ICOANA CREȘTERII

ICOANA  CREȘTERII

New partner: Bharatiya Vidya Bhavan – New Delhi

Colocviu (draft)

To Dr. Shashi Bala

Conversație – Zoe Dumitrescu-Bușulenga

Două livezi – Puși Dinulescu

Octombrie 1967 – George Anca

Scandal – Marcela Feraru

Noi vlahi, nu greci – Angela Sabau

Am stăpânit Balcanii – sursă Dimitrie Grama

Icoana creșterii rele cu mijloace de a o face și mai rea – Andrei Mureșanu

Colocviile de Marți

Marți  29 noiembrie  2016, 5 pm, Calderon 39

Anul VII, nr. 12 (85).

Tema:  ICOANA  CREȘTERII

New Partner: Bharatiya Vidya Bhavan (New Delhi)

Parteneri: Asociația Culturală Româno-Indiană, Bharata Vidya Bhavan, AcademiaInternațională  Mihai Eminescu, Societatea de Etnologie  din România, Centrul Antim Ivireanu, Fundația Dumitru Drăghicescu, Fundația Alexandru Philippide, Asociația Culturală Aromâmească, Teatrul Robert Calul

Recital Sergiu Cioiu

Intervenții

In memoriam Vasile Andru

Puși Dinulescu:  Două livezi

George Anca: Icoana creșterii rele

Teatru de Poezie

Puși Dinulescu, GheorgheDănilă, Gabriela Tănase , Vali Pena, Ștefan Opreanu

Lansări de carte

Dumitru Drăghicescu (1875-1945), Rotipo, Iași, 2016

Antimiana III, Rotipo, 2016

Lumina lumii, Râmnicu-Vâlcea, 2016

 Coordonator: Dr. George Anca

GEORGE ANCA

Dear Dr. Shashiji,

Pantanassa is an icon of Mother and Son healing cancer. Coincidentia sanscritorum insinuates coincidentia oppositorum (Cusanus, Eliade). There are some daily verse (8th August to 30th October, inclunding Sanskrit & Europe). Some excerpts bellow (and, attached, one of my collections):

… kalavati Tulcea roses  / acquirer in Mandi / as just pretending Gandhi /freedom spoken with thousands // Sahaja Saint Mary /  rhetoric ta din din da / they come from far toward independence //

flight under full moon / at the edge of raag / dream mind raag

*

if Shiv still lived in Pitampura / Leela and  Shama / be not desperate threshold India /  Autumn flowering roses //  beautiful life you had / I stayed in Brahmaputra room

*

Indira eyes Dussehra Lanka / who (not) teases India // confusion civilization power / colonial  against nation / we still under French / how not matter anything // Hitopadesh Kumara Sambhav /

Shakuntala and Manava-dharma / Shastra then Bhagavad Gita // Shikha phonetic grammar   vyakarana / nirukta philology vocabulary nighantu / chhanda prosody astronomy Jyotish

ZOE DUMITRESCU BUȘULENGA

Conversație

Intr-o scurta conversatie, un barbat intreaba o femeie

- Ce tip de barbat cauti?

Ea ramase un moment tacuta, il privi in ochi si ii zise:

- Vrei sa stii intr-adevar?

El raspuse: Da!

Atunci ea incepu sa zica:

- Fiind femeie, sunt in pozitia de a-i cere barbatului ceea ce eu nu pot face pentru mine. Platesc facturile, ma ocup de casa, merg la supermarket, fac cumparaturi si totul fara ajutorul unui barbat…Imi pun intrebarea: Ce poti tu sa aduci in viata mea?

Barbatul ramase privind. Gandea cu siguranta ca este vorba de bani.

Ea, stiind ce gandeste el, spuse:

- Nu ma refer la bani. Am nevoie de mai mult. Am nevoie de un om care sa lupte pentru perfectiune in toate aspectele vietii.

El isi incrucisa bratele, se aseza in fotoliu si privind-o îi ceru sa explice mai in detaliu.

Ea zise:

“- Caut pe cineva care sa lupte pentru perfectiune mentala, pentru ca am nevoie de cineva cu care sa conversez si care sa ma stimuleze din punct de vedere intelectual. Eu nu am nevoie de cineva simplu din punct de vedere mental. Am nevoie de cineva suficient de sensibil ca sa inteleaga prin ce trec eu ca femeie, dar suficient de puternic ca sa ma incurajeze si sa nu ma lase sa cad. Caut pe cineva pe care sa il respect ca sa pot sa fiu “ascultatoare”. Nu pot sa fiu asa cu cineva care nu poate sa isi rezolve singur problemele. Eu caut un barbat care se poate ajuta pe sine insusi pentru a ne ajuta reciproc. Caut un barbat care sa inteleaga ca sexul are importanta lui intr-un cuplu dar ca nu determina existenta cuplului care se vrea cu adevarat fericit.  Si o femeie adevarata nu va accepta niciodata langa ea un barbat care este extraordinar … dar numai o ora ! Pentru simplul motiv ca ziua are 24 de ore ! “

Cand termina se uita la el si il vedea foarte derutat

El ii zise:

- Ceri mult….

Ea raspunse:

- Valorez mult !

Superba confesiune a unei Doamne !        Prof.Univ. Dr Doc.ZOE DUMITRESCU BUSULENGA

Cine a avut privilegiul sa o aiba  profesoara de literatura universala , la facultate spun despre ea:  Era IMENSA!

Si cinste ei ca a urcat,  pe verticala, spre Sus. S-a calugarit. A murit de putin timp.

Am avut ocazia sa o cunosc.

Zoe Dumitrescu Busulenga

(Maica Benedicta de la Varatec)

“Per total nu m-am gandit niciodata la mine. Nu m-am socotit o persoana atat de importanta incat sa ma privesc ca pe un obiect demn de contemplat. M-am vazut pe bucati. Iar opiniile pe bucati erau foarte diverse, raportat la functia pe care o indeplinea fragmentul acela din mine.

…Cand eram copil, eram foarte timida. Dupa parerea mea eram si foarte cuminte. Ma socoteam putin nedreptatita. In jurul meu erau copii foarte frumosi (verisoarele mele) care-mi dadeau complexe inca de atunci. Cu vremea mi-au mai trecut complexele. De toate nu am scapat insa nici pana azi. De cel mai grav, de timiditate, mai ales de timiditatea in public, nu m-am vindecat. In intreaga mea cariera universitara faceam puls peste 90 la fiecare curs si la fiecare seminar, ori de cate ori le vorbeam studentilor. Si aveam pana la sase ore pe zi. Eram inclestata, crispata, de fiecare data. Pe masura ce vorbeam, sub inraurirea ideilor care se succedau in mintea mea, aceasta stare se risipea. Tot din pricina conceptiilor mele despre ce ar trebui sa fie nobletea unui fizic nu m-am dus la mare decat dupa 50 de ani, cand am zis ca nu mai sunt femeie, sunt un obiect, deci ma pot expune. Am avut insa sansa (consolarea mai degraba) ca studentii mei se atasau foarte mult de mine. Asta era un medicament pentru complexele mele. Inaintea sfarsitului trebuie sa recitesc marile carti ale literaturii universale.

..Reusesc sa stabilesc foarte usor punti de comunicare cu oamenii. Vin inca la mine oameni foarte tineri. Unii au legatura cu filologia, cei mai multi nu. Am legaturi foarte stranse cu Asociatia Studentilor Crestini Ortodocsi. In ultimii 4-5 ani aproape ca m-am stabilit la Manastirea Varatec. Stau acolo cel putin opt luni pe an. Respir in acel loc sacralitate. Vin tineri, si de la Teologie, si calugari, si ma viziteaza. Preocuparile mele au incetat sa mai fie exclusiv literare, au devenit si legaturi spirituale. Il caut pe Dumnezeu.

….Cei care ma viziteaza acum il cauta si ei. Unii, dintre calugarii mai varstnici, dintre preoti, L-au si gasit. Sunt pe calea unei nadejdi. Asa si reusesc sa ies din contingent. Altfel n-as putea sa traiesc cu usurinta in atmosfera actuala. Pentru ca formatia mea este de umanist, de carte, de cultura, asa cum o intelegeam pe vremuri noi, intelectualii. Aveam niste modele, pe care am incercat sa le urmam, scara de valori era cumva fixata. Traiam intr-o lume sigura, in masura in care cultul valorilor stabile iti poate da tie sensul unei stabilitati.

…Azi, pentru mine personal, pentru cei putini ramasi din generatia mea, spectacolul lumii contemporane este dezarmant. Ma simt intr-o mare nesiguranta, pentru ca toata tabla de valori in care am crezut s-a zguduit. N-as vrea sa spun ca s-a si prabusit. Suntem insa nelinistiti, putin nedumeriti, suntem si tristi; ceea ce se petrece pe planeta nu-ti da senzatia unei linistiri iminente. Ce se intampla acum seamana cu perioada prabusirii Imperiului Roman, dar acele zguduiri erau provocate de venirea lui Iisus: era inlocuita o pseudo-spiritualitate cu spiritualitatea adevarata. Dar cine vine la noi astazi? Ai zice ca mai degraba vine Antihristul, nu Mantuitorul. Nadajduiesc ca omenirea sa-si revina din aceasta clipa de orbire, care cam dureaza. Opere care nu se mai citesc, lucrari muzicale care nu se mai canta…

..Exista si o criza a culturii. Ma uit la programele Universitatilor. Nu mai gasesc nici urma de greaca, de latina. Respectul pentru clasici nu mai exista. Nu ne intereseaza trecutul, numai prezentul. Iar asta ne taie radacinile. O lume fara radacini este o lume fara morala. Se vorbeste putin si despre intelectualii dintre cele doua razboaie mondiale. Sunt nume care nu se mai pronunta, opere care nu se mai citesc, lucrari muzicale care nu se mai canta. Exista un fel de indiferenta fata de trecut. Lumea a inceput sa uite sa vorbeasca, pentru ca nu mai citeste.

..Din fericire, mai sunt cativa scriitori din cei vechi. Nu stiu in ce masura mai sunt ei productivi. Primesc foarte multe carti, mai cu seama poezie. Sunt autori noi foarte tineri. Ma intreb insa de ce nu mai scriu cei vechi – D. R. Popescu, Breban, Balaita. Acum apar nume noi. Se fac tot felul de ciudatenii in numele postmodernismului. Am incercat sa aflu ce este postmodernismul. I-am intrebat pe ei. N-au fost in stare sa-mi raspunda. E o arta din cioburi – totul este faramitat – mi s-a spus. Dar Spiritul are o facultate: aceea de integrare, de a face din fragmente o totalitate. Asta au facut clasicii. Azi am senzatia ca traim procesul invers – ne diseminam, ne risipim.

…Eu nu inteleg un lucru: cand e atata frumusete intreaga pe lume, cum pot sa ma duc sa ma uit la firimituri, cand eu am bucuria integrala a frumusetii? Si, daca faramitam frumusetea, cum vom mai putea face drumul invers? Credeti ca de la manele ne vom mai putea intoarce la Johann Sebastian Bach?

…De la Freud incoace s-a produs o mutatie: s-a pus sexul in locul capului. Asta e tristetea cea mai mare. Vedeti, la noi, la romani, exista o cuviinta. Anumite cuvinte nu se pronuntau – nu erau niste tabu-uri, dar exista o pudoare. Acum “cuviinta”, cuvantul acesta, a disparut din dictionar.

…Nu am prejudecati de nici un soi, dar felul in care ne purtam ucide frumusetea. “Trupul este cortul lui Dumnezeu”, a spus Pavel. Ce facem noi cu el? il expunem, ca pe o bucata oarecare de carne. E cumplit. Cumplit e si ceea ce s-a intamplat cu relatiile dintre femei si barbati. Dupa parerea mea, aici s-a savarsit o crima. Fiorul primei intalniri, dragostea, asteptarea casatoriei, toate astea au disparut. Ce se intampla cu noi? Eram un popor de tarani cu frica lui Dumnezeu. La sat inca s-au mai pastrat bunele obiceiuri. Oamenii nu sunt bantuiti de patima carnii care se expune. Nu se vorbeste urat, si asta e bine. Mantuitorul este in noi, e lumina necreata, si noi il pironim cu fiecare cuvant al nostru, rau sau murdar.

…Pentru mine, marea poezie a fost intotdeauna baia de frumusete in care m-am cufundat cand am avut nevoie de intrarea in alta dimensiune. Poezia tine, dupa parerea mea, de partea cea mai ascunsa, cea mai intima a fiintei noastre. Poezia echivaleaza aproape cu o rugaciune. In poezie te cufunzi pentru a te intoarce cu frumusete. In rugaciune intri pentru a te integra absolutului.

..Pentru ca intram in zona computerului, am pierdut placerea de a citi. Eu sunt un cetatean al Galaxiei Gutenberg. Umanismul culturii se sprijina pe lectura, nu pe imagini fugitive. Lectura iti lasa popasurile necesare pentru reflectie, pentru meditatie. Pierderea obisnuintei lecturii este pericolul cel mai mare care ameninta planeta, pentru ca slabeste intelectul, puterea de gandire, si te face sa uiti limba. Chiar si eu, dupa ce am stat cinci ani in Italia, la intoarcere a trebuit sa pun mana pe Eminescu si pe Sadoveanu, ca sa-mi refac limba. …Moartea pentru mine inseamna eliberarea de acest trup. Trecerea in lumea celor vii. Lepadarea acestui trup vremelnic si trecerea in lumea celor vii. Nadajduiesc. Daca merit. Asta numai Mantuitorul stie. “

PUȘI  DINULESCU

Două livezi

Luna care-a trecut s-a încheiat cu două livezi. E vorba, desigur, de Livada de vişini a lui Cehov, de la Teatrul Naţional, a celebrului Lev Dodin, cu actorii lui de la nu mai puţin renumitul Malîi Teatr din Sankt Petersburg şi de un nou spectacol al Televiziunii Române.

Am dorit fierbinte să văd spectacolul lui Dodin şi am obţinut, în fine, un loc foarte bun şi chiar lângă Lucian Giurchescu, pe care l-am şi cunoscut cu ocazia asta. În pauză, m-am dus şi eu, ca omu’, la privată, dar la întoarcere n-am mai găsit drumul spre sală. Am ieşit afară, în aerul tare, de sfârşit de octombrie, acum un octombrie aspru şi i-am lăsat baltă pe amicii cu care programasem după reprezentaţie un moment de destindere şi de discuţii intelectuale, aprinse, poate chiar scânteietoare, după marele spectacol.

Dar acest mare spectacol nu era decât o înşelătorie şi un fâs! Am văzut o Ranevskaia de cel mult treizeci de ani, un Lopahin , care semăna cu Gaev şi chiar cu lacheul Iaşa, o Varia şi o Ania şi ele cam greu de deosebit una de alta, actori care umblau mult prin sală, mai şi ţipau, confiscaseră coridoarele dintre scaune şi vorbeau cam singuri totul, fără emoţie, un fel de cadavre mişcătoare, nu ştiu de ce nu i-a-mbrăcat pe toţi în salopete, ca pe vremea teatrului revoluţionar al lui Meyerhold. Dar acum era un fel de teatru al corporatiştilor. În fond era dezgustător, era un căcat…

Iar a doua zi, pe seară, sunt anunţat să deschid repede televizorul, că e Livada… într-o nouă montare, a băiatului lui Adrian Lustig şi al Eugeniei Vodă.

– Iar o beizadea! oftez eu, dar deschid, totuşi, televizorul.

Din păcate, spectacolul începuse. Dar nu de mult.

Dorisem doar aşa, să arunc o privire şi să mă întorc la cartea, care mă aştepta răbdătoare pe birou. Dar n-am mai putut. Am căzut într-o fascinaţie, în care m-am topit, uitând de toată existenţa mea şi trăind odată cu personajele de pe ecran, în care se răsfăţau Valeria Seciu (fabuloasă în visele ei cu ochii deschişi), Dan Aştilean (cu nimic mai prejos de liniştea şi forţa unui George Constantin!), Marian Rălea (atât de natural, de personal şi de rus şi de Gaev!), Andreea Bibiri (absolut de nerecunoscut, dar în sensul bun, în sensul contactului surprinzător şi foarte proaspăt cu personajul ei), venerabilul Ion Besoiu, un Gelu Niţu (de un pitoresc plin de tuşe tari) şi toţi cei care în această distribuţie de excepţie şi-au jucat partitura cu înaltă generozitate şi graţie profesională (Mihai Călin, Adrian Ciobanu, Ioana Anastasia Anton, Ruxandra Maniu şi Dan Rădulescu).

Am lăsat-o la urmă în mod expres pe Anca Sigartău. Jucând-o pe Şarlota Ivanovna, o guvernantă văzută până acum de alţi regizori mai mult ca o pată de culoare nostimă, în viziunea lui Alexandru Lustig ea devine, alături de Liubov Ranevskaia (Valeria Seciu), un stâlp de susţinere al filosofiei acestei piese , a cărei temă fundamentală este identitatea.

Pierzând casa şi terenul ei, cu splendida livadă de vişini, Ranevskaia şi toată familia ei, alături chiar şi de vechiul servitor Firs, pierd tot, se topesc în neant, dar poate vor rămâne aici definitiv, ca spirite perpetue ale locului, nepărăsit nici după moarte.

Firescul acestui spectacol este copleşitor. Ce mare deosebire faţă mai ales de spectacolele preluate din teatre, în care totul e mult mai gros! Aici, în spectacolul acesta, actorul se manifestă ca pradă a gândului şi totul e natural, e adevărat.

Am auzit deja multe păreri negative despre acest spectacol. Cum e oare posibil? Mai ales că e vorba de oameni din branşă.

Dar eu cred că Alexandru Lustig este un regizor extraordinar şi se înscrie pe o linie care este a lui Pintilie şi Andrei Şerban, a lui Tocilescu…

Să meargă, însă, pe drumul lui şi să nu se lase înşelat de nătărăii, care poate că-i dau roată.

Puşi Dinulescu

GEORGE  ANCA

octombrie 1967

în război până la cer

a căzut prizonier

ce fugind la aliat

dă de alt prizonierat

cumnaţii o roagă

nu zburători dragă

pat de frate fie mort

cu amanţi cu tot

se logodeşte cu flăcău

în casa omului său

logodna apoi strică

aflând că-i viu din scrisorică

mărturiseşte lumea toate

păcatele de zi şi noapte

ai lui o iartă şi îl mint

că tânără fiind

acasă tânără bărbaţii

femeii lui n-au pretins graţii

la el în cergă are cine

se înveli cu coaie pline

curând femeia a murit

snopită de nefericit

la şase săptămâni de moartă

el s-a remariat cu fată

*

în picioare mirii

pe ram de oştiri

copii pmeniri

atârnau neştirii

floare din afară

tinerii-ntre ei

sămânţă-mpresoară

îngropând femei

din călcâi în vârf

tărâm soare ori

ne încredem stârv

lance făcători

*

doborâţi obrazului paloarea

cadavrelor bunăstarea

care a doua oară

de bună voie nu se înecară

să fugim să ne risipim

fără să pătimim

făcut proză capul tot

de versuri s-a lins pe bot

merge Noana prin nămol

să sfărâme capul gol

soru-meo nu da că oi

mai rele am eu pietroi

nu-mi trebuie de-amândoi

*

profil de frescă

să-l calce la înviere

paşii de pleoapă

muntele să doarmă

să ne lase

câmpie a fi

nu se cântă

în această casă

câteodată sfântă

sileşte-o să nu

sufere mâine să

care apă în foc

anul nu este vinovat

pentru această zi

şi lui i s-a dat

nici ziua nu va fi

bucuria vacilor

a paşte

chinul mamei

tablă scrisă-n poartă

cere de pomană

curtea suverană

această seară de-ar putea-o

primi fiul nostru la naştere

nu ne-ar mai cere nimic

luminară surlele

se clădiră turlele

doar n-o să fie răscruce

coapsa ta ce nu străluce

poeţi se laudă a avea

de părinţi spirituali copii

copiii dacă au îşi părăsesc părinţii

bătându-se cu pumnul în piept

auzi ce frumos miros castraveţii

capul dormea odată pe fân

el singur dă naştere trupului

rotundul craniu deşirându-l

rugină mustăcioasă

nu milă nu rasă

porunca nervilor pe munţi

a fost să ne însufleţim

scoate mireasa

dărâmă casa

sufletului mor

furcă-ntr-un picior

aşa cunoşti

pe fiu cum

te paşte

mamă a ierbii

arme-nfricoşare

pentru fiecare

nu există bine

mi-e teamă de mine

*

ne gândeam ne pregăteam

sparţii boiernaşi în geam

te coboară hainele în mormânt

porumbiţă înecată în ac de apă

ceapa degeră în foi

după ce-a încovoiat

ochiul fetei moştenite

şi de sat murit de voi

acel fără de voi sat

când sub talpă vă înghite

groapa încă pe noroi

caii să trăiască

boieri dumneavoastră

bogăţii în pământ

zile spre alţii

pletele lumina

ochii palma

pe umărul fetei

bocitoare

pe drum din plute rob ca aleşii

sufletului lui dumnezeu

nu a trecut lună pe cer de când

domnul butoaie înjunghiase

neamul nu se va dezlăcrima

multă lume uiţi că a plâns

alege din figuri de viţă

pe cine trăieşte domniţă

la lumină cu voi

să nu vă mai vedeţi

mişcă-te la soare

să nu se mişte soarele la tine

pe comoară flacăra

întreba de mama mea

de ce m-a născut

într-un sat ori satul

nu i-a întrerupt

naşterii bărbatul

să nu umble prin tine

copii în patru labe

neajungând cu creştetul

la inimă

luncă suflet

crucea feţei înverzind

să lumineze

tot ce nu e

*

se usucă rufa-ncet

umbra viei coapte-n vin

o mai moaie în oţet

până ce-n sânge ţâşnim

eu părinţii să-i repet

ei cu mine la treimi

să usuce rufa-ncet

apele când reanimi

pentru însetaţi mai drept

nu este şi porţi în spini

presăraţi prin vii un piept

dezbrăcaţi cei paşi intimi

*

cum vii dimineaţa de acasă

în carul gol

te-ai trezit îmbrăţişând

foile uscate seara

muscă dumnezeu oului

fiu vierme

părăsind nimfeul

duhului sfânt

mintea toamnei

în craniu neînfiată

orbitorul va fi

strâns de gât

de mine te miri şi se miră

de tomana de afară cum ai căzut

dintre aluni în ape fierte cu ochii

la umplerea inimii casa goală

ne desparte o cortină

pe noi doi de o creştină

soţ soţie tu adormi

eu adorm toţi trei enormi

noaptea asta capăt treaz

o paloare pe obraz

pâlpâie prin pânză

fereastră neplânsă

noapte din toamna părinţilor

ei au intrat în scorburi

scorburile aure

la capetele sfinţilor

din inundaţii au pătruns la fecioare

fiul al doilea s-a făcut mare

la surori cu calul călărit

şi eu călcat în picioare am murit

frunte de copil

titlu de poem

versuri n’avait il

nici n-o să avem

de ce să fiu

cu mulţi întâi

nici toţi târziu

nici nu rămâi

cum nu puteau fi

oamenii-ntr-un loc

libertatea şi

moartea luau foc

*

lună afară

soare în ţară

glob ne înconjoară

inimă din pasăre de ceară

rară înserare

stele după

se aruncă

înapoi în lupă

fratele cu sora

soarele

sora cu fratele

luna

de mine s-a atins luna

de tine s-a atins soarele

în foc ne-am mutat

gheaţă raze picurând

buze iertate

gât ars

ochi simetrici

febrei musculare

mult mă gândesc

şi la inimă

capul mă doare

lume gânditoare

izvorul oasele

mamei înnegri

de mine nici nu

pomeneşte pământul

mater

ca-n cer

fiul

neagă

în loc de

întoarcere

moarte

la naştere

pierdute legume

noi nu le-am văzut

ni s-a arătat un gol

legumele golul

noi fraţii

nu avem

nici moarte

nici nefericire

tatăl sparge acoperişul

osul mamei se îngroapă

copiii de carne

plângându-i despărţiţi

luptă de berbeci

în mijlocul drumului

înţelepciunea

n-a aplecat inima

poarta neplătită

se deschide

protestul

nu este luat în seamă

păcat

de gândul

întârziat

un mileniu

mi se închid ochii

înspăimântaţi de mamă

pictorul morţii

la coptul dovleacului

liniile palmei

dar bătut pe falcă

gâturi răsucite

osu-ncalcă

de la sfârşitul săptămânii

aştept sânii

fată cu geam

nu-i mai am

iubită de suav

umbrită de moarte

sanie de praf

te-o duce departe

MARCELA  FERARU

Scandal de stat în Franţa

Scandal de stat în Franţa: Politicieni de prim rang francezi au fost mituiţi de monarhiile arabe

Autor: Marcela Feraru | marţi, 01 noiembrie 2016 | 5 Comentarii | 2290 Vizualizari

Corespondentul EVZ, Marcela Feraru, arată că în Franța există un scandal de stat. Politicienii din hexagon au fost mituiți de monarhiile arabe, aceștia fiind acuzați că au pus la cale afaceri de corupție care ar putea fi încadrate la înalta trădare.

«Scumpii noştri Emiri» este titlul unei cărţi de investigaţie publicate de doi jurnalişti, Christian Chesnot (FranceInfo) şi George Malbrunot (Le Figaro) pe care publicul din România îi cunoaşte că fiind unii dintre cei mai celebri ostatici din Irak, la începutul deceniului trecut.

Cartea riscă să producă un adevărat scandal de stat, chiar dacă pentru moment în spaţiul public se vorbeşte destul de puţin, şi este explicabil : ea implică afaceri de corupţie la nivel înalt în principalele tabere politice, atât la stânga cât şi la dreapta.

Despre ce este vorba ? Conform informaţiilor divulgate de cei doi jurnalişti, oameni politici francezi au fost plătiţi ani la rândul fie direct în bilete de banca fie «în natură» – vacanţe, bilete de avion – de către Quatar sau alte monarhii din golf. În rezumat, «Ambasada Quatarului la Paris era un distributor de bilete de 500€ şi o agenţie de voiaj…».

Quatarul, o ţară cu 2,4 milioane de locuitori dintre care doar 10% sunt şi cetăţeni iar restul sunt sclavi moderni (de la pakistanezi sau filipinezi până la europeni sau americani) este aşadar o ţară mică, dar extrem de bogată. Quatarul practică un islam wahhabit şi a susţinut mişcarea Fraţii Musulmani, în special prin intermediul Al-Jezyra. Creată pentru a da o mai mare vizibilitate Quatarului – ceea ce a şi reuşit – Al-Jezyra a cunoscut un maximum de popularitate în timpul Primăverii Arabe, însă a reuşit să irite partea non-islamistă a populaţiilor şi celelalte regimuri din zona, adesea violent criticate de televiziunea de ştiri.

Qatarul a dezvoltat o politică de investiţii în străinătate, încă din timpul tatălui (detronat) al actualului Emir, pentru a pregăti epoca post-petrolieră. Mare parte din aceste investiţii au că ţintă Franţa. Politică de investiţii este însă însoţită de difuzarea religiei naţionale, wahhabismul.

În Franţa, cumpărarea diferitelor active de către Quatar n-a creat la început o prea mare îngrijorare. Atmosfera s-a schimbat însă când a început să iasă la iveală contribuţia Quatarului la înarmarea rebelilor africani şi sirieni sau acţiunea wahhabismului în destabilizarea ţărilor cu un islam tradiţional din Africa francofonă, de la Tunis la Bamako, ceea ce profită în primul rând traficanţilor de arme, de droguri, şi de migranţi veniţi spre coastele Mediteranei. Pe termen lung acţiunile sale pot conduce la la catastrofe naţionale că cea care se prefigura în Mali, înainte de intervenţia franceză.

Cartea jurnaliştilor francezi, apărută pe 20 octombrie, este un adevărat rechizitoriu. Printre numele citate : Rachida Daţi, Segolène Royale, Marine Le Pen, Dominique de Villepin, Jack Lang, Jean-Marie Le Guen, alţi deputaţi şi senatori ale căror nume sunt mai puţin cunoscute în România. Cu alte cuvinte, tot spectrul politic francez este atins.

Anchetă extrem de precisă a celor doi jurnalişti dezvăluie legăturile periculoase ale acestor politicieni cu monarhiile din golf, totul pe fondul unor atentate teroriste de esenţă islamistă.

Totul pare să fi ieşit la iveală odată cu schimbarea ambasadorului quatar la Paris. Noul reprezentat, Leshaal al-Thani, refuză să urmeze obiceiurile extrem de generoase ale predecesorilor săi. Autorii cărţii semnalează că acesta s-a săturat să mai dea curs diferitelor solicitări venite, uneori insistent, din partea unora sau altora dintre liderii politici. Ambasadorul mărturiseşte, în carte, că i s-au cerut bani, de o manieră abruptă şi presantă, că şi cum acest lucru ar fi fost cât se poate de natural.

Care este contrapartidă acestor stipendii generoase? Este esenţă acestei afaceri cu iz de scandal de stat, dacă nu chiar cu elemente de înalta trădare. Deocamdată, dacă se vinde extrem de bine în librării, cartea nu pare să fie comentată cu prea mult zel nici în dezbaterile politice nici în cele de presă…

Iată câteva exemple tulburătoare : anul trecut, Rachida Daţi îi cere direct, în timpul unui dineu, 400.000€ ambasadorului quatar. Acesta refuză şi îi notifica refuzul în scris. A două zi şi la doar 10 zile după atentatele de la Bataclan, invitată pe un platou de televiziune, Rachida Daţi lărgeşte spectrul acuzaţiilor şi adaugă Arabiei Saudite, Qatarul, pe lista suspecţilor.

Socialistul Jack Lang, fost ministru al culturii, în prezent în fruntea Institutului Lumii Arabe din Paris, este citat nu doar de către ambasadorul Quatarului dar şi de cel al Arabiei Saudite şi al Emiratelor Arabe Unite că un interlocutor fără scrupule. «Şi dacă îndrăznim să refuzăm, riscăm să fim atacaţi în mod public» spune reprezentantul Emiratelor.

Deputaţi sau senatori cer cadouri (de Crăciun, de exemplu), bilete de avion la clasa I pentru familie şi prieteni…Şi propun în schimb să apere imaginea ţărilor respective în momentele critice. Un exemplu concret : senatoarea Natalie Goulet propunea Quatarului, după atentatele din 13 noiembrie 2015, să organizeze un colocviu – contra remuneraţie, desigur.

Deputatul socialist Nicolas Bays i-a cerut ambasadorului quatar (prin SMS !) să îi plătească o vacanta de lux la Doha, pentru el fi familia să ; sau să îi finanţeze lucrările de renovare a locuinţei. Sau….să îi cumpere pantofi de marca!

Marine Le Pen a beneficiat de o deplasare la Cairo, plătită de Emirate, care i-au propus o finanţare de unul sau două milioane de euro pentru campania electorală. Candidată FN n-a spus nu din start. « Vom vedea»…

Scandalul riscă aşadar să zguduie întreagă clasa politică franceză, şi nu doar cu acuzaţii de corupţie!

 

ANGELA SABAU

„Noi vlahi, nu greci! Fraţ cu voi, vorbim vlăheşte”

Două familii de prieteni din Baia Mare povestesc detaliile întâlnirii surprinzătoare pe care au avut-o în urmă cu aproape 10 ani cu membrii unei comunităţi care trăieşte de secole pe coasta de est a Greciei. Au legat o prietenie trainică, prin prisma faptului că vlahii, cum le place să-şi spună, vorbesc o limbă foarte asemănătoare cu româna.

Două familii din Baia Mare au decis să-şi petreacă împreună concediul în Grecia, fiind prieteni şi având aceleaşi pasiuni. Au urcat cu toţii într-o singură maşină şi au pornit la drum. Se întâmpla în vara anului 2008. „Nouă ne place să călătorim, nu stăm la plajă, într-un loc, aşa că într-una din zile ne-am dus la muntele Olimp. La întoarcere, ne-am rătăcit şi am nimerit într-un sat pe nume Karitsa, care se traduce prin „nuc”. Cum nu mai ştiam să ieşim din satul acela, am oprit să întrebăm pe cineva încotro s-o luăm şi am avut surpriza să ne salute în limba română, cu expresia „Voie bună!”, povesteşte Simona Gabor, una dintre turistele din Baia Mare.

Companionilor de călătorie li s-a părut că traversează un scurt moment de halucinaţie. „Am crezut că e de la căldură, era după-amiază, iar eu nu băusem cafeaua. Am crezut că nu am auzit bine şi că mi s-a părut”, adaugă Florian Sălăjeanu, unul dintre băimărenii plecaţi în excursia grecească. Situaţia a început să se limpezească ulterior. „Încercam să vorbim cu ei în engleză, dar apoi i-am auzit vorbind între ei o limbă pe care, spre suprinderea noastră, o înţelegeam”, reia firul epic Simona Gabor. A fost începutul unei frumoase prietenii pe care cele două familii din nordul României au legat-o cu sătenii din pitorescul sat grecesc Karitsa.

Au căutat asiduu să se intereseze despre această mică comunitate şi să-i afle istoria. „Majoritatea au bastoane, cu un «cârlig» sculptat la mâner, în care se sprijină, deşi nu au nicio problemă la mers. Este un aspect tradiţional, motivul pentru care li se sune «cuţovlahi», care înseamnă «vlahi şchiopi»”, adaugă Simona Gabor. „Unul dintre ei avea cârligul, cum îi spun ei, ornat cu un şarpe, iar când l-am întrebat ce reprezintă, mi-a spus că e reprezentarea artistică a unei năpârci”, completează Florian Sălăjeanu. Prietena lui îl completează cu detalii referitoare la graiul cuţovlahilor. „Ei vorbesc o limbă foarte veche, cu multe elemente din română, motiv pentru care am reuşit să ne înţelegem bine cu ei. Îşi spun vlahi, nu greci. Din păcate pentru ei, deşi sunt o comunitate importantă, grecii nu-i recunosc ca o minoritate”, mai spune Simona Gabor.

Ospitalitatea cuţovlahilor

Turiştii băimăreni le completează profilul spunând despre ei că sunt ospitalieri şi foarte harnici. „E foarte bine aranjat totul la ei, ca în satele noastre tradiţionale. Vatra satului, primărie, şcoală, cabinet medical, toate sunt în centru şi clădirile sunt bine întreţinute. Şi am văzut că undeva învârteau un miel la proţap. Era un fel de terasă. Ne-au chemat să mâncăm şi ne-au primit cu «Bini-ţ vinit! Mielu–i gata!». Au pus masa, au pus mielul pe masă, plus pepene roşu. Eu am avut horincă de Maramureş «de rezervă», le-am dat şi lor. «Oooooo, ţuico românească!!! Bun ţuico voastrî!», a exclamat gazda noastră Ruli, semn c-a mai băut. Am primim şi noi ouzo făcut în casă şi nişte vin tradiţional grecesc”, rememorează Florian Sălăjeanu. „Au venit bătrânii din sat, cu cârjele lor. Toţi aveau pălărie, cămaşă albă şi baston. Am vorbit mult, ne-am împrietenit şi de atunci am mers la Karitsa de mai multe ori”, adaugă povestitorii.

„Kariţeanul” Ruli, cel responsabil cu pregătirea mielului, a devenit gazda lor. La el, la Taverna „La Ruli”, poposesc de fiecare dată, în vizitele lor anuale. „Într-un an am mers cu mai mulţi prieteni. Ne-au primit pe toţi. Altă dată, când eram cu alţi prieteni, le-am spus că vreau să-mi vizitez amicii din Karitsa şi am ocolit peste 200 de kilometri, doar ca să-i văd. Într-un alt an, când am ajuns acolo, era nuntă în biserică. Slujbele sunt absolut identice”, relatează la unison cei doi băimăreni.

Mielul la proţap a rămas în memoria lor ca una din cele mai gustoase mâncăruri pe care le-au gustat vreodată. Vlahii din Grecia se laudă că „mnielu” lor este mâncare cu specific „vlăhesc” pentru că strămoşii lor au fost „ţiobani”.

De altfel, ciobănitul, cu o amploare mult mai redusă decât în vechime, este şi în prezent una dintre activităţile din care trăiesc cuţovlahii, alături de turism. Întorşi acasă, românii din Baia Mare s-au străduit în zadar să replice reţeta vlahului din Grecia. „Am stabilit că Ruli o să vină să stea o lună în România să ne înveţe să facem mâncare vlăhească. Nu ştim ce face el, dar este deosebit. Eu l-am pus la baiţ, l-am frăgezit, l-am ţinut 4-5 ore în cuptor şi tot n-a fost bine făcut. El, când a venit, l-a scos din frigider, l-a pus pe jăratec şi în două ore a fost gata şi extrem de gustos”, conchide Florian.

Istoria bastoanelor vlăheşti

Despre comunitatea veche de vlahi din Grecia, turiştii români au aflat că provin dintr-un neam străvechi de păstori. „Se zice că atunci când au ajuns acolo cu oile erau foarte obosiţi şi toropiţi de soare şi au găsit umbră în acea zonă. De acolo vine numele satului. S-au adăpostit la umbra nucului bătrân cu oile. Pentru că aveau, ca ciobanii, bâta în care se sprijineau, au rămas cu acest obicei de a purta un baston”, detaliază Simona Gabor, bibliotecară de profesie.

Ea mai povesteşte că siesta de după-amiază este regulă, la fel ca în toată Grecia, iar după-amiază, după ora 17.00, în centrul satului, mai toţi bărbaţi ies la taverne şi terase „pentru o bere şi câteva poveşti”. „Toţi poartă în mână, fără a le fi absolut de niciun ajutor, o cârjă. Un «cârlig», cum îl numesc ei. Ne-au lămurit: «Aşa îmblăm noi, bărbaţii, din veci»”, explică Simona Gabor.

„Noi vlahi, nu greci!”

Pornind de la mica „descoperire” de la poalele Olimpului, Simona Gabor a publicat articolul „Noi vlahi, nu greci!”, în revista „Familia română!”, numărul 4, din decembrie 2008. Ea arată că locuitorii Dionului (n.r. – oraş antic, cunoscut în mitologie ca „oraşul lui Zeus”, plasat pe culmile muntelui Olimp), ca şi ai localităţilor învecinate, sunt în mare parte vlahi. Oficial, ei sunt consideraţi greci, urmaşi ai soldaţilor din garnizoanele Imperiul Roman, construite să protejeze trecătorile strategice ale Munţilor Pind, care s-au căsătorit cu femei locale. S-a întâmplat în intervalul 200 î. Hr. – 200 d. Hr. Descendenţii lor au vorbit şi încă vorbesc o limbă cu puternice influenţe latine. Refuzul grecilor de a recunoaşte vlahii ca naţionalitate distinctă se explică şi prin faptul că „blachos”, în limba greacă, înseamnă păstor. Din acest fapt a rezultat o confuzie între vlahi şi alţi nomazi vorbitori de limbă greacă.

„Vlahii, oriunde se găsesc ei, vorbesc aceeaşi limbă, un idiom derivat din limba latină, deosebindu-se de toate populaţiile din jur care vorbesc limbi de origine slavă sau limba greacă. În Grecia trăiesc aproape 30.000 de vlahi, cărora nu li se recunoaşte statutul de naţionalitate distinctă”, explică ea. „Cei cărora le-am fost oaspeţi, Ruli şi prietenii săi, ne-au întâmpinat cu un salut care ne-a cucerit: «Voie bună!». Aşa îşi urează ei de ani de zile. Ni s-a părut extraordinară urarea. Ne-au relatat cu mândire lucruri dezvăluite nouă de istorie, venite ca o confirmare a ceea ce ştiam deja: «Noi vlahi, nu greci! Noi vlahi, fraţ cu voi. Voi vlahi. Nu român. Voi din vlahi viniţ. Noi vorbim vlăheşte!»“.

De la DIMITRIE GRAMA

Am stăpânit Blacanii 100 de ani.

Istoria nespusă a unicului Imperiu Românesc – Imperiul Asăneștilor

În anul 1185, doi români din Balcani, Petru şi Asan, au ridicat la luptă toate popoarele din Balcani aflate sub stăpânirea Imperiului Bizantin. S-au proclamat împăraţi, fiind singuri români care au întemeiat o dinastie imperială. Ei şi urmaşii lor au fondat un imperiu românesc, din care făceau parte toate popoarele balcanilor, până în centrul Greciei.

La sfârşitul secolului al XII-lea , doi români de la sud de Dunăre, Petru şi Asan, cu ajutorul bulgarilor şi al altor populaţii din zona Balcanilor au dat o puternică lovitură Imperiului Bizantin. S-au răsculat şi au confiscat puterea împăraţilor răsăriteni în bazinul estic al Dunării. Aceşti români, care alături de bulgari au înfiinţat Ţaratul vlaho-bulgar, au fost primii din neamul lor care au avut o viziune imperială. S-au proclamat împăraţi şi au condus, timp de 100 de ani, un vast tertoriu, purtând relaţii diplomatice cu marile puteri ale lumii.

Au întemeiat, totodată, şi singura dinastie imperială românească cunoscută în istorie, numită dinastia Asăneştilor. Povestea lor se identifică cu cea a singurului imperiu românesc, fiind cea mai măreaţă epopee a vlahilor medievali sud-dunăreni, aşa cum este ea descrisă de cronicari şi istorici.

Petru şi Asan românii care au ridicat Balcanii la luptă

La sfârşitul secolului al XII-lea, românii, „vlahii” sau „blachii”, aşa cum erau cunoscuţi în cronicile vremii, erau împânziţi pe un vast teritoriu. Sunt atestaţi de cronicarul ungur Anonymus ca locuind în voievodate pe tot teritoriul Transilvaniei şi chiar în Pannonia. Alţi vlahi trăiau în sudul Carpaţilor, sub stăpânirea cumanilor, triburi nomade de călăreţi războinici, în timp ce alţii din neamul lor stăteau sub dominaţia pecenegilor în Moldova.

Pe vlahi, cum arată majoritatea istoricilor români, dar mai ales cronicile bizantine şi latine, îi întâlnim şi în sudul Dunării, unde se ocupau de păstorit şi deţineau teritorii întinse în zona Greciei, Macedoniei şi a Bulgariei. Trăiau amestecaţi printre amalgamul de populaţii, care se aşezase peste neamurile tracice romanizate din Balcani. De aproape 100 de ani, se încheiase stăpânirea bulgarilor, triburi turcice de călăreţi care s-au sedentarizat şi amestecat cu slavii şi tracii de la sud de Dunăre. Au întemeiat ţarate şi puterea lor a fost stăvilită şi îngenunchiată de bizantini şi unguri. Vlahii trăiau printre bulgari în pace şi erau cunoscuţi de cruciaţii Europei Occidentale, de bizantini, ca şi de unguri ca războinic pricepuţi şi mercenari.

„În această epocă se vorbeşte adesea de Vlahii din aceste parţi. Ei intrau ca trupe deosebite în oştirile împăratului de Răsărit şi s-au distins în luptele cu Normanzii, care debarcaseră pe coastele Mării Ioniene şi a celei Adriatice. Alte ori, Vlahii din Balcani se luptă în oştile lui Alexios Comnenul la Dunăre împotriva Pecenegilor, popor turanian care năvăli la Dunărea de Jos în veacul al Xl-Iea. La 1166, împăratul Manoil Comnen făcu o expediţie împotriva Ungurilor, trecând Dunărea şi Carpaţii prin Muntenia, cu o oaste mare în care se aflau ca un corp deosebit o mulţime de Vlahi, adunaţi din părţile vecine cu Marea Neagră”, arată şi istoricul Petre P. Panaitescu, în lucrarea sa „Români şi bulgari”.

La 1186, împărat al Bizanţului era Isac Anghelos care tocmai îşi mărita fata cu regele Ungariei Bella al III lea. Avea nevoie de bani pentru o nuntă fastuoasă, demnă de un împărat. A pus taxe suplimentare în Balcani. Cele mai mari erau pe vite şi oi, lucru care leza interesele românilor. Din rândul lor s-au ridicat Petru şi Asan, care s-au dus la Constantinopol, capitala Imperiului Bizantin, să-i vorbească împăratului. Despre neamul lor, aminteşte clar Nicetas Choniates, un cronicar bizantin, drept „acei barbari care locuiesc peste tot cuprinsul muntelui Hemus şi care înainte se numeau Mysi, iar acum se  chiamă Vlahi”. S-au înfăţişat dinaintea lui Isac Anghelos şi i-au cerut micşorarea taxelor şi un teritoriu pentru vlahi, unde să-şi facă un regat numai al lor. De fapt, istoricul Alexandru Madgearu este de părere că Petru şi Asan doreau, în primul rând, să facă un regat românesc în Balcani şi cereau pământ şi drepturi sub formă de ultimatum împăratului bizantin.

„Aceşti doi vlahi s-au folosit de starea de nemulţumire a celor din neamul lor pentru a pretinde împăratului să le recunoască o toparhie, unde vlahii să beneficieze de autonomie. Nereuşind, au provocat revolta. A fost, aşadar, o acţiune premeditată, o cerere formulată într-un mod ultimativ”, arată acesta în „Asăneştii. Istoria Politico-Militară a statului dinastiei Asan”. Totodată, Petru P. Panaitescu arată că au fost umiliţi de împăratul bizantin: „Delegaţii fură primiţi cu dispreţ la curtea împăratului şi, când unul dintr-nşii cuteză să ridice glasul, un demnitar al împăratului porunci să i se dea o palmă. Astfel batjocoriţi, s-au întors înapoi fără nicio ispravă”, arată istoricul. În aceste condiţii, Petru şi Asan au ajuns la Târnovo şi au ridicat pe români şi pe bulgari la luptă contra bizantinilor.

Cum s-a născut singurul imperiu românesc

Ca să ridice populaţia la luptă, încă înfricoşată de bizantini, Petru şi Asan, aşa cum arată Nicetas Choniates, au folosit un vicleşug. S-au folosit de Sfântul Dimitrie, protectorul populaţiilor balcanice. Practic le-au spus românilor, bulgarilor şi macedonenilor că Sfântul Dimitrie le-a poruncit să ridice armele împotriva asupritorilor bizantini.

„La început, vlahii se codeau şi fugeau de răscoala la care erau împinşi de Petru şi de Asan, temându-se de o acţiune atât de însemnată. Încercând să-i elibereze de această teamă pe cei din acelaşi neam cu ei, consângenii construiră un lăcaş de rugăciune, cu hramul sfântului mucenic Dimitrie, în care adunară mulţi stăpâniţi de demoni, de ambele neamuri, cu ochii injectaţi şi privirile rătăcite, cu părul în dezordine şi care se înfăţişau aidoma celor stăpâniţi de demoni şi în toate celelalte privinţe. Îi învăţară pe aceşti exaltaţi să spună că Dumnezeu a hotărât libertate pentru neamul bulgarilor şi al vlahilor şi a încuviinţat scuturarea jugului celui îndelung purtat; din care cauză şi Dimitrie, mucenicul lui Hristos, a părăsit cetatea tesalonicenilor şi biserica-i de acolo şi petrecerea lui printre romei (n.r. bizantini) şi a venit la ei ca să-i ajute şi să le fie părtaş la faptă.[…] Convinşi de asemenea profeţi neamul întreg iau armele”, arată cronicarul.

Vlahii erau buni războinici, după cum arată şi cronicile, infanterişti specializaţi în războiul de gherilă, îndemânatici la tras cu arcul şi mânuit toporul de luptă, beneficiau şi de sprijinul bulgarilor o populaţie de asemenea războinică, dar şi de cel al cumanilor de la nord de Dunăre. În aceste condiţii, Petru, cel mai mare dintre fraţi, se proclamă împărat, stăpânind un teritoriu vast, care cuprindea teritoriile de astăzi ale Bulgariei, Serbiei, Albaniei, Macedoniei, teritoriile Munteniei şi ale Olteniei de la nord de Dunăre, de la Marea Adriatică până la Marea Neagră.

„Cel mai mare dintre fraţi, Petre, a luat insignele imperiale, încălţând pantofii roşii şi punând în cap coroana imperială”, arată istoricul Petre P. Panaitescu. Au urmat lupte grele cu bizantinii, trei campanii fiind întreprinse de împăratul Isac Anghelos petnru a înfrânge rezistenţa vlahilor şi a bulgarilor. Fără succes, însă. Pentru a consolida stăpânirea, Petru şi Asan fac pace cu bizantinii, fiind de acord să le plătească un tribut. Împăratul bizantin acceptă, obosit de războaiele cu vlahii şi cu bulgarii.

Strălucirea imperiului românesc

După 1190, ţaratul vlaho-bulgar îşi obţine independenţa totală, nefiind nevoit să mai plătească tribut bizantinilor. Armata lui Isac Anghelos este distrusă în munţii Balcani de vlahi şi bulgari. Împăratul este prins prizonier şi mutilat, iar armata sa este crunt măcelărită. Petru şi, mai apoi, Asan erau cu adevărat împăraţi ai Balcanilor. Au căzut victime, însă, unor comploturi boiereşti, murind rând pe rând în urma unor atentate. La tron accede Ioniţă Caloianul, fratele lor mai mic, care începe să domnească de la 1197. Acesta dă străclucirea imperiului valaho-bulgăresc, cucerind noi teritorii ale Imperiului Bizantin, inclusiv porturile de la Marea Neagră.

Mai mult, pentu a obţine legitimitate, se proclamă împărat în faţa Papei, cerând recunoaşterea. Pentru a-l convinge pe stăpânul spiritual al Europei Vestice, converteşte întreaga ţară la catolicism. În scrisorile care s-au păstrat către Inocenţiu al III lea se intitulează „Împărat al  Vlahilor şi Bulgarilor”.

Între timp, cruciaţii cuceresc, la 1204, Constaninopolele şi ajung vecini ai imperiului vlaho-bulgar. Balduin, noul împărat al Imperiului Latin de Răsărit, care substituia fostul Imperiu Bizantin, în afara unor mici enclave stăpânite de membri ai marilor familii imperiale bizantine, atacă imperiul lui Ioniţă Caloianul. După ce i-a înfrânt pe bizantin, românul, ajuns împărat peste Balcani, le dă o lecţie şi cavalerilor apusului. Zdrobeşte într-o bătălie epică la Adrianopole, oştile cruciaţilor. Armatele sale de români, bulgari şi cumani cuceresc întreaga Macedonie şi Rumelia. Baldouin este luat prizonier şi moare la Târnovo. Imperiul vlaho-bulgar era la apogeul său. Totodată, Imperiul valaho-bulgar se reîntoarce către religia ortodoxă.

Amurgul dinastiei imperiale româneşti

În 1207, Ioniţă Caloianul moare la rândul său în urma unui complot, locul său fiind luat de Boril, un cuman. Vechea dinastie a Asăneştilor revine, însă, cu Ioan Asan al II lea, din 1218 până în 1241. Este, însă, amurgul imperiului vlaho-bulgar. Aşa cum arată şi Petre P. Panaitescu, elementul valah începe să dispară, lăsând locul dinaştilor bulgari, dinastia Asăneştilor se stinge.

„În această epocă, elementul vlah nu mai are importanţa de la început. În a doua generaţie, dinastia se bulgarizează, adică adoptă limba şi felul de viaţă al majorităţii populaţiei imperiului, aşa că, de atunci, imperiul nu se mai poate numi valaho bulgar”, spune istoricul.

Moştenirea împăraţilor români

Împăraţii vlahi au lăsat moştenire amintirea unui puternic imperiu al popoarelor balcanice. Totodată, au ridicat impunătoarea cetate Târnovgrad, considerată a treia Romă, o superbă capitală Balcanică. Se afla întinsă pe mai multe coline: Tareveţ, Trapezita, Momina Krepost şi Sveta Gora. Cetatea străbătută de râul Iantra se întindea pe o suprafaţă de 110.000 metri pătraţi, cu ziduri înalte de peste 10 metri şi cu o grosime de peste 3 metri. Istorici din Bulgaria, în special, au contestat originea românească a Asăneştilor, însă dovezile originii lor etnice sunt clare, spun istoricii români.

În primul rând, Nicetas Choniates spune că Petru şi Asan sunt români, apoi cronicarul francez al cruciatei, Geoffroy de Villehardouin, îl numeşte pe Ioniţa Caloianul, «Jehan li Blac», adică valahul. „De altfel, cronicarii, precum şi scrisorile ţarului Caloian vorbesc în acelaşi timp de Bulgari şi de Valahi ca de două popoare diferite. Pe de altă parte, dacă ar fi vorba de o confuzie, ea nu poate fi aşa de generală: dinastia Asăneştilor e numită vlahă de scriitorii bizantini, de cei francezi şi germani, de Papă, de însuşi împăratul Caloian”, adaugă şi Petre P. Panaitescu, în lucrarea sa „Români şi bulgari”.

ANDREI MUREȘANU

Icoana creşterei rele cu mijloace de a o face şi mai rea. Cu un îndreptariu pentru oricare părinte înţelept. După principiele renumiţilor bărbaţi: Kr. F. Salţman şi Carol Han, tradusă şi prelucrată pentru români de Andreiu Murăşanu. Profesor în reg. Gimnasiu r. catolic din Braşov. Braşov .În tipografia lui Johann Gutt 1848. Dramatizată de George Anca şi Keith Hitchins

Un cerştoriu orb, care cerşeşte la respântiile căilor şi nu vede tesaurul sau comoara ce este lângă sine.

Un călătoriu, ce şezând pe ţermul unui isvor limpede, care prin linul său murmur îl invită să bea, se plânge că moare de sete.

Fraţi români! Trăim într-un timp, în care bărbaţii cei cultivaţi din toate naţiunele se silesc a înfiinţa însoţitori pentru emanciparea sclavilor, ba şi a vitelor, ca să nu mai fie răutratate de către tiranii cei nepricepuţi. Este însă în mijlocul nostru o plasă de fiinţe însufleţite, care prin un prezudiţu vechiu şi ruginit, e condamnat a suferi mai greu de cât sclavul din America şi de cât vita necuvântătoare de care ne folosim în toate zilele.

Născuţii sunt pururea icoana părinţilor. Creerii, sângele, oasele şi carnea copilului e împrumutată din părinţi. Deci fiind părinţii stricaţi la trup sau la suflet, ori la amândouă deodată, după legile naturii toate aceste neajunsuri trebuie să se străplânte în fruptul trupului lor, după vorba comună „din oaie râioasă râioasă să naşte. Aplecarea spre anumite crime cum: beţie, răutate, capriţ, arţag, desfrânare, supărare, cum se văd la cei mai mulţi băieţi îndată la faşă: nu e altceva decât o înzestrare din partea părinţilor.

In esemplul sau pilda lor…În lipsa inspecţiunii sau a privegherii…În greşelele creşterii…

Aceste toate mă îndemnară pe mine, care de zece ani de când mă coprind cu tinerimea, avuiu prilejiu a mă convinge a mă convinge deplin despre adevărul celor zise, a mă folosi de principiele renumitului Salţman şi a prelucra de pe a lui cărticica aceasta.

Cartea este scrisă într-un ton glumeţu, nu că doar aşi fi fost de părere cumcă nebuniile şi prezudiţele pe care îmi propuseiu a le combate n-ar merita un ton cât de serios, ci cu atât mai mulţi să aibă răbdare a o citi, ştiind că mulţi n’au gust a citi un ce serios

Vor fi poate şi de aceia carii se vor mira de titlul ei zicând că nu trebuie citită, de oră ce nu ne învaţă a face bine, ci a face rău. Pentru aceia adaog numai atâta, că omul mai curând se îndreaptă din principii negative, decât din positive; apoi principiul acestei cărţi este: „Nu face aşa, că nu ebine.”

Alţii îşi vor zice poate că de ce nu o scriseiu într-un stil reformat, cu cuvinte noă şi nu o tipariiu cu litere străbune? Respund că scopul meu fu a scrie cât se poate mai popular, ca să fiu înţeles şi de cel mai depre urmă dăscălaş, apoi de şi mă folosiiu ici, colea câte de un cuvânt nou, nu lipsiiu a’l spica cu altul vechiu şi cunoscut. Cât pentru litere, n-am să zic nimic, căci scopul mă desvinuie deplin.

1. Mijloace de a se face urgisit înaintea pruncilor

2. Mijloace de a face ca pruncii să piardă încrederea în tine

3. Mijloace de a te face despreţuit înaintea fiilor tăi

4. Mijloace de a insufla de timpuriu oră şi pismă asupr celorlalţi fraţi şi surori

5. Mijloace de a stârpi la băieţi iubirea de oameni

6. Mijloc de a deprinde pe copii la tirănie

7. Mijloace de a face pe copii poftitori de răsbunare

8. Mijloc de a’ţi învăţa copiii să pismuiască

9. Mijloc de a-ţi învăţa copiii să se bucure de paguba altora

10. Mijloace de a sădi la copii un feliu de frică şi greaţă de către unele animale

11.Mijloace de a insufla pruncilor un feliu de ură în contra oamenilor ce sunt de altă lege (religie)

12.Mijloace de a face pe copii nesimţitori de frumuseţele naturei

13. Mijloace de a învăţa pe copii cum să se spărie de năluce

14. Mijloac de a învăţa pe copii să se teamă de vreme grea

15. Mijloc de a insufla fiilor o frică de moarte

16. Mijloace de a face copiilor religia urâtă sau cel puţin indiferentă

17. Mijloc de a face pe copii capricioşi

18. Mijloace de a învăţa pe copii a minţi

19. Mijloc de a învăţa pe copii din vreme să clevetiască

20. Mijloace de a face pe copii nemulţumiţi cu soarta lor

21. Mijloace de a aduce pe prunci la înrăutăţire sau încănire

22. Mijloc de a învăţa pe prunci să fie arţăgoşi

23. Mijloc de a face pe fii neharnici pentru lume şi lipsiţi de desfătările lor

24. Mijloace de a învăţa pe fii de mici să fure

25. Mijloc de a face pe prunci mâncăcioşi

26. Mijloc de a face ca băieţii să cerce supărare şi în bine

27. Mijloace de a face pe copii neghiobi, sau stupizi

28. Mijloc de a face pe copii inepţi, neharnici

29. Mijloc de a învăţa pe copii la neorânduială

30. Mijloace de a-i face pe copii deşărţi

31. Mijloc de a însăma fiilor un gust la lenevire

32. Mijloc de a învăţa pe băieţi să fie sgârciţi (avari)

33. Mijloc de a face pe copii nesimţitori pentru învăţăturile cele bune

34. Încă câteva mijloace de frunte spre a învăţa pe prunci la feliuri de necuviinţe

35. Mijloace comune pentru stricarea sănătăţii şi scurtarea vieţii pruncilor

36. Un mijloc frumos de a’ţi face copiii invalizi (schilavi)

George: Principii negative. De import, de nevoie. Atunci din Germania, acum din America – vezi sclavii. Primii creştini. Mijloace (means) cu nemiluita, nel mezzo del camin. Dear Keith, have you any choice? I have Joyce, but Andreiu. Nedramatic, neactual?

Keith: (some ”means” in own American education; seeing Romanians and their history through stories borought from German then, from America now)

Adaos la cartea lui Salţman de către Carol Han

II.Priveşte’ţi copiii în anii cei dintâiai tinereţelor lor de o jucărie a ta, şi prin aceea vei presera seminţe la multe rele.

III. Râde, când îi înfrunţi

V.Părinţii trebuie să se certe între sine pentru pedeapsa carea a fi a se da pruncilor, căci numai în chipul acesta se poate perde ascultarea pentru de-a pururea

VIII. Nu da drept copiilor tăi nici atunci când ştii că ei au dreptate!

IX. Amărăşte pe pruncii tăi râzând şi bătându-ţi joc de planurile lor

X. Fă’ţi copiii mincinoşi înaintea altor oameni străini

XI. Apără copiii tăi în contre altora când ştii că n-au drept

XIV. Necăjeşte-te pentru că dascălii ţ’au pedepsit copiii

XV. Judecă de rău în fiinţa de faţă a copiilor tăi

XVII. Fă’ţi copiii preaîndresneţi, atoate ştiutori şi limbuţi

XVIII. E sfat bun a te arăta nepricepătoriu când se fac întocmiri nouă în privinţa creşterii

Keith:(nepricepătoriu, unproficient?)

George: in Eminescu: N-a fost lume pricepută şi nici minte s-o priceapă.

Keith: (Ion Budai-Deleanu in my English, still older-newer)

George: Lui Andrei i-au murit toţi copiii de tuberculoză, apoi el.

Lucian Blaga: Îmi închipuiam că stafia de brumă fosforescentă a lui Andrei Mureşanu ar fi putut să mă cuprindă odată cu braţele, pe la spate, şi o senzaţie de atingere sepulcrală cu lumea de dincolo îşi făcea pârtie pe şira spinării mele. O ţineam săgeată până acasă.

Keith: (Can our play be staged  in the cemetry Groaveri?)

George: He and his children are there and Susana died ages after, in other century.

Smaranda: Spune’mi frate, te rog, de ce să mă apuc cu Marghioala mea? Naiba a mai văzut o copilă aşa împieliţată? Dacă o înfrunt, îmi răspunde zece în contră. Dacă îi poruncesc să facă ceva, atunci îmi întoarce nişte ochi, încât ai sosoti, că vrea să mă stingă într-o lingură de apă. Măcar de m’ar scăpa Dumnezeu de o astfeliu de viperă.

(Dupe puţine zile, cocoana Smaranda, mama Marghioalei, strânsese alte cocoane cu lucru, între acestea se afla şi cumnată’sa cu fratele ei. Când se cinsti cu cafea, trebuiră să viie şi băietele sale în casă. Acelea era trei.)

Adunarea cocoanelor: O Doamne ce fetiţe frumoase.

Smaranda: Nu vă pot spune cocoanelor, ce deştepte sunt broscuţele acestea. Închipuiţi-vă numai ce comedie îmi făcu eri ast’mare Zoiţa, apoi Carolina, o aceea  e diavolă şi jumătate. (Astfeliu povesti cocoana Smaranda mai bine de o jumătate oară. Dar la Marghioala nu cugeta nime. Aceea stetea într-un unghiu, ca şi când ar fi fost o streină. Ea de ruşine sermana îşi puse ochii în pământ şi’şi număra unghiile de la degite, sau îşi înnoda baiera de la şurţ, până când mai pe urmă împlându’i’se păharul necazului, se trase pe uşă afară, dar la eşire o isbi binişor.)

Vezi frate (zise mama către frate-său) ce puiu de şerpe e aceea?

(Dar frate-său îşi perduse tot cumpătul, încât tremura din mâini şi din picioare. În urmă se văzu silit a se depărta şi a se trage într-o cameră alăturată, unde se aruncă pe un scaun)

Şi ce te atinge? (îl întrebă sora, văzându-l în o astfeliu de stare)

Spune’mi frate, te rog, de ce să mă apuc cu Marghioala mea? Naiba a mai văzut o copilă aşa împieliţată? Dacă o înfrunt, îmi răspunde zece în contră. Dacă îi poruncesc să facă ceva, atunci îmi întoarce nişte ochi, încât ai sosoti, că vrea să mă stingă într-o lingură de apă. Măcar de m’ar scăpa Dumnezeu de o astfeliu de viperă.

Fratele:Lasă-mă, tirană de mamă!

Smaranda: Eu tirană?

Fr.: Da. Aceea eşti tu.

S.: Către cine mă port tirăneşte?

Fr.: Către însuţi fiii tăi şi anumit către sermana Marghioala.

S.: Eu nu ştiu ce fleacuri vorbeşti tu. Desluşeşte-mi mai chiar! Au doar aceea e tirănie, că n-am apucat de loc varga şi să’i trag câteva, căci mi-a trântit uşa?

Fr.: O Doamne, cum de vorbeşte aşa fără cuvânt o femeie, care vrea să treacă de înţeleaptă! Marghioal nu e aşa frumoasă  ca surioarele sale: dar ea nu’i de vină. Acum tu, în loc să-i faci neşte hăinuţe, care să o despăgubiască câtvaşi de ceea ce i-a negat natura, îi arunci trenţele, care le-ai lepădat tu, iar celelalte două le îmbraci păpuşă, ca toată lumea să aţinte la ele şi pe Marghioala să o treacă cu vederea. Tot ce latră acelea doaă căţeluşe, fie şi fără gust, este priimit cu mirare şi încântare. În loc ca tu să deştepţi luarea aminte a streinilor, carii nu cunosc bunele însuşiri ale Marghioalei, asupra ei, păşeşti la mijloc şi cerci toate mijloacele ca să le ridici pe acelea şi să apeşi pe aceasta. Ori că doar Marghioala nu e a ta? Aceasta pe ea să nu o supere? Au nu o faci încăţălită şi înrăutăţită? Nu faci tu ca ea să’ţi jure o veşnică ură, să prinză încă de tineră un feliu de pismă şi jaluzie asupra surorilor sale?

Scurt soră! eu voiu să ieau pe Marghioala la mine.

George: Archaic language may or may not suit the director, would you make now and again some sentences in American?

Keith: (Să deştepţi luarea aminte… that is:…)

Regizorul: Thank you, professor Hitchins.

Keith: Do you trust George?

Regizorul: I trust Mureşanu.

George: Chiar?

Regizorul: Mi-ar trebui şi originalul german.

George: Acum american-Mureşan.

Regizorul: Via Ghiţă.

Ghiţă: Of course.

Regizorul: Nu cimitir, tovarăşi, un teren de baschet, o sală în Urbana, o poiană pe Tâmpa repetând cu copiii „Deşteaptă-te ro…”

Keith: Îmi pare bine de premieră.

Ştefănică: Tată, tată! Vino curând cu mine în grădină!

Tată-său: Ce să fac acolo?

Şt.: Am să-ţi arăt ceva frumos.

T.: Ce va fi aceea?

Şt.:Vino numai, vino! Ceva frumos!

T.: Tu eşti nebun!

Şt. Ba nu, o vioală, de cele pline!

T.: Du-te în treabă’ţi cu vioală cu tot!

Smaranda: Tu neruşinată! Ocară şi ruşine află omul în urma ta! Eu te cert în toate zilele şi tot nu merge treba cum se cade, de’mi ar merge gura până la urechi, tu tot nu te înţelepţeşti. Tu mârşavă şi ulicariţă, uitaţi-vă, numai astăzi i-am dat şurţa, şi acum ce a făcut cu ea! Mie mi-ar fi ruşine, când aşi fi băiată de oameni cinstiţi şi apoi să mă port aşa blăstămăţeşte. Uită-te la Emilie, el e curat, gândeşti că l-ai scos din cutie, acela se ştie purta, nu va să fie niciodată desmăţat ca afurisita aceasta. Vino încoace, scumpul mamii Emilie, să te sărute mumă-ta, iar tu veveriţă, du-te noaă cu a brânzii, să nu te văd!

George: Arraging for stage with Keith the icon, dramatizând. Languages in contact, your so many, are you their contact, and how, Andrei also a contact, Arthur Berriedale Keith a Sanskrit contact…

Keith: (Geneve mother English father in contact?)

Guesses. Excerpts for director and actors from the icon.

Pruncii buni dar sunt adevărata avere a omului pământean.

Creşterea cea întortocată. Familii sălbăticite. Îi bat până îi fac invalizi.

Şi totuşi cei mai mulţi din oamenii noştri întru atâta sunt dedaţi cu asemenea scene, încât privesc cu toată nepăsarea la înfiorătoarele torture ce pun părinţii pe fiii’şi, ascultă cu nemişcară vaietele şi suspinele acelor fiinţe nevinovate, petrec adeseori până la mormânt câte pe unul din aceia care prin prezudiţiul părintesc se face viptimă morţii, fără a cugeta la nedreptăţirii ce i se făcu.

Cei mai mulţi din pruncii ce se petrec la mormânt în decursul unui an îşi pierdură viaţa prin influinţa prejudiţelor părinteşti.

De şi tirani de aceia, carii în prima furie îşi bat copiii de’i omoară, sunt mai rari, ajunge că cei mai mulţi prunci sufere pedepse nemeritate, va să zică li se face nedreptate strigătoare la cer; apoi să ştie părinţii şi toţi tiranii că pentru fiecare lovitură nedreaptă vor avea a da seamă  lui Dumnezeu.

Cine va fi privit cu încordată luare aminte la familii unde nu domneşte o creştere solidă, va fi observat, cumcă greşelele pruncilor se mulţesc şi se măresc pe zi ce merge. Ce nevinovat îţi zimbeşte Gheorghie cel mic, şi ce corbiş îţi caută în faţă Antonie cel de zece ani! De unde urmează că, pe lângă aplecarea ce o poate avea un prunc spre aceasta sau acea crimă, se mai adaoge şi un alt ce, care îi mulţeşte şi’i măreşte reutăţile; însă şi aci causa trebuie căutată în părinţi.

Noi ne certăm în casă înaintea fiilor…

noi venim adeseori beţi acasă…

noi fiind în umor bun începem a ne enumera înaintea fiilor păcatele tinereţelor noastre…

noi ne plângem asupra lucrului mult, fericim pe boieri şi perzători de vară pentru că nu lucră nimic şi tot trăiesc, iar când pruncii încep a da semne că nu le place lucrul şi osteneala, îi înfruntăm cum ne vine la gură…

noi facem câte o necuviinţă şi desfrânare înaintea copiilor noştri, vorbim cuvinte de ruşine în auzul lor, iar când încep şi ei a repeţi câte una din cele auzite de la noi, îi ardem cu varga fără milă…

putea-vom dar nega noi părinţii că premergem cu esemple rele naintea fiilor noştri?

putea-vom zice că noi suntem dascălii necuviinţelor ce le vedem în familiile noastre?

Adeseori auziim părinţi plângându-se, că ei ar fi dat pruncilor lor cea mai bună creştere şi tot nu văd vr’un folos în urmă’i; cercetând însă mai de aproape după asemenea creştere, aflaiu cumcă ea stete într-o dăscălie de doă, trei oare pe zi, pe carea sau li o dederă ei în persoană sau prin un dăscălaş. Iar de aici încolo îi lăsa de sine, au pe mâna servitorilor şi a servitoarelor, au pe uliţă, une venea în soţietate cu cei mai desfrânaţi şi scâlcieţi băieţi.

Ce e de esemplu mai comun la noi, decât ca pe o mulţime de necuviinţe să le trecem cu vederea când suntem în umor bunu, iar când ne supărăm pe ceva, să ne pedepsim pruncii pentru cele mai mici şi mai amărunte scăderi? Pentru că va strica o sticlă, îl tăiem cu varga, iar pentru că’şi arată arţagul şi răutatea înaintea noastră nu; pentru cea mai mică greşală, de cumva o mărturiseşte, îl batem, iar pentru alta înzecit mai mare, de cumva o neagă, nu; voinţa băieţilor, când se roagă frumos, nu o împlinim; îndată însă ce încep a ţipa mai tare sau a se plânge, le dăm toate a mână, numai să tacă; de la o copiliţă de 6 ani cerem atâta înţelepciune şi pricepere, câtă poate n-are mumă-sa cea de 24 ori tatăl său care trecu peste 35. A creşte pruncii în felul acesta, va să zică, a stinge focul cu oleiu, ori a îneca peştele în apă.

Au n-am eu dreptate, când zic, că aceste fiinţe crude, această mică, dar nevinovată clasă a genului omenesc, această însoţire de prunci prin un vechiu prejudiţiu este condemnată la subjugare, este maltratată de către mai marii săi tirăneşte, fără ca cineva în acest veac de libertate să cerce a o reaşeza în drepturile ei ce i le dede natura, a o face să guste şi ea libertatea.

Tristele urmări ce provin din această călcare de drepturi naturale pentru întreaga soţietate omenească, anevoie le va putea număra cineva. N’ajunge, că sufere mai multe mii de nevinovaţi, siliţi fiind a’şi petrece frumosul timp al tinereţelor în supărare şi nemulţumire, apoi o parte din ei prin nepriceperea şi nejudecarea părinţilor devin şi invalizi, desnervaţi şi inepţi pentru orice lucrare, carea cere puteri fisice. Deci dacă e adevărat că singură virtutea  adaoge oamenilor adevărata fericire, şi că având omul o lume întreagă în a sa proprietate, tot nu poate gusta mulţumirea ce o dă virtutea: au n’ar sângera inima ori cărui prieten al omenimei, când el ar despoia pe cea mai mare parte a venitoarei generaţiuni de această avere? Când tinerul, care încă nu cunoaşte prietin mai bun şi mai înţelept decât pe părinţii săi, acăror cuvinte le primeşte, ca şi când ar fi rostite din ceriu, şi la acăror manducere se supune cu toată încrederea, în aceia ar afla trădători, carii îl conduc pe cele mai periculoase căi de rătăcire, din care el sau nici odată, sau numai târziu cu trup debilitat, cu conştiinţa pătată şi cu ochii lăcrămânzi se poate reîntoarce?

George: Think of his own children, ten, dying one after another. Benign translated bad habits came from German into almost unspoken Romanian – anyhow, the languages can be seen in contact through the translator.

Keith: (My parents belonged to different languages and we the children were the contact, the world. Then I learnt many languages as a personal contact of too many. Yet…)

George: You had appointments with Inochentie. Petru, Gheorghe, Ioan. How did you put in English verses of Ţiganiada.

Keith: (Quote?)

George: Such bad growth translated from a civilised country/language to a lower one, then and now, this creştere, meaning educaţie (not yet used, while libertate already puts in brackets slobozie)… Your opening speech, in Iassy, on Druţă, September 2006 didn’t, you think, pushed words in Moldovan crescere, or what (with Transylvanya, Valachia, Moldova?)

Keith: Moldovan is Romanian.

Domul Orgon îşi aşeza astfeliu scaunul cel comod la fereastră, ca să poată privi la toţi oamenii, carii vor trece pe uliţă şi să’i poată critica după placul său. Norocirea încă-i zimbise astfeliu ca să poată trăi fără a lucra ceva; treaba lui dar era ca să judece pe toţi trecă torii şi prin aceasta să facă o petrecanie atât femeii, cât şi copiilor săi. Părerile ce şi le da el despre oameni era foarte stângace.

Uită-te la Zoiţa, cum merge de împopoţată, gândeşti că să nu o atingi cu o picătură de apă; ea cugetă că oamenii au uitat de pricina ce avu în anul trecut cu vecinul său.

Colea vine fetiţa lui Manole, vai de om, cine va mai avea parte şi de aceea, ştiu că se frige; să se ţină bine în picioare, căci modele îl vor pune bine, priviţi numai, căci gândeşti că o a scos din cutie!

Veniţi cu toţii în coace, priviţi la acel trufaş doctor! păcat că nu-i uliţa mai largă. Nătărăul, el nu cugetă la capitalul ce are să’l plătiască cumnată-său: căci atunci ştiu, că i-ar trece de glumă!

Uită-te numai la Ioniţă al cojocariului Pavel, cu roc de catifea, blănuit cu mătasă, şi când vei căuta, nici cămaşa din spate nu’i a lui!

Cum pot îmbla copiii lui Antonie aşa trenţoşi, uită’te, gândeşti că n’au cină de o seară. Despre morţi, Dumnezeu să mă ierte, ar fi să vorbeşti numai bine, dar părintele lor, fie’i ţărâna uşoară, a fost un om ticălos. Ce blestemăţii au făcut acela în viiaţă, bine zice poporul, că pedeapsa lui Dumnezeu nu lipseşte.

Măi ţărane! cum dai grâul? Cincisprezece sfanţi găleata! te-ai nebunit? (către fiii săi:) în adevăr, că om mai afurisit decât ţăranul nu se află în lume. Când aduce el ceva de vânzare în cetate, se încumătă să’ţi ceară trei preţuri, şi apoi lucrul cel mai bun tot şi’l păstrează pentru sine. Oaăle lui cele stricate, laptele în care au înotat şoarecii, găinele şi gâştele cele bolnave le duce în târg, acelea să le mâncăm noi.

Uită-te la croitorul Moisi, încă şi el cu peptaru de modă, se vede treaba, că a mai putut pune mâna pe doi trei coţi de materie, din care va fi făcut la cineva vestminte. În copilăria mea am auzit, că morariul, croitoriul şi cârciumariul sunt toţi hoţi.

Caută la cocoana Mărina! acum i’a trecut voia de se mai face păpuşă. Băieţi! femeie ca aceea n’aţi văzut, când era trei săptămâni până-n paşti, n-aveai să o cauţi decât numai în prăvălii, le părânda pe toate, şi în urmă tot nu’şi afla după gust: o auziai zicând „cât voiu trăi, să trăiesc bine”; în toată dumineca trebuia să aibă doaă feluri de friptură, apoi cafea în toată zioa de doaă ori. Acum mi se pare, că s’ar mulţumi, de ar avea şi mămăligă de ajuns.

În coace băieţi! vedeţi voi pe bărbatul acela cu rocul cafeniu? acela e, pe care’l pârâse slujnica în anul trecut.

George: Kindly let an eye under bell.

Keith: In Romanian and English, I got it.

George: Director is asked to agree with a romantic, (me)teoric conversation between Mureşan and Eminescu.

Keith: And then after?

George: Either a sketch of your thoughts beyond your works, or a present bad growth to be translated from American into Romanian.

Vecinul Dionisie după cum mărturisia satul întreg – era un tiran cumplit. El nu cunoştea altă desfătare, de cât să maltrateze pe fiinţele cele mai mici decât el. Când era în biserică, moţăia într-una, iar când auzia suspinul unui pătimitoriu, râdea şi se îngrăşa de nenorocirea lui.

După masă nu ştia petrece timpul altfeliu, decât apucând şi rădicând de urechi pe un câine ce avea; de ce ţipa biata fiinţă mai tare, de aceea îl tirănia mai înfricoşat. Dacă se întâmpla să easă la călare nu mai departe, decât cale de un ceas, atunci calul lui trebuia să fie tot spume, şi îndată ce se da jos, se uita cu cea mai mare desfătare la ranele ce i le putu face cu pintenii. Pe carul lui trebuia să fie totdeauna de doaă ori atâta greutate, câtă la alţii, şi îndată ce stetea vitele în loc nemaiputând trage, atunci se da jos şi începea a îmblăti cu o despicătură, încât vecinii trebuia să’şi întoarcă feţele de milă. De aici vedeai la vitele lui tot pete pe spete, cât ai putea pune palma. Şi ce e mai mult, lui nu’i era ruşine de ceilalţi oameni, încât îţi venia să crezi, că el se desfătează când îşi poate tirăni sermanele vite.

Femeea lui din multele bătăi ajunsese a fi schilăvită, până când în septămâna cea din urmă, când era să easă la biserică cu pruncul ce’l născuse, căpătă lovitura cea de pe urmă. Atunci se întâmplase să peardă o cheie, care el neaflând’o, o apucă de păr din pat, şi târându’o până la uşă, acolo o puse cu grumazii pe prag şi apucă ferestreul cu care îi ameninţă’ că’i va tăia gâtul.

Când pedepsia pe pruncii săi, şi aceasta se întâmpla foarte des, atunci le lega mâinile la spate, îi acăţa de o grindă, şi îi bătea cu o fune întreită, până când îi apuca boala, care scoate spume la gură.

O slujitoare pe care o află tăind iarbă într-o grădină a sa, o bătu astfeliu, încât remase fără simţire şi abia prin isteţimea  doctorilor îşi mai putu veni ceva în fire.

Când băga de seamă că i se fură poamele din grădină şi întocmia neşte puşti, care se slobod de sine, şi se necăjia dimineaţa când vedea că nu se puşcă nime.

Ameninţarea lui cea de obşte era: aşteaptă numai că’mi vei cădea tu în mână, şi o să te taiu bucăţi de oală! De te’aşu putea prinde, că atunci ştiu că ţ’aşi învârti cuţitul în măruntaie’ţi.

Rudele îi spunea, că el n-o să aibă sfârşit bun, de cumva nu se va părăsi de tirăniile ce întreprinde. Dar ce le răspundea? Ce’mi pasă, odată tot trebuie să moriu, apoi mie una’mi este, de voi muri pe pat, sau în furci, la grădina corbilor.

Un astfeliu de om trebuie să fie avut o creştere deosebită, căci ori şi cât greşeşte natura, dând unuia o inimă mai vârtoasă decât stânca din munte, totuşi judecând după faptele acestui neom, e silit moralistul să recunoască, că o creştere bună e în stare a face şi din leu oie blândă.

Mult îmi bătuium capul, să aflu ceva daturi despre creşterea ce putu avea această feară sălbatică în tinereţele sale; în urmă dăduiu peste un bărbat, care îmblă deodată la şcoală cu acest Dionisie. Acela îmi spuse, că omul, despre care vorbim, avu un părinte, Dumnezeu să’l ierte – care era cunoscut de tiran şi de turburătoriu. Doi fii ce mai avuse afară de acesta, de groaya tătâne’său au fost siliţi să iea lumea în cap. Spuindu-mi el acestea, îl întrebaiu nu cumva ar şti să spuie pe larg chipul cu care trata tată’său pe Dionisie, încă în tinereţe.

El îmi respunse, că ştie, fiindcă fusese vecin cu el uşă de uşă. Îmi aduc aminte – zice el – că acest Dionisie, când era băiet mic, afla o mare desfătare a’şi face jucării cu pui de paseri. Tat’său, văzând că fiiul află atâta desfătare în paseri, îi aducea colea pe la Paşti cuiburi de paseri cu pui mici şi golani şi că el însuşi alfa o mare plăcere, când vedea, că fiiul său smulge penele din aripile paserilor, le taie picioarele, le taie aripile, le sângerează şi apoi le lasă să sboare. Îi aduna mai încolo câni şi pisice, pe care le chinuia şi le tirănia în vederea tatălui său, care îi lăuda curagiul şi inima cea de bărbat. Tat’său ţinea porumbi, iar puii după ce le întorcea aripile, îi dădea lui Dionisie să se joace cu ei. Când era să taie paseri pentru bucătărie, atunci era ştiut, că tată-său totdeauna chiema pe fiul său Dionisie, ca să vadă, cum se cruciază acelea până să moară. Dar într’adins le tăia gâtul rău, ca să le mai poată tortura; căci apoi le slobozia prin curte şi râdea pe moarte de împreună cu ffiul său, văzând cum fugea găinele strâmb, cădea, şi iar se scula.

Dacă a fost aşa treaba, gândeam în cugetul meu, apoi nu e mirare, dacă din Dionisie se alease un astfeliu de tiran. Dacă odată pruncul s’a demoralizat într-atâta, încât nu’i pasă de sberătul unui câine pe care încă îl doare, ca şi pe noi, ba încă află desfătare şi mulţămire în tânguirea  unei paseri, ce încă are viaţă, de care cu greu se desparte, atunci din unul ca acela cu vreme nu se poate alege alt ceva, decât un tiran, un omorâtoriu de vite şi mai în urmă şi de oameni. Să căutăm puţin în pregiur de noi, şi ne vom convinge.

George: I guess the director will appreciate the theatre of old Romanian from German with craft of torture til today, paralel to acting items suggested in  more than one space for visualisations.

Keith: Torturing history can outcome both theatre and language.

George: You know that as American or as a connoiseur of Ardelenians?

Keith:Both again.

George: I heard you, you wouldn’t enjoy a museum on Manta Roşie, in Iassy, in the house of hangman, with his remainings, toward the pogrom ground. This Dionisie – Thracian with tragoi – was pushed from child Christ love for birds. It can be a video, something, with orthograhy and diction of the cannibal.

Keith: Balkan.

Cocoana Stanca era de legea pravoslavnică şi doria ca zelul care ea îl avuse către această lege să treacă moştenire şi la fiii săi. Din nenorocirea ea credea, că acest scop frumos nu şi’l poate ajunge altfeliu, decât dacă va zugrăvi pe Dumnezeu înaintea copiilor săi ca pe un egoist, care urăşte pe toţi ceilalţi oameni carii nu sunt pravoslavnici, sau creştini după cum zicea ea.

Deci când voia a’i deprinde în credinţă, n’afla cu cale să zică, cum zise Hristos, că Dumnezeu este tatăl tuturor oamenilor, ci îl învăţa: că Dumnezeu este părinte numai al pravoslavnicilor şi că pe toţi cei de altă lege îi dă diavolului spre munca cea de veci.

La început băga de seamă spre cel mai mare al său năcaz, că pruncii ar arăta un feliu de împetrire, Maria, fetiţa ei cea mai mare i se împortivi odată zicând, că ea cunoaşte atâţa oameni cinstiţi între catolici, luterani, calvini, ba şi între evrei, carii locuiesc împregiurul nostru, cum se poate dar, ca aceşti oameni cinstiţi şi cu frica lui Dumnezeu, carii nu fac nimărui nici un rău, să fie osândiţi de către Dumnezeu la muncile de veci? Mumă-sa încă se sili a’i dovedi din deosebitele locuri ale sfintei scripturi, cumcă singură legea pravoslavnică este legea cea adevărată, şi că când ar vrea oamenii, ar putea fi toţi de această lege, prin urmare că n’ar avea cuvânt a se plânge înaintea lui Dumnezeu, pentru că i’a osândit, de vreme ce ei n’au vrut să se folosească de acea libertate (slobozenie).

Fiul ei Mihail avu într’o zi curaj a’i spune curat, că însuşi sfântul apostol Petru ar fi zis: „În ori ce popor, acela care se teme de Dumnezeu îşi face voia lui, îi este lui plăcut”, prin urmare, că Hristos în zioa judecăţii lumii nu va întreba de a fost cineva drept credincios, luteran, reformat, catolic, sârbu sau turc ş.a., ci de s-a purtat cu dragoste şi cu milostivire către aproapele său?

Pentru această obrăznicie a şi căpătat sărmanul băiat o palmă sănătoasă, carea folosi cel puţin într’atâta, încât nu-i mai veni în minte a supăra pe mumă-sa cu asemenea întrebări.

Ca să le poată păzi conştiinţa cu atât mai strins, se sili muma a le câştiga un învăţătoriu de casă. Mai întâi i se recomandă un bărbat deştept şi plăcut, care petrecuse doi ani întregi în o altă casă cu deprinderea pruncilor înaintându’i foarte bne  atât în cunoştinţe, cât şi în purtarea morală. Femeea se plecase în a’l priimi şi a’şi încrede copiii în grija şi manuducerea lui. Dar în sfârşit spre marea sa norocire află, că acela ar fi umblat la biserica catolicilor. Acum să o fie văzut cineva cum mulţămia lui Dumnezeu, că a scăpat’o de acea nenorocire, carea era să dea peste capetele copiilor săi.

În zioa următoare îşi tocmi pe D. Acsentie de învăţetoriu fiilor săi. Omul acesta e creştin bun, puţintel cam sălbatic în năravurile sale, în apucături timpit, de priceput încă nu pricepe prea mult, dar aceea nu strică nimic, căci cel puţin e pravoslavnic, prin urmare conştiinţa ei poate fi liniştită în privinţa mântuirei sufletelor copiilor săi. Cu toate că unii înnoitori se încercară a’i demonstra că mântuirea sufletului ar sta într-o pricepere bună şi într’o curăţenie a inimei, ea însă prin astfeliu de basne nu’şi eşi din cărarea sa şi remâne statornică pe lângă credinţa sa, carea îi spune că mântuirea sufletului stă numai în credinţa ei străveche.

Până acum a şi ajuns a se bucura de propăşirea ce fac pruncii săi în învăţarea credinţei; căci ei începură a urâ pe toţi carii nu sunt de religia sa, şi întâmplându-se în anul trecut ca să moară un străin, ce era tot de acel sânge, însă nu de aceeaşi mărturisire a credinţei, feciorul ei cel mai mare fu cel din tâi, care se opuse, ca străinul să nu se mormânteze prin preoţii de acolo, nici în ţintirimul lor, ca nu cumva să se muşte morţii între sine. Pentru această faptă îl şi binecuvântă Stanca, când era pe patul morţii arătându’şi mulţumirea ce o simte pentru apropierea acelui minut dorit, în care va vedea pe toţi cei de altă lege arzând în cazanul cel împlut cu foc şi cu pucioasă.

George: Through belief to the cannibalism of the dead.

Keith: A kind of saying. In fact, so many vampires and blood in movies.

George: In politics, as well.

Meşterul Pavel era curios peste toată închipuirea. El când ar fi avut a cere ceva de la Dumnezeu, negreşit că nu cerea alta, decât ca să’i stea în putinţă a şti ce se întâmplă peste zi în toate casele vecinilor săi. Dat fiind că nu ştiea pe ce cale ar fi a se câştiga aceasta, hotărî, ca să-şi facă din fiul său spion (iscoditor).

Gheorghie, aşa se chema acela, lua însărcinare de câte ori se întâmpla ca vreunul din vecinii săi să întreprindă  vreo călătorie – a se plimba pe dinaintea uşei vecinului în sus şi în jos, şi a fi cu luare aminte, cine intră şi cine ese de acolo în lipsa bărbatului. Dacă afla, că într’o casă aleargă servitoarea  în sus şi în jos, sau dacă luminările da o flacără mai mare, ori dacă vedea, că sunt trase perdelele şi e vorbă multă, atunci flacăra mai mare, atunci de loc trimitea pe Gheorghie, ca să afle ce s’a întâmplat acolo. De era zioa, atunci băietul avea voie a cere de acolo vreun lucru împrumutat, sau întreba după ceva; iară de era seara, atunci trebuia să asculte pe la ferestrii, sau dacă era cu putinţă, să intre înăuntru şi să se facă nevăzut printre oamenii acelei case.

Dintru început Gheorghie istorisi toate cu credinţă ce află şi ce văzu. Dar mai târziu luând în băgare de seamă că curiozitatea tată-său cu mult este mai mare, că despre un lucru îi pune câte zece întrebări: cum? ce feliu? Cine? Când? Unde? ş.a. şi că toată faţa lui se preface, când aude ceva rău despre oameni: aşa Gheorghie nevrând a perde această norocire din mână se întocmi în istoriile sale după gustul tatălui său.

De spunea, că cutare femeie priimi visită de la o vecină, în lipsa bărbatului său, atunci vedea că un ce asemenea nu-l mulţumeşte nici decât curiositatea, nezicând el altceva, decât: aşa, aşa! Spuindu’i însă, că la aceeaşi femeie ar fi intrat un bărbat străin, şi că ea cu acela ar fi râs ş’ar fi petrecut, atunci îl vedeai ascuţindu-şi urechile ca iepurii, ca şi când ar voi să’i tot spuie de acelea.

Nici însă îi era mai plăcut, decât când auzia, că cutare bărbat se ceartă cu femeea sa, sau că li s’ar fi întâmplat ceva neorânduială.

Ştim că băieţii au din fire o plecare de a se face altora plăcuţi! Deci Gheorghie văzând că înaintea tatălui său cu nimic se poate face mai plăcut, decât dacă va vorbi pe alţii de rău, aşa se sili din toate puterile a aduce la îndeplinire această artă mişăloasă, în care el în scurt timp făcu astfeliu de naintare, încât pe de o parte tatăl său primia raporturi despre toate trebile din casăle vecinilor săi, iar pe de alta n’a fost vecin sau vecină, care să poată scăpa cu faţă curată de către spionirea acestui baiet rău dedat.

Nefericitul întru atâta se dedă cu această crimă urâtă, încât nici acum la adânci bătrâneţe se poate despărţi de ea. Despre nime nu’l auzi vorbind de bine, la toată lumea se sileşte a’i afla scăderi şi viţiuri. Nu trece o septămână, în carea să nu dea el causă de ceartă la unul sau la altul din vecini; ce e drept, câteodată i se înfundă minciunele, îl trag la judecată, şi se întâmplă nu odată, de plăti sumuliţe frumoase drept pedeapsă pentru calomnie: clăvetire: nişte prieteni în zilele trecute preferind  calea cea mai scurtă, îl apucară şi-l bătură bine; dar cine ce învaţă, moartea’l desvaţă. El a fost şi remâne un clevetitoriu acum în vârstă de 30, cum era în cea de zece ani.

Pe nime nu-l vorbeşte mai mult de rău decât pe însuşi tatăl său. Acela după cuvintele lui, a fost un om ticălos, simplu şi prost.

De acestea auzind tatăl său, se zice – că s’ar fi plâns către nişte oameni zicând: aceea e resplata ostenelelor mele ce am pus pentru creşterea lui, că acum la bătrâneţe să mă vorbiască de rău, să mă clevetiască! N-a citit el din Sirax, că hoţul e blăstămat, însă clevetirorul de zece ori mai mult?

George: Spion-iscoadă, calomnie-cleveteală, simplu-prost in line with libertate-slobozie.

Keith: While stories remain with the original.

George: As for modelling answers of humorous loan.

Keith: Creştere is alone by the time being it’s ok.

George: Try Un resunet.

Cocoanei Mariţa i se născu o copiliţă, model de frumseţă şi de sănătate. O faţă rătundă şi plină, ochi vii, o coloare sănătoasă, un pept lat, boltit, o talie dreaptă ca făclia, acestea erau însuşirile, prin care se distingea de toate băieţelele ce era de plasa ei. Bărbatul Mariţei plin de foc şi sănătate, a cărui privire îţi da să pricepi că prin vinele lui cercuieşte încă sânge din timpul cavalerilor, nu se putea sătura de dragostea ce avea către acel îngerel, o săruta, o lua în braţe, îi cânta, săria cu ea prin casă, şi zicea adeseori, Eliso! tu încă o să faci onoare familiei mele.

Mariţei însă i se părea, că ar avea de a îndrepta multe la acea băieţică. Întâi nu-i plăcea faţa cea viie, rumenă şi plină, şi zicea des că băieţica ei nu semăna a fată de domn ci de ţăran. Dar dintru toate nu se putea împăca cu talia ei zicând, că ar fi prea grasă. Bărbatul se afla în post ostăşesc. Deci îndată ce îi sosia aceluia o demândare ca să meargă la regiment, cocoana se sili a ajuta ici colea, unde i se părea că buna natură a făcut vreo greşală cu băieta sa. Mainainte de toate îşi însemnă o corsetă bună, în care ar avea să’i îmble coconiţa în toate zilele aşezată şi strinsă pe trup de însuşi mânile mumă-sa.

Preafireşte, că nevinovata fiinţă trebuiea să se supuie, să rabde dimineaţa când i o punea, trebuiea să o sufere peste zi, măcar că numai ea ştiea, cum îi strângea măruntaiele, cum îi apăsa cruduţele costiţe, rădicându’i umerii oblu în sus. Lipsa resuflării aerului curat, lipsa apetitului, toate acestea le răbda copiliţa fără a clinti măcar , mai pe urmă se îmvoi şi cu aceea ce’i porunci mumă-sa, ca adecă să şi doarmă noaptea în astfeliu de ferecătură. E mumă-ta,

 Cugeta băieta în sine – ai datorie să o asculţi.

După câţiva ani cocoana Mariţa avu bucuria a vedea, că ea a schimbat toate în fetiţa sa, ce a făcut buna natură cu sminteală. Coloarea cea vie din faţă perise dând loc unei feţe, ce o îmbracă trupul, după ce se desparte de suflet; un umer mai rădicat decât celalalt, şi pe spinarea cea dreaptă ca lumina, acum se vede râdicându-se un deluţu ce’i zicem ghibu. Amăruntele acestea însă le ştiea ascunde Mariţa prin periniţe, căptuşeli, suliman ş.a., încât tot îi mai remânea câmp a se bucura în sine că a putut depărta din faţă’i roşaţa cea ţărănească şi talia cea necioplită.

Acum se reîntoarce şi boierul dela spediţia de resboiu în care fusese de atâta timp. Inima de tată ardea de dorinţa ce o avea spre a înbrăţişa pe unica sa fiie după atâta lipsire. Deci îndată ce se apropie de curtea sa, trecu călare pe sub poartă, unde-l întâmpină o fetiţă palidă ce semăna a schilavă.

Fetiţă, întrebă el cu nerăbdare, acasă este coconiţa Eloisa?

Eu sunt aceea; respunse fetiţa.

Tu, Eloisa? tu fata mea?

Domnia ta tatăl meu?

Aii îşi întinse fetiţa braţele şi boierul dându-se jos de pe cal o îmbrăţişă, plângând amândoi: fetiţa lacrămi de bucurie, iar boierul de supărare.

Unde este mama ta, întrebă ofiţerul turburat.

Nu e departe, respunse Eloisa – şi duse pe tatăl său în odaia mumei sale.

Aceasta, văzându’l, sări cu braţele deschise să-l îmbrăţişeză.

El însă se retrase cu o răceală zicând: ce naiba ai făcut cu Eloisa mea?

Când m’am dus, am lăsat’o frumoasă ca un înger, şi acum o aflu schiloadă!

Cocoana se desvinui în mii de chipuri; el însă n’ascultă nimic, ci ceru să-i dea ceva de mâncare.

Seara vorbi puţin, şi se culcă fiind ostenit de drum. Adoa zi dimineaţa porunci feciorului să’i înşale calul şi se reîntoarse la regiment, fără a’şi lua măcar remas bun de la cocoana pe care o lăsă încă dormind în pat, şi nici că se mai întoarse.

Lumea vorbi multe despre Eloisa şi despre slăbiciunile ei cele trupeşti. Ea auzind unele ca acestea se necăjia şi întorcându-se către mumă-sa zicea: acestea am să ţi mulţămesc Domnieitale mamă şi corsetei ce mi ai dat.

George: Endgroth.

Keith: Adaos follows.

G:Nu lua niciodată în băgare de seamă natura lor.

K: Ve presăra semninţe la multe rele.

G: Râde, când îi înfrunţi.

Se poate perde ascultarea pentru de-a pururea.

K: Necăjeşte-ţi copiii.

G: Nu da drept copiilor tăi.

K:Amărăşte pe pruncii tăi.

G. Fă-ţi copiii mincinoşi.

K: Fă-te judecătoriu.

G: Fă-ţi copiii preaîndresneţi.

Meşterul Silvestru îşi dăduse de zece săptămâni pe băieţaşul său Onisim la şcoală. Acum dar voia a’l cerceta ce a învăţat. Cum se miră însă, când văzu, că fiul său nu cunoaşete nici o literă, nu ştie cele zece porunci, nu ştie nici o rugăciune.

Bunule Doamne, ce şcoală ticăloasă e aceea! Dar ce ai învăţat fiule în şcoală, dacă tu nu cunoşti nici o literă?

Onisim: Am învăţat a auzi sonul literilor.

Tata: A auzi! ascultă nebunie de legat dela dascalul, la care eşti silit a’ţi da copiii!

Eu ştiu că omul vede literile, dar nu le aude:aici îmi vine să nebunesc. Aşa dar spune-mi cum auzi tu literile?

Onisim: În cuvântul : cap, audu pe a; în pept, audu pe e; în fir, audu pe i; în om audu pe o; în lup, audu pe u; ş.a.l.

Tata: Audu! măgărie oarbă! căci aceea o poate auzi şi un băiet de o jumătate de an, şi apoi ai trebuinţă să o înveţi în şcoală? O Dumnezeule! Ş-au perdut dascălii mintea, dacă vă învaţă pe voi astfeliu de nebunii! Spune’mi dar ce ai învăţat pe din afară?

Onisim: Pe din afară am o pele, în care sunt găurici mici ce se numesc pori, prin carii resuflă trupul, pe pelea capului sunt peri, la degetile mâinilor şi ale picioarelor cresc din pele unghii.

Tata: Taci, că’mi ajunge! Aşa dar aceea va să zică la voi a învăţa pe din afară! Tu trebuie dar să mergi la şcoală, pentru ca să ştii, că ai pele? Până când ai învăţat tu aceea poate că vei fi mâncat şi nuiele! Dascălii trebuie să fie toţi nebuni. Dar nici „Odată unul” nu l-ai învăţat pe din afară?

Onisim: „Odată unul” nu l-am învăţat.

Aşa dar ce ştii tu? Tu nu ştii nici număra?

Onisim: Ba foarte mult. Unul şi cu unul face doi. O jumătate este o parte din unul, când va fi împărţit în doă părţi. Unul e jumătate din doi, doi cu unul fac trei. Unul şi cu o jumătate din unul, e jumătate dreaptă din trei. Unul e a treia parte din trei. Trei mai puţin cu unul, face doi. Trei mai puţin cu unul  şi cu jumătate, face unul şi jumătate.

Tata: Ajunge. Ascultă fiul meu, spune tu dascalilor tăi, că eu nu voiu, ca tu să înveţi nebuniile acele. Tu să înveţi psalmii vecernii de rost, să înveţi catehisul, şi apoi acolo la urmă se află şi tabla cu: „odată unul”. De’mi ai fi învăţat tu până acum acestea, aici ţ’aş dat un zeceriu.

George: Our arrangement could be titled  „odată unul”, as for God.

Keith: Un răsunet.

G: Demândare ( demander) părintească.

K: Trecerea omului de la slobozenie la moral.

G: Creşterea face toate.

K: După multe izvoară.

G: Omul frumos.

K: În munţi e libertate.

G: De mult au protestat istoria.

K: Plăviţi ca mine.

G: I’ll write again but to you, Bulgarian, tranka-flianka, baba Stanka, optimi. Cincizecimi, prin bunăvoinţa domnului dr. Kopitar, duae lingue Italica et Valachica, dans la langue daco-romane, lingua rustica, non leguntur, octo/opt, sol/soare, cervuus/cerb.

K: Budai-Deleanu.

G: You did translate some of his verses .

K: Such as:

G: Innate feeling.

K: Eclairer une langue par une autre, avec Saussure.

G: Toujours ou jamais du roumain.

K: Again on Manta Roşie?

G: Better Latin mania.

http://georgeanca.blogspot.com.au/2016/11/icoana-cresterii-colocviile-de-marti.html