sâmbătă, 17 septembrie 2016

Poezii de Lidia Grosu








AL DEŞTEPTĂRII GLAS ETERN

Grăbit de toată lumea –  nu ştiu unde –
Azi secolul strănută un infern…
Cu toate nazurile,-acesta, în derută,
Ambiţia şi-o-mbracă-n frac modern.

Cu infectant de orgoliu amărât,
De piept se ia cu însuşi Dumnezeu.
Mascat cu chip de om, a răstignit
Credinţa pe-al său moft în apogeu

…O lecţie, de mulţi ani cunoscută,
Dar neasimilată – e-un tribut
Plătit cu libertatea ce se-ncruntă
La repetatul rol de nou-născut.


Grăbit de toată lumea – nu ştiu unde –
Un secol se tratează de infern
Şi-n el, cu toate tâmplele cărunte,
Răsună-al deşteptării glas etern




DE FRAUDE PROTEJAT, BEZMETICUL DOR...

Şi dacă în ochii mei
Loc şi-ar face mirarea
Ce ar tulbura
adâncul
bezmetic
din aşteptae,

Şi dacă, de piatră,
Cariera din inimă
Seismului i-ar ceda,
Iar năvala sângelui
Monument
trăirii
i-ar înălţa,

Şi dacă frustrarea liniştii mele
Clopot s-ar face,
Trezind,
din baierele sufletului,
amuţitele cosmice vibraţii,

Şi dacă dureri decarbonatate
Ar oscila între aici
Şi acolo-ul fără de moarte
Pentru a injecta adevăr
Unei ziceri rostite cu artă,

Caută-mă petală de suspin,
În ale simţurilor,
Incendiare de o viaţă,
zori,
ce a ştiut să protejeze
de fraude bezmeticul dor.



NU AM TIMP PENTRU URĂ

Mă guvernează-ngemănarea
cu tâlcurile divine,
ce-i vor cere socoteală
gândului ce-mi aparţine-n exclusivitate
despre acel care-aş putea să fiu
nu mă-ndoiesc;
se îndoieşte-n mine teama
care-ar profita de-al ei curaj
pentru-a se pomeni,-n pofida
timpului încrâncenat,
(dar contează mult mijloacele!)
mai puţin aproape de mânia oamenilor slabi
cu sufletul de zgură
ochiului meu, dar te implor!
de somnolenţa pasului,
silit ca să greşească,
nu-m vorbi,
e marele rost al nimicului –
nu am timp pentru ură...



NEVREDNIC DE URMAT

Despre Vinerea Patimilor
Să-mi vorbiţi ori de câte ori va fi luni:
Trebuie să existe o rânduială a gândurilor
„luminate”
La început de săptămână supravegheate...

Un fel de operaţiune-tip Barbarossa
(Dar transmisă nu prin străbuni),
efort şi hrană a celui ce este
doar ochi şi urechi, vorbindu-ţi mieros
şi-apoi strecurând
prin sita interpretării
orice răspuns
pentru a găsi acul de cojoc necesar,
la nevinovăţia...
Doamne, atât de demodată
Şi atât de denaturată
Prin hrana unora,
de toate zilele, răutate
ce te aşteaptă...
pentru a te arunca
pe treapta cea mai de jos,
bulversată.

Am să încerc, Dumnezeul meu,
Spre sfânta Duminică să mă ridic,
Ca genunchii tălpile să le motiveze
a simţi mai aproape ţânţarul
şi a-i proteja transformarea în armăsar...
I l-aş dărui semănătorului de discordii
Cu o porţie de basamac
Pentru a-i dezlega limba celui aflat
În stare de ebrietate
Cu gândul treazului din el, antipatic,
Care habar nu are
De Vinerea Patimilor... de lumină,
Ba nici de focul de sub ţărâne...

Eu?Inculpat?
Cu pârâtul în anonimat?
Doamne, în vicioasele cercuri
s-a stins lumina în ziua de miercuri
Iar joi, decizii bătute-dezbătute
Se mai zbăt între minciună şi virtute...
Vinerea Patimilor... Ea, decisiva,
Devine-al fiinţei tale transplant,
de sâmbătă,
cu-al scrisului viu
În care arzi cu dorinţa în verb de-a trăi...

Îţi mai aminteşti de acel ignorant?
Necroză a sufletismului, e o compătimire
Pentru deşertul, fără de cântec,
Ce îl conţine...



SIMPLU DE TOT...

Când mă voi coace gând bun
de peţit gratitudini,
am să te-aştept
în tensiuni de gală,
să mă vânezi.
în pădurile de incertitudini,
deloc senzuală, spirala unui urcuş
o voi administra lasciv, emerit,
încolăcindu-mă şoaptă
de idei suspectate de cosmopolit,
cu mici, invincibile,
doze de artă
la ceasul
aniversar
al făgăduinţei
voi apela convalescenţa unui impuls
afectat de  dezastrul irevocabil,
cu bună conştiinţă,
al rapsodiei din suflet
ce ne-a avut  de calitate produs
inventat
de formule
ce nu ne încap
îmi antrenez bunăvoinţa
pendul echilibrat,
ce-ar vrea să mai bată.
simplu de tot să recunoşti în el
al iubirii de altă dată curant...



ÎN MINE M-ASCUND DE TĂCERE

în mine m-ascund de tăcere
ca să pot înviora
răsunetul original al cuvintelor.

uneori, strâns cu uşa,
un continuu delir al unor potcoviţi
se maschează cu o evlavie
a cailor morţi
care, de altfel, nu mai suferă...

doar... potcoavele lor
ce strigă mereu:
„Restituţi-ni-i pe adevăraţii stăpâni!”

...ah, această tăcere!
m-ascund în ea de falsul înnebunit
ca să pot descifra o temere:
am murit? nu am murit?



Â

ÎN(DEMN)  REFUGIAT
voi anula banala percheziţie
a gândurilor din această zi
şi soare mult emoţiei voi imprima.

rază de lumină,
te voi ascunde în tăcerea mea,
şi bucuria o voi proclama mireasă,
iar în calitatea mea de naşă
a îndemnului continuu de a o provoca,
pe filele de-album ale memoriei
chipul ţi l-aş contacta..

banal ar fi
să depăşesc decenţa artistismului...
dincolo de el,
rămân doar două roluri nedistribuite –
pentru el şi ea – cele de iubit... iubită...

ar fi să se producă dezinteresat...
posibil, inventarea armoniei
le-ar tortura chemările interioare
şi ar peţi tot bunul dintr-un rău de mare
cu toată nebunia fericirii –
de-a fi în el amară decupare.



TRATAT DE ÎMPĂCARE

Un nouraş zglobiu
Îmi pune la încercare emoţia:
se ia la harţă cu-o rază de soare...

De după dealul derutei,
obosit,
curcubeul răsare,
semnând un tratat... color,
de-mpăcare...

Sufletul meu,
receptiv la nuanţele vii,
vă dăruieşte  poetica lui exaltare
scrisă cu pana speranţei
pe o...disperare.



SANCTUAR

liberă de orice prejudicii,
poezia mea e-o inspirată tăcere...
atinge-o, mângâi-o
cu-auzul, cu văzul...
cu simţurile şi inima ta!

Limbaj al Lui Dumnezeu,
mă retrag în acest milostiv sanctuar
şi mă consacru elocinţei
instinctului de autoapărare
când trecerea spre infinit
barată mi-e de vreun neanunţat gerar.

neauzit, adâncimea freamătă
în milioane de trăiri
de care, vă asigur: toate sunt valoare
atunci când te descoperi
literă pe pagini din Shakespeare
sau poate chiar colac de...mântuire – pentru unii...

deloc o întâmplare:
devin ce eşti, devii ce sunt...
tăcerea mea strigată o aştern
întindere de inimă pentr-un pumnal
care-,n contact cu-n gând ascuns,
devine floare...

Templu-al poeziei,
intru în tăcerea mea desculţ şi dezbrăcat:
de zorile ce nu apun, în ea rebotezat,
devin cel mai bogat...



ÎN SCRISUL DE APOI, MAMA...

Petală cu petală,
Te-admir într-un buchet
De ani,
ce-s o spirală
C-un magic alfabet
Al descifrării tainei
De dincolo de noi...
Eşti, parcă,-o ploaie,
mamă,
Ce cade în şuvoi
Vlăstarii ca să-i spele
În zăpuşeala-ncinsă
A multelor şi rele
Într-o necuviinţă...
E viaţa fără moarte?
În scrisul de apoi
Eşti văzul ce ne-mparte
Lumina sa vioi.


POLIFONIE
Poetului
O respiraţie a mugurilor teiei,
O sevă pentru a ilumina,
Prin floarea ei,
suratele-crâmpeie
De îndumnezeire
şi-a elitiza
Cuvântul din tăcerea lor sublimă,
Puţin îţi pare...
Şi te trec fiori
Când ele însele devin epinefrina
Prin care Dumnezeu,
Cuvântător,
Atinge-albastrul sângelui – ne-moarte
Şi-n toate venele deschide câte-o poartă
Spre-a inimii grădină-nfloritoare
Şi... niciun păs, ci –aripi şi-nălţare!



PRINŢ AL PRIVIRII

Ochii tăi luminoşi prind un cer
Pe odihnele florii sculptate
De-un surâs, acostat de mister,
Ce străbate în miez de răscoaptă
Vrajă –
a tot ce-i iubire
şi-anotimp cu aluri de colore
vise,
trăite-n neştire
Ce trezesc noi tic-tacuri din oră...

Ar fi ea mândrul timp ce nu moare?
Tot ce-i viaţă,-i mereu veşnicie...
Decolteul pudorii tresare:
Tocmai el este prinţul privirii...



DIN TALPĂ, RĂUL…

De la dragoste până la… dezbinare –
un singur pas
cu stângul croșetat, în delir,
pe-un impas.
Și-,n suprimare, încerc să mă conving
Că binele-i totul din toate pe-un ring
Al inimii… Cap de nesupunere,
Într-o mereu înălțare,
Fără frică și ale ei o mie de picioare
Că aș putea să n-o mai înving...
Contest ideea că prostia din născare
Leac nu mai are...
Dar am și o justificare:
În noi zace medicul, - Trebuie de salvat...
Doar o redeșteptare ar dezrădăcina,
din talpă, răul care ne are...



E TOT CE POATE FI...

Esenţă este viaţa – cu-al ei rod...
“Unde să mergi?...” “Cu cine să-l împarţi?...”
Gândul-lumină, ritmic scris pe cord,
E parcă-un tot ce nu poţi să-l desparţi.
Numai culoare, darul e divin.
Indiferent la încercări, testează cnutul...
Apropiat, testamentar, de însuşi lutul,
Sindrom e-al luminişului deplin.
Nu, nu forţat!se recunoaşte-n spor:
Imunitate are la înfrângeri!
Tot ce e viaţă,-i curgere de zori...
Cu tot cu ale umbrelor atingeri,
O pistă e... Şi-un start pentru-n nou zbor...



PĂRINTELE MEU

Părintele meu din ne-moarte,
Izvor de necaz şi suspin,
Se-aşterne pe file de carte
Cu-aceiaşi, mereu, ochi senini.

Mă-ndrumă pe căi neştiute
De nimeni vreodată sfidate
Şi simt cum mă dor nişte cute,
De inima lui fulgerate,

Cu sensuri ce-n sens nu încap
Când obosesc să mai caut
Un adevăr esculap
Ce m-ar trata plin de flaut.

Şi-atunci când mai cred în deşarte
Iluzii, el nu se revoltă:
Din visele roz îmi împarte
Credinţa cu-albastra ei boltă.

Părintele meu din ne-moarte,
Cuvânt dintr-o divinate,
Se-aşterne sub mâna mea dreaptă
Suflare de latinitate



AM SĂ-ŢI SCRIU…

Am să-ţi scriu de suflet mare:
Norii îi voi destrăma...
Dăruire şi splendoare,
Rând cu rând, te voi picta...
Eşti o rară bonomie,
Eşti... inimă de român,
Ardere ce-o simt cum, vie,
Sânge curge-n verb divin...
Ilustrată de albăstrimea
Măreţiei seculare,
Odă eşti – în profunzime –
Naţional-răsunătoare,
Asistând zbor de cocoare
în continuă-nălţare...


Lidia GROSU











Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu