AL DEŞTEPTĂRII GLAS ETERN
Grăbit de toată
lumea – nu ştiu unde –
Azi secolul
strănută un infern…
Cu toate
nazurile,-acesta, în derută,
Ambiţia
şi-o-mbracă-n frac modern.
Cu infectant de
orgoliu amărât,
De piept se ia
cu însuşi Dumnezeu.
Mascat cu chip
de om, a răstignit
Credinţa pe-al
său moft în apogeu
…O lecţie, de
mulţi ani cunoscută,
Dar neasimilată
– e-un tribut
Plătit cu
libertatea ce se-ncruntă
La repetatul rol
de nou-născut.
Grăbit de toată
lumea – nu ştiu unde –
Un secol se
tratează de infern
Şi-n el, cu
toate tâmplele cărunte,
Răsună-al
deşteptării glas etern
DE FRAUDE
PROTEJAT, BEZMETICUL DOR...
Şi dacă în ochii
mei
Loc şi-ar face
mirarea
Ce ar tulbura
adâncul
bezmetic
din aşteptae,
Şi dacă, de
piatră,
Cariera din
inimă
Seismului i-ar
ceda,
Iar năvala
sângelui
Monument
trăirii
i-ar înălţa,
Şi dacă
frustrarea liniştii mele
Clopot s-ar
face,
Trezind,
din baierele
sufletului,
amuţitele
cosmice vibraţii,
Şi dacă dureri
decarbonatate
Ar oscila între
aici
Şi acolo-ul fără
de moarte
Pentru a injecta
adevăr
Unei ziceri
rostite cu artă,
Caută-mă petală
de suspin,
În ale
simţurilor,
Incendiare de o
viaţă,
zori,
ce a ştiut să
protejeze
de fraude
bezmeticul dor.
NU AM TIMP PENTRU URĂ
Mă guvernează-ngemănarea
cu tâlcurile
divine,
ce-i vor cere
socoteală
gândului ce-mi
aparţine-n exclusivitate
despre acel
care-aş putea să fiu
nu mă-ndoiesc;
se îndoieşte-n
mine teama
care-ar profita
de-al ei curaj
pentru-a se
pomeni,-n pofida
timpului
încrâncenat,
(dar contează
mult mijloacele!)
mai puţin
aproape de mânia oamenilor slabi
cu sufletul de
zgură
ochiului meu,
dar te implor!
de somnolenţa
pasului,
silit ca să
greşească,
nu-m vorbi,
e marele rost al
nimicului –
nu am timp
pentru ură...
NEVREDNIC DE URMAT
Despre Vinerea
Patimilor
Să-mi vorbiţi
ori de câte ori va fi luni:
Trebuie să
existe o rânduială a gândurilor
„luminate”
La început de
săptămână supravegheate...
Un fel de
operaţiune-tip Barbarossa
(Dar transmisă
nu prin străbuni),
efort şi hrană a
celui ce este
doar ochi şi urechi, vorbindu-ţi mieros
şi-apoi
strecurând
prin sita
interpretării
orice răspuns
pentru a găsi acul de cojoc necesar,
la
nevinovăţia...
Doamne, atât de
demodată
Şi atât de
denaturată
Prin hrana
unora,
de toate zilele,
răutate
ce te
aşteaptă...
pentru a te
arunca
pe treapta cea
mai de jos,
bulversată.
Am să încerc,
Dumnezeul meu,
Spre sfânta
Duminică să mă ridic,
Ca genunchii
tălpile să le motiveze
a simţi mai
aproape ţânţarul
şi a-i proteja
transformarea în armăsar...
I l-aş dărui
semănătorului de discordii
Cu o porţie de
basamac
Pentru a-i
dezlega limba celui aflat
În stare de
ebrietate
Cu gândul
treazului din el, antipatic,
Care habar nu
are
De Vinerea
Patimilor... de lumină,
Ba nici de focul
de sub ţărâne...
Eu?Inculpat?
Cu pârâtul în
anonimat?
Doamne, în
vicioasele cercuri
s-a stins lumina
în ziua de miercuri
Iar joi, decizii
bătute-dezbătute
Se mai zbăt
între minciună şi virtute...
Vinerea
Patimilor... Ea, decisiva,
Devine-al
fiinţei tale transplant,
de sâmbătă,
cu-al scrisului
viu
În care arzi cu
dorinţa în verb de-a trăi...
Îţi mai
aminteşti de acel ignorant?
Necroză a
sufletismului, e o compătimire
Pentru deşertul,
fără de cântec,
Ce îl conţine...
SIMPLU DE TOT...
Când mă voi
coace gând bun
de peţit
gratitudini,
am să te-aştept
în tensiuni de
gală,
să mă vânezi.
în pădurile de
incertitudini,
deloc senzuală,
spirala unui urcuş
o voi administra
lasciv, emerit,
încolăcindu-mă
şoaptă
de idei
suspectate de cosmopolit,
cu mici,
invincibile,
doze de artă
la ceasul
aniversar
al făgăduinţei
voi apela
convalescenţa unui impuls
afectat de dezastrul irevocabil,
cu bună
conştiinţă,
al rapsodiei din
suflet
ce ne-a
avut de calitate produs
inventat
de formule
ce nu ne încap
îmi antrenez
bunăvoinţa
pendul
echilibrat,
ce-ar vrea să
mai bată.
simplu de tot să
recunoşti în el
al iubirii de
altă dată curant...
ÎN MINE M-ASCUND DE TĂCERE
în mine m-ascund
de tăcere
ca să pot
înviora
răsunetul
original al cuvintelor.
uneori, strâns
cu uşa,
un continuu
delir al unor potcoviţi
se maschează cu
o evlavie
a cailor morţi
care, de altfel,
nu mai suferă...
doar...
potcoavele lor
ce strigă mereu:
„Restituţi-ni-i
pe adevăraţii stăpâni!”
...ah, această
tăcere!
m-ascund în ea
de falsul înnebunit
ca să pot
descifra o temere:
am murit? nu am
murit?
Â
ÎN(DEMN) REFUGIAT
voi anula banala
percheziţie
a gândurilor din
această zi
şi soare mult
emoţiei voi imprima.
rază de lumină,
te voi ascunde
în tăcerea mea,
şi bucuria o voi
proclama mireasă,
iar în calitatea
mea de naşă
a îndemnului
continuu de a o provoca,
pe filele
de-album ale memoriei
chipul ţi l-aş
contacta..
banal ar fi
să depăşesc
decenţa artistismului...
dincolo de el,
rămân doar două
roluri nedistribuite –
pentru el şi ea
– cele de iubit... iubită...
ar fi să se
producă dezinteresat...
posibil,
inventarea armoniei
le-ar tortura
chemările interioare
şi ar peţi tot
bunul dintr-un rău de mare
cu toată nebunia
fericirii –
de-a fi în el
amară decupare.
TRATAT DE ÎMPĂCARE
Un nouraş
zglobiu
Îmi pune la
încercare emoţia:
se ia la harţă
cu-o rază de soare...
De după dealul
derutei,
obosit,
curcubeul
răsare,
semnând un
tratat... color,
de-mpăcare...
Sufletul meu,
receptiv la
nuanţele vii,
vă dăruieşte poetica lui exaltare
scrisă cu pana
speranţei
pe
o...disperare.
SANCTUAR
liberă de orice
prejudicii,
poezia mea e-o
inspirată tăcere...
atinge-o,
mângâi-o
cu-auzul, cu
văzul...
cu simţurile şi
inima ta!
Limbaj al Lui
Dumnezeu,
mă retrag în
acest milostiv sanctuar
şi mă consacru
elocinţei
instinctului de
autoapărare
când trecerea
spre infinit
barată mi-e de
vreun neanunţat gerar.
neauzit,
adâncimea freamătă
în milioane de
trăiri
de care, vă
asigur: toate sunt valoare
atunci când te
descoperi
literă pe pagini
din Shakespeare
sau poate chiar
colac de...mântuire – pentru unii...
deloc o
întâmplare:
devin ce eşti,
devii ce sunt...
tăcerea mea
strigată o aştern
întindere de
inimă pentr-un pumnal
care-,n
contact cu-n gând ascuns,
devine floare...
Templu-al poeziei,
intru în tăcerea
mea desculţ şi dezbrăcat:
de zorile ce nu
apun, în ea rebotezat,
devin cel mai
bogat...
ÎN SCRISUL DE
APOI, MAMA...
Petală cu petală,
Te-admir într-un buchet
De ani,
ce-s o spirală
C-un magic alfabet
Al descifrării tainei
De dincolo de noi...
Eşti, parcă,-o ploaie,
mamă,
Ce cade în şuvoi
Vlăstarii ca să-i spele
În zăpuşeala-ncinsă
A multelor şi rele
Într-o necuviinţă...
E viaţa fără moarte?
În scrisul de apoi
Eşti văzul ce ne-mparte
Lumina sa vioi.
POLIFONIE
Poetului
O respiraţie a
mugurilor teiei,
O sevă pentru a
ilumina,
Prin floarea ei,
suratele-crâmpeie
De îndumnezeire
şi-a elitiza
Cuvântul din
tăcerea lor sublimă,
Puţin îţi
pare...
Şi te trec fiori
Când ele însele
devin epinefrina
Prin care
Dumnezeu,
Cuvântător,
Atinge-albastrul
sângelui – ne-moarte
Şi-n toate
venele deschide câte-o poartă
Spre-a inimii
grădină-nfloritoare
Şi... niciun
păs, ci –aripi şi-nălţare!
PRINŢ AL PRIVIRII
Ochii tăi
luminoşi prind un cer
Pe odihnele
florii sculptate
De-un surâs, acostat
de mister,
Ce străbate în
miez de răscoaptă
Vrajă –
a tot ce-i
iubire
şi-anotimp cu
aluri de colore
vise,
trăite-n neştire
Ce trezesc noi
tic-tacuri din oră...
Ar fi ea mândrul
timp ce nu moare?
Tot ce-i
viaţă,-i mereu veşnicie...
Decolteul
pudorii tresare:
Tocmai el este
prinţul privirii...
DIN TALPĂ, RĂUL…
De la dragoste
până la… dezbinare –
un singur pas
cu stângul croșetat,
în delir,
pe-un impas.
Și-,n suprimare,
încerc să mă conving
Că binele-i
totul din toate pe-un ring
Al inimii… Cap
de nesupunere,
Într-o mereu
înălțare,
Fără frică și
ale ei o mie de picioare
Că aș putea să
n-o mai înving...
Contest ideea că
prostia din născare
Leac nu mai
are...
Dar am și o
justificare:
În noi zace
medicul, - Trebuie de salvat...
Doar o redeșteptare
ar dezrădăcina,
din talpă,
răul care ne are...
E TOT CE POATE FI...
Esenţă este
viaţa – cu-al ei rod...
“Unde să mergi?...”
“Cu cine să-l împarţi?...”
Gândul-lumină,
ritmic scris pe cord,
E parcă-un tot
ce nu poţi să-l desparţi.
Numai culoare,
darul e divin.
Indiferent la
încercări, testează cnutul...
Apropiat,
testamentar, de însuşi lutul,
Sindrom e-al
luminişului deplin.
Nu, nu forţat!se
recunoaşte-n spor:
Imunitate are la
înfrângeri!
Tot ce e
viaţă,-i curgere de zori...
Cu tot cu ale
umbrelor atingeri,
O pistă e...
Şi-un start pentru-n nou zbor...
PĂRINTELE MEU
Părintele meu
din ne-moarte,
Izvor de necaz
şi suspin,
Se-aşterne pe
file de carte
Cu-aceiaşi,
mereu, ochi senini.
Mă-ndrumă pe căi
neştiute
De nimeni
vreodată sfidate
Şi simt cum mă
dor nişte cute,
De inima lui
fulgerate,
Cu sensuri ce-n
sens nu încap
Când obosesc să
mai caut
Un adevăr
esculap
Ce m-ar trata
plin de flaut.
Şi-atunci când
mai cred în deşarte
Iluzii, el nu se
revoltă:
Din visele roz
îmi împarte
Credinţa
cu-albastra ei boltă.
Părintele meu
din ne-moarte,
Cuvânt dintr-o
divinate,
Se-aşterne sub
mâna mea dreaptă
Suflare de
latinitate
AM SĂ-ŢI SCRIU…
Am să-ţi
scriu de suflet mare:
Norii îi voi
destrăma...
Dăruire şi
splendoare,
Rând cu rând, te
voi picta...
Eşti o rară
bonomie,
Eşti... inimă de
român,
Ardere ce-o simt
cum, vie,
Sânge curge-n
verb divin...
Ilustrată de
albăstrimea
Măreţiei
seculare,
Odă eşti – în
profunzime –
Naţional-răsunătoare,
Asistând zbor
de cocoare
în
continuă-nălţare...
Lidia GROSU
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu