipocrizie. Sfaturi de acest gen sunt sortite eșecului.

Omul mai rostește o vorbă de năduf atârnată de roțile căruciorului.

Ura e despotică. Te face-preface într-un vizitiu aprig, care gonește trăsura mânios, fără tihnă, fără bucurie.

Bucuria…

Acesta-i cuvântul secret.

Trandafirul meu știe să se bucure.

Îmi asum acest risc. Eu vreau să cred că trandafirul meu japonez știe să se bucure. Altfel, cum să înțeleg sau cum să traduc din limbajul misterios al unei întâmplări, în limbajul uman, faptul că el, companionul meu, a înflorit doar de două ori în viața lui?

Cu prilejul a două evenimente irepetabile petrecute în familia noastră.

Când îi cad frunzele, se străduiește să-și crească altele. Fidel și afectuos.

Nu face mofturi, nu are ifose de orgoliu, nu-mi reproșează.”

          Culorile și imaginarul sentimental, meditativ, melancolic, pătrund, prefăcut, în De vânzare, toamna, la Bruxelles, într-un spectacol, în care obiecte și nuanțe sunt „poleite cu reflexivitate”. Între chilipiruri și antichități, între trecut și prezent, eul-narator, protagonist al perfectibilității artistice, alege tabloul cel mai mic și înrămat elegant, redând o parte dintr-o pădure. Atrag atenția bucuria și frenezia mișcării, într-un spațiu atât de restrâns, loc al unor imagini-autumnale, în care totul se află sub semnul și sensul probabilului. Modalitatea de reflecție, asupra condiției și statutului existențiale, se materializează printr-o „cuviincioasă seninătate, fără stridențe, plutind”, anume, elipsă a verbului, ce unește umbră cu verde-gălbui. Sonurile tăinuite declanșează spectaculosul joc al imaginarului, tabloul devine surprinzător de misterios, de neasemuit, impropriu și incert. Sunetele bizare, alungite, guturale, aspre, biruitoare, frunzele mișcate imperceptibil, formează identitatea-artă a dorinței de a fi parte integrantă a poeziei unei fatalități.

Amintirile curg una după cealaltă, impresia unui concert, susținut de mai multe instrumente, creează, în intimitatea de pe perete, imaginea unui chip de fată. Tabloul intuiește acest aspect, îl nuanțează printr-un „fel de expansivitate provocatoare”, o anume fragmentare a simetriei culorilor, un verde grav „fremătând ispititor”. Numai ființa umană feminină poate înțelege mesajul și ideea transmise, tonurile subtile, coloristice, ascund „frăgezimea verdelui”, identitatea-matrice implică o poezie pasageră, în și prin vremuri și spații. Imaginarul propune și provoacă deplasarea spre o lume internă, în care se ating calm, neviolent, copacii pictați în „luciul oglinzii”, într-un joc de-a lumina. A arde, în artă, modifică umbrele „de un verde flămând”, le recreează, în minute și ore, printr-o continuitate, în toamna ce „rămâne ispititoare”. Visul, neanunțat, presupus doar, este cel al trăirii între modele și reflecții asupra misterului, din spatele ramei și al culorilor.

Fiecare culoare concepe un sens spre comprehensiune, spre bucurie și fericire. Intenția eului-narator feminin este de a sensibiliza ideea autumnală ce „nu se zbârcește”, „nu devine vânătă”, rămânând „umedă”. Dansând cu sonurile, tonurile și sentimentul de a redescoperi figurile artei plastice, pădurea din alt tablou, cumpărat „când împlineam treizeci de ani”, sugerează povești ale șvabilor din Banat. Întâmplările lor sunt semne ale unei decăderi, prin fuga în țara de dincolo de margine, vânzarea obiectelor se face cu vorbe și zâmbete, plecarea lor semnifică desăvârșirea, completă și complexă, a iluziei. Mimetismul, ce se reprezintă, configurează povestea unui tablou, unul simplu, un drum-călătorie spre pădurea-destin, incert, banal, cu implicații, peste timpi și vremi. Acesta înfățișează doi șvabi, un soț și consoarta sa, în costume specifice portului șvăbesc, și o pădure, ce se întinde de la picioarele lor, departe. Imaginea unui anume „departe” este întipărită, în memoria celor care privesc, de către pictor, pentru ca jocul să aibă impactul scontat, creând soluția pentru drumul „incognito” al celor doi protagoniști.

Sentimentul că trăirea este obsesivă pentru privitor cunoaște implicații diverse, pe care numai pictorul le poate desluși, enumera, parcurge și intui. Gândirea, drumul spre care se îndreptau, precum și oprirea, la început de călătorie, privind derutați, exprimă posibilitatea dezvăluirii unor secrete, a unor lucruri neștiute, doar bănuite. Umbra, care răzbate neprietenoasă și aspră, este fie un fior al așteptării să se întâmple ceva, fie conchide imaginea-scenă a unui avertisment. Trecerea spre „departe” se blochează ori se asumă, cu riscuri mari, grave, impersonale. Eroii, din tablourile imaginate în proză, se construiesc în jurul unor momente reprezentative ale jocurilor meditative și melancolice, din care reies speranța și aventura. Ezitante, personajele imaginare se armonizează în „verdele misterios”, pentru că acolo se însuflețesc, de trăire și înțelegere, acolo se prefac în umbre și culori, tonuri și dans al sonurilor:

„Pare că se aude printre copaci un sunet bizar.

Se strecoară printre frunzele mișcate imperceptibil. Îmi dă impresia unui concert susținut de mai multe instrumente. Asta, desigur, pentru că-mi place tabloul.

Sunetele trec alungite, guturale.

Sunt aspre, biruitoare. Dau în clocot.

Triumfă.

Și-n fine, zgomotul se oprește.

Abia când am așezat pictura pe un perete, acasă, am observat că în fundal se contura un chip de fată.

Poate fi stăpâna care vine spre pădure.

Alteori, copacii păreau chiar o prelungire a părului său. Plutea un fel de expansivitate provocatoare.

Un verde grav spre seară și fremătând ispititor spre dimineață. […]

Un soț și consoarta sa, ambii dichisiți în costume specifice portului șvăbesc. Pădurea începe de la picioarele lor și se întindea greoaie, estompată, până departe.

Acel departe îl adăuga privitorul.

Pictorul fusese preocupat de impactul privirilor celor doi cu pădurea. […]

Ambii se uită spre pădure ca și când aceasta le-ar fi apărut în cale pe neașteptate. […]

Pictorul știa multe secrete. De pildă, ce gândeau, încotro voiau să meargă cei doi soți, de ce se opriseră derutați?

Arătau a fi oameni așezați, n-o porniseră la întâmplare, așa, fără nici un rost. Nu arătau a pregăti nici un picnic.

Dinspre pădure, artistul a lăsat să răzbată o umbră aspră. Neprietenoasă. Un fel de avertizare: ‹‹Până aici! Mai încolo dacă mergeți, e pericol! Riscați!››

Cu timpul au devenit membrii atmosferei casei. Stau locului parcă sfătuindu-se dacă să se aventureze sau nu spre pădure tăind umbra verde care-i face ezitanți.”

          Ruptura de imaginar se produce, în Precum Atlantida, pierdută, prin intermediul vocii interioare, prin acea stare de spirit prin care „ba am impresia că te-am găsit, ba dispari”, dans poetic spre infinit și derizoriu. Daria și Tudor schițează o istorie, ce decupează scânteia și revolta, risipa de sentiment, neîmplinirea, atracția și respingerea, părăsirea și dezarmarea. Poezia din proza aceasta clădește o întâmplare, în care personajele interpretează un rol dintr-un spectacol, care urma să fie neasemuit, diferit, ca structură și sens, de celelalte. Promisiunile lui Tudor nu justifică defel proiecția în realitate și stările prin care trece Daria, „insignifianta venită acolo din întâmplare”, un „acolo” care provoacă și desemnează retragere, în și din timp. Iubirea, care stăpânește ființa erotică feminină, sfârșește în iluzie, într-un crâmpei de lume veche înnoită. Asemuită Atlantidei, Daria își pierde busola propriei identități, fără să iasă din umbra care „acoperă de obicei tagma banalității”.

Rotundul timp al întâmplării și al întâlnirii construiește povestea de iubire dintr-o perspectivă impersonală, ezitarea lui Tudor explică povestea, prin porii enigmatici, a celor ce se află aproape de vis. Perspectiva visului se justifică în imaginea timpului ce pare a fi inel, iar rotundul, în care se întrepătrund misterele și dorințele, este o joacă superioară. Ludicul nu își desăvârșește acțiunea în câmpul iubirii, fapt care motivează alegerea unui alt orizont, periculos, imprevizibil, pentru ființa aflată în răspăr. Joaca devine seriozitate numai pentru Daria, personajul masculin, Tudor, se distanțează de iubita sa, devenită logodnică. Întregul discurs al povestirii își pierde din spectaculos, din farmec și bucurie. Există aici un dans între act și prefacere, cei doi eroi sunt din ce în ce mai reci, mai înghețați în simțiri și trăiri. Apariția unei sarcini nedorite nu sporește apropierea dintre ei, ci, mai curând, amplifică plecările și revenirile foarte rare ale lui Tudor, gesturi ce fac din Daria un „combatant zănatic”.

Cuprinsă în mrejele unei stări de luptă, eroina își scoate verigheta, lăsându-se pradă neîmplinirii, unei vieți care decelează o atitudine ce imită o „secvență de coloratură”, o precauție și spaimă nelămurite. Facerea istoriei, povestite în cadru erotic, însumează săvârșirea unei mutații la nivelul conștiinței, revanșarde, tiranice, depășind obstacole ale firii umane înfiorate, agitate. Clipele prefăcute sunt parte a timpului întâmplării, iar încurajarea să nu cumva să se smintească, să-și piardă mințile, este recuperare interioară a sinelui. Suferința primește valențe puternic angoasante, iubirea nedesăvârșită are capacitatea de a dezechilibra ființa, pentru că Daria se sufocă datorită agresivității celui pe care îl iubea cu înverșunare. Lipsa oricărei manifestări a forței de a răspunde, de a riposta, explică modul straniu prin care eul-feminin se rupe de realitate, dansând ca un „soldat singur pe un câmp acoperit de-o zăpadă crudă”. Învinsă de atitudinea devoratoare, agresivă, a lui Tudor, Daria cuprinde, în dorința ei, o stea frântă „fix chiar de verigheta ei”, solidară imagine-prefacere cu durerea și suferința.

Primul „vad” al despărțirii este și cel mai greu, apoi, „vadul” din interiorul verighetei va fi umplut de derizoriu, de un puzzle incomplet, un vis „transformat din aur în renunțare”. Nimicul, din lumea viselor ei, prinde contur printr-un cântec, care smulge nu doar inelul acela cu speranțe, ci și carnea, sufletul predestinat golului, vidului existențial. Zbuciumul Dariei este amalgam de imagini-frânte, de idei, concepute să adâncească regretul de a nu fi izbutit să înrămeze, într-un tablou, iubirea și timpul, o zbatere într-un ocean întreg de atitudini și reflecții. Dansul și poezia sunt străfulgerări iminente ale ființei, ce se scurge în clepsidra neputinței, asemenea unei rotiri în golul dintre eu și sine, o Darie a răsfrângerilor iminente, sufocante, probabile dezvăluiri ale incompletului:

„Timpul va trece fierbinte prin golul rotund al verighetei scoase de pe deget.

Cu ciudă și durere de parcă și-ar fi smuls și carnea odată cu obiectul.

O va vinde.

Nici un cântec nu rezistă într-un gol.

Cu atât mai mult dacă e să fie acră, urâtă, lovită, rănită.

Precum golul unei verighete.

Bijuteria de unde-a cumpărat ea verighetele avea vitrinele cețoase. Vineții. Ca niște cearcăne după o noapte de zbucium.

-         Doriți să vă faceți niște cercei sau… vă pot da la schimb un lănțișor, veni propunerea bijutierului.

Cam subțire la gramajul ăsta. Dacă mai puneți ceva, puteți cumpăra altul mai gros…

-         Nu, nu-i nevoie… Prefer banii, spuse Daria în grabă, altfel, cine știe, s-ar fi putut răzgândi.                                                                                                

Luă suma și se miră cât de mică greutate poate avea un vis transformat din aur în renunțare.

Cumpără de la un colț al străzii în pantă, un covrig.

Prin golul acestuia văzu rostogolindu-se în alte goluri concentrice diverse imagini printre care și figura lui Tudor.

Ca un puzzle incomplet.”          

          Poetica dansului, din proza unei întâmplări povestite, reprezintă, în Sentință pentru pianist, un fel de comuniune între suflet și spirit, o alegere a cuvintelor, între subtil și sublim, o poezie care eliberează gândul în miracol. Dialogul dintre naratorul-feminin și Andrada, fiica sa, concentrează povestirea evenimentelor, petrecute undeva între Germania și Elveția, într-un acord cu muzica sferelor estetice. Undele și subînțelesul muzicii pianistului ating sufletele artistice, astfel încât ipostaza de a plasa un argument, întru devenirea formei sensibile, este asumare, consumare și proiecție într-o ardere mocnită. Notele de pe portativ au un „sâmbure de lumină”, pentru că înfiorarea și îndrăzneala artistului leagă celestul de teluric. Raportul dintre limbaj și comunicare realizează așteptarea firii umane, sprintene și cutezătoare, simbol al prefigurării unui joc, cu „urcușuri pe versanți” și „alunecări periculoase”. Rostul pianistului este de a crea și a reda sensibilitatea plastică a sentimentului de a face artă, de a o însufleți și de a pregăti arderea și miracolul. Explicațiile Andradei și ale eului-narator feminin sunt logosuri, care dau o altă coordonată gândirii, despre întâmplarea povestită, redată cu drag, în schimbul „epistolar”. Nimic din ceea ce se petrece nu e trecut sub tăcere, tot se dezvăluie într-o „năvalnică îmbinare de sunete”, piese a căror sugestie ține de cunoaștere și abordare. Îmbrățișările și apropierile, iubirea mamei pentru fiica sa, iau  cursul natural al mărturisirii, al povestirii, ce se toarce în gol, într-o vibrație temătoare, dorită, reflexivă.

Mesajul ultim deschide spațiul timpului relatării, artistul care a deranjat liniștea locatarilor din preajmă este amendat de către un om al legii și, apoi, somat să meargă la secția de poliție. Dansul evoluează spre o poezie a povestirii ce întrupează, în sensul legitim al cuvântului, compasiunea, susținerea și atașamentul pentru muzică și frumos. Demersul muzical sfârșește în abstract, tributar fiind lipsei de comprehensiune, de afectivitate pentru plasticitatea limbajului, a intenției și a artisticului. Încordarea plină de farmec a muzicii pianistului reiterează dorința de relaxare și de son vibrant. Întâmplarea devine clipă expresivă, armonie muzicală, în concordanță cu sunetele universului. Exercițiul muzical concepe o desfătare în tainele, misterele lumii artistice, o poveste fragmentată, între abstract și ermetic, între ceilalți și pianist, o coardă elastică peste spațiu, un timp nemăsurabil al artei.

Trăirea Andradei și a eului-narator feminin denunță o strategie de „gesturi alipite scurt”, ca-ntr-o nostalgie plină de orgolii, tenace, chiar bruscă, de sunete încârligate, încovoiate, în vrăjmașe și șăgalnice iluzii. Ieșirea de pe scena lumii-ocazie, secundară și improprie destinului și firii artistice, face, din pianist, un erou al timpului său, însă, derutat și neînțelegând ceea ce se petrece. Totul este trecător, ca vântul se traversează spațiile și cotloanele nemăsurabile, în care pătrunde fiorul muzicii. În urmă nu se observă decât umbra, un loc gol, pustiu, în bătaia perfectă a lumii-înscenare, acolo, unde impresia ascultării se subsumează inițierii, auditoriul neoferind nimic în schimb. Se oferă doar obsesia artistică a muzicii, spontaneitatea serilor, în care sunetele și tonurile au desfătat sufletele, avide de cunoaștere și reflecție:

„Muzica sa te poate duce cu gândul spre miracol, care trece iute pe lângă urechea spectatorilor. Ascultând ai impresia că notele de pe portativ iau foc. Este o ardere. Deloc mocnită.

Au în ele un sâmbure de lumină, de înfiorare și îndrăzneală acustică.

Muzica lui leagă portative din fulger.

E sprintenă, cutezătoare.

Adevărate urcușuri pe versanți urmate de alunecări periculoase. […]

Pianistul deranjase liniștea locatarilor din preajmă.

Omul legii, un băiat frumos de altfel, nu m-am dumirit dacă era german sau elvețian, i-a dat artistului să semneze o hârtie, probabil înștiințarea că săvârșise o încălcare a legii. Ca urmare, trebuia să plătească. Pianistul a intrat în panică, nu întreba nimic dar făcea gesturi de om derutat, chiar speriat.

Pe cât era de abramburit, pianistul nu părea că receptează ordinul care i se repeta pe un ton sec: trebuia să părăsească locul! Artistul se uita spre noi, își burzuluia părul, care-i stătea ridicat în șuvițe de parcă avea țepi, (și-l aranjase cu gel înainte de-a veni aici). […]

Spectatorii, prea ușor înduplecați, ne depărtam trădând chiar bucuria pe care ne-o dăruise muzica sa.

În urma lui părea că se alungesc umbrele copacilor. Erau mai simțitoare decât noi. Îmi pare așa de rău că nu am spus nici un cuvânt, că nu l-am ajutat măcar să-și adune cd-urile! Am fost niște lași. Am luat cu noi doar darul muzicii precum făcea și vântul trecător, prin părul meu. N-am oferit nimic.”

          În Nuntă la graniță, se deosebesc, pe de-o parte, povestea Clarei, asistentă medicală, și a lui Robert, pe de altă parte, cea a lui Marius, aflat la Viena, precum și cea care urmează să se înfăptuiască, a Clarei și a lui Karol. Dorința, de a pleca printre străini, „să lași totul baltă și s-o pornești aiurea în necunoscut”, este atât de puternică încât înfăptuirea ei nu este decât o străfulgerare între miriade de cioburi de sticlă. Concepută într-o structură cât o experiență, plecarea Clarei la fratele ei în Austria, în capitala imperială, Viena, se sustrage iluziei reușitei, provocând însăși împlinirea unui vis. Despărțirea de Robert se produce brusc, efectul este cel al unei derulări a unui scenariu prescris, stabilit dinainte, printr-un acord cu lumea din interior. Jocul de scântei lasă iubirea pentru Robert suspendată, rătăcirea de moment a acestuia a condus la anumite „stări de balans”. Șirul poveștii rămâne un dans întru întâmpinarea unui „balon colorat pe care trebuia să-l atingă”. Traversează granița, de parcă, pentru Clara, totul este comprehensibil, asumat și consumat într-un „joc atractiv, antrenant”, o viață nouă, departe de „chipuri disperate și năclăite de sudoare”.

Imaginarul trecerii, spre noua etapă din viața sa, reglează emoțiile, depășește rigorile excesive ale sufletului, cuprins de dorință aprigă, bulversantă, posesivă. Se angajează într-un spital, dar în altă specialitate „decât acasă dar se acomodează din mers”, are suveranitate, este stăpâna propriului său timp, simte că lumea îi aparține, o lume închipuită, necunoscută, fragilă. Iubirea joacă eternul scenariu a doi îndrăgostiți, ce se recuperează unul pe celălalt, își regăsesc identitatea, într-un aer „unduitor”, într-o repetare a imaginii, în care povestea dansului primește „vigurozitatea și trufia tinereții”. Momentul reprezentării concluzionează unul ce implică aluzii și posibilități estetice variate. Superioritatea farmecului clipei întărește fascinația unui ritm normal, ușor dezarticulat, pentru că iubirea nu așteaptă, ci armează cu nerăbdare „anima”.

Realitatea cunoscută, adevărul adânc înrădăcinat, articulează figura plastică a cuplului, ce urmează cursul firesc al organicității, nunta fiind pecetluită, ca simbol al devenirii și siguranței, de sine și în sine. Sufletul se unduiește în ritmul muzicii și al dansului, drumul descris este cel al certitudinii că miracolul împlinirii și ființa descind, brusc, plăcut și afectuos, în lumea frenetică a iubirii. Părinții sunt anunțați de Marius, vestea cade ca un simțământ sublim, acceptat și singular pentru ființa-cuplu, ce se retrage în spațiul ei, acolo, unde povestea lasă locul intenției. Plecarea pentru cununia civilă se oprește la graniță, lipsa vizei împiedică ieșirea din lumea-matrice. Obsesia neajungerii, la punctul final al călătoriei, devine entuziasm dublu, sărbătorirea de două ori face căsătoria mai durabilă.

Jocul și dansul se leagă, în poezia povestirii, „fără sfieli, fără ostentație”, într-un peisaj colorat, în care personajul colectiv, mulțimea pregătită pentru sărbătoare, evidențiază trufia de a se simți liberi, învingători ai unei „opreliști degradante”. Atenționarea că se vor lua măsuri împotriva lor consimte nu un sfârșit, ci o continuare dincolo de mesaj, limbaj ori comunicare, a petrecerii, o muzică a identității întâmplate, povestite, cucerite. Trecerea în lumea-speranță configurează ideea unei petreceri la granița dintre ermetizare, închidere, și obsesia că limitele ființei sunt ființa însăși, aprigă, nesupusă. Finalul aduce liniștea și așezarea peste întâmplările neanunțate devreme. Demersul prozei Veronicăi Balaj este substituirea jocului cu starea dansantă, eliberatoare, identificatoare de strategii, o poezie a continuității. A petrece este dezlipirea de emfaza limbajului, gestul și gândirea pătrund, în imaginarul colectiv, ca un „spasm retoric”, ca o prelungire a bucuriei:

„Conveniră tacit să renunțe la petrecerea de la graniță.

Muzica se opri într-un spasm retoric.

 Costumați precum erau, femeile bombănind iar unii dintre bărbați trimițând câteva înjurături fără adresă precisă, strânseră doar o parte din merinde și plecară.

Îndărătnicia socrului mic urma să pitrocească o altă petrecere.

Vântul ager, se agăța de ei, urmându-i.”

          Veronica Balaj propune un discurs al întâmplărilor ce se povestesc, ademenind, în jocul lui, proze, decupate din imagini-tablou, fie ale realității, fie ale înscenării, pentru că „atunci” și „acolo” sunt unități prezente ale istoriei. Dansul poetic, pe care îl asumă eroii-personaje, intrigă povestea. Aceștia izolează trăirea și sentimentul, apropierea și depărtarea, păstrându-le, oarecum, pentru ei, nedorind să devină ori transforme, sub mască actoricească. Textul din proze se subsumează inițierii în fiorul dramatic al fiecărei iluzii, al fiecărei organicități, ce se desprinde de substanța discursivă, creând eroi și situații, ce se apleacă peste destine și identități. Poezia, din fiecare trăire, este materie ce întâlnește, în jocul ei cu limbajul și cu tematica, obsesia devenirii, într-un timp al mărturisirii și un spațiu al împlinirii, o proiecție dincolo de semn, acolo, în toposul pulsând a dorință. Veronica Balaj nu numai că propune o lume-ermetică, prin structurile ce sondează, din exterior, inițierea și misterul, ci identifică un dans în rotundul gol, vid de trăire și sentimente, într-o proză a așteptării depărtate. 

* Toate citatele fac parte din volumul Veronicăi Balaj, Mătase și cafea rece elvețiană/ Seda y café suizo frio, Timișoara, Editura Eurostampa, 2015, 241 p. (traducerea în limba spaniolă a fost realizată de Luminița Pigui-Neagoe)