Ce facem cu Eminescu?
Reflecţii de
traducător (III)
Promovarea
internaţională a ’poetulul naţional’
In segmentul anterior am argumentat că
situaţia traducerilor eminesciene englezeşti este mult mai rea decât se crede,
pledând pentru o strategie culturală la nivel guvernamental pentru obţinerea
unor traduceri cu adevărat reprezentative, mult mai uşor realizat în zilele
noastre prin colaborări internaţionale între traducători români şi literaţi
nativi. Mai spuneam că pentru a primi recunoaşterea meritată, Eminescu ar
trebui tradus nu numai bine, ci şi extensiv. (Chiar dacă
traducerile mele au primit o anume recunoaştere internaţională, ele reprezintă
totuşi o foarte mică parte din opera poetului, mai mult un fel de mostră a
valorii sale).
Dar, în ultima instanţă, în
lipsa unei promovări susţinute de guvernul român, orice efort
individual dedicat lui Eminescu – ca cel pe care îl întreprind de
peste un deceniu, inclusiv prin înfiinţarea organizaţiei non-profit Global Arts
– nu poate avea impactul mult mai larg de care este nevoie.
Din păcate, la nivelul factorilor de
decizie, pare să existe din păcate nu numai indiferenţa, ci şi convingerea
inutilităţii unui asemenea demers. Iată răspunsul primit la nivel de...
Secretar de Stat, în 2006: ’în urma proiectelor pe care le-am derulat(nota
mea: unde? când?) am remarcat că spaţiul american... nu este foarte
interesat de lirica eminesciană, şi, în general, de un poet din sec. XIX,
efectele promovării României în spaţiul american în acest mod neputând fi decât
minore.’
Argumentul
inactualităţii lui Eminescu pare să fi fost preluat ’din auzite’ şi se combină
absurd cu cel mercantil de ’cerere şi ofertă’ într’o totală ignoranţă
privind cererea şi oferta serioasă sau rolul mediatizării adecvate. Pentru
MAE nu mai există scriitori universali, clasici studiaţi în universităţi,
accesaţi prin biblioteci şi librarii... Ca să nu vorbim că ’proiectele
derulate’ s’au rezumat la aniversări făcute de către români, pentru români, în
cadrul Centrului Cultural (devenit acum ICR), cu participare explicabil minimă din partea americanilor!
Apariţia unui volum de autor ca cel
scos de mine acum doi ani în câteva sute de exemplare (Eminescu - Eternal
Longing, Impossible Love / Eternul Dor, Imposibile Iubire), are o
pilduitoare istorie de luptă cu morile de vânt pentru obţinerea unui sprijin
minim.
Pachetul multi-media Eminescu (placheta
bilingvă/CD cu versiunile englezeşti citite de un cunoscut actor american) a
fost propus rând pe rând MAE-ului şi Fundaţiei Culturale Române (2003); Ministerului
Culturii şi Preşedintelui Iliescu (2004); Institutului Cultural
Român (2005); din nou MAE-ului/ DRRP / Direcţia
pentru Relaţiile cu Românii din Diaspora (2006). ’Pachetul’ avea
desigur formatul ideal pentru popularizare, iar CD-ul, rezultatul câtorva ani
de lucru, era (şi este) o ofertă unică pentru lumea anglofonă.
Munca era făcută, traducerile primiseră deja validări internaţionale, era
nevoie doar de sprijin pentru producţia şi distribuirea lui. N’am găsit însă
nici urechi care să audă, nici ochi care să vadă.
Miopia birocraţilor a împiedicat MAE-ul
să remarce măcar PR-ul pozitiv adus României de spectacolul The Legend
of the Evening Star pus în scenă în 2005 de un regizor american în
’buricul’ Manhattan-ului. A fost ignorat ca importanţă şi de către ICR, care
l-a menţionat printr’un email colectiv trimis românilor, în
româneşte (sic!) cu doar 3 zile înainte de premieră (unde nu a
venit nici un oficial!).
Spectacolul a fost reluat în Iunie 2008
tot în Manhattan (subliniez, fără sprijin românesc). De data asta, a fost
menţionat de ICR NY cu câteva zile înaintea premierei, dar pe pagina a
7-a a site-lui sau, la rubrica ’spectacole realizate de alţi artişti romani
în SUA’ (unele deja trecute!). La protestul meu faţă de aşa ’reclamă’
(promisă), mi s’a explicat că ICR-ul are sarcina să promoveze cu prioritate
acţiunile iniţiate de institut (s’a trimis în cele din urmă totuşi un anunţ).
Dacă explicaţia este de înţeles din perspectiva funcţionării interne a
ICR-ului, ea este inacceptabilă dintr’o perspectivă mai largă.
În februarie 2008, m’am deplasat la
Washington pentru o a pleda personal Secretarului de Stat (altul decât cel din
2006) cauza lui Eminescu. Am fost încurajat să reiau cererea, răspunzându-mi-se
abia în toamnă, în limbaj de lemn, că DRRP-ulnu are buget pentru un ’proiect
de traduceri din texte de Eminescu’!
Ulterior, am primit scuze pentru
formularea respectivă cu menţiunea că oricum bugetul pe 2008 este epuizat...
dar că proiectul va fi reconsiderat în 2009... Desigur, n’am mai auzit nimic,
între timp, s’a schimbat şi ’echipa’ de conducere.... a morilor de vânt...
Nici iniţiativa pozitivă a unor
funcţionari de stat români ce lucrează în SUA nu pare să ajungă până la
nivelurile de decizie.În Decembrie trecut am fost invitat de Consulul General
din Los Angeles să ţin o serie de prezentări/recitări Eminescu pe coasta de
vest. Aşa am ajuns la universităţile din Arizona şi Portland.... ’Pe drum’ însă,
fiind în zonă, am primit o invitaţie neaşteptată din partea Centrului de Studii
Est-Europeene dela universitatea Berkley de a prezenta albumul The
Merry Cemetery of Săpânţa (apărut anul trecut, colaborare cu
fotograful american Peter Kayafas).
Am suplimentat programul cu un moment
Eminescu, recitând Glossa în varianta mea englezească (care,
în treacăt fie spus, a inspirat cu câţiva ani în urmă pe compozitorul american
William Toutant să scrie o piesa pentru bariton şi pian – prezentată deja la
câteva festivaluri internaţionale). Am prezentat Glossa în
contrast cu celebrul If a lui Rudyard Kipling şiDesiderata americanului
Max Ehrmann (1928), poeme similare prin oferirea unor precepte existenţiale.
(Faptul că Desiderata a ajuns în topul ... muzical prin anii
’60, recitată pe fundalul unui cor bisericesc, arată că recunoaşterea nu se
face exclusiv ex catedra. în mod similar, If este
acum cunoscut publicului larg şi pentrucă o strofă cheie este incrustată la
intrarea pe terenul central dela Wimbledon şi a fost mediatizată.... ad
nauseam). Glossa a fost primită, ca de obicei,
cum nu se poate mai bine... unii minunându-se că e scrisa acum 125 de ani, iar
alţii întrebându-mă.... de ce nu este cunoscută... (sic!)
Un scenariu ipotetic de marketing necostisitor
Refuzul oricărui
ajutor relevă cu prisosinţă nu doar lipsa de perspectivă culturală ci
şi miopia legată de ’PR management’, căci adesea nici măcar nu e
vorba de bani.
Dacă ICR NY (sau cele de pretutindeni)
s’ar numi ’Institutul Cultural Român Eminescu’, numele poetului - fiind astfel
legat de România - nu s’ar instala în mintea localnicilor măcar prin...
asociere?
Dacă acest ’Institut Eminescu’ ar fi
invitat expres personalităţi culturale pentru producţia The Legend of
the Evening Star, mediatizând-o drept o capodoperă a celui care a dat
numele instituţiei, PR-ul pozitiv pentru Eminescu nu ar fi semnificativ? Dacă,
aşa cum am propus DRRP-ului, s’ar trimite universităţilor, centrelor de
lingvistică şi literatură comparată, centrelor de studii est-europeene, precum
si bibliotecilor importante americane (sau de limba engleză din întreaga lume),
pachete Eminescu multi-media, nu l-am aşeza pe marele nostru poet în rândul universalilor,
acolo unde merita?
Când s’ar putea realiza atât de mult cu
mijloace relativ modeste, concluzia logică este că... nu
există dorinţa sau interes de a face ceva în această direcţie.
Nota finală
În prezent, în afară de a le cere
anglofonilor să ne creadă pe cuvânt, nu le putem oferi decât foarte puţin
pentrucredibilitatea lui Eminescu drept ’ultimul mare poet
romantic’. Recunoaşterea lui ca valoare fundamentală a României este datoria
românilor, şi nu se poate realiza decât printr’o strategie guvernamentală.
Lăsat la voia iniţiativelor individuale(indiferent cât de bine
intenţionate sau de reuşite) sau la voia cererii şi ofertei de piaţă, Eminescu
va rămâne în continuare necunoscut, sau va intra în atenţia publicului străin
doar prin teme senzaţionaliste, nesemnificative în raport cu imensa
sa dimensiune culturală.
Intervenţia
instituţiilor culturale şi a guvernului este absolut imperativă dacă Eminescu
mai înseamnă ceva pentru români. Mi-e teama însă că mentalitatea ’globalistă’ –
ce a democratizat accesul la informaţie dar a redus simţitor discernământul şi
importanţa tradiţiilor literare – cât şi criza economică mondială
vor fi scuze suficiente ca românii să nu facă nimic. Sau cum zice Creangă: până
acum ne-a fost cum ne-a fost, dar de acum înainte tot aşa o să ne fie!
Am ajuns la
întrebarea de început, ce (ne) facem cu Eminescu? Poate că, de fapt, întrebarea
a devenit inutilă, poate că între timp românii au acceptat absurdul argument al
irelevanţei sale iar Eminescu a devenit irelevant şi pentru cei mai mulţi
dintre noi. Personal, am avut des sentimentul că mă zbat inutil. Desigur,
eu mă voi lupta şi pe viitor, că aşa mi-e menirea (sau împătimirea). Nu aş fi
scris însă rândurile de faţă fără să-mi recunosc măcar o urmă de speranţa.
Adrian George Sahlean
Sursa:
http://georgeanca.blogspot.com.au/2016/09/ce-facem-cu-eminescu.html
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu