Minunea reînnoirii aluatului la Praznicul Înălţării
Cinstitei Cruci la Mănăstirea Dionisiu
În timpul sărbătoririi Înălţării Cinstitei Cruci, după doxologie,
preotul ţine în mâini Cinstita Cruce şi iese prin uşa
diaconească de miază-noapte, în urma paracliserilor care poartă lumânări
aprinse.
În anul 1959, la Mănăstirea Dionisiu din Sfântul Munte Athos,
după ce s-a rostit prima ectenie a slujbei tradiţionale a Înălţării Cinstitei
Cruci, care se săvârşeşte în mijlocul bisericii, când preotul se îndrepta spre
partea cealaltă a analogului ca să rostească ectenia a doua, s-a apropiat de el
brutarul mănăstirii, părintele Arsenie, ţinând în mână un vas cu puţin aluat
făcut din făină şi apă, pe care l-a pus sub discul cu Cinstita Cruce.
Văzând aceasta, unul din bătrânii cu care stăteam la strana
dreaptă, s-a supărat şi mi-a spus cu glas şoptit:
– Părinte Lazăre, ce face nerodul acela? De ce încurcă slujba?
– A uitat să pună aluatul la vremea potrivită şi de aceea se
sileşte acum să-l pună sub Cinstita Cruce. Trebuia să-l pună din
timp, fără să deranjeze, dar şi acum harul Cinstitei Cruci va lucra ca aluatul
să devină maia (drojdie) nouă.
Aceasta este o minune care se săvârşeşte în fiecare an, de veacuri,
dar pe care puţini o cunosc.
Aflând acestea, bătrânul care îl dispreţuise pe părintele Arsenie,
a rămas uimit şi se minuna de lucrarea Cinstitei Cruci. Apoi i-au
mai povestit despre această minune şi alţi monahi şi mai ales prescurarul
mănăstirii, monahul Sofronie, care i-a mărturisit că, atunci, când pentru prima
dată a pus aluatul sub Cinstita Cruce, a fost cuprins de multă neîncredere si
s-a îndoit că va crește și se va face maia nouă.
„Însă, – o, străină minune! – părintele meu, i-a spus acela, spre
deplina mea încredinţare, în aceeaşi zi, după ce s-a terminat Dumnezeiasca
Liturghie, am mers la prescurărie, unde pusesem aluatul, şi descoperind cu
multă neîncredere şi îndoială vasul, am văzut că este plin şi se revărsa şi în
afară. Atunci m-am minunat, mi-am făcut semnul crucii şi am slăvit pe Domnul,
Căruia I-am cerut iertare pentru necredinţa mea de mai înainte.
Iar aceasta s-a făcut în mod deosebit pentru necredinţa mea,
deoarece, aşa cum mi-au spus monahii care ştiau ce se întâmplă de obicei, în prima
zi creşte numai foarte puţin. Apoi o frământă cu altă făină, iar a doua zi
creşte atât de mult, încât se revarsă din vas.”
Am amintit această minune, deşi multora le este cunoscută, pentru
că dintotdeauna au existat oameni ca Toma necredinciosul, dar şi pentru a afla
despre ea şi generaţiile viitoare, a căror credinţă numai Dumnezeu ştie cât de
fierbinte va fi.
(Monahul Lazăr Dionisiatul, Povestiri Dionisiate,
traducere de ieroschim. Ştefan Nuţescu, Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2012,
pp. 168-169)
Nu-l văzusem niciodată
personal pe Patriarhul Pavel, deşi auzisem multe despre el. Am ajuns pentru
prima oară în Serbia în toamna anului 2006. Vroiam mult să-l văd pe
Preafericirea sa, cu atât mai mult cu cât de obicei el era cu totul accesibil.
Nu că eram încrezător că voi primi „audienţă”, ci pur şi simplu vroiam să văd
cu ochii mei un sfânt în viaţă şi să iau binecuvântare de la el, chiar şi asta
ar fi fost o fericire pentru mine.
Dar nu s-a întâmplat.
Tocmai atunci, în toamna anului 2006, starea lui de sănătate s-a înrăutăţit,
iar de fiecare dată când reveneam era din ce în ce mai rău. Pare că nu m-am
dovedit vrednic să-l văd pe Patriarhul Pavel. Cu toate acestea am auzit
povestiri uimitoare despre el de la oameni vrednici de încredere, şi aş dori să
le împărtăşesc cu cititorii.
Patriarhul Pavel este un
fenomen unic al vremii noastre. Să îl transformăm în etalon pentru ceilalţi
patriarhi ar fi tot de lipsit de sens, precum ar fi să impunem pilda Sfântului
Filaret cel Milostiv sau a Sfântului Alexie Omul lui Dumnezeu ca normă pentru
majoritatea mirenilor de astăzi. Fiecare are măsura sa şi felul său de nevoinţă
duhovnicească. Socotesc că pur şi simplu trebuie să ne bucurăm că a existat un
astfel de om în vremea noastră, în Biserica Ortodoxă.
Este cunoscut faptul că şi
pe când împlinea slujirea înaltă de întâistătător al Bisericii Sârbe,
Patriarhul Pavel şi-a continuat nevoinţa sa ascetică şi se purta cu deosebită
modestie. Toate acestea îi veneau foarte firesc, fără nici un fel de
ostentaţie. Mergea pe jos prin oraş sau călătorea cu mijloacele de transport în
comun prin mulţimea de oameni, era absolut lipsit de bani şi mânca precum
părinţii pustnici din vechime – deoarece pur şi simpluera astfel.
Doamna Iana Todorovici mi-a
povestit o întâmplare petrecută cu sora ei. Odată, sora ei a fost primită de
Patriarh într-o problemă. În timp ce discutau problema respectivă, s-a uitat
întâmplător la picioarele Patriarhului şi s-a îngrozit de încălţămintea lui.
Purta pantofi vechi, cândva rupţi, iar acum cârpiţi. Femeia s-a gândit: „Ce
ruşine pentru noi, sârbii, că Patriarhul nostru trebuie să poarte încălţăminte
atât de sărăcăcioasă. Oare nu-i poate dărui nimeni unele noi?” Patriarhul a
observat privirea ei şi i-a zis cu bucurie: „Vedeţi ce pantofi frumoşi am? I-am
găsit lângă coşurile de gunoi, când veneam spre Patriarhie. Cineva i-a aruncat,
şi asta e piele adevărată. I-am cârpit puţin şi acum mai pot fi folosiţi mult
timp de-acum încolo”.
De aceiaşi pantofi este
legată încă o istorie. O femeie a venit la Patriarhie şi a cerut să vorbească
cu Patriarhul într-o problemă care nu suferă amânare, despre care putea vorbi
numai Patriarhului personal. Rugămintea era neobişnuită şi nu au lăsat-o
imediat să intre, dar până la urmă insistenţa vizitatoarei a biruit şi audienţa
a avut loc. Văzându-l pe Patriarh, femeia i-a povestit cu mare emoţie că în
acea noapte a visat-o pe Maica Domnului şi ea i-a poruncit să-i ducă
Patriarhului bani ca să-şi cumpere pantofi noi.
Spunând aceste cuvinte,
vizitatoarea i-a întins un plic cu bancnote. Patriarhul Pavel, fără să atingă
plicul, a întrebat-o binevoitor: „Spuneţi-mi, vă rog, la ce oră v-aţi culcat
aseară?
Femeia, mirată, i-a zis: „Păi… undeva pe la ora unsprezece”. „Ştiţi, eu
m-am culcat mai târziu, pe la ora patru dimineaţa”, i-a răspuns Patriarhul. „Şi
eu am visat-o pe Maica Domnului. M-a rugat să vă transmit să luaţi aceşti bani
şi să îi daţi celor care au cu adevărat nevoie de ei.” Şi nu a luat banii.
Odată, venind la
Patriarhie, Patriarhul Pavel a observat că la intrare erau parcate multe maşini
luxoase şi a întrebat ale cui sunt. I s-a răspuns că acelea sânt maşinile
episcopilor. Patriarhul a zâmbit, zicând: „Ia te uită! Dacă, cunoscând porunca
Mântuitorului despre neagoniseală, au astfel de maşini, atunci ce maşini ar fi
avut dacă nu ar fi fost această poruncă?”
Altă dată, Patriarhul
călătorea undeva cu avionul. Când se aflau deasupra mării, avionul a intrat
într-o zonă de turbulenţe şi a început să se zdruncine. Un vlădică tânăr, care
şedea lângă Patriarh, l-a întrebat ce vor face dacă avionul va cădea în mare. Patriarhul
Pavel i-a răspuns netulburat: „Socotesc că pentru mine asta ar fi drept. În
viaţa mea am mâncat atâţia peşti, încât va fi drept să mă mănânce acum ei pe
mine”.
Poate nu ar fi inutil să
cităm un fragment din convorbirea lui Nikolai Kokuhin cu diaconul Neboişa
Topolici:
„Prin mila lui Dumnezeu,
avem acum un păstor duhovnicesc de seama Patriarhului Pavel… Duce o viaţă
ascetică. Este pentru noi pildă vie de păstor evanghelic. El trăieşte cu
Hristos în deplinul sens al acestui cuvânt… Posteşte ca un monah ortodox, adică
nu mănâncă carne deloc, iar lunea, miercurea şi vinerea ţine post foarte aspru…
Slujeşte în fiecare dimineaţa Liturghia în micul paraclis din clădirea
Patriarhiei. Acolo nu e cor, cântă numai enoriaşii…
Se îmbracă singur înainte
de slujbă şi se dezbracă tot singur după ea, el spovedeşte enoriaşii şi el îi
împărtăşeşte. Veşmintele călugăreşti le poartă de când a primit cinul îngeresc
(şi asta s-a întâmplat în urmă cu 50 de ani). Şi nu le-a schimbat. Singur şi le
spală, le calcă şi le cârpeşte. Odată, mi-a povestit cum şi-a croit nişte
pantofi noi din pantofi de damă. Are toate instrumentele de cizmar şi poate să
repare orice încălţăminte. Adesea slujeşte în diferite biserici şi, dacă vede
că rasa sau odăjdiile preotului sunt rupte, îi spune: «Să mi-o aduci, ţi-o voi
cârpi eu»… Să fii aproape de un astfel de om e mare bogăţie pentru educarea
sufletului tău şi pentru sporirea ta duhovnicească. Pe lângă asta, Patriarhul
Pavel e doctor în teologie (această chemare a primit-o încă înainte de a deveni
Patriarh). Este autorul câtorva cărţi, o monografie a mănăstirii «Sfântul
Ioanichie din Devici» şi cele trei tomuri ale cărţii «Pentru o mai bună
lămurire în privinţa unor chestiuni ale credinţei noastre».”
* * *
Patriarhul a răposat la
vârsta de 95 de ani. Din pricina sănătăţii lui firave, a petrecut multă vreme
în spital. În acest timp, funcţiile administrării bisericeşti le-a plinit
Sinodul Bisericii Ortodoxe Sârbe. Patriarhul Pavel s-a rugat nu o singură dată
să fie slobozit din îndatoririle sale din pricina stării de sănătate, dar în
timpul ultimului sobor arhieresc s-a decis să rămână cap duhovnicesc al
Bisericii Sârbe până la moarte. Patriarhul Pavel a fost foarte apropiat de
popor şi poporul îl iubea mult. Personalitatea lui este unică chiar şi pentru
Biserica Serbiei şi următorul patriarh nu va mai fi, fireşte, ca el.
Iuri Maximov
– Traducere de Valentin Petre-Lică –
Sursa:
Pr. Alexandru Stanciulescu Barda
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu