Flori negre de cires 1

Material conceput pentru scenariu. 

Sau care poate servi ca document autentic (toate intamparile sunt nu doar reale, ci si traite de mine si de semenii mei) al acelei "epoci de aur", cand aur era doar in stema, iar din viata ne lipseau toate, chiar si apa, ca era data cu program, si chiar si aerul, ca era plin de praf de carbune de la mina, de fum de la anumite fabrici sau termocentrale, care nu comportau conducte de colectare a gazelor nocive, sau ciment de la fabricile de ciment.

Traiam insa cu speranta ca vremurile se vor schimba, iar azi, nu mai putem reitera aceasta speranta, ceea ce este letal pentru sufletul romanesc.

Rodica P. Calota

D i s c u r s u l

                     Mă numesc Augusta. E numele pe care l-am primit în vis, de la rezervorul de nume, nu mă interesează cui aparţine acest rezervor, nici dacă aparţine cuiva, nici dacă voi fi considerată un temperament schizoid sau paranoic, am acceptat, fără mofturi numele primit şi m-am hotărât să-l transform în codul de bare al produsului care sunt. Dacă vi se pare că sunteţi stăpânii propriei fiinţe şi că inteligenţa este suficientă pentru a vă rezolva problemele, vă înşelaţi. Tot aşa cum se risipesc în speranţe deşarte cei care cred că, urmând zeci de cursuri de dezvoltare personală, vor atinge apogeul dezideratelor lor. Sunt doar rezultatul autoscanării conştiinţei celor care nu au reuşit în viaţă şi, pentru a se răzbuna pe neşansa vieţii lor, au decis că singura soluţie, când ai apucat pe un drum greşit,  este să perseverezi. De ce spun asta? Pentru că, de fiecare dată, după introduceri magnetizante, ajungi la achiziţionarea produsului, care cuprinde în preţ şi timpul pierdut cu introducerile. Apoi mai afli şi volumul muncii pe care îl depune autorul lor, pentru a se menţine pe piaţă, ochii roşii sau infarctul de acum câteva zile, chiar dacă îşi continuă discursul, luând în zeflemea incidentul, ca să nu mai discutăm despre cei ajunşi în vârful piramidei succesului, fără să aibă habar cum, fără să ştie cum să explice ascendenţa lor epustuflantă şi fără să fi citit vreodată ceva despre dezvoltarea personală.

                           Tot aşa stau lucrurile şi cu emoţiile, care nu sunt datorate lipsei de practică a vorbirii, ci unei grave carenţe de minerale sau unei boli ereditare şi nu numai. Am să vă şi explic de ce sunt convinsă de adevărul acestei nesuferite, dar necesare experienţe, pe care doresc să o descriu. Era cât pe-aci să mă prăbuşesc de emoţii, într-o împrejurare destul de banală, în timpul destinat unei activităţi metodice, pe care fiinţe cu un coeficient redus de inteligenţă le realizează ireproşabil, iar eu era să decedez, compromiţându-mi, iremediabil, încrederea în veleităţile mele oratorice. Trecusem printr-o perioadă grea, cu bolnavi din familie, de care trebuia să am grijă, cu nopţi nedormite, pentru a le administra medicamentele necesare vindecării în care nu mai credea nimeni, cu un singur salariu mediu pe economie, al meu, cu o sinuzită rebelă, care mă hărţuia de câteva zeci de ierni şi cu o  meserie care nu se mulţumeşte niciodată cu jumătate din viaţa ta, vrea mereu mai mult decât o viaţă trăită cu viteză normală, vrea să-i dedici una în care să-i dăruieşti în 24 de ore cât n-ai putea nici în 48, nici în dublul, triplul, quadruplul, quintuplul acestei durate, mereu mai mult...Eram hotărâtă să intru în grevă, să nu mai  consum şi să nu mai produc nimic pentru nimeni, nici pentru mine, să opresc acest nebunesc mecanism care ne ruinează existenţa. Am ameţit de vuietul gândurilor lipsite de soluţii, am aţipit. Bineînţeles că subconştientul reverbera preocupările mele, căutând să suplinească incapacitatea rezolvării problemelor. Atunci a inovat un joc, singurul care putea fi tolerat de spiritul meu otrăvit de neîncredere, simularea unei şedinţe cu un psihiatru inventat, în cei reali nu am încredere, nu pentru nivelul lor de pregătire şi percepţie, ci pentru că şcoala românească de psihiatrie nu-i învaţă nici să descopere un diagnostic, necum să mai trateze o boală. Prima întrebare pe care mi-a adresat-o psihiatrul a fost dacă ştiu coordonatele naşterii mele. Răspunsul meu a fost mai mult negativ , la drept vorbind, mi se părea irelevant, oricare ar fi fost el. Apoi, dacă mi-am făcut vreodată radiografia plămânilor şi aici am răspuns că da, dar nu aveam probleme, erau sănătoşi. Apoi mi-a lăsat pe masă un bileţel, care constituie teme pentru următoarea şedinţă. Am deschis ochii şi nu aveam niciun bileţel, doar un curs printat despre evitarea stresului. Am înţeles aluzia. Tema era gata făcută, nu şi asimilată, pentru că a combate stresul presupune exerciţiu zilnic, şi nimeni nu-i suficient de receptiv sau consecvent cu sine, când e vorba de imunizare la factorii de stres. În ceea ce priveşte celelalte două întrebări, har Domnului că, în pofida fracturii de şold, peste care ne străduiam  să trecem, cu teama permanentă de a nu ne prăbuşi, mama era încă în viaţă şi putea să-mi dea detalii desprea naşterea mea, care nu m-a interesat în mod deosebit până acum, fiindcă nu mi se păruse mare scofală că m-am născut, mi se părea mult mai important ceea ce fac din existenţa mea şi mare lucru nu eram în stare să fac. Mi-a povestit că m-a născut foarte greu, că am avut peste patru kilograme, deşi eram mereu cea mai mică şi relativ slabă din clasă, de la şcoala primară până la liceu ş i facultate, că a pătimit trei zile şi trei nopţi până să mă aducă pe lume şi era cât pe-aci să plecăm amândouă în cealaltă, dacă ne ar fi existat prezenţa de spirit a medicului Pricunda, care a ştiut cum să mă întoarcă în pântecul mamei, să vin cu capul, nu cu picioarele, aşa cum aveam eu tendinţa, şi că, după ce că eram mare, mai veneam şi cum nu trebuia, să fac naşterea şi mai grea, dacă nu cumva imposibilă. Deci, am zis eu ironic, medicul e cel care nu m-a lăsat să vin cu picioarele pe pământ... Şi tot el era de vină şi pentru dimensiunile sarcinii, a mărturisit mama. Din cauză că primul ei născut avusese doar un kilogram şi jumătate, că-l făcuse mai mult mort decât viu, dar l-a înviat acelaşi medic, suflându-i pe gură şi trăgându-i două palme peste fund, până când l-a auzit zbierând, mai mult scheunând, dar n-avea a face, era salvat şi asta conta. Bunica dorise cu disperare nepoţi şi acesta era primul, cine ştie ce soartă ar fi avut mama, dacă «mâţul acesta de copil », aşa cum s-a exprimat atunci doctorul, se năştea mort, sau dacă, fiind o sarcină toxică, ar fi putut să-l piardă, să fie considerată « stearpă », aşa cum erau toate femeile fără copii. Aşa că familia s-a mulţumit  cu el cum era, dar nu şi doctorul, care i-a fă cut mamei o morală de zile mari, atenţionând-o că viitoarea ei sarcină nu va mai fi, în ruptul capului, asemănătoare, că doar nu locuim în pădure, vii la controlul periodic, i-a spus doctorul, cu un puternic reproş în voce, şi  îţi dăm vitamine pentru alimentarea copilului, nu mai naşti şobolani !

                           Mai aveam un răspuns de obţinut, am făcut şi alt fel de analize decât radiografii, care ies de fiecare dată bune şi mi s-a spus că am bronhiile foarte încărcate şi că ar fi cazul să las tutunul deoparte, că riscul de sufocare e foarte mare. Dar eu nu fumez, am răspuns, n-am fumat niciodată, am stat, ce-i drept, în fumul altora, că nu aveam de ales, dar  am avut de mai demult simptomele acestea şi un diagnostic de insuficienţă respiratorie, mai ales iarna, când sinuzita, de fapt rinita îmi crea mult disconfort. Am iscodit-o din nou pe mama şi am aflat că, în primei luni de viaţă am trecut printr-o experienţă care ar putea fi cauza problemelor mele. Locuiam într-o baracă cu godin, o sobă mică de fier, cu plită pentru gătit şi pentru încălzit camera pe timp de iarnă. Ea a plecat la piaţă să facă provizii pentru următoarele zile, cu fratele meu în cârcă. Pe mine m-au lăsat adormită. I-ar fi fost imposibil să vină de la doi kilmetri cu doi copii în braţe, dintre care unul adormit şi cu două bagaje, pe deasupra. La întoarcere, m-a găsit înotând în fum negru înecăcios, nu plângeam, fiindcă  nu vedeam pe nimeni şi nici nu-mi dădeam seama ce se întâmplă, prindeam funigei cu mâinile şi-i duceam la gură. Probabil că m-aş fi asfixiat în linişte,  daca ar mai fi trecut câteva minute, dar braţele salvatoare ale mamei m-au extras din pătuţul plin de funingine şi m-au dus afară, la aer curat.

Am aflat, aşadar, care sunt cauzele respiraţiei superficiale, care determină lipsa de oxigen din toate structurile corpului meu şi, fiindcă nimic din ceea ce am întreprins din respect pentru integritatea mea fizică nu m-a ajutat, am decis să nu mai vorbesc, mai bine scriu. Şi asta fac de mai bine de un deceniu. Cred că scriu bine, pentru că toate povestirile trimise în competiţii naţionale sau internaţionale au obţinut locul I sau Marele premiu al juriului, e un început bun, care, din păcate, rămâne un perpetuu început, din lipsă de interes pentru talent sau pentru cultură : cunoşti şi ai bani, publici orice rebut, nu cunoşti şi nu ai bani, nu publici nici dacă eşti un geniu, nu interesează pe nimeni ce ai tu de spus, doar suma pe care o plăteşti, ca să fii publicat. Acestea fiind spuse, din respect pentru cititorul care investeşte din timpul său pentru a-ţi lectura textele, constat că, indiferent de reacţiile generate, voi continua să mă  materializez  în cuvântul scris, singura modalitate de a descrie lumea aşa cum s-a văzut din colţul în care mi-a fost dat să trăiesc.

G o d i n u l

                    Aşa cum am anunţat în predoslovia mea către posibilul  sau chiar imposibilul cititor, care mi-ar semăna întrucâtva, voi începe cu această povestire  a primelor luni din viaţa mea. Existenţa noastră  era un continuu provizorat: tata a colindat toată ţara în căutarea unui loc de muncă, a învăţat mai multe meserii, să-şi poată întreţine  familia: a fost, pe rând, sondor, zidar, constructor, electrician, miner, tot ce putea fi, numai să poată câştiga bani pentru traiul de zi cu zi. La două luni după naşterea mea, ne aflam în nişte barăci, într-un centru minier din Valea Jiului, Lonea,  iar mama se străduia să oprească exodul ploşniţelor care foşgăiau toată noaptea pe pereţi. Se oprea doar ca să adape calul unor momârlani -aşa se numeau localnicii care creşteau oi la munte - şi să fiarbă mâncarea porcilor, ei plecau la saivane, undeva departe de locuinţa aceasta care era, de fapt, a fiului lor, primită de la serviciu, iar ei improvizaseră, în apropiere, un adăpost pentru animale. Primea în schimbul ajutorului oferit, lapte pentru noi şi, uneori, bani pe care-i cheltuia pe legume la piaţă. Mama gătea simplu, ţărăneşte, nici n-ar fi avut cu ce să se complice,dar pentru că părinţii celorlalţi copii erau, în cea mai mare parte a timpului, plecaţi, ei veneau pe la noi şi niciodată mama nu-i lăsa să plece flămânzi de la masa noastră, chiar dacă rămânea ea nemâncată.

-Trebuie să cumpărăm iar cartofi şi ceapă, i-a spus fratelui meu, care abia aştepta să audă o asemenea propoziţie , că se şi agăţa de ea ca scaiul şi n-o mai slăbea până când nu-l lua în braţe şi ieşea cu el « în lume ». Din cauză că era cel mai neastâmpărat copil din câţi văzuseră vecinii noştri, avea şi semnele caracteristice comportamentului : era plin de julituri, de cucuie şi, de câteva zile, de arsuri la ambele picioare. Neputând să mă hrănească ţinându-l şi pe el în braţe, l-a aşezat pe un scăunel şi l-a rugat să stea cuminte sau să se joace cu un iepuraş pe care i-l dăruiseră copiii vecinilor. Nici nu a apucat să-mi ducă la gură lingura cu mâncare, că l-a şi văzut pe jos, schimonosit de durere, cu toată oala cu ciorbă fierbinte, răsturnată pe picioare. M-a lăsat baltă, cu degetele în gură, de foame, şi a dat fuga cu el la dispensar, unde i-au dat un unguent şi i-au spus să nu-l încalţe până nu se vindecă. Era de-acum legat de gâtul mamei, ca bolovanul, că nu putea să meargă desculţ, atâta drum pe jos. De lăsat acasă, nici vorbă, m-ar fi găsit cu ochii scoşi, pe el cine ştie cum, sau casa arsă, că nu avea stare nicio secundă.

-Haida, asta învăţase să spună, poruncitor, haida, haida !

-Stai, zice mama, să lăsăm un vas cu apă pe plită, e cam uscat aerul, doar nu s-o trezi surioara ta până ne întoarcem, altfel se sperie şi plânge, dacă nu vede pe nimeni în cameră.

Băiatul nu părea deloc interesat de cea mică, singura lui preocupare era să iasă cât mai repede din odaie, şi-a îndesat pe cap căciula tricotată, cu urechea pe frunte, ciorapii doar peste degetele picioarelor şi o zorea pe mama să plece odată, că nu mai suporta să aştepte.

Au cumpărat ceapa, cu 10 bani mai ieftină, de la o momârlancă bătrână : se împrietenise cu mama, de câteva luni, de când făcea piaţa de două ori pe săptămână, şi femeia era darnică atunci când o vedea cu puiul în braţe, cum îi spunea ea şi  aşa i-a rămas şi numele, Puiu, chiar şi  după ce am plecat de acolo, după aproape doi ani. Au luat şi cartofii cei de toate zilele, fără niciun rabat, nu toată lumea era dispusă la negocieri, şi, cu două sacoşe în mâini şi un copil spânzurat de gât venea spre casă gâfâind degrabă şi poveri. Ajunsă aproape de şirul de barăci, care erau locuinţele muncitorilor, mama a văzut un fir de fum ieşind tocmai de la fereastra noastră. A aruncat bagajele, în afară de cel viu şi permanent şi a alergat într-un suflet să mă salveze, dacă mai era ceva de făcut. A izbit uşa de perete, s-a repezit ca uliul la pătuţ, de unde m-a smuls şi a început să mă examineze cu neliniştea firească a oricărei mame în situaţii critice. Suspinam, din cauză că mi-era din ce în ce mai greu să inspir, dar nu plângeam şi nici nu eram speriată, fiindcă nu ştiam ce se întâmplă. Le-am văzut pe fetele care mă şmotoceau, de câte ori mă cereau mamei să mă scoată la plimbare şi le-am zâmbit cu gura până la urechi. Şi ele mie.

-Da’ ce s-o-ntâmplat, a scos un cap ţuguiat, cu părul ciufulit, vecinul nostru, Ghiuri, care îşi petrecea timpul cu amanta, o maimuţă de femeie care chicotea întruna.

-S-o dărâmat godinul şi bietul păpuş o-nghiţit numa fum, hai de-l ţine, l-a chemat tanti Ioana, cealaltă vecină, să-i dăm nişte lapte să bea, că mamă-sa îi toată sfârşită de spaimele prin care-o trecut !

Am limpăit laptele şi am zâmbit din nou, la vederea atâtor guri căscate în jurul meu, aducând o felie de soare în sufletul ofilit al mamei. Toţi au început să râdă şi să bată din palme, ca după o reprezentaţie reuşită, băteam şi eu, imitându-i pe ei, până a apărut un felcer, adus de Tanţa şi i-a spus mamei să-mi administreze multe lichide, să-mi degajeze căile respiratorii şi să mă supravegheze o vreme, să nu mă sufoc în somn. Toată noaptea mi-a vegheat biata mama somnul. Tata nu a venit din schimbul doi, cum ar fi trebuit să vină, a fost adus spre dimineaţă de cei care treceau la schimbul unu: se electrocutase şi căzuse de pe stâlpul de-naltă tensiune. Norocul lui a fost că a căzut pe un morman de zăpadă, nu în stradă, unde s-ar fi făcut zob. Răceala zăpezii l-a ajutat să-şi revină, dar nu se putea mişca, fără ajutorul acelor opameni n-ar fi ajuns acasă. În uşa întredeschisă, se intersectau ca două vehicule de mare tonaj,  două priviri şi două zâmbete : unul care ratase asfixierea, altul, electrocutarea.

Doar o cizmă

                           După doi ani şi jumătate de periplu, ne-am întors acasă, nu ca să rămânem, ci fiindcă tata era epuizat şi voia să se refacă, pentru a-şi lua din nou zborul spre o altă zare, în căutarea unui alt loc de muncă, mai puţin periculos ori, dacă tot incumba un pericol, măcar să fie mai bine plătit. De această dată însă a plecat singur. A găsit de lucru la Severin, aproape de Dunăre, dar nu pentru mult timp, tot la reţele electrice, tot periculos şi groaznic pe timp de iarnă. Spre primăvară, s-a întâlnit cu nişte consăteni care se angajaseră la mină la Cireşu, la 15 kilometri distanţă de casă, spuneau că sunt plătiţi bine, unul dintre ei câştigase suficient cât să se poată apuca de construit o casă. După nici trei săptămâni, era angajat la mină, ca electrician de întreţinere. Îşi pusese în gând să dărâme casa bătrânească şi, cu lemnul recuperat din ea, ca şi cu materialele din pivniţă, goală acum, fiindcă nu mai aveam viile de odinioară, ni le-a luat ceapeul, împreună cu pământul, pentru care o măritaseră bunicii mei pe mama cu tata, mai mult forţat, că ea nu murea de dragul lui şi toată viaţa nu le-a iertat această rătăcire. Ea cânta foarte frumos doine de jale, avea o voce prelungă şi subţire şi când o însoţea pe bunica la târg, cântând prin satele prin care treceau, ieşea lumea puhoi la porţi, să o asculte. Lăsau totul baltă şi fugeau la porţi, minunându-se de puţinătatea trupului ei firav şi muncit şi măreţia vocii. Odată s-au ocărât urât de tot, dând vina unii pe alţii : fugiseră în drum, lăsând mâncarea nesupravegheată şi o furase câinele. Această întâmplare a sporit  faima vocii mamei, constituind prilej de înveselire pe timp de tristeţe.Singura perioadă când părinţii i-au interzis să cânte a fost când au venit ruşii, chipurile să ne ajute să-i scoatem pe nemţi din ţară. Ne temeam de ei, povestea mama, ca de lepră : erau scârboşi,când vedeau fete mari, le alergau, să le batjocorească, pe noi ne ţineau părinţii ascunse în fân, în podul şoprului, eram patru fete, nu ne mai lăsau nici cu vitele la păscut, se duceau ei. Cei care se apropiau de ei spuneau că miroseau a alcool, beau ca porcii, după ce spărgeau uşile beciurilor şi ce nu puteau să bea, distrugeau, unii au fost găsiţi înecaţi în vinul pe care-l sloboziseră din butoaie, căzuseră beţi şi nu mai putuseră să se ridice. Roza, fata boierului, spunea că era mai bine cu nemţii, că ăştia erau mai stilaţi, se îngrijeau şi făceau cadouri, nu te siluiau ca ruşii, dacă nu voiai să te culci cu ei. Puţin după dispariţia forţelor aliate, a dispărut şi proprietatea personală, ar fi fost prea frumos să nu se mai întâmple nicio nenorocire. Bunica mea fusese săracă, slujise pe moşia boierului şi fiindcă se remarcase prin cinste şi hărnicie, boierul a luat-o la el, să-l îngrijească, era pe moarte, fusese împuşcat în picior de legionari şi făcuse cangrenă. Pentru zilele sacrificate, boierul i-a lăsat, prin testament, jumătate din moşie. Nu avea urmaşi, nici prieteni şi nici milostiv nu era : bunica spunea că a trecut cu iapa peste ea, s-o strivească, atunci când îl refuzase. De atunci n-a mai încercat, dar nici nu a apelat la altcineva pentru îngrijiri, îi plăcuse tăria ei de caracter, chiar dacă îl umilise şi-l revoltase. Când a simţit că i se apropie sfârşitul, a chemat preotul şi, fără ocolişuri i-a mărturisit că a sărit pârleazul de două ori : o dată când i s-a dărâmat soba, în toiul iernii şi dârdâiau copiii de frig şi a doua oară când i-a zburat vântul ţiglele de pe casă şi nu s-a putut urca să le pună, fiindcă avea un picior rupt, după ce o înfăşurase vaca în pripon. Dar cu boierul n-am vrut, a mai adăugat bunica, chit că mi-a lăsat pământ căcălău. Au zâmbit cu toţii.

Ei bine, odată planul stabilit, tata mergea la serviciu ca un ceasornic : când era schimb de noapte, pleca mai devreme cu două, trei ore, mergea peste câmp, prin întuneric, cincisprezece kilometri, nu exista navetă pe atunci, îşi lua doar pachetul făcut de mama, îl arunca în raniţă şi fugea ca din puşcă, să nu cumva să întârzie, că-i tăia din ore şi pierdea la salariu. Venea dimineaţa istovit şi plin de praf negru de cărbune, dormea până la chindie şi iar o rupea la fugă peste dealuri. Nu mai avea timp şi energie să o ajute pe mama : ea se zbătea să lucreze pământul tare ca piatra şi cenuşiu pe care nu-l putuse răpi colectivizarea, ea pleca după urzici pentru puii de curcă, le toca după ce  le fierbea şi le amesteca apoi cu mălai, dar puii de curcă sunt pretenţioşi, trebuiau plimbaţi, supravegheaţi să nu dispară ; dacă nu-i plimbai, bubau şi mureau. Ne trebuiau curcani să-i vindem, să cumpărăm materialele care mai lipseau pentru casă. Pe lângă porci şi orătănii, mai trebuia să se îngrijească şi de noi, să ne trezească dimineaţa, să ne îmbrace, să ne facă pacheţele şi să ne trimită la grădiniţă. Se mai certau din această cauză, ştiu că tata i-a reproşat mamei că nu i-a cusut nişte nasturi lipsă la o cămaşă, iar mama a luat foc. Nu zic că n-o fi grea munca ta, dar de mine mi se rupe sufletul, nu pun curul jos cât e ziua de mare, adorm copiii nemâncaţi şi cârpesc noaptea. Apoi, ca să se răzbune, i-a cârpit, pe toată lungimea pieptului, nasture lângă nasture. Era prea târziu să mai piardă timp cu scandalul, a fugit aşa, spunându-i mamei că a fost promovat la un loc de muncă mai bănos, chiar dacă e mai periculos, findcă ocupantul postului a fost zdrobit şi a murit. Dimineaţa, un văr de-al tatei a intrat pe uşă ţinând în mână raniţa, de data aceasta fără pâine, casca de protecţie şi o cizmă din care lipsea o bucată, pe cealaltă nu o mai găsiseră. Mama a zburat spre spital, îmbrăcată aşa cum era. A adus-o acasă pe bunica, să stea cu noi, fiindcă fusese la Bucureşti, să-l ajute pe fratele tatei să-şi crească şi el cei doi copii. Doar ce veniseră toţi patru la ţară, preotul satului fiind celălalt bunic al lor, când, în drumul ei spre infern, mama s-a oprit, a strigat şi l-a rugat pe preot să aibă el grijă de copiii fetei lui , nevasta unchiului meu, şi s-o lase pe bunica să stea cu noi, că nu are cine să ne ţină de urât. Şi n-am mai văzut-o două săptămâni. Absenţa ei mă ucidea. Fratele meu mă chinuia, nu o respecta pe bunica, îmi mânca mâncarea, nu mă lăsa să-mi fac temele, am fugit să nu-mi rupă filele din caiet, aşa cum avea obiceiul şi, disperat să-mi facă rău, s-a împiedicat de prag şi a căzut. Abia scos de la reanimare, tata a aflat că şi băiatul lui a fost operat şi băgat în gips de acelaşi doctor. Apoi, în drum spre şcoală, când apărea vreun sătean, se repezea la ghiozdanul meu, să vadă lumea că el, cu mâna ruptă, îmi cară şi mie ghiozdanul, iar eu merg cu mâinile goale.Peste doi ani de iad, tata s-a întora acasă şi aşa, din căruciorul cu rotile, s-a apucat de casă, cu banii din pensia primită pe oase rupte.

Plecam devreme la şcoală, îmi plăcea să stau singură în clasă şi să privesc jocul flăcărilor prin fisurile de la uşiţa sobei. Uneori focul avea o mireasmă astrală. Mă aşezam liniştită în bancă şi nu mă gândeam la nimic. Miroseam focul.

Va urma