VLADIMIR VOLKOFF
TRATAT DE DEZINFORMARE
De la Calul Troian la Internet
Traducerea: MIHNEA COLUMBEANU
CAPITOLUL V
ZILELE RADIOULUI
Inventarea
radioului nu a adus cu sine noi procedee de dez-informare, dar a servit mult în
perioada marcata de ascensiunea national-socialismului şi de al Doilea Război
Mondialf de fapt, radioul - sau telefonul fără fir, cum i se spunea pe atunci -
reuneşte avantajele relaţiei gură-ureche cu cele ale tiparului. Această epocă a
fost dominată de două personaje care, de altfel, au sfârşit prin a purta un
adevărat duel, prin intercalarea dezinformării. Goebbels Goebbels, mare tribun
al viului grai şi abil utilizator al radioului, nu a fost un dezinformator în
sensul exact al cuvântului, ci un propagandist care folosea minciuna într-un
mod atât de constant şi de cinic, încât ne permitem să ni-l însuşim aici.
„Micul doctor”, căruia i se atribuie expresia „O minciună repetată de o mie de
ori rămâne minciună, o minciună repetată de un milion de ori devine adevăr”, a
mai spus: „Propaganda nu are nimic în comun cu adevărul” şi pretindea că putea
„să se joace cu sufletul poporului la fel cum se cântă la pian”. Programul său
consta în „a dezlănţui pasiuni vulcanice, a provoca explozii de furie, a pune
în mişcare masele ome-neşti, a organiza ura şi disperarea cu un calcul rece”,
iar pentru a-şi defini doctrina, nu-şi menaja cuvintele: „Propaganda bună este
aceea care duce la succes, iar propaganda^ rea e aceea care-şi ratează scopul,
oricât ar fi de inteligentă, căci propaganda nu are misiunea de a fi
inteligentă, ci de a asigura succesul (...). Prin urmare, nimeni nu poate
spune: propaganda dumneavoastră este prea brutală, prea vulgară (...). Dacă
cineva zice «Propaganda dumneavoastră nu are ţinută morală», e inutil să mai
discut serios cu el.”
Este foarte posibil ca Goebbels însuşi să nu fi crezut în
nici una dintre ideile naţional-socialiste pe care le profesa. Puţin conta
pentru el conţinutul teoriei pe care le-o transmitea maselor, nu-l interesa
decât adeziunea acestora: „Esenţa propagandei constă în a câştiga fiinţele
pentru o idee, într-un mod atât de intim, de viu, încât să sfârşească prin a i
se dărui complet şi a nu mai putea să renunţe la ea”. Lui Goebbels nu-i lipsea
nici simţul umorului: a ajuns să determine un subprefect de poliţie să-şi dea
demisia, după ce, în toate discursurile sale, îi atribuise prenumele ridicol de
„Isidor”,* iar când s-a hotărât să împiedice premiera filmului Nimic nou pe
Frontul de Vest, în loc de a organiza o manifestaţie politică, s-a mulţumit să
introducă în sală şoareci şi năpârci. De altfel, îşi semna de bună-voie textele
cu formula „Goebbels, căpetenia bandiţilor”, pentru că un adversar politic îl
insultase cu aceste cuvinte. Bineînţeles, Ministrul Reichului pentru luminarea
poporului şi propagandă - acesta fiind titlul său când naziştii au preluat
puterea - nu se mulţumea numai să ţină discursuri, radiodifuzate sau nu.
Defilările, drapelele, făcliile şi tobele, salutul hitlerist, strigătele de
Sieg-Heil scandate sonor, toată mizanscena de la Niirnberg, îi servea să
„dezrădăcineze” individul (în sensul weilian al termenului) şi să facă din el
un automat care nu se mai putea lipsi de partid şi devenea capabil ca, în
numele lui, să săvârşească toate actele de eroism şi toate atrocităţile. La
apogeul nazismului, Goebbels dispunea de trei sute de ofiţeri şi cinci sute de
angajaţi care munceau douăzeci şi patru de ore pe zi la manipularea
informaţiei, iar în timpul războiului a creat „companii de propagandă” în care
corespondenţii de război îşi satisfăceau stagii de opt zile. Nu trebuie să
uităm că, deşi a inventat şi si-a asumat „războiul total”, Goebbels fusese
ostil războiului în sine, considerând, în maniera lui Sun Ţî, că spada nu
trebuie să fie scoasă din teacă decât în ultimă instanţă: nu obţinuse el
rezultate miraculoase, fără a se trage nici un foc de armă, cu reocuparea
Renaniei, restabilirea serviciului militar, revenirea bazinului Sarre,
Anschlussul cu Austria, anexarea teritoriului Sudetilor şi Memelului,
stabilirea unui protectorat în Cehoslovacia? Dacă-l asculta, Hitler ar fi putut
obţine coridorul din Dantzig pe cale paşnică, rezolvând la fel şi problema
coloniilor. Dar zeii au vrut altfel. Când a sosit Gdtterdămmerung-ul din final,
propaganda lui Goebbels a atins niveluri fantastice. A mers până la a pune să
se întocmească manuscrise false ale lui Nostradamus, scrise pe pergament şi
legate cu piele din secolul al XVT-lea, în care ilustrul mag prezicea victoria
„oştirilor ce poartă cruce cu capete încârligate”. A susţinut până la capăt că
aveau să obţină această victorie cu ajutorul unei „arme miraculoase” şi, pentru
a încheia, a resuscitat mitul oamenilor-lupi, atribuindu-le acest apelativ
băieţilor tineri care aveau să acţioneze în spatele liniilor inamice. Sefton
Delmer în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, britanicii au adus
intoxicarea la un înalt grad de perfecţionare, creând un birou intitulat
Doublecross („Cruce dublă”; înşelătorie, păcăleală) cu specialitatea de a
camufla escadrile de false avioane şi regimente de false tancuri, pentru a
înşela inamicul asupra locurilor de debarcare. Dar au făcut mult mai mult decât
atât: cu Sefton Delmer şi al său „radio negru”, englezii au practicat cu succes
dezinformarea propriu-zisă. Delmer era conştient că „nişte ştiri atent alese,
prezentate abil, formează cea mai subversivă propagandă”. Avea grijă să nu
recurgă la minciună decât cu vigilenţă şi parcimonie: „Nu trebuie să minţim
decât deliberat, niciodată din întâmplare sau neglijenţă”. Şi îşi rezuma
tehnica astfel: „Cea mai simplă şi mai eficace operaţiune «neagr㻓 (cum numea
el acţiunile de dezinformare) „este aceea de a scuipa în supa cuiva, strigând
«Heil Hitler».”
Delmer emitea în limbile germană sau italiană şi, departe de a
face propagandă antinazistă vulgară, transmitea, de exemplu, dându-se drept un
post de radio al armatei germane care difuza muzică şi buletine de ştiri
„destinate camarazilor noştri din Wehrmacht”. Evident, informaţiile difuzate nu
erau de na-tură să-i încurajeze pe respectivii camarazi. De pildă, nelinişteau
combatanţii cu privire la soarta soţiilor lor-care ar fi rămas la discreţia
comandanţilor nazişti, dacă soldaţii mureau pe câmpul de onoare. Alteori,
Delmer se prezenta ca un post de radio republican fascist şi transmitea ştiri
menite să-i perturbe pe italieni: afirma că lira avea să fie devalorizată şi că
se declanşase goana după bani; cu altă ocazie, Aliaţii au promis o „zonă de
graţie” din nordul Italiei pe care aveau să se abţină de a o bombarda şi, nu
peste mult, Mussolini a început să-i acuze pe italienii fără conştiinţă care-şi
abandonau munca pentru a alerga să se refugieze acolo - la care, Delmer a
difuzat din abundentă declaraţia lui Mussolini.
Întrucât Goebbels declarase că
avea să le distribuie provizii muncitorilor din uzine, postul de radio al lui
Delmer a anunţat că aceste alimente urmau să conţină Pervitin, pentru a le mări
productivitatea. Când copiii familiilor bombardate la Hamburg erau evacuaţi
spre est, Delmer a lansat zvonul că în lagărele unde aveau să fie primiţi
făceau ravagii epidemiile, sub forma următorului anunţ: „Doctorul Conţi,
ministrul Sănătăţii Reichului, îi felicită pe medicii-ofiţeri din lagărele de
copii (...) pentru devotamentul exemplar cu care au tratat epidemia de difterie
care s-a declarat printre copiii din grija lor. Ministrul îşi exprimă speranţa
de a-i vedea triumfând asupra tragicei penurii de medicamente, putând reduce astfel
rata mortalităţii la o medie de şaizeci de morţi pe săptămână.” Delmer a
transmis muzică interpretată de Marlene Dietrich (care era antinazistă) la
postul său de radio pretins nazist, precum şi insulte la adresa Papei, din
partea unor aşa-zişi fascişti. Efectul de bumerang a fost atât de puternic
încât, după război, Delmer a fost nevoit să publice o carte pentru a dezminţi
anumite neadevăruri care emanau de la el şi cărora li se acordase prea multă
încredere. Unele nu fuseseră răspândite de „radioul negru”, ci prin alte
procedee de dezinformare, şi mai vicioase.
Astfel, Delmer a aruncat din avioane
porumbei voiajori morţi, având legate de picioare chestionare ale Aliaţilor,
chipurile completate de unii germani influenţi care ar fi avut de gând să trădeze,
„astfel încât Gestapo-ul a primit ordin să-i aresteze pe câţiva dintre cei mai
importanţi membri ai partidului nazist”. A aranjat ca nişte polonezi, asasinând
un german, să lase urme care indicau că acesta fusese omorât de o mişcare
germană de rezistenţă. A făcut ca în Germania să ajungă o broşură referitoare
la „problema creşterii numărului de dezertori”, care îi „invita pe ofiţeri
să-şi mărească vigilenţa”. Cu ajutorul organizaţiilor norvegiene de rezistenţă,
a aplicat la Oslo afişe care reprezentau un soldat german greu de recunoscut,
despre care se afirma că era căutat pentru un omor. Textul preciza că omul era
periculos, deghizat în căpitan Luft-waffe sau în Sonderftihrer al partidului
nazist şi că trebuia să fie predat, „viu sau mort”, poliţiei militare. „în
Norvegia”, afirmă el, „am avut rezultate excelente, graţie acestui procedeu”. A
pus la punct o etichetă cu instrucţiuni asupra modalităţii de a sabota
submarinele. Aceste etichete au fost lipite de luptătorii norvegieni din
Rezistenţă pe submarinele germane.
„Scopul operaţiunii nu era atât acela de a
incita echipajele submarinelor să-şi saboteze propriile nave (...) cât de a
nelinişti serviciile germane de informaţii.” A redactat un manual de
instrucţiuni medicale pentru obţinerea concediilor. Scopul urmărit era dublu:
să-i încurajeze pe simulanţi şi să-i incite pe medicii germani spre a găsi
chiulangii chiar şi acolo unde nu era cazul. Germanii au găsit acest manual atât
de abil, încât l-au tradus pentru a-l răspândi în armatele aliate. Efect
bumerang. A publicat o revistă de astrologie intitulată Zenit, care conţinea
horoscoape negative pentru principalii conducători ai Reichului şi previziuni
lipsite de optimism pentru operaţiunile ce implicau submarine. Unele numere,
antedatate, anunţau înfrângerile de la El-Alamein şi Stalingrad. Cu ajutorul
complicilor polonezi, a făcut să apară în presa germană articole aparent
patriotice, în care fuseseră strecurate expresii pesimiste. De exemplu, unul
dintre acestea celebra a cincizecea aniversare a Amiralului Doenitz în cei mai
respectuoşi termeni. Totuşi, textul preciza că, „din cauza unei pierderi de
circa treizeci de submarine pe lună, amiralul [şi-a] pierdut o parte din
energia şi prospeţimea sa tinerească.” Nu e de mirare că între Delmer şi Goebbels
s-a declanşat un adevărat duel. Este vorba de bonurile germane de raţionalizare
a alimentelor. Delmer tipărise bonuri false, cu care RAF. inunda Germania,
paraşutându-le. Germanii au observat stratagema, evident, şi au publicat o
circulară în care semnalau cele câteva diferenţe dintre cupoanele autentice şi
cele false. „Dar aceste deosebiri erau atât de subtile, încât nu se puteau
remarca decât cu instrumente speciale şi, bineînţeles, comer-cianţii nu
distingeau nimic.” Tipografii germani au schimbat modelul bonurilor. Britanicii
le-au copiat la perfecţie. Atunci, pentru a dovedi că falsurile engleze erau
stângace şi uşor de detectat, „putându-i băga în închisoare pe cei care le
foloseau”, Goebbels a pus să se imprime falsuri ale falsurilor, „într-un mod atât
de grosolan, încât contrafacerea devenea vizibilă imediat”. În toate aceste
trucuri, se remarcă folosirea strălucită a transmiţătorilor în materie de
dezinformare. Delmer îi viza atât pe chiulangiii medicali, cât pe medici
înşişi, nu atât submarinele, cât serviciile de informaţii, îl făcea pe
Mussolini să lucreze pentru el şi nu ezita să folosească însuşi Gestapo-ul sau
poliţia militară germană, pentru a-şi realiza carambolajele. De mare artă.
Va urma
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu