NOIMA DEVENIRII ÎNTRU FIINȚĂ

NOIMA  DEVENIRII ÎNTRU  FIINȚĂ

Viitorul nu trebuie să excludă ființa (colocviu)

Adevărata împlinire a noțiunii de „devenire întru ființă” - Eugen Drăghici, Ninel Țugui

Poem de Gabriela Tănase

Adevăr și revelație – Dumitru Drăghicescu

Poeme de Corneliu Zeana

Florea Fugariu in memoriam – N. Georgescu, I. Andreiță

Poeme de Constantin  Abăluță și Toma George Maiorescu

Cât de veche este credința ortodoxă – Mitiades Efthimiou

Poem de Dorin Croitor

Robert Calul de Puși Dinulescu – scenometrie de George Anca

Colocviile de Marți

Marți 27 septembrie 2016, 5 pm, Calderon 39.

 Anul VII, nr. 9 (82).

Tema:  Viitorul nu trebuie să excludă ființa

Oaspete de onoare: Wienfried A. Senker (Germania)

Premieră:

Neculai Urs: George Topârceanu conferențiind despre cărți

Intervenții

George Anca: Devenire / ființă la Drăghicescu și Noica

Puși Dinulescu: Lectură-mișcare-finisare

Mihaela Munteanu: Fantomele operei

Viorel Speteanu: Bătălia de pe Dealul Spirii

Teatru de poezie

Toma George Maiorescu, Constantin Abăluță, Gheorghe Dănilă, Gabriela Tănase, Vali Pena, Dorin Croitor

Lansări de carte

Corneliu Zeana: Când va cădea o stea, Betta, 2016

Aristotel C. Pârvulescu: Eseuri, Semănătorul, 2016

“Celalalt Noica” despre relatia de tensiune duioasa dintre filosoful Constantin Noica si fiul sau, parintele Rafail.

ADEVARATA IMPLINIRE A NOIMEI NOTIUNII DE “DEVENIRE INTRU FIINTA”

în ”Cuvântul Ortodox”, 3-04-2013

Print

“Sa nu ne trufim cu ce sintem, cu ce avem, caci pentru aceasta a pierdut poporul ales pe Mesia”

Constantin Noica catre fiul sau, Rafail: „Fii implinit si fa ce vrei”

– Parinte Rafail, spuneti-ne ceva despre filosoful Constantin Noica, tatal Dumneavoastra.

– Nu prea stiu ce sa va spun. Pe tata l-am cunoscut foarte putin, fiindca din copilarie, nu stiu in ce an, au divortat parintii mei. Tata, fiind din neam de mosieri, iar mama avind origine „nesanatoasa”, fiind engle­zoaica, s-au gindit ca, daca se despart, o sa riscam mai putine lucruri care ne amenintau in regimul co­munist si poate ca si mama se gindea sa-si recistige cetatenia britanica si sa ne ia si pe noi, copiii, in libertate, sa ne dea o educatie.

La un moment dat, tata a avut domiciliu fortat in Cimpulung Muscel, iar noi ramasesem in Bucuresti. In ’55 s-a repatriat mama si ne-am dus si noi, copiii, la ea. L-am cunoscut putin. Dupa moartea lui, din ar­ticole, am vazut ca era mai mult decit ce credeam eu. Ma gindeam, de exemplu — o sa va marturisesc si asta — ce face un filosof acum in Romania lui Ceausescu? Adica, „tara arde si baba se piaptana”, cum se zice. Dar mi-am dat seama ca nu era asa de simplu si ca a fost si acolo o pronie a lui Dumnezeu. Filosofia lui nu o inteleg si inca nu pot sa citesc cartile tatei, fiindca nu pot intelege filosofia.

  De cind a iesit din inchisoare, din ’68, tata ne-a vizitat insa, in Anglia de trei ori si, in felul nostru, ne-am inteles din ce in ce mai bine pina cind, in ’85 sau ’86 cred, cind a venit ultima oara, ne-am despartit intr-o intelegere adinca, intr-o armonie adinca, pe ca­re nu o puteam exprima in cuvinte, fiindca altul era limbajul lui, altul al meu. Dar simteam pe dedesubt un alt curent care ne unea si, intr-un fel, simteam in chemarea mea o mostenire de la tata. Poate simtea si el, dupa cum s-a si exprimat, o implinire a lui prin fiul sau, care a venit la alta filosofie, la alta cultura.

– Parinte Rafail, sa ne spuneti daca ati avea ceva sa reprosati tatalui Dumneavoastra pentru atitudinea domniei sale fata de Biserica Ortodoxa si in ceea ce priveste educatia ortodoxa sau mai putin ortodoxa pe care ati primit-o.

– Am avut in tineretea mea momente de reprosuri si de razvratire, socotind ca nu ajungem la nimic in via­ta pentru ca parintii nu ne-au invatat. Tatal meu tre­buia sa devina calugar, nu filosof! Vreau sa spun nu­mai citeva cuvinte: in ultima mea convorbire cu tata i-am facut chiar reprosul acesta. Apropo de nu stiu ce, m-a intrebat:

„Dragul meu, ai tu ceva sa-mi reprosezi?”.

Nu as fi vrut sa-l supar, fiindca trecusem de razvra­tirile mele. Dar intr-o clipita, asa, m-am gindit ce sa-i spun? Si am simtit ca unui om ca el nu pot sa-i spun decit adevarul. Si i-am spus:

„Da, tata, am un repros sa-ti fac”.

Si i-a placut. Am luat citeva elemente din scrisorile lui in care, desi ma binecuvinta pentru calugaria mea in care am intrat, imi tot spunea:

„Da’ poate mai faci si tu nitica cultura, da’ poate mai inveti; da’ poate intri la Universitate”.

Si atunci am spus:

„Uite reprosul meu. Intr-o Scrisoare catre Rafail (cred ca s-a publicat undeva si in Romania, in care vorbea filosofilor lui din Franta) ma intrebai de ce m-am calugarit; nu cumva m-a dezamagit lumea asta? Imi spuneai «Nu-ti reprosez, dar eu nu sint un tata ca acela care ar vrea sa-si sacrifice fiul lui Dumnezeu»”.

Si in Scrisoarea catre Rafail el propunea libertatea aceasta de a cauta ceea ce ma bucura si, daca, in definitiv, gasesc bucuria, deci daca ma gasesc implinit in calu­garia pe care el nu o intelegea in mod corect, acolo va fi adevarul meu. Si el ma binecuvinta in felul acesta: „Bucura-te si fa ce vrei!”, parafrazind cuvintul Fericitu­lui Augustin: „Iubeste pe Dumnezeu si fa ce vrei”.

Lumea moderna — despre care Noica spunea ca nu mai este o lume a iubirii — ar zice: „Cunoaste si fa ce 

 ce vrei”. Dar spunea:

“Uite unde ne duce cunoasterea asta; la distrugerea omului si a lumii”. Dar, cind te ga­sesti implinit, eu iti zic: „Fii implinit si fa ce vrei!”.

Si, tata, ai spus in scrisoarea aia ca nu esti un om care sa sacrifice lui Dumnezeu pe unicul sau fiu. Si totusi, de cind ai iesit din inchisoare, din ’68 pina astazi, m-ai tot indemnat spre o cultura, desi stii ca inca din co­pilarie intre noi era chiar o tensiune, caci te intrebam:

„Ce este acela un filosof, ca un potcovar face mai mult decit tine ca filosof?“. Si m-ai indemnat mereu catre cultura, desi ai vazut ca nu am nici tragere, nici menire. Reprosul meu este acesta: “Sa stii ca lucrul caruia esti gata sa-ti sacrifici pe fiul tau unul nascut, acela iti este dumnezeu”.

Si tata a deschis bratele sa ma imbratiseze si mi-a zis:

„A, dragul meu, pe cuvintele astea ne putem desparti”.

I-a placut. Si asta am admirat la tata, ca i-a placut totdeauna sa fie batut la intrebarile si capcanele pe care ti le punea. As zice ca in general, as putea sa re­prosez, dar ca reprosul nu te implineste si, ceea ce ai trait in viata ta nu este din intimplare, ci este o mani­festare a vointei lui Dumnezeu. Or, El mi-a dat atunci cuvint care — inchipuiti-va! — m-a apropiat de tata asa incit dupa conversatia asta (a fost ultima noastra con­vorbire, desi in ziua aceea am continuat sa vorbim) sa-mi spuna:

„Nu m-am asteptat ca, avind atitia discipoli, sa ma inteleg mai bine, pina la urma, tot cu fiul meu”.

In felul acesta as zice ca acolo ne-am apropiat in mod paradoxal, ne-am gasit intelesi. Deci, as vrea sa spun, in concluzie, ca situatia in care esti trebuie asu­mata si, cu ajutorul lui Dumnezeu, poti ajuta chiar in mod tainic si generatiilor de la care ai invatat sau n-ai invatat, de la care ai mostenit sau n-ai mostenit ceva.

– Ati citit scrierile filosofului Noica? V-au ajutat cumva in experienta Dumneavoastra duhovniceasca ?

– Eu il cunosc foarte putin pe filosoful Noica, fiind­ca nu am studiat filosofia si nu-i pot citi cartile; nu pot citi decit anumite pasaje, pe care le pot urmari in paralel cu teologia traita de mine (caci eu nu am facut studii teologice). Am vazut insa in filosoful Noica un subcurent de crestinism ortodox autentic, care devine mai clar decit oriunde in cartea Rugati-va pentru fra­tele Alexandru, aratindu-l ca un om care a prins du­hul acesta al Sfintului Siluan as zice, al iubirii de vraj­masi. In ea, profesorul Noica citeaza pe nu stiu cine, care spune: „pitié pour les puissants”. Saracul bogat prins in robia banilor lui!

Daca am talmaci in sens spiritual aceasta expresie, am putea spune multe. O sa ma feresc, insa, de cuvintul „spiritual”, fiindca am impresia ca acest cuvint a de­raiat oarecum catre confuzia pe care o face limba fran­ceza. Caci, in franceza, „spiritual” inseamna mai mult intelectual, cerebral, in timp ce la noi inseamna, asa cum am invatat eu in copilarie, duhovnicesc. Deci, tal­macire duhovniceasca. Cred ca trebuie sa intelegem mai profund si mai viu cuvintul Bisericii noastre si in­tuitiile celorlalti. Sa intelegem pe cel care este in fata noastra in masura in care el e cinstit in fata Domnului si in ce masura inversunarea lui (daca este vorba de asa ceva), care ne doare, este provocata si de pacatele noastre.

Cred ca nu trebuie sa ne speriem atit nici de sec­tanti, nici de catolici, nici de uniati etc, cit de paca­tele noastre. Noi sa fim si sa raminem drepti in fata lui Dumnezeu, cu dreptatea lui Dumnezeu, dreptate care se traduce in iubire; si cu iubirea putem birui toate incercarile. Mult mai multa putere are cel care pare slab, avind dragoste.

Dar trebuie sa cunoastem si lucrul in care sa fim inflexibili. De exemplu, Mintuitorul, la intrebarile lui Caiafa, nu raspundea deloc. A dat un singur raspuns si, omeneste vorbind, acesta era exact cuvintul pe ca­re nu trebuia sa-l rosteasca, daca voia sa nu fie rastig­nit. Dar El, de bunavoie, a rostit acest singur cuvint, care i-a pecetluit soarta, caci voia rastignirea pentru mintuirea omului.Un singur lucru n-a vrut sa ramina ascuns si nu Se sinchisea de marturiile false. Cind L-au intrebat daca El este Fiul lui Dumnezeu, a raspuns: „Eu sint”. Cred ca si noi, paralel cu aceasta, nu trebuie sa ne infricosam de insistentele prozelitiste, cato­lice si protestante ci, cu mijloacele Bisericii, rugaciu­nea, poruncile, intre altele iubirea de vrajmasi si intelegerea fata de om, sa aratam adevarul Ortodoxiei. Pentru ca, dupa cum spunea cineva, „Ortodoxia nu convinge, ci seduce”. Te-a atras. Ti-a sedus inima. Aceasta este arma cea mai mare a noastra. Iubirea ca­re poate seduce, fiindca omul este chipul lui Dum­nezeu. Si stim ca „dragostea nu piere niciodata”.

– Cum a reactionat tatal Dumneavoastra cind v-ati calugarit?

– Da, interesanta intrebare. A fost o tensiune intre noi, dar o tensiune duioasa. El era un om duios si in duiosia asta am discutat toata viata. Era o tensiune care incepuse din copilarie, cind ma gindeam: ce-i un filosof? Si l-am atacat cu asta: „Ce-i un filosof? Ce faci tu ca filosof?”. Treceam prin fata unui potcovar si i-am zis: „Si potcovarul asta face ceva mai mult decit tine, ca macar face ceva util”.

Acum nu stiu exact ce credea el, la inceput, despre calugaria mea; credea poate ca ma aventurez la inal­timi prea mari de unde, daca ai sa cazi te poti sparge in bucatele (ca nu isi dadea seama ca viata monahala nu este inaltime, ci josime — smerenie — n.ns.) de unde nu mai poti sa cazi.

Eu am spus tatei de la inceput, din ’68, cind a iesit din inchisoare, prin scrisori (ca-i scriam atunci), de calugaria mea si ca asteptam sa primesc binecuvintarea lui parinteasca. Si mi-a dat-o din tot sufletul. Dar ma impingea nitel si la cultura, asa cum o intelegea el, ca eu numesc cultura altceva. Si a fost un descrescendo de vreo 20 de ani aceasta impingere catre cul­tura si cred ca in ultimii ani era mult mai impacat cu mine. A fost o tensiune, dar o tensiune dubla, cred. O tensiune prietenoasa. Nu stiu in ce masura nu s-a recunoscut si el in chemarea asta.

– Tatal Sfintiei Voastre, intr-un dialog cu Andrei Plesu, la Paltinis, sustinea ca fiul sau nu mai poate ina­inta… din moment ce „si-a pus capat zilelor” intr-o manastire. Andrei Plesu considera insa ca ar exista o perspectiva de revenire pentru fiul filosofului. La ce credeti ca se referea marele filosof ?

– Nu l-am putut cunoaste de aproape pe profesorul Noica, nu numai fiindca nu am trait multi ani impreu­na cu el, ci si pentru faptul ca nu am studiat niciodata filosofia si nu am „dinti” ca sa „musc” carti filosofice. Am citit, dupa cuvintul lui, „ciupitativ” din operele sa­le si mi-am facut o idee despre ce este vorba, dar mai ales l-am putut urmari, de multe ori, paralel din per­spectiva a ceea ce numesc eu filosofie si cultura. Eu cred ca profesorul Noica vorbeste de o devenire in istorie, pentru ca tot mereu vad ca el, ca filosof, se gindeste mult la devenirea in istorie, vorbeste de deveni­rea natiunii, de rolul Romaniei in istorie s.a.m.d. Or, este adevarat ca in istorie viata mea nu mai are o deve­nire, fiindca, esential, de cind cu gindul acela al mortii, eu ma desparteam de istorie si chiar gindeam des ca viata omului, devenirea lui, asa cum o inteleg eu, este tocmai aceasta nastere intru vesnicie care se poate realiza in Biserica, si in special in Biserica Ortodoxa.

 Murim istoriei, murim trupului, murim pamintului si fata de tot ceea ce ne poate limita, ca sa ne nastem intru vesnicie, intru fiinta, Fiinta fiind Insusi Dumnezeu Care S-a descoperit lui Moisi cu acest nume: „Eu sint Cel ce este” adica „Eu sint Fiinta”. Devenirea omului este intru fiinta, Fiinta fiind Insusi Dumnezeu. Si de multi ani de cind am auzit expresia profesorului Noica „devenirea intru fiinta“, de multi ani am adoptat-o pentru a exprima ceea ce se intimpla acum: cea de a doua gestatie a omului pe pamint, gestatie intru Duhul Sfint. Este o gestatie care se distinge de prima, cea biologica, prin faptul ca Dumnezeu acum nu mai spune „Sa fie” si devine, ci acum Dumnezeu Se adre­seaza omului prin cuvint si prin cuvintul rugaciunii omul raspunde lui Dumnezeu. Gestatia cea de a doua este deci o invitatie a lui Dumnezeu la care, in mod liber, omul trebuie sa-I raspunda „Amin”. Si atunci, mai departe, Domnul implineste pentru om ceea ce lui ii este cu neputinta: Dumnezeu Insusi desavirseste lucrarea in sinea omului.

In acest sens „devenirea intru fiinta” este existenta in care sintem, iar fiinta este ceea ce vom fi in vesnicie, intru Dumnezeu. “Devenirea intru fiinta” este tocmai viata noastra de acum, de pe pamint. Tot restul piere, cum spune si o cintare de la inmormintare: „Desertaciuni sint toate cele omenesti, cite nu ramin dupa moarte”.

Ce exista dupa moarte, daca moartea este dispari­tie? Dar moartea nu este tocmai disparitie. Eu conti­nui sa exist dupa moartea mea si ce sint, ce-am deve­nit, aceasta risc sa ramin. Or, „devenirea intru fiinta” este viata noastra.

 

 M-a bucurat foarte mult sa vad ca o expresie greu de tradus, din rugaciunea „Tatal nostru” s-a tradus in romaneste: „Piinea noastra cea spre fiinta”. Imi pare rau ca mai sint si alte traduceri. Nu-mi dau seama in ce masura traducerea din Apus: „Piinea noastra cea de toate zilele”, nu este gresita. In orice caz, traduce­rea „Piinea noastra cea spre fiinta”, am gasit-o foarte adevarata. As spune chiar „piinea noastra cea intru fi­inta”, fiindca prin impartasania cu Trupul si Singele Domnului noi ne impartasim cu o viata pe care nu o putem avea altfel. Acest Trup, frint pentru noi, acest Singe ce a curs pentru noi, este viata unui Om Care a cunoscut mizeriile noastre, Care a cunoscut si moar­tea, dar Care a cunoscut si Invierea si Care a cunoscut si Inaltarea si sederea de-a dreapta Tatalui.

– Parinte Rafail, ati amintit un lucru care, intr-ade­var, m-a infricosat. Rasfoind cartile pe care le-ati citit, tinar fiind, spuneati ca personalitati ale culturii noas­tre s-au cam jucat cu lucrurile sfinte. In ziua de as­tazi, Romania se lauda cu niste personalitati ale cul­turii nationale, intrate in circuitul culturii universale, dar care s-au cam jucat cu lucrurile sfinte. As aminti un Mircea Eliade, de pilda, pe care, cind incepi sa-l citesti, in multe afirmatii nu stii cum sa-l intelegi ca si crestin. Vezi ca spune ca Mintuitorul a fost un perso­naj enigmatic, a fost rastignit, a murit si despre Care discipolii Lui spun ca ar fi inviat s.a.m.d. O alta per­sonalitate este Emil Cioran, a carui atitudine nu stiu cum s-o calific, mai ales ca este fiu de preot ortodox. Sa spuna ca el il injura si se cearta cu Sfintul Apostol Pavel si atunci este plin de satisfactie!

N-as vrea sa-l includ in acest context si pe filosoful Constantin Noica dar, ca teolog, am trait totusi o du­rere. Am auzit ca, pe cind era in spital a refuzat impartasania. Din perspectiva ortodoxa, de care ati amintit, cum vedeti acest lucru?

– Da. Este o mare durere a poporului nostru si cred ca este unul din aspectele care tradeaza starea noastra de cadere, pentru care poate a suferit mucenicia. Ma gandesc ca ne asemanam intrucitva cu Israel cel din Ve­chiul Testament care, pentru pacatele lui, a pierdut Ieru­salimul de mai multe ori, de doua ori a plecat in exil etc. Si Dumnezeu parca Si-ar fi dezmintit testamentul Sau cu el din cauza pacatului poporului ales. Asa si noi.

Este deci un aspect care tradeaza pacatul nostru. Si de aceea as aminti cuvintele Sfintului Ioan Boteza­torul: sa nu ne trufim cu ce sintem, cu ce avem, caci pentru aceasta a pierdut poporul ales pe Mesia.

Imi pare rau sa aud ca profesorul Noica a refuzat impartasania. Nu stiu in ce fel a refuzat-o. M-am bu­curat insa sa aud ca nu mult inainte de moarte s-a spovedit si s-a impartasit. Aceasta mi-a spus-o chiar preotul care l-a spovedit si impartasit:

„Sa stii, Parinte Rafail, ca tatal tau s-a spovedit la mine si s-a impar­tasit cu citeva luni inainte de moarte”.

Poate chiar de aceea a refuzat impartasania la spital.

Tot ce este civilizatie si cultura eu o vad numai ca o pregatire a omului pentru Dumnezeu. Cultura nu este ratacire in acelasi sens cu pacatul; evident, nici civilizatia. Dar nu sint decit pregatiri pentru intelege­rea lucrului mai adinc, care este Ortodoxia. Spun Ortodoxia in sensul esential, si sa nu credeti ca dispretu­iesc aspectele exterioare ale Ortodoxiei. Si noi avem Ortodoxia noastra, care a luat forme istorice, geografi­ce, culturale, dar sa nu raminem la istoric, la geogra­fic, la cultural ci sa luam „miezul”; sa nu raminem la coaja, ci sa mincam „miezul” dinauntrul nucii. Si atunci, cred ca si in cultura noastra vom putea sa ve­dem, pe de o parte ce este frumos in om, ce este ortodox in el, iar pe de alta parte ceea ce este intentie.

– Va rugam sa abordati problema responsabilitatii fata de Dumnezeu, de neamul, locul si timpul in care se naste crestinul. Cu alte cuvinte sa vorbiti ceva despre autohtonism si (sau) diaspora si (sau) impamintenire, deci cit de mult sintem responsabili fata de locul, timpul si neamul in care ne-am nascut si, mai departe, despre Eliade, Cioran, Noica, Tutea.

   

– Inainte sa ajung la calugarie mi-a vorbit un bun prieten al tatalui meu din Franta citeva ceasuri tocmai despre responsabilitatea fata de Dumnezeu, fata de neam, de societate etc. M-a interesat foarte mult ceea ce-mi spunea, dar la mine s-au imbinat toate in res­ponsabilitatea fata de Dumnezeu, fiindca n-am putut, n-am avut energia sa ma risipesc in impartirea asta a elementelor vietii: Dumnezeu, om, familie, societate, tara etc. Eu am gindit ca daca imi fac datoria fata de Dumnezeu, automat toate celelalte dispar si gasesc acum, la batrinete, ca am avut dreptate.

Dar trebuie sa precizez ca nu este o reducere prin eliminarea celorlalte elemente, ci o integrare a lor, o viziune de sinteza, pe care o aveam intuitiv atunci si care s-a adeverit. Adica Dumnezeu a creat si pe pa­rinti si neamul si locul, si in Dumnezeu trebuie gasite si prin Dumnezeu trebuie trecute toate relatiile cu aceste elemente si, atunci, intr-adevar, raspunderea ta este acolo unde trebuie.

Sa vorbesc despre autohtonism, emigrare s.a.m.d. Eu cred asa. Noi am primit permisiunea de a parasi tara cind am auzit de existenta, in Bucuresti, a unei icoane facatoare de minuni. Ne-am repezit la biserica aceea si ne-am rugat eu, mama si sora mea (stiu ca eu am intrat chiar in altar unde era icoana); ne-am ru­gat sa ne dea sa scapam, cum era limbajul nostru atunci. Si in anul acela mama a primit, dupa cinci ani de formalitati inutile, permisiunea de a parasi tara, impreuna cu copiii ei. Deci, pe mine ma mingiie fap­tul ca am primit de la Maica Domnului binecuvintare. Daca ar fi fost numai gindul meu, as avea fata de voi o constiinta foarte incarcata astazi. Si o si am in­tr-un oarecare sens, fiindca ati suferit, apartineti neamului acestuia si eu, intr-un fel, am tradat. Dar, daca am plecat cu binecuvintarea Maicii Domnului, nu ma mai simt tradator si poate am implinit acolo — cine stie — ceva pentru voi.

Va marturisesc ca nespus de miscatoare a fost pri­mirea pe care mi-ati facut-o. Am fost in fata a nu stiu cite sute si n-am putut da mina cu fiecare. Nici macar sa adresam un cuvint fiecaruia. O doamna din biserica mi-a spus: „Sa ne iubiti, sa nu ne parasiti, sa mai ve­niti!”. Si am raspuns: „Va iubesc si, daca vrea Domnul, mai vin”. Daca Dumnezeu nu vrea, nu-i o pierdere pentru voi, nici pentru mine. Daca vrea Domnul, Dom­nul stie ce si cum face. Si daca m-ascund undeva, ca Sfintul Siluan, de exemplu si nu ma mai vedeti ni­ciodata, nu e nici o pierdere, daca este de la Domnul. Daca-i fara voia Domnului, este smintire a vietii mele.

Cit despre Eliade si Cioran, alt lucru care m-a im­presionat la tata a fost acesta: cind a iesit din inchi­soare, a incercat sa vina sa ne vada. N-a putut nici in ’68, nici in ’69. Abia in 72 a venit pentru prima oara sa ne viziteze in Anglia. Si l-am intrebat:

„Nu vrei sa ramii cu noi?”.

  Si a spus:

„Nu, eu ma simt legat de soarta poporului meu”.

Si asta m-a impresionat. Ca in loc sa faca ceea ce facuseram noi, adica sa scapam si sa va lasam pe voi in urma, el a vrut sa impartaseasca soarta voastra. Cuvintul acesta a marcat gindirea mea.

– Care au fost ultimele cuvinte ale lui Constantin Noica?

– Ultimele cuvinte catre mine…? Nu-mi amintesc exact acum. A fost, cred, un cuvint de despartire intr-o mare armonie. Tensiunea din copilarie dintre mine si profesorul Noica s-a rezolvat printr-o intele­gere neasteptata. De fapt, cum am mai spus, intre noi s-a produs ceea ce ar numi relata o „cearta”. Dar cearta era, ca toate la el, un lucru de mare valoare. M-a intrebat daca eram suparat pe el cu ceva, daca am ceva sa-i reprosez. in mine se ducea o lupta. Nu voiam sa-i reprosez nimic, caci stiam ca vine din sufe­rinta si se intoarce in suferinta, fiindca n-a vrut nicio­data sa fuga de soarta poporului sau. (Deci se intor­cea in Romania si, ca de fiecare data, ar fi putut fi ul­tima noastra intilnire si chiar a fost ultima atunci). Asadar, riscind ultima despartire, nu voiam sa-l acuz de ceva. Totusi, el a avut o astfel de atitudine, incit ar fi fost nevrednic de el sa-i spun o minciuna, cit de bi­nevoitoare ar fi fost ea. Si i-am reprosat ceea ce am povestit mai inainte in legatura cu scrisoarea pe care mi-o trimisese la Paris, in ’67.

P.S. Casian Galateanul: Ceea ce nu mai stie Parintele Rafail, stim noi, caci am discutat mult, la Paltinis, pe tema aceasta. Noica spunea:

„Eu nu prea sint de acord cu ceea ce a facut Rafail, pentru ca parintii calugari repeta cam de doua mii de ani acelasi lucru, cu ascultarea lor, cu slujbele lor etc. Dar, cu toate acestea, dati-mi voie sa va spun ca nu am cunoscut pina acum un tinar mai realizat in vocatia lui ca propriul meu copil”.

(in: Celălalt Noica – mărturii ale monahului Rafail, însoțite de câteva cuvinte de folos ale părintelui Symeon, ediție îngrijită de Pr. Eugen Drăgoi și Pr. Ninel Țugui, Editura Anastasia, București, 1994).

GABRIELA  TĂNASE

Vezi iar ingerii toamnei pe aripi se coboara

camasile de nunta au inceput sa-i doara

lumina ruginita in vin o mai masoara

si in altar de frunze vor invata sa moara.

...

Vino

sa stergem obrajii cerului

de norii otraviti

sa tragem luna de urechi

sa nu mai stea

ca un spectru al pierzaniei

langa umerii insangerati ai copacilor

sa nu mai curga

peste umbra tremuratoare a funiei

care oricum

se impleteste singura.

(sau

mai bine

nu mai veni

am prea multe rani

si poezii ucise din dragoste.)

DUMITRU DRĂGHICESCU

Adevăr și revelație

...

  Ființă și devenire. - Atâta timp cât noi ne găsim în acest proces vertiginos de evoluție neîncetată și și de devenire nemăsurată, ni se pare dificil de a vedea ceea ce va fi reușita stabilă și repausul. Totuși, speciile zoologice astăzi fixate, și fixate de milioane de ani, traversară, și ele, o fază de devenire neîncetată și de mobilism ireductibil, în cursul cărora și prin care ele se constituiră așa cum sunt. Devenirea lor a fost deci încoronată printr-un repaus în ființă care durează, pentru cele mai multe, de milioane de ani. Devenirea lor a ajuns realmente la ființă. Nu se poate întâmpla altfel cu devenirea noastră. Acest provizoriu uman, care durează de milenii și care se va prelungi fără îndoială încă milenii, trebuie să ajungă într-o zi la definitiv.

    Este cert că, atât de lung timp de când noi ne găsim în turbionul devenirii, suntem puțin preparați să anvizajăm ființa, această etapă finală în care mobilismul și provizoriul nu vor mai avea rațiune, în care omul și activitatea sa spirituală vor fi epuizat forța lor creatoare și vor fi realizat formele împlinite, încheiate, definitive, ale tuturor acțiunilor umane posibile. Deja capodoperele artei, consacrate de secole, sunt lucruri definitive, imuabile. Arta și știința, în ceea ce ele au dat cu siguranță incontestabil și desăvârșit, au creat și creează definitiv. Capooperele artistice și veritățile științifice au valoarea și stabilitatea speciilor zoologice. De altfel, omul însuși, din punct de vedere morfologic și fiziologic, este fix ca toate celelalte specii. Mobilitatea noastră morală, instabilitatea spirituală, devenirea noastră psihică au la bază o fixitate psihologică aproape absolută.

    Dar si devenirea noastră trebuie să ajungă la ființă, dacă trebuie precis, printr-o serie infinită de încercări și forme provizorii, să realizeze formele definitive ale ființei, încă trebuie ca imaginea a ceea ce va fi ființa și definitivul și să-i servească de model. Imaginarul irațional al matematicienilor nu trebuie inserat în real? Or, precis aici este rolul și rațiunea de a fi a religiei, a lui Dumnezeu și a normelor creștine.

    Iehova biblic spunea: Eu sunt cel ce sunt. El dă aici veritabila sa definiție, căci Dumnezeu este ființa care trebuie să reușească devenirea umană.  El ar fi de asemena fals de a lua devenirea și mobilismul prin care noi trecem ca singuri adevărați și ca veritate defnitivă și absolută, decât să creadă în existența reală și actuală a lui Dumnezeu. A erija devenirea în absolut, înseamnă precis a nega ființa și pe Dumnezeu, care sunt reușita devenirii, ființa pe care devenirea o implică și fără care nu are sens.

    Construcția marilor catedrale ale Europei, cea din Milan sau Cologne, de exemplu, cer mai multe secole. Zeci de generații au muncit la ele; cele care i-au pus fundațiile erau, de lung timp, în cenușă, când domul din Milano fu încheiat. Dar ele au muncit la el pentru că au crezut în existența viitoare, transcendentă a acestui edificiu, opera eforturilor și a credinței lor. Timp de trei secole, acest edificiu fu în devenire. Muncitorii, zidarii, arhitecții succesivi ar fi putut crede că el nu va fi niciodată terminat, pentru că desăvârșirea lui, ființa lui transcendea viața lor și viața mai multor generații și eforturile lor ar fi putut să pară imposibile sau inutile. Este aici puțin din atitudinea filosofilor devenirii, care îi văd veritatea, singurul adevăr absolut, și care resping ideea de ființă.

    Credincioșii într-un Dumnezeu real, existând actualmente sunt ceea ce ar fi fost uvrierii unei catedrale, care, la un moment dat, ar fi declarat că edificiul fusese terminat, și ar fi încetat să mai muncească la el, deși era foarte departe de a fi gata. Este aproape de ce s-a întâmplat în evul mediu, când credința oarbă într-un Dumnezeu real și actual a contribuit mult la încetinirea, dacă nu la paralizare științei și tehnicii.

    Aceasta ține de Dumnezeu și de dogmele esențiale ale creștinismului ca și de catedrala din Milano.Nenumăratele generații umane muncesc pentru a le realiza și a le verifica, prin ceea ce rămâne definitiv și fix prin curgerea și provizoriului acțiunilor lor. Dumnezeu și dogmele sunt ființa, și transcendența însăși, căci ele transcend scurtele limite ale fiecărei generații și a tuturor generațiilor care vor trăi în faza de a deveni realizator. Astfel, aceste generații sunt puțin preparate să înțeleagă ființa, să creadă în Dumnezeu și în dogme. Dar, că ele cred sau nu, ele nu încetează și nu vor înceta să muncească la ele și să fie inchietați, până ce omul, în fine, se repauzează în Dumnezeu. Explicația, sensul devenirii și al evoluției în general, cheia stării noastre actuale și a activității noastre, și a activității tuturor generațiilor prezent și viitoare, care este ființa noastră sub forma sa definitivă.

    Teologia catolică era în profund adevăr postulând deificarea omului și Nietzsche și Dostoievski, împingând acest postulat până la termenul său extrem, puteau pretinde la deitate.

    Gândirea lui Nietzsche și a lui Dostoievski, a lui Guesde și a lui Engels nu descind ele  în  linie dreaptă și printr-o riguroasă logică din cea a lui Ireneus și a Sf. Augustin? (27)

(27) „Dumnezeu şi omul, scrie Aug. SABATIER - împingând până la capăt teza lui Ireneu şi a Sf. Augustin – opuşi unul altuia la originea vieţii conştiente pe terra, se penetrează reciproc până la a atinge unitatea morală a iubirii, în care Dumnezeu devine interior omului, în care omul devine interior lui Dumnezeu şi găseşte în Dumnezeu înflorirea întregii sale fiinţe... Această religie este un germen inepuizabil fecund, inserat ca o grefă în tija vieţii umane, pentru a o ridica la o formă superioară”. (Esquisse d'une Philosophie de la Religion, pp. 185-186). Dumnezeu se dezvoltă deci în tija umană, şi iată de ce Iisus este numit de asemenea Fiul Omului. Dumnezeu este copilul umanităţii; aceasta este adevărata mamă a lui Dumnezeu, Dii Mater, Demeter. Dacă monoteismul pune un abis între Dumnezeu şi om, creştinii umplu abisul şi umanizează pe Dumnezeu, unind omul cu Dumnezeu fără discontinuitate.   

        Verificarea existenței lui Dumnezeu. - Ideea nouă de Dumnezeu astfel concepută proiectează o lumină destul de vie asupra stării sufletști a umanității moderne și ne face posibil de a o înțelege, de a înțelege tendințele sale, tulburările, devierile și sublimele sale realizări. Noua idee de Dumnezeu ne face egalmente mai facilă comprehensiunea ideiii vechi de Dumnezeu și mai inteligibile geneza sa, originile sale și rolul său în viața umanității și în economia interioară a societăților. Aceasta va fi deja o serioasă justificare a ideii de Dumnezeu, dar nu suficientă pentru a o demonstra și a verifica bine fondată. Dumnezeu trebuie să explice totul, precizamente pentru că el pare inexplicabil și, pentru că el este iraționalul, trebuie să dea rațiunea oricărui lucru. Dar nu trebuie de asemenea să ne dea rațiunea lui însuși?

    Dacă noi putem arăta că noua idee de Dumnezeu poate concilia contradicțiile pe care le prezintă ideea tradițională, că ea poate eclera obscuritățile și misterele cu care aceasta se împodobește ca de predilecție și dacă ea dacă ea poate învinge obstacolele și dificultățile care fac penibil accesul la rațiunea existenței lui Dumnezeu tradițional, noi vom fi dat în această absență a contradicției proba cea mai bună a existenței lui Dumnezeu, și de care noi am văzut că matematicienii, în știința lor, se declară satisfăcuți.

...

Viitorul nu trebuie să excludă ființa.   Distincția pe care  M. Brunschwicg o face între unu al devenirii și ființă este logică; dar este la fel de logic de a nu nega total ființa. Căci, în fond, devenirea trebuie să ajungă la ființă; misiunea devenirii, ca să spunem așa, este de a ne procura ființa.

            Se poate deci logic crede într-un Dumnezeu nu certamente real, dar realizabil; la o existență reală a spiritului și a lui Dumnezeu, dar proiectată la capătul procesului de creație, al devenirii. Dacă Spiritul și Dumnezeu nu sunt o ființă, aceasta vrea să spună că ei nu sunt reali, dar aceasta nu exlude ca ei să fie pe calea realizării, a devenirii; Ei sunt reali fiind realizabili. Aceasta nu exclude, dimpotrivă, presupune și cere ca Spiritul și Dumnezeu să fie, în fine, reali într-un interval de timp oarecare. Tot așa, dacă moartea și injustiția domnesc astăzi, aceasta nu este o probă că imortalitatea, resurecția, justiția cu sancțiunile finale ar fi imposibile pe totdeauna. M. Brunschwicg ne interzice el însuși acest pesimism când spune: „Dar omul este spirit; ceea ce este actualmente nu decide ceea ce va fi... căci viitorul său nu este înscris în trecutul său...”. Acest optimism, dacă era consecvent, ar fi trebuit să ne dea legitimitatea credinței și a imortalității, a justiției finale.

            Că evoluția socială, morală și spirituală ar fi în curs, aceasta nu probează că acest ciclu evolutiv nu va fi niciodată epuizat. În timpul evoluției vieții biologice, care a creat speciile, s-ar fi putut spune egalmente că ea nu se va sfârși niciodată. Totuși, devenirea vieții, a formelor vitale, a ajuns la forma ființei speciilor invariabile, așa cum devenirea materiei a ajuns la ființa formelor și a legilor fizico-chimice relativ fixe.

            Se poate concepe că doar evoluția socială și spirituală a umanității să facă excepție și să nu ajungă niciodată la ființe relativ stabile și prin urmare reale, concrete și materiale?

            Incarnarea principiului spiritual  și a unității sale într-o ființă, presupusă materială, existând real, ca și dogmele, ca expresie și determinare a lui Dumnezeu, sunt practic indispensabile, cel puțin ca model de imitat pentru educația și dezvoltarea umanității. Imaginea unui dumnezeu exterior și material este absolut necesară, precizamente pentru a trezi progresul intern, ascensiunea, pentru a-l ajuta și, la nevoie, a determina printr-un sort de constrângere exterioară avântul său. Aceasta nu este necesar pentru spiritul unui Sinoza, al unui Platon și al lui M. Brunschwicg, dar acesta este indispensabil pentru spiritul imensei majorități a oamenilor și de aceasta M. Brunschwicg pare să nu fi ținut cont. Cert, dogmele trebuie să fie continuu modificate și refăcute, pentru ca ele să nu imobilizeze spiritul și să nu distrugă acțiunea sa progresivă, ascensiunea sa. Dar, a le contesta și a le cere să facă proba rațională „virilă” a verității lor, înseamnă a nu fi înțeles nimic din rațiunea lor de a fi. M. Brunschwicg este ca și Ed. Hartmann dușman al antropomorfismului, dar fără a ajunge la panteismul acestuia.

            Găsim la acești filosofi opinii deja puse în circulație de J. M. Guyau și de Renan. Pentru Renan, într-adevăr, Dumnezeu este o realitate care aparține viitorului. Ideea că omul a creat divinul precum păianjenul își toarce pânza este a lui. El vede în religie un sort de instinct comparabil celui al cuibăririi, ceva misterios, o voce a cerului elevându-se în noi. J. M. Guyau scrie aceasta:

„Vom iubi pe Dumnezeu mai mult decât o facem... Omul evoluției este într-adevăr omul Dumnezeu al Creștinismului”.  „Ne-ar plăcea Dumnezeu în om, viitor în prezent, ideal în real”. (Irréligion de l'Avenir, p. 170).  Și ceea ce M. Gentile exprimă de o manieră abstractă și seacă, spunând că Dumnezeu se generează în noi, Guyau exprimă astfel: „Dumnezeii noștri sunt ca aceste ființe misterioase care în legende se nasc dintr-o picătură de sânge generos, dintr-o lacrimă căzută pe pământ. Le hrănim cu propria noastră substanță” (p. 100). În ultima sa carte deja menționată (Problème de Dieu), M. Ed. Le Roy scrie aceasta: „Dumnezeu nu este încă dar devine și devenirea sa este progresul nostru. Noi cunoaștem pe Dumnezeu prin viața sa chiar în noi, în munca propriei noastre deificări”.

                Rezumăm: A afirma pe Dumnezeu ca real înseamnă a-l nega, pentru că el aparține viitorului; a-l concepe exterior nouă înseamnă încă a-l nega, căci el nu poate exista decât în noi, pentru că în noi se generează și noi îl hrănim cu substanța noastră. El este cuvântul nostru suprem, persoana perfectă absolută. Invențiile și morala sunt cele mai bune mijloace de a comunia și a comunica cu Dumnezeu.

...

Lupta și concilierea dintre Devenire și Ființă.  -  Atâta timp cât noi suntem în devenire, înainte ca ciclul evoluției sociale și umane să se fi închis, cum să se evite războiul, să se pună în afara legii, cum să se depășească națiunea și să se nege patriile și cum în fine să se elimine proprietățile private fără a întrerupe devenirea și, precizamente, fără a împiedica chiar prin aceasta de a se ajunge la pace, la universalism internațional și la proprietatea în fine colectivă? Aceste probleme nu sunt deloc facile: tot tragicul epocii noastre este aici. Socialismul caută soluția problemei și S. N. pe cea a universalismului internațional și a păcii. În amândouă cazurile, cum bine a observat M. Bergson, se consideră rezolvată problema și soluția presupusă este punerea în fața faptelor. Se încearcă a o adapta faptelor, forțându-se să le plieze, modificându-le în sensul soluției concepute, singura posibilitate conceptibilă și practică pentru a realiza idealul. Dacă idealul nu este decât idealizarea progresivă a realului, realizarea progresivă a idealului nu va fi facilă dar nici imposibilă.

CORNELIU ZEANA

Asupră-le-asmuțite

Îngereștile straie

Pentru noi nevăzute,

Pe-acești copii nici fiara nu-i atacă

Ci doar din Irod coborâta prăsilă

În suflet cu spaima minunii

Ce s-ar putea în slavă ridica

Semeață, dreaptă, vie,

Din pulbere și cioturi și cenușă.

Iată, își freacă de inimă-n taină-ascuțind

Tăiș și vârf ce-i gata să ucidă...

Oh, neștiindu-le toate acestea...

Era, atunci, chiar vremea

Culesului luminii.

Copaci cu brațe vânjoase

O adunau în snopi

Și-n umbra lor treceau jivinele pădurii,

Și ea, lupoaica ce-alăptase copiii părăsiți.

Aletheia

Întrebările parcă se înșiruiau de la sine,

Fiecare

Răspunzând celei dinainte,

Provocând-o pe următoarea

Într-un ritm fierbinte

De dialog-monolog,

De monolog-dialog,

Alergând amețitor spre dezlegare,

Căci dezlegarea celei din urmă

Le-ar lămuri pe toate câte fuseseră,

Nu doar pe cele nerostite

Dar și pe cele neplăsmuite, negândite,

Care erau, de fapt, începutul.

Adevărul izbi ca fulgerul

Și fu simțit în fiecare fibră,

Topi materia

Care a încetat, atunci, să existe

Spațiul a explodat infinit, fără zgomot,

În nonexitența de-o clipă a timpului ...

- Și după aceea?

- După aceea?

- Da, desigur, după aceea.

- Clipa, sau poate ceasul, cine poate ști?

S-a mistuit pe sine însuși,

Apoi, timpul s-a lipit ca o peliculă de film la montaj,

Prea nu se potrivea...

Prea nu se potrivea fragmentul acela extatic,

Bucățica aceea cu restul

Care se înfășura, încet, pe mosor...

- Și bucățica aceea?

- Da, desigur, aceea!

- Ea a ieșit din film. Prea nu se potrivea.

A rămas, desigur, ceva

Într-un album anume,

Pe care dacă cineva l-ar deschide

N-ar mai vedea nimic.

Un fel de adevăr absolut.

Strămoșii mei și-acestei Basarabii

Nu-i pic de vânt, dar frunza tremurat-a

Când fumul, fără vânt, s-a-nvolburat.

Nu se clintește ochiul de pe jar

Și-i deslușesc pe cei care-au plecat

De-mi pare că-s alături, că-s de față

Deși de mult s-au săvârșit din viață

Strămoșii mei și-acestei Basarabii...

Cei mistuiți de gropile cu var

Sau deportați și omorâți în taină,

Viteji căzuți prin smârcuri, văi sau crânguri,

Toți risipiți și-nmormântați aiurea...

Povestea lor răzbate printre pietre

Și urcă-n seva ce hrănește frunza,

Lăstarilor ce iarăși se ridică

În codrii mult prea dragei Basarabii

Când glasul lor, prin rădăcini spre floare

Se urcă și răsună ca un clopot

În tot ce-i viu și-n tot ce-i nemișcare.

Vrei să-l auzi?

Oprește pentru-o clipă

Fugarii gândului celui vremelnic

Și-ascultă pietrele, țărâna, apa

Și soarele și stelele și norii,

În zorii zilei sau în prag de seară,

Dar mai cu seamă-n miezul cel de noapte,

Când glăsuiesc de parcă-ar fi de față

Strămoșii mei și-acestei Basarabii,

Deși de mult s-au săvârșit din viață

Strămoșii mei și-acestei Basarabii.

FLOREA FUGARIU (in memoriam)

A plecat dintre cărți și fișe filologul clasic FLOREA FUGARIU, editorul școlii Aredelene, cel care-l știa pe dinafară pe Ion Budai-Deleanu și Tucidide, pe Eschil și pe Eminescu. Nu admira nimic, iubea numai în sine însuși, dar cu această iubire ascunsă ne-a învățat să umplem golul dintre noi.Intră glorios în Cartea neamului, lăsându-ne să ne încercăm puterile minții ca să-i înțelegem mesajul vieții senine și zbuciumate în același timp. La gândirile sale ascuțite ne întoarcem mereu, ca securea la gresie.

N.Georgescu

Domnul să-l odihnească!

Era un mare admirator al lui Haşdeu şi al... vinului.

Imi amintesc cum, plimbându-ne odată prin grădina Academiei, a văzut două păsărele şi a inceput să le înjure cu patimă, scrâşnind din dinţi.

Eu habar n-aveam ce păsari erau alea, dar profesorul m-a lămurit: " Aştia sunt grauri, lua-i-ar dracu'! Aştia mănâncă via.

I. Andreiță

CONSTANTIN ABALUȚĂ

 Un cutremur multumitor

E dimineata trec prin camerele luminate de soare

pijamaua imi flutura ma conduce

in baia cu faianta alba unde ramin un timp nedefinit

melancolic si inconstient ca la un oculist

ce exerseaza vederea pacientilor

pe firisoarele de praf din vazduh

Nu mai am

rabdarea de a nu spune nimic

e induiosator cum privesc pe geamul podului

melcul ce traseaza un sotron argintiu

pe norii intunecati

si ma gindesc la vacanta la tara

cind trenul intirzie si pulberea schioapata

pe mutrele calatorilor

sunt acelasi ins ce priveste garoafele galbene

in odaia din care abia au plecat rudele

ce participasera la parastas

si casa intreaga cu numarul ei de tabla emailata

si cu olanele cazute isi aminteste de mine

ca de un cutremur multumitor

ce n-a tras chiulul dar nici n-a facut mare zurba

inventind in schimb atitea moduri

de a opri tacerea pe hirtie

de-a imparti mici picaturi de apa

dintr-un ocean viitor

pe mutrele calatorilor

sunt acelasi ins ce priveste garoafele galbene

in odaia din care abia au plecat rudele

ce participasera la parastas

si casa intreaga cu numarul ei de tabla emailata

si cu olanele cazute isi aminteste de mine

ca de un cutremur multumitor

ce n-a tras chiulul dar nici n-a facut mare zurba

inventind in schimb atitea moduri

de a opri tacerea pe hirtie

de-a imparti mici picaturi de apa

dintr-un ocean viitor

TOMA GEORGE MAIORESCU

apocrifa

nu

intre noi n-au fost arse toate puntile

mai e si arborele dragon

cel care si-a aruncat radacinile peste prapastie

dar mai e si iluzia mea

ca pot trece peste orice

si o sa ajung pe celalalt mal

fie prin hatisul aerian al lianelor

fie si pe un pod de ceata

arcuit peste spaime

dar tu vei fi plecata pe o insula

si eu voi strabate iarasi Oceanul

inot ca si alta data cand

tu te-ai mutat intr-o stea

si ma vei arunca din nou in adancul Spatiului

sa te caut

dar tu te vei fi ascuns intr-o galaxie

care nu figureaza pe nici-o harta a cerului

si pentru ca

intre noi nu au fost arse toate puntile

eu te voi cauta mereu

si aproape ca te descopar

pentru ca am inteles in sfarsit ca trebuie sa te gasesc

peste ceea ce ne desparte

cand plutesti prin vazduh cu noaptea in par

sau cand esti culcata alaturi

apocrifa si pagana

in patul meu

MITIADES EFTHIMIOU

Cat de veche este credinta ortodoxă?

Dacă sunteți romano catolic , este bine sa știți că până în anul 1054 Biserica dumneavoastră a fost una cu cea Ortodoxă. În acel an Papa de la Roma s-a desparțit de cele patru Patriarhate apostolice (Constantinopol, Alexandria, Antiohia si Ierusalim) și a început să facă schimbări dogmatice. Astfel Biserica dumneavoastră este veche de 1000 de ani.

Dacă sunteţi un luteran, religia dumneavoastră a fost întemeiată de către Martin Luther, un fost călugăr din Biserica Catolică, în anul 1517.

Dacă aparţineţi Bisericii Anglicane, religia dumneavoastră a fost întemeiată de către regele Henric al VIII în anul 1534, deoarece Papa nu i-a acordat dreptul de a divorța și a se recăsători.

Dacă sunteţi un prezbiterian, religia dumneavoastră a fost înființata de John Knox în Scoţia, în anul 1560.

Dacă sunteţi congregaționist, religia dumneavoastră a fost iniţiată de către Robert Brown, în Olanda în anul 1582.

Dacă sunteţi protestant episcopal, religia dumneavoastră a fost o ramură a Bisericii Anglicane, înfiinţată de către Samuel Senbury în coloniile americane, în secolul 17.

Dacă sunteţi baptist, îi datorati principiile religiei dumneavoastră lui John Smyth, care a lansat-o la Amsterdam în anul 1606.

Dacă apartineti  Bisericii  Daneze Reformate, îl recunoaşteţi ca fondator pe Michelis Jones, deoarece religia dumneavoastră își are originile în New York, în anul 1628.

Dacă sunteţi metodist, religia dumneavoastră a fost fondată de către John şi Charles Wesley în Anglia, în anul 1774.

Dacă sunteţi mormon, bazele religiei dumneavoastre au fost puse de catre Joseph Smith în Palmyra, New York, în anul 1829.

Dacă sunteti membru al Bisericii Armata Salvării, secta dumneavoastră a fost inițiată de catre William Booth, în Londra, în anul 1865.

Dacă sunteti membru al Bisericii Scientologice,  anul în care aceasta religie s-a  născut este 1879, iar cea care a fondat-o este Mary Baker Eddy.

Daca apartineti uneia dintre organizatiile religioase cunoscute sub numele „Biserica Nazarineanului”,  „Evanghelia Penticostala,” „Biserica Sfânta” sau „Martorii lui Iehova”, religia dvs este una dintre sutele de noi secte fondate de oameni în ultima sută de ani .

Dacă sunteti Creştin Ortodox, religia dumneavoastră a fost fondată în anul 33 de către Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu.

Nu s-a mai schimbat din acel moment.

Biserica noastră are acum 2.000 de ani vechime şi, din acest motiv, Ortodoxia, Biserica Apostolilor şi a Sfinților Părinţi, este considerata cu adevărat  „Una Sfânta Sobornicească şi Apostolească Biserică”.

Aceasta este cea mai importanta moștenire pe care putem să o transmitem tinerilor acestui nou mileniu.

Pr. Dr. Mitiades Efthimiou

DORIN CROITOR

Şi calc pe frunze şi se cheamă toamnă.

Şi brânca amurgului se cerne furiş printre castani

ca îndoiala prin dezamăgirea unui refuz.

Tu recompui în cearcăne străvezii aşteptare...

ca un olar silueta stinse iubiri

din frământatul lut al amintirii...

Serile ne vor avea culoarea mahalalelor calice,

zilele ne vor păşi spre gârbovenie astronomică.

Să nu-ți fie teamă!

Şi frica e o naștere, trebuie doar moşită atent.

E toamnă şi nici o cădere nu mai doare gravitațional!

Sursa:
http://georgeanca.blogspot.com.au/2016/09/noima-devenirii-intru-fiinta.html