Articole duhovnicești 3

Sfântul Nectarie despre Înălțarea Cinstitei Cruci

Arhim. Vasilie Bakoyannis

         La începutul secolului 20, în vremea păstoririi Arhiepiscopului Teoclit (+1931), în țara noastră (Grecia) au apărut unii care vedeau Crucea cu „ochi” protestant, creând astfel probleme în Biserică, mai ales în cea a Atenei.

            Arhiepiscopul Teoclit i-a încredințat înțeleptului mitropolit al Pentapolei, Sfântului Nectarie (+1920) să combată învățăturile lor eretice. Și Sfântul, după ce a cercetat subiectul din punct de vedere istoric și teologic, a scris: Studiul istoric despre Cinstita Cruce.

            În acest studiu Sfântul se preocupă și de marea sărbătoare a Înălțării Cinstitei Cruci (14 septembrie). El spune că această sărbătoare are legătură cu târnosirea Bisericii Învierii, care s-a făcut la 13 septembrie 335. Prin urmare, această sărbătoare nu a fost consfințită în vremea împăratului Iraclie, ci în timpul său s-a făcut numai reînnoirea ei pe scurt.

            Sfânta Elena cu „binecuvântarea” împăratului și fiului ei, Constantin, a mers la Ierusalim în anul 326 pentru a afla Cinstita Cruce. Au aflat în cele din urmă Crucea și cele trei piroane cu care L-au pironit pe Hristos. Era 6 martie 326. Sinaxarul spune: „În această zi (6 martie) pomenirea aflării Cinstitei Cruci de către fericita Elena” (…) „În această zi pomenirea aflării cinstitelor piroane”.

            Acest fapt (aflarea Cinstitei Cruci) se prăznuiește în Biserica noastră în a III-a Duminica a Postului Mare.. „Astăzi se face bucurie în Cer și pe pământ, căci semnul Crucii lumii s-a arătat” (Triod, Cântarea 4, Canonul Utreniei Duminicii III a Postului Mare).

            Sfânta Elena a lăsat partea orizontală a Crucii Bisericii locale din Ierusalim, iar partea verticală i-a dat-o fiului ei, împăratului Constantin. I-a dat de asemenea și două din cele trei piroane, cu care L-au pironit pe Domnul. Al treilea piron a fost aruncat în mare când s-a întors la Constantinopol.

Pe unul din piroane împăratul l-a pus în coiful său, iar pe celălalt la frâul calului său, potrivit proorociei lui Zaharia: „Și va fi în frâul calului sfânt Domnului Atotțiitorului” (14,20). „Piroanele se află împărătescului cap podoabă, iar lauda stăpânirii în frâu se află” (Stihuri la sinaxarul din 6 martie).

După aceasta Sfânta Elena a mers din nou la Ierusalim și a zidit acolo renumita Biserică a Învierii. La 13 septembrie 335 s-a făcut târnosirea, așezându-se în biserică și Lemnul Cinstitei Cruci. A doua zi, la 14 septembrie, a fost înălțată iarăși Cinstita Cruce ca să fie închinată de mulțime. De atunci, în paralel cu praznicul Înnoirii Bisericii Învierii, se face, a doua zi (14 septembrie) și Înălțarea Cinstitei Cruci.

Ziua aceasta a fost afierosită în întregime Cinstitei Cruci. De aceea, atunci când Sfântul Ioan Gură de Aur a adormit în ziua de 14 septembrie 407, pomenirea lui a fost mutată. „Dar pentru sărbătoarea Cinstitei Cruci s-a mutat pomenirea acestuia în luna noiembrie”, spune sinaxarul zilei (14 septembrie).

În 615 perșii au ocupat Ierusalimul și printre alte rele ce au făcut, ucideri, robiri de creștini, au luat și Cinstita Cruce. Astfel a încetat prăznuirea Cinstitei Cruci, care se făcea la 14 septembrie.

După 11 ani, în 626, împăratul Iraclie, în urma expediției împotriva perșilor, a luat înapoi Cinstita Cruce și la sfârșitul toamnei anului 628 se întoarce la Constantinopol împreună cu Lemnul Crucii.

La întrarea în cetate i s-a făcut o primire deosebită, după care au pornit în procesiune spre Sfânta Sofia. Crucea mergea înainte așezată pe o trăsură specială, după care urma împăratul în trăsura sa, aclamat de miile de cetățeni ai Constantinopolului.

La 14 septembrie 629 împăratul merge la Ierusalim ca să predea Cinstita Cruce patriarhului Zaharia, care și el fusese robit de perși și apoi eliberat de împăratul Iraclie. Împăratul cu Cinstita Cruce, patriarhul, tot clerul și poporul, s-au suit pe Golgota. Acolo împăratul a ridicat la înălțime Crucea și tot poporul a îngenunchiat, lipindu-și capetele de pământ și cântând multă vreme: „Doamne miluiește”.

Apoi aclamându-l pe împărat, au cântat imnul național: „Mântuiește, Doamne, poporul Tău…” și au plecat.

De atunci, de la 14 septembrie 629 când s-a făcut înnoirea sărbătorii, se prăznuiește până astăzi.

„Cruce a lui Hristos, mântuiește-ne cu puterea ta!”. Amin.

Omul este trup si suflet. ADN-ul codul vietii biologice

Omul este trup si suflet (spiritual).

ADN-ul, codul vietii biologice.

Sfantul Ioan Damaschin spune ca singura caracteristica comuna a celor doua firi, dumnezeiasca si umana, este ratiunea, intrucat omul a fost facut “dupa chipul”[1] lui Dumnezeu, “adica ganditor si liber”[2] si “dupa asemanarea”[3] lui Dumnezeu, “adica desavarsit in virtuti atat cat este cu putinta firii omenesti”[4]. Forma au doar cele materiale din Univers, iar Dumnezeu, fiind mai presus de Univers, nu are cum sa aiba forma, deci chipul si asemanarea omului cu Dumnezeu se refera exclusiv la sufletul spiritual al omului si nicidecum la ceva trupesc (material), pentru ca doar “lumea spirituala este inrudita cu El, caci inrudita cu Dumnezeu este firea rationala care se poate sesiza numai cu mintea.”[5] Astfel, asa cum am aratat mai sus cand am vorbit despre Domnul Iisus Hristos (care este Dumnezeu adevarat si om adevarat), “Cuvantul lui Dumnezeu s-a unit cu trupul prin intermediul mintii, care sta la mijloc intre curatenia lui Dumnezeu si grosolania trupului. Caci mintea este puterea conducatoare a sufletului si a trupului. […]Mintea s-a facut lacas Dumnezeirii unite cu ea dupa ipostas, dupa cum si trupul” [6] s-a facut.

Animalele nu au minte, dupa cum spune si psalmistul “omul, in cinste fiind, n-a priceput; alaturatu-s-a dobitoacelor celor fara de minte si s-a asemanat lor”[7], deci omul, printr-o vietuire pur trupeasca (instinctuala, bazata exclusiv pe cele sase simturi trupesti), renunta de buna voie la cinstea comuniunii cu Dumnezeu, la viata cea adevarata.

Sufletul omului, spun Sfintii Parinti, “este o substanta vie, simpla, necorporala, prin natura sa invizibila ochilor trupesti, nemuritoare, rationala, spirituala, fara de forma; se serveste de un corp organic si ii da acestuia puterea de viata, de crestere, de simtire si de nastere. Nu are un spirit deosebit de el, ci spiritul sau este partea cea mai curata a lui. Caci ceea ce este ochiul in trup, aceea este spiritul in suflet” [8] .

Sfanta Scriptura precizeazaca toate vietatile animale au suflet, caci “tuturor fiarelor pamantului si tuturor pasarilor cerului, si tuturor vietatilor care se misca pe pamant, care au in ele suflare de viata …”[9], Dumnezeu le da aceeasi hrana materiala pentru trup ca si noua oamenilor (evident dupa caderea in pacat a lui Adam). Sfintii Parinti spun ca “trebuie sa se stie ca facultatile oricarei vietuitoare se impart in facultati sufletesti, facultati vegetative si facultati vitale. [10]“. Luand Domnul Dumnezeu tarana din pamant, a facut pe om si a suflat in fata lui suflare de viata si s-a facut omul fiinta vie”[11], deci omul nu are doar un suflet simplu (cu afecte sufletesti: bucurie, tristete, iubire, ura etc. ) precum au animalele, ci a primit un suflet spiritual (cugetator, ganditor, rational, deci cu constiinta existentei fiintiale si nemuritor, cu posibilitatea unei vieti duhovnicesti) direct de la Dumnezeu, fiind astfel o creatura directa aLui.

“Si a mai grait Dumnezeu cu Noe si cu fiii lui, care erau cu el, si a zis: «Iata Eu inchei legamantul Meu cu voi, cu urmasii vostri si cu tot sufletul viu, care este cu voi: cu pasarile, cu animalele si cu toate fiarele pamantului, care sunt cu voi, cu toate vietatile pamantului»“[12]. Retinem ca toate vietatile animale au suflet viu, insa doar sufletul omului este spiritual asa cum am aratat mai sus.

Astfel, Sfantul Pavel vorbeste in cazul omului despre “despartitura sufletului si duhului” [13] aratand ca, desi sufletul si spiritul omului sunt din aceeasi substanta, acestea nu se pot confunda, caci spiritul sufletului este numit si “duhul mintii” [14] omului. Urmand indemnul Sfantului Pavel, ca “intreg duhul vostru si sufletul vostru si trupul vostru sa se pazeasca” [15] de orice lucru nefiresc, noi trebuie sa ne pazim curate atat cele ce tin de sufletul nostru spiritual (cugetul mintii, gandirea, ratiunea), precum si sentimentele sufletesti; si de asemenea si trupul trebuie ferit de orice intinaciune.

Retinem ca pentru om, duhul si sufletul nu sunt nicidecum doua entitati deosebite, ci una singura. in timp ce prin suflet se intelege, in general, sediul afectelor, principiul vital (care il au si animalele), duhul (spiritul) este partea superioara, fina, a sufletului omului, capabila de a se pune in contact cu Sfantul Duh si de a-I deveni salas. Antropologia paulina face distinctii terminologice intre psyhè = suflet, pnēuma = duh (partea superioara a lui psyhè), si nóos (noūs) = minte, cugetare, inteligenta, ratiune (partea superioara a lui pnēuma si cea mai fina a lui psyhè), toate in opozitie cu sárx = carne (ca materie) si sōma = trup (forma organizata a lui sárx). Cu aceste nuantari, dihotomia suflet-trup este fara echivoc.

Tot Sfantul Pavel spune ca “sunt si trupuri ceresti si trupuri pamantesti; dar alta este slava celor ceresti si alta a celor pamantesti. […]Se seamana trup firesc, inviaza trup duhovnicesc. Daca este trup firesc, este si trup duhovnicesc. Precum si este scris: «Facutu-s-a omul cel dintai, Adam, cu suflet viu; iar Adam cel de pe urma cu duh datator de viata»” [16]. Terminologia paulina trebuie citita si inteleasa astfel: “trup carnal” (sárx) este carnea ce alcatuieste atat trupurile oamenilor cat si cele ale animalelor, care desi este din aceeasi materie, este diferita ca aspect in functie de specie, carnea fiecarei specii (om, pesti, pasari, animale) avand particularitatile ei, insa nu este diferita ca structura (atomica, moleculara); “trup” (sóma) este forma organizata, cu forma specifica, a materiei carnale; “trup firesc” (psyhikós) este trupul omului inzestrat cu suflet viu, dar care traieste doar la nivelul afectelor si pasiunilor, prada labilitatii psihologice; iar “trup duhovnicesc” (pneumatikós) este trupul omului transfigurat prin inviere, asemanator cu trupul inviat al lui Iisus Hristos, liber nu numai de materia coruptibila, ci si de labilitatea psihologica, dominat de propriul sau duh in comuniune cu Duhul Sfant, devenit capabil sa participe la slava lui Dumnezeu.

Hristos Domnul spune clar ca “Duhul este cel ce da viata; trupul nu foloseste la nimic” [17] subliniind ca maretia omului, “chipul si asemanarea”[18] lui cu Dumnezeu este exclusiv in sufletul sau. Trupul omului (ca si cel al animalelor), e facut din pamant ca “sa se intoarca in pamant cum a fost, iar sufletul sa se intoarca la Dumnezeu, Care l-a dat” [19]. Despre invierea mortilor[20] cu trup si suflet la a doua venire a Domnului Iisus Hristos vom reveni cu amanunte in capitolele urmatoare. Tot Domnul Iisus Hristos ne avertizeaza “Nu va temeti de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot sa-l ucida; temeti-va mai curand de acela care poate si sufletul si trupul sa le piarda in gheena.” [21]

Dogma crestin-ortodoxa, bazandu-se pe Sfanta Scriptura si pe invatatura Sfintilor Parinti, marturiseste ca Dumnezeu este creatorul vietii, Cel care a creat toate formele de viata (vegetale si animale) inclusiv pe om, din pamant (materie) si din acest motiv intre om si animale nu este nici o diferenta fiziologica (trupeasca), ci una exclusiv de natura sufleteasca , pentru ca numai sufletul omului este spiritual (cugetator, rational, ganditor) si nemuritor. Nu trebuie sa confundam inteligenta cu ratiunea. Exista inteligenta artificiala, inteligente sunt si animalele, insa gandirea, cugetarea, ratiunea, este proprie doar omului pe Pamant. intalnim aceleasi sase simturi trupesi atat la om, cat si la animale: auz, vaz, miros, gust, tactil (pipait), echilibru. Sistemul nervos al trupului are un sistem senzorial dedicat fiecarui simt. Sfanta Scriptura nu intra in amanunte despre modul “cum” a aparut si s-a dezvoltat viata pe planeta noastra in toata diversitatea ei, ci spune doar ca Dumnezeu este cauza vietii si EL poarta de grija la toata creatia Sa, iar aceasta grija fata de creatie este numita pronie in limbajul teologic.

Ratiunea este facultatea logica a omului prin care observarea si analizarea datelor conduce la concluzii rationale, or animalelor nu li s-a dat aceasta capacitate, fiindca ele nu au vointa libera. in schimb, ele poseda inalte reactii instinctuale (bazate pe simturile trupesti), Creatorul, inzestrand fiinta (firea) animalelor cu anumite caracteristici specifice, cu simturi trupesti superioare, compenseaza lipsa lor de ratiune. Astfel unele animale au vazul mult mai bun decat omul, altele, mirosul, altele, gustul, altele, auzul, altele ,echilibrul, iar altele, simtul tactil (pipaitul). Retinem ca si animalele au suflet (insa nespiritual si pieritor), deci au sentimente. Astfel Sfantul Ioan Scararul spune: “Nimic nu este fara ordine si scop in imparatia animalelor, fiecare poarta intelepciunea Ziditorului si il marturiseste. Dumnezeu a daruit omului si animalelor multe insusiri firesti, cum ar fi mila, iubirea, sensibilitatea, caci pana si dobitoacele necuvantatoare se tanguiesc cand pierd pe vreunul de-al lor”.

Exista concordanta intre stiinta si religie in domeniul lor comun, anume cosmogonia, asa cum vom vedea si in capitolele urmatoare. Astfel, este o perfecta concordanta intre ordinea aparitiei vietuitoarelor pe Pamant. Atat stiinta, cat si creationismul biblic sustin ca viata animala a aparut intai in apa (moluste, pesti), apoi in aer (pasarile) si mai apoi pe uscat (animalele). Omul este ultima fiinta terestra (si dupa el nu mai apare nici o alta fiinta pe pamant), fiind astfel “cununa creatiei”.

Intrucat trupul tuturor vietuitoarelor, inclusiv al omului, este facut din pamant (materie, molecule, atomi), toate vietuitoarele sunt dotate cu structuri similare care sa execute procesele de baza ale vietii. La nivel celular si mai jos, la nivelul moleculelor care sustin si executa procesele elementare ale vietii biologice, toate formele de viata de pe Terra prezinta aceleasi molecule care permit functionarea organismelor vii. Indiferent de specie, polinucleotidele (precum ADN-ul si ARN-ul), polipeptidele (precum proteinele) si polizaharidele (precum amidonul si glucoza) sunt identice. ADN-ul, ARN-ul si proteinele au toate aceleasi formule chimice, in ciuda faptului ca exista sute de aranjari posibile ale elementelor structurale (proprietatea numita chiralitate). Toate formele de viata folosesc aceleasi patru molecule (adenina, citozina, timina, guanina) in cadrul structurii ADN-ului, desi puteau fi utilizate mai bine de o suta. Toate formele de viata se reproduc prin duplicarea moleculei ADN. Notiunea de acid dezoxiribonucleic (ADN) desemneaza una dintre cele mai complexe molecule organice, substanta care se gaseste in fiecare celula a corpului unei fiinte vii si care este esentiala pentru identitatea oricarui organism. Are rol de stocare a informatiei, continand instructiunile pentru construirea altor componente ale celulelor: moleculele de ARN, proteine etc. Segmentele ADN care poarta informatia genetica sunt numite gene. Proteinele prezente in cadrul tuturor formelor de viata de pe Terra contin aceiasi 20 de aminoacizi in cadrul structurii proprii, desi exista in jur de 400 care ar fi putut fi folositi.

Toate formele de viata de pe Terra partajeaza un cod genetic universal, parte a ADN-ului lor. Literele din structura spiralei ADN-ului, luate cate trei, formeaza instructiuni codificate care indica ce aminoacizi trebuie sa se combine pentru a forma o proteina. Fiecare specie de pe Pamant foloseste acelasi cod genetic pentru a indeplini aceasta functiune. Bacteriile folosesc exact acelasi cod pentru a produce proteine ca si noi, oamenii. Toate formele de viata de pe Terra folosesc aceleasi mecanisme metabolice. La toate formele de viata care au la baza celule prevazute cu nucleu, de la amiba la balena albastra, glucoza este metabolizata in aceiasi 10 pasi, in aceeasi ordine, folosind aceleasi 10 enzime.

Teoria evolutionista nu poate contrazice creationismul Sfintei Scripturi. Pe de o parte, sunt multe intrebari fundamentale la care evolutionismul nu poate raspunde, iar pe de alta parte, creationismul nu infirma faptul ca ADN-ul este cel care controleaza trupul oricarui organism viu de pe Pamant si nici nu spune ca ar exista vreo diferenta trupeasca (fiziologica) intre om si animale, intrucat trupurile acestora sunt facute de Dumnezeu din aceeasi materie: pamant.

Reamintesc ca Sfanta Scriptura si Sfintii Parinti, deci Biserica Ortodoxa, marturiseste fara echivoc ca diferenta intre om si animale nu este nicidecum fiziologica (trupeasca), ci de natura sufleteasca, mai exact, doar sufletul omului este spiritual, asa cum am aratat mai sus. Doar omul are minte (gandire, ratiune, cugetare) si este nemuritor. Evolutionistii nu pot spune cum a aparut prima celula vie. Teoria evolutionista nu poate nega complexitatea ADN-ului care nu se poate “autoregla” pentru a ajunge la aceasta diversitate de forme de viata (caci, daca s-ar regla singur, ar insemna ca materia este inteligenta, ceea ce este absurd pentru orice om de stiinta), astfel stiinta poate vorbi mai degraba de o “reglare adaptiva” in baza unor legi clare impuse de “cineva”.

Stiinta nu poate spune nimic despre cum devine om un ovul fertilizat. Ce se intampla din momentul in care peretele unui ovul este penetrat de un spermatozoid pana in momentul in care o noua fiinta umana este formata, cu toate organele sale, functionand intr-o armonie si interdependenta uluitoare, reprezinta un proces de o complexitate incredibila care este dus la bun sfarsit aproape de fiecare data. Cum se intampla acest lucru, care este mecanismul celular care face ca, desi se porneste de o singura celula, sa se ajunga la multiple tipuri de celule, cu roluri diferite, desi toate au practic aceeasi informatie genetica este inca un mister pentru stiinta. Toate celulele dintr-un organism, oricat de complex, au la origine celulele nespecifice (generale) ale embrionului. Toate aceste celule nespecifice au acelasi set de cromozomi, ce contin informatiile genetice pentru “construirea” intregului organism. Dar, in procesul dezvoltarii embrionului anumite gene, sunt activate in anumite celule, pe cand in alte celule sunt activate alte gene. Cele mai multe dintre gene sunt, de fapt, inactive in cea mai mare parte a timpului. Genele produc proteine. Fiecare tip de celula (diferite acum prin genele declansatoare specifice) produc tipuri diferite de proteine. in acest fel, apare o diferentiere a celulelor. Celulele de acelasi tip se strang impreuna pentru a forma organele. in ultimii ani s-au facut cercetari asidue in determinarea mecanismului de specializare acelulelor. Maniera exacta in care are loc diferentierea celulara si mecanismul care declanseaza activarea unor anumite gene raman, deocamdata, nedeslusite.

Stiinta actuala nu poate spune la ce foloseste cea mai mare parte a ADN-ului. O singura celula umana contine aproximativ 2 metri de ADN. Dar numai 2 centimetri din cei 2 metri reprezinta gene, adica setul de instructiuni necesar pentru crearea proteinelor. Restul ADN-ului a fost denumit “junk ADN” (ADN inutil), pentru ca s-a considerat, la descoperirea acestuia, ca genele sunt suficiente pentru a explica totul in materie de mecanisme celulare. Cand s-a constatat ca numarul de gene din celula umana este de aproximativ 25-30 de mii, cu putin mai multe decat numarul de gene ale viermelui C. elegans, s-au nascut intrebari legate de sursa complexitatii omului: daca nu numarul de gene, atunci cine este responsabil pentru superioritatea omului intre vietuitoare? Pe de o parte, faptul ca ADN-ul fara gene s-a pastrat fara mutatii de-a lungul evolutiei este un indiciu al importantei acestuia. Pe de alta parte, studiile din ultimii ani arata ca mare parte din ADN-ul care nu contine gene, desi foarte bine conservat la mamifere, la om a suferit modificari. Astfel teoria evolutionista nu poate demonstra ca superioritatea omului fata de celelalte animale este de origine materiala. Reamintesc ca Sfanta Scriptura si dogma ortodoxa crestina spune clar ca superioritatea omului fata de animale este exclusiv datorata sufletului. si animalele au suflet, insa un suflet nespiritual (lipsit de ratiune si nemurire).

In concluzie, stiinta nu poate fi folosita nicidecum pentru a infirma existenta lui Dumnezeu sau a exclude pronia Sa in creatie. stiinta confirma multe aspecte ale creationismului. Evolutionismul este departe de a fi o teorie completa (asa cum este cea creationista care raspunde la toate intrebarile), caci nu poate raspunde la intrebarile fundamentale legate de viata. Astfel, stiinta ofera multe raspunsuri utile pentru omenire intrucat explica unele mecanisme ale dezvoltarii vietii pe pamant si rolul ADN-ului, insa, din nefericire, nu poate raspunde la problemele fundamentale ale originii vietii:

1. Cum a aparut viata?

2. Cum devine om un ovul fertilizat?

3. De ce ADN-ul fara gene s-a pastrat fara mutatii de-a lungul evolutiei?

4. De unde provine superioritatea omului fata de animale (intrucat nu este trupeasca)?

Noi, crestinii ortodocsi, stim ca Dumnezeu ne-a dat capacitatea sa intelegem lumea, universul, iar, in Duhul Sfant, sa cunoastem si lumea spirituala “chiar si adancurile lui Dumnezeu”[22] pe care “omul firesc nu le poate pricepe”[23]. stiinta confirma revelatia Sfintei Scripturi in ceea ce priveste viata biologica. Vom aminti doar cateva aspecte: toate organismele vii sunt facute din aceeasi materie (pamant, molecule, atomi) si, astfel, exista o stransa legatura fiziologica (trupeasca) intre ele (demonstrata fara echivoc de ADN). Viata a aparut intai in apa (moluste, pesti etc.), apoi in aer (pasarile), apoi pe uscat (animalele). si in cele din urma omul, ca cea mai complexa fiinta de pe Pamant.

Un organism este un sistem deschis care face schimburi de materie, energie si informatie cu mediul inconjurator, este “viu” si dispune de “viata” limitata (traieste o anumita perioada). Organism este orice individ (persoana) din cadrul unei specii care prezinta anumite caracteristici generale: o structura celulara (cu exceptia virusilor), reproducere, prezenta acizilor nucleici si a altor substante organice, procese metabolice, capacitatea organismelor de a face fata conditiilor externe in continua schimbare, astfel incat sa poata dobandi hrana si orice alt fel de resurse necesare pentru asigurarea energiei necesare continuarii vietii.

Subsistemele componente ale fiecarui organism sunt sisteme si aparate alcatuite din organe. Organele sunt alcatuite dintr-un ansamblu de tesuturi diferite. Țesuturile sunt alcatuite din celule de origine, forma, structura si functie comuna.

Organismele vii, atat cele vegetale cat si cele animale, nu au aparut toate simultan. Dumnezeu le-a facut pe toate cu intelepciune conform planului Sau, treptat, legandu-le prin legi precise unele de altele, de la organismele cele mai simple pana la cele mai complicate, asa cum reiese din revelatia Sfintei Scripturi. Privind din sistemul de referinta (temporal) al omului, apar pe rand (nicidecum toate in acelasi timp), la porunca lui Dumnezeu (si nu intamplator), din pamant (materie), intr-un mod bine organizat (si nu haotic), avand o stransa legatura biologica (trupeasca) intre ele, intai organismele regnului vegetal si apoi organismele regnului animal[24]. Astfel, vegetatia apare in ziua a treia, apoi mai tarziu in ziua a cincea apar intai vietatile din apa si apoi pasarile, iar abia in ziua a sasea apar vietatile terestre si inclusiv omul e facut in aceasta zi. Omul insa, desi are trup biologic din pamant (materie), asemenea vietatilor animale, nu apare la porunca lui Dumnezeu ci, asa cum am spus anterior, este singura creatura de pe Pamant facuta direct de Dumnezeu, atat cu trup cat si cu suflet rational (spiritual)[25]. Reamintim ca timpul este relativ, asa cum reiese clar si din Sfanta Scriptura (in Psalmul 89 o mie de ani este comparata fie cu o zi de 24 ore, fie cu o straja din noapte, adica 3 ore). Conteaza sistemul de referinta la care le raportam. Spre exemplu zilele creatiei din Sfanta Scriptura, pot fi de cateva secunde, privit dintr-un sistem de referinta, sau pot fi de miliarde si miliarde de ani privit din alt sistem de referinta. intocmai ca in filmele documentare de la televizor, cand este filmata o floare cum infloreste, iar mai apoi se vizioneaza filmul la o viteza mult mai mare, astfel incat noi vedem in cateva secunde ceea ce in “timp real” a fost filmat in saptamani. insa filmul se poate viziona si la viteza foarte mica si, astfel, putem vedea acest proces in miliarde de ani. Vom vedea in capitolele urmatoare ca Teoria Relativitatii demonstreaza ca nu exista sistem de referinta privilegiat, nu exista un timp absolut, ci fiecare observator are propria sa masura a timpului. Toate masuratorile, din orice sistem de referinta sunt corecte.

Dumnezeu este “Cel ce invata pe om cunostinta”[26], adica stiinta. Astfel, putem spune din adancul cugetului inimii “cat s-au marit lucrurile Tale, Doamne, toate cu intelepciune le-ai facut! Umplutu-s-a pamantul de zidirea Ta”[27].

Eugen Gantolea

[1] Facerea 1,26.
[2] Sf. Ioan Damaschin – Dogmatica, Cartea IV-a, cap 4.
[3] Facerea 1,26.
[4] Sf. Ioan Damaschin – Dogmatica, Cartea IV-a, cap 4.
[5] Sf. Ioan Damaschin – Dogmatica, Cartea II-a, cap 12.
[6] Sf. Ioan Damaschin – Dogmatica, Cartea VI-a, cap 6.
[7] Psalmul 48,12,21.
[8] Sf. Ioan Damaschin – Dogmatica, Cartea II-a, cap 12.
[9] Facerea 1,30.
[10] Sf. Ioan Damaschin – Dogmatica, Cartea II-a, cap 12.
[11] Facera 2,7.
[12] Facerea 9,9-10.
[13] Evrei 4,12.
[14] Efeseni 4,23.
[15] I Tesaloniceni 5,23.
[16] I Corinteni 15,40-45.
[17] Ioan 6,63.
[18] Facera 1,26-27.
[19] Ecclesiaticul 12,7.
[20] Marcu 12,25.
[21] Matei 10,28.
[22] I Corinteni 2, 10.
[23] I Corinteni 2, 14
[24] Facerea 1,11-30
[25] Facerea 2,7; Facerea 1,26-27.
[26] Psalmul 93,9-10
[27] Psalmul 103,25

Sursa: crestinortodox.ro

Smerenia e starea omului care, orice s-ar întâmpla, le primeşte ca din mâna lui Dumnezeu

Să vorbeşti despre smerenie a fost totdeauna foarte dificil, întrucât cu adevărat poate vorbi despre smerenie doar cel ce s-a smerit. Câte ceva însă se poate spune, pentru a identifica o oarecare direcţie.

 Când gândim la smerenie, în cea mai mare parte gândim la comportamentul unui om pe care toţi îl laudă şi-l vorbesc de bine, iar acesta încearca să-i convingă că nu e aşa ; sau la comportamentul omului care, atunci când gândeşte că a făcut ceva bun sau drept, alungă îndată acest gând, din teamă să nu cadă în mândrie.

Ambele mi se par incorecte nu doar faţă de sine, ci şi faţă de Dumnezeu : a considera că, odată ce am spus ceva sau am făcut, acest lucru deja nu poate fi bun sau că a recunoaşte ceva bun în propria persoană duce la mândrie este greşit. E nevoie aici de o reorientare. Dacă Dumnezeu mi-a dat să vorbesc ceva adevărat, bun, drept sau să fac ceva vrednic de El şi de mine ca om, trebuie să învăţ să-I mulţumesc pentru asta. Să n-o iau, desigur, ca merit personal, dar nici să nu neg fapta în sine, ci să ne repliem de la mândrie şi slava deşartă spre o recunoştinţă plină de mirare şi duioşie.

E primul lucru care trebuie spus despre smerenie, întrucât e primul obiectiv ce ne stă în faţă. Falsa smerenie este unul dintre cele mai distructive lucruri ; ea duce la negarea binelui pe care îl deţinem în sine şi este, pur şi simplu, nedreaptă faţă de Dumnezeu. Dumnezeu ne dă şi cuget, şi inimă, şi bunăvoinţă, şi circumstanţe, şi oameni cărora le putem face bine ; şi binele acesta trebuie făcut cu conştiinţa faptului că este un bine, însă că nu este de la noi, ci este dat de la Dumnezeu.

Al doilea : pe partea cealaltă a balanţei se pun, de obicei, mândria şi slava deşartă. Însă între acestea două este o foarte mare diferenţă. Un om cu adevărat mândru este cel ce nu recunoaşte deasupra sa niciun fel de lege, nici a lui Dumnezeu, nici omenească ; acesta îşi este sieşi lege. În viaţa Avvei Dorothei avem o povestire despre o vizită a sa la o mănăstire, unde i s-a spus ca vieţuieşte acolo un monah tânăr, care este întruchiparea smereniei : nu se mânia niciodată, nu se revolta, nu se împotrivea cu nimic atunci când era înjosit şi ocărât. Experimentatul Dorothei nu a crezut şi l-a invitat pe tânăr la el : « În ce chip reuşeşti, în pofida tinereţii tale, sa nu te revolţi atunci când eşti înjosit, ocărât, jignit ? », întrebă stareţul. Tânărul monah răspunse : « De ce m-aş revolta la lătratul unor câini ? » Starea sufletească a acestuia era nu smerenia, ci libera opinie, nesupusă nu doar condamnării oamenilor, ci nici măcar judecăţii lor. Nu-l interesa ce spun alţii despre el, îşi era sieşi judecător şi măsură a tuturor lucrurilor. Reiese de aici că Judecata Dumnezeiască este concediată, rămâne doar cea proprie. Este starea de singurătate extremă, starea în care omul nu mai are Dumnezeu şi nu mai are judecată în afara sa.

Slava deşartă, altfel spus – vanitatea, se deosebeşte mult de mândrie. Ea se rezumă la o dependenţă deplină de părerea şi judecata omenească, însă nu şi de cea divină. În această stare omul caută laudă, încuviinţare, şi cel mai umilitor e că cerşeşte ovaţii chiar şi de la cei cărora nu le respectă câtuşi de puţin părerea, vrea doar să fie lăudat. Şi în momentul când cineva începe să-l laude sau pur şi simplu să-l încuviinţeze, cel ce laudă capătă brusc diverse calităţi intelectuale şi sufleteşti, se transformă în ochii lui în judecător priceput şi drept. Mai există aici o latură : dacă începe să tragă nădejde că cineva îl va lăuda, acest om va căuta să fie lăudat nu doar pentru cele înălţătoare, nobile şi vrednice de Dumnezeu fapte, ci pentru orice, la întâmplare. Într-o ultimă instanţă devenim tot mai mărunţi, întrucât căutăm încuviinţare pentru orice, doar-doar să fim lăudaţi ; şi suntem judecaţi de oameni necugetaţi, ce nu au niciun criteriu Dumnezeiesc al judecăţii şi ne laudă, de obicei, pentru fleacuri. Astfel, omul vanitos depinde totalmente de părerea şi încuviinţarea omenească ; mai mult ca atât, acesta se mulţumeşte cu lucruri mărunte, neînsemnate, doar pentru a căpăta prin ele lauda râvnită.

Smerenia este cu totul altceva. Nu este o simplă absenţă a vanităţii : lipsa vanităţii este, cum s-ar spune, un produs secundar al smereniei. De asemenea, nu este doar o lipsă a mândriei, adică a unei autoizolări depline, integrale, chiar dacă această autoizolare se sparge de smerenie.

Smerenia, dacă e să vorbim de etimologia rusă a termenului, începe din momentul în care intrăm în starea unei păci interioare : a împăciuirii cu Dumnezeu, cu conştiinţa şi cu oamenii a căror judecată o exprimă pe cea a lui Dumnezeu ; este, deci, o împăcare, o împăciuire. »

Smirenie(rus.) are ca rădăcină cuvântul mir, ce poate fi tradus atât ca lume, cât şi ca pace. În acelaşi timp, este o împăcare cu toate circumstanţele acestei vieţi, e starea omului care, orice s-ar întâmpla, le primeşte ca din mâna lui Dumnezeu.

Cred că trebuie să mă explic. Unul dintre părinţii Bisericii spunea că toate evenimentele istorice la scară universală sau în ceea ce priveşte viaţa fiecăruia dintre noi, sunt determinate de corelaţia dintre trei voinţe : voia lui Dumnezeu, mereu bună, atotputernică, însă care şi-a fixat drept limită libertatea omenească de a alege ; voinţa satanică, mereu malefică, însă nu atotputernică, incapabilă de a produce răul, întrucât diavolul nu este stăpân peste făptură ; şi între acestea două, voinţa omenească, mereu îndoioasă, care răspunde atât apelurilor Dumnezeieşti, poruncilor şi rugăminţilor lui Dumnezeu, cât şi intrigilor satanei, falselor promisiuni, atracţiei către rău, pe care omul o simte în sine. Apostolul Pavel spune că deosebeşte în sine însuşi două stihii : legea vieţii veşnice, ce tinde spre Dumnezeu, şi legea stagnării, legea care duce către distrugere, către degradare. Aceste stihii sunt în fiecare dintre noi. De aceea, între influenţa voii Dumnezeieşti şi a celei satanice nu facem mereu alegerea cea bună : ezităm, facem adesea alegerea greşită, dar uneori şi pe cea bună.

Nu orice eveniment poate fi definit ca act al voii lui Dumnezeu. De obicei, situaţia este mult mai complexă, după cum omul este sau nu lucrător al voii lui Dumnezeu, sau conducător al voinţei rele satanice. Însă chiar şi în faţa celei mai întunecate, celei mai fioroase situaţii Dumnezeu ne poate spune : exact aici trebuie să aduci lumină, în această zonă a urii trebuie să aduci dragoste, în acest haos trebuie să faci armonie ; sau : locul tău este acolo unde voinţa satanică acţionează cel mai distructiv, mai hotărât…În acest sens, părinţii Bisericii priveau situaţiile în care se aflau ca act al voinţei lui Dumnezeu, nu în sensul că Dumnezeu ar fi înrăutăţit în mod intenţionat situaţia, ci că anume acolo era locul lor.

Împăcarera interioară cu circumstanţele nu înseamnă că trebuie să-i considerăm pe toţi din jurul nostu a fi oameni buni, ci că locul nostru este printre ei pentru a le aduce ceva.

Dacă etimologia termenului slav ne duce cu gândul la împăcare, linişte interioară, şi provenienţa latină a termenului humilitas, descoperă noi sensuri ale acestui cuvânt. Humilitas provine de la humus, pământ roditor adică, sau pur şi simplu pământ. Exprimându-ne alegoric,vedem pământul, iată, tăcut, întins sub cer ; primeşte deopotrivă şi ploaia şi soarele, şi seminţele, cu aceeaşi neîmpotrivire ; primeşte bălegarul şi tot ceea ce aruncăm din viaţa noastră ; în el se înfige plugul şi-l răneşte adânc, iar el stă tăcut, primindu-le pe toate şi aducând rod. După cum au spus unii gânditori,smerenia este starea sufletului omenesc care primeşte tăcut, supus, orice i se dă şi din tot ce i se dă aduce rod.

Aşadar, căutând smerenie, e binevenită întrebarea : cum privim la faptul că Dumnezeu ne trimite într-o situaţie sau alta ? Cu împăcare lăuntrică sau cu protest, sau selectiv ?

« Nu vreau asta, vreau alta – de ce m-ai trimis aici ? Eu vreau bine, trebuie să mă trimiţi într-o atmosferă unde să roiască doar oameni buni, care să mă inspire, să mă ajute, să mă poarte pe braţe ; de ce mă trimiţi acolo unde totul e beznă, totul e rău, totul e lipsă de armonie ? »

E reacţia noastră obişnuită şi este un indiciu al faptului că reacţia noastră nu este una smerită. Iar când spun « smerită » nu am în vedere sentimentul împăcării cu înfrângerea: “Ce să faci, cu Dumnezeu nu te pui, mă voi smeri…”. Nu sentimentul înfrângerii, ci smerenia activă, împăcarea activă, lumea interioară activă fac din noi soli şi apostoli, oameni trimişi în lumea întunecoasă, grea şi amară, care ştiu că acolo le este locul firesc şi acolo vor agonisi harul.

Continuând tema pământului : Teofan Zăvorâtul scrie în una din scrisorile sale unei corespondente : « Sunt uimit… Aţi plecat la băile de nămol să vă tămăduiţi reumatismul, iar când asupra Dvs. Se aruncă cu noroi, pentru a vă vindeca sufletul de neajunsurile lui – atunci vă plângeţi ».

O astfel de tratare a întrebării este una foarte interesantă. Într-adevăr, băile de nămol le alegem singuri, iar cele de noroi ni le aleg alţii, şi ne plângem. Şi aici este aproape întotdeauna toată deosebirea. Serafim de Sarov spunea că Trebuie pur şi simplu orice faptă asumată la alegere este mai uşor de îndeplinit, întrucât mândria, orgoliul, îi va da suficientă energie pentru asta, pe când să învingi ceea ce îţi pune în faţă soarta este cu totul altceva : doar nu am ales eu asta ! să ne plecăm în faţa lui Dumnezeu ; nu cu pasivitate, ci ca o plecăciune adâncă de cerere a binecuvântării de a purcede la lucrarea smereniei.

Şi încă ceva : nu cred că smerenia este faptul de a lăsa pe cineva să te faca una cu noroiul; orice fel de şef – ofiţer sau preot, sau brigadier – poate fi profund smerit, însă conform responsabilităţii asumate să acţioneze aspru , tare şi hotărât. Nu cred că un asemenea şef, fie egumen la mănăstire, preot de parohie sau ofiţer de armată trebuie să admită haos pe motiv că nu poate lua hotărâri şi nici să le implementeze pe motiv de smerenie. Smerenia e cu totul altceva.

Un scriitor englez a spus că smerenia este înainte de toate realism ; atunci când îmi vine gândul că sunt genial îmi răspund calm : nu fi naiv, eşti chiar foarte mediocru ! – acesta este începutul smereniei, care provine de la vederea reală a lucrurilor. In acest sens realismul poate fi educat chiar şi prin simţul umorului. Adesea te poţi privi cu un zâmbet: cât de hazliu eşti când te umfli în pene ! La o atitudine corespunzătoare în acest sens, adesea putem păşi pe tărâmul smereniei, care provine doar din realism.

Însă cel mai profund tip de smerenie este smerenia sfinţilor, care-şi are provenienţa în vederea frumuseţii şi a sfinţeniei lui Dumnezeu. Nu din motiv că s-ar fi realizat , prin comparaţie, nimicnicia, ci pentru că, răpuşi de acea frumuseţe de nedescris, nu le rămâne decât să cadă în genunchi într-o cucernică frică, în dragoste şi în mirare, şi atunci nu îşi mai amintesc de sine, pentru că nu îi mai interesează să o facă : cine doreşte să se uite la sine atunci când poate să privească ceva ce depăşeşte orice închipuire a frumuseţii?

Mitropolitul Antonie, Despre credinţă şi îndoială, Editura Cathisma.

Sursa:
Pr. Alexandru Stanciulescu Barda