ANCA - UTOPII ÎN CĂMAŞA DE FORŢĂ

UTOPII ÎN CĂMAŞA DE FORŢĂ

numărul de aur al destinului – utopii în cămașa de forță – de ce a fost executat Ceaușescu -trădătorii Domnitorului Cuza

GEORGE  ANCA

NUMĂRUL DE AUR AL DESTINULUI

            Prin 1984-85, fractalii lui Otto Peitgen sau Ciprian Foiaş erau împărtăşiţi, în sala de periodice din cupola Politehnicii bucureştene, şi de custodele acesteia, psihologul Ioan Ciofu, promovat din fabrică, unde fusese trimis muncitoreşte pentru infracţiunea cu numele de meditaţie trascendentală. Parcă asemeni fotografului care, având gata de tipar un album cu Alpii şi primind o comandă să fotografieze Himalaia, nu a mai semnat niciodată acel prim album, psihologul, pedepsit de Ceauşeşti şi gonit din laborator, a pornit şi nu s-a mai oprit până în ziua de azi în/din ascensiunea numărului de aur.

            De 25 de ani, viaţa i s-a metamorfozat în aurul numărătorii de sine şi de alţii, publicând Numărul de aur – matrice a devenirii? (1994, ediţie revizuită şi adăugită în 1997), iar de curând, Ordine şi destin, vol I, (2007, pus în circulaţie în 2008, cu mici şanse de a se face vizibil, chiar dacă autorul a fost nominalizat pentru Kyoto prize ca recunoaştere a teoriei sale asupra numărului se aur, inclusiv în influenţarea destinul uman). Savantul abia dacă şi-a permis, în răstimp, haiku-uri şi câtva povestiri, ca pentru a avea de unde să-şi aleagă motto-uri la diversele capitole survenite în căutarea sa ascensională. A nu ne îndoi că altcineva decât numărul de aur l-a sfătuit la aşa ceva, între Alpii realităţii mundane şi Himalaia destinelor omeneşti, nou Euclid între medie şi extremă raţie

            Ca şi cum n-ar fi fost de ajuns a pierde ...cibernetica-diabetica/Odobleja-Paulescu, nu ne lasă vicleanul să nu luăm seama şi la Sisif-Ciofu în cheie românească, vreo sinucidere indusă de acum globalist, frate. Măcar colegul de pedeapsă, cu opt ani mai tânăr, Ion Mânzat, în a sa monumentală Istoria universală a psihologiei, l-a listat pe Ioan Ciofu printre maeştrii săi. Dă, doamne, Freud, Young.

            Tragismul, în fine carpato-danubian, se ascunde în matematică. Supercontrolul constantei (încă Phi de la Phidias şi mai ales T/tau de la Tomi, tăietură, secţiune, ba chiar Tomisul unde Medeea şi-a tăiat-număr-aurit fratele, tot pe la noi, fraţilor) duce la o teorie cosmologică nu nesprijinită şi pe cele 6 numere cosmice ale lui Martin Rees.

            Embrionul fiind în grija numărului de aur personal, perioada intramaternă se revarsă spre lume, spre omenire direct într-o intoducere la geometria pasiunii – dragoste la prima vedere şi cupluri anteprogramate, relaţii sentimental-culturală (Mihai Eminescu /Veronica Micle), sentimental-savantă (Mircea Eliade/Ioan Petru Culianu), sentimental-istorică (Adolf Hitler/Eva Braun). La concordanţele, vrejul matematic părinţi-copii-generaţii - un studiu de caz pe Coroana Britanică. Uniţi prin moarte, vide suicid în grup, accident mortal în grup. Violenţă, defulare, crimă organizată (victimele şi perechea lor, asasinii – e.g. J.F. Kennedy/Lee Oswald, Abraham Lincoln/John Booth). Utopii în cămaşa de forţă (vitrina totalitarismului exemplar, de la Stalin la Ceauşescu/Elena). În fine, Cosmonautica – oameni şi fapte (K. E. Ţiolkovski şi Herman Oberth, Serghei Koroliov şi Wernher Braun). Cam acesta e sumarul primului volum, de roman cu personajele tăiate numerologic în gradarea destul de sezanţională, dincolo de sobrietatea demonstrativă.

            Avem în faţă şi sumarul volumului al doilea, în curs de apariţie: mesaje paranormale, ipostaze dihotomice ale timpului trăit (timp vertical, timp orizontal), repetarea cu adevărat a istoriei, conexiunea ideală, presiunea numerologică, încercarea de a explica  (conceptul de destin, cosmosul întruchipare a legilor matematice, univers vibratoriu, ordine numerologică etc.) Ca pentru a ne conştientiza aur.

            Începem lectura. Capitolul introductiv, la rece, despre cum, în carte, “se intenţionează închiderea în linii mari, a cercului de realităţi în care numărul de aur (NA) monitorizează expresia lor cantitativă”. Pasiunea lecturii îl va caracteriza în primul rând pe autor, încredinţând noutăţi cumva absolute, pasibile de dueluri cu matematicieni, astrofizicieni, confraţi psihologi... Ei şi? Am citit, pe măsură ce se întruchipau, capitol de capitol, chiar la rece, dar în taină proiectând speranţa şi chiar simţământul, crezământul nu chiar numai pe cuvânt, de a fi martor la iureşul tumultuos, sacrificial, al creării unei teorii noi, peste aridităţi de calcul şi oferte de funcţii (pe ales? număr total, concordanţa perfectă cu înălţimea Evei, materia întunecată, fractalii informaţionali, zero taiat de unu dând phi...). Şi capitolele se derulează în lumea numărului de aur, smulsă autoral, prin calcul şi anume magnetism suprapsihologic, din magma realului cotidian, represiv.

            Eliberarea prin numărul de aur, la Ioan Ciofu, ambiţionează matematic reformularea destinului, a destinelor-acţiune, cât să seducă secund cititorul nespecializat (încă odată, pura specializare în ordonarea destinului prin numărul de aur fiind a teoreticianului Ioan Ciofu, atent primordial la “număr”, apoi, cu noi, la “aur”). Plăcerea sau suferinţa ocultă, în linie cu feminismul sau  miracolele de tarot şi ghicitură, nu-şi află jupânul în Ciofu, chiar dacă ne ţine în cercul Sitei, anume pentru a ieşi din el, sub mărul Evei.

            Scriem aici nu o recenzie (intenţionând o prerecenzie la naţionalişti interbelici, pe care i-am şi tradus în engleză, apud o crestomaţie-doctorat, întrebare: cine va comanda, oare, traducerea acestei teorii apărute sub egida Academiei Internaţionale Mihai Eminescu? Nimeni?), mai mult o bonjureală către contesa concurentă, ştie autorul (să-i recomande Rusoaica ori Maytreyi?), o răutate de răcorire delegată faţă de nedreptatea tuturor contra fiecăruia, când domnul Ciofu şi trage la infinit spre limanul tot altui pseudonim al dumnezeirii, că n-o fi numărul de aur aşa negru. Cât ne (mai) poate iubi!

            Anexele i-au luat anii, povestirile ne cuceresc pe noi, cât că le ştiusem şi nu le crezusem.

            Anexa 8

            A. Date civile şi de analiză a NA pentru cuplul Mihai Eminescu/Veronica Micle

            Mihai Eminescu

            Prima variantă a datei de naştere: 20.12.1849 – 15.6.1889.

                        “viaţa socială = 14422 de zile NAp1 = 86,899122...

                        “viaţa biologică” = 14688                NAp2 = 87,696846...

            A doua variantă a datei de naştere (cea oficială): 15.1.1850 – 15.6.1889

                        “viaţa socială” = 14396 de zile           NAp1 = 86,820756...

                        “viaţa biologică” = 14662                 NAp2 = 87,619193...

            Veronica Micle: 22.4.1850 – 4.8.1889

                        “viaţa socială” = 14349 de zile.         NAp1 = 86,820756...

                        “viaţa biologică” = 14615.                 NAp2 = 87,478646...

            Alte date despre cuplu:

            Primele versuri publicate de Eminescu (nu considerăm poezia de circumstanţă apărută anterior, cu ocazia morţii lui Aron Pumnul, în Bucovina): 25 februarie/9 martie 1866, în revista “Familia” care apărea la Pesta, ulterior la Oradea.

            Prima îmbrăţişare a cuplului: 4/16.8.1879.

            Prima noapte de dragoste a cuplului: 7/19.9.1879 (p. 347)

            Povestirile cu final aşteptat aduc tenace noutatea teoriei nu fără încrâncenare de cod, grijuliu explicitată din capul locului şi caz de caz, întâmplare de întâmplare (neîntâmplătoare, cum repeta Victor Săhleanu, căruia îi este dedicată cartea), pe intenţia tacită a unei epopei-haiku a numărului de aur: “O ordine numerică atât de extinsă, de insistent prezentă în structuri, evenimente, procese etc. ce nu lasă neinclus nici un aspect al realităţii care se încadrează în tot ceea ce, ca regulă, normă, legitate este necesar dezvoltării în ansamblu, lasă câmp deschis apariţiilor cantitative ale “întâmplătorului” care, până la urmă, trebuie inclus şi el în acest ansamblu. În atare condiţii, întrebarea care se pune este dacă şi întâmplătorul (considerat acauzal în lipsa unei aparenţe a acesteia legată de subiectul observat) ar fi monitorizat de constantă, sau formula dezvoltării îl face anume “scăpat” în răstimpuri – ca o utilitate a procesului privit în ansamblu şi pe termen lung – din moment ce, în reluare, constanta îşi impune, totuşi, ordinea sa (p. 93).

            Sub tot alt pesudonim al dumnezeirii – nu e numărul de aur aşa negru – iraţionala constantă se versifică din adâncime:

                        Stă cuibărit

                        lângă pulsul ce bate

                        *

                        Drumuri sfârşite-n urne

                        şi regăsite-n cale

                        de nepoţi

                        la joacă

                        *

                        cruzi vîrcolaci de lapte

                        hălăduind prin noapte

                        *

                        Lanţul începe

                        cu prima verigă,

                        iar veriga

                        cu ideea înlănţuirii.

                        De aceea

                        lanţul se sfârşeşte

                        prin a sufoca ideea

Mai mult aici: --------------------------------------------------------------------------------

http://georgeanca.blogspot.com.au/2018/02/utopii-in-camasa-de-forta.html

DE  CE  A  FOST  EXECUTAT  CEAUȘESCU

( i n t e r n e t )

 Ceauşescu garantase împrumuturile contractate de la FMI cu aurul Apusenilor! Ceea ce ştim, e că la Roşia Montană se află zăcăminte foarte importante de arseniu, galiu, germaniu, molibden, titan, vanadium şi mai ales WOLFRAM, toate având aplicaţii militare şi industriale strategice. Wolframul, metalul  cu punct de topire extrem de înalt, este folosit în industria aero-spaţială, dar şi în ogivele nucleare. Wolframul se găseşte doar  în două locuri pe planetă: În Afganistan şi în România, în Munţii Apuseni. 

În 1982, România atingea vârful de plată al datoriei de 11 miliarde USD către FMI şi avea nevoie de lichidităţi pentru a nu intra în incapacitate de plată. Conform contractului semnat cu FMI, incapacitatea de plată presupunea cedarea aurului din Apuseni, cu care România garantase împrumuturile.

Institutul de Prospecţiuni şi Foraje „Geofizica” aduce la cunoştinţa lui Ceauşescu  că în Apuseni, pe lângă aur se află şi alte comori extrem de importante. Aflând acestea, Ceauşescu ia o decizie care uimeşte Planeta. În loc să permită FMI-ului începerea exploatării din Apuseni şi de la Roşia Montană, Ceauşescu plăteşte până în 1985 întreg debitul de 11 miliarde USD. Eforturile întregii ţări au fost imense. Majoritatea produselor alimentare luau calea exportului,  energia electrică era direcţionată 99% spre producţia industrială, limitând astfel în multe cazuri accesul populaţiei la iluminatul casnic.

Efortul imens făcut de popor în acele vremuri viza indirect salvarea zăcămintelor din Munţii Apuseni, zăcaminte girate ca de altfel şi astăzi FMI-ului. Plătirea datoriilor înainte de termen a înfuriat rău FMI-ul astfel că am fost penalizaţi aspru prin aproape triplarea dobânzii de drept. Exact precum un cămătar fără scrupule FMI-ul a mai luat un rând de piele de pe noi, dându-ne un nou termen pentru luna martie 1989.

Noul termen de 4 ani a fost din nou devansat de Ceauşescu, care cu ajutorul sacrificiilor imense făcute de popor reuşeşte să strângă suma totală care ne elibera de absolut orice datorie cu un an mai devreme! Din 1988 Romania nu mai avea datorii şi nu doar din martie 1989 cum unii trădători încearcă să modifice adevărul, pentru a ascunde de fapt cele peste 18 miliarde avute în plus la momentul atacării României, miliarde a căror urmă e îngropată deocamdată în filele dosarului BANCOREX.

România era o maşină de făcut bani, de făcut valută forte  şi nicidecum un morman de fier vechi cum a afirmat agentul străin Petre Roman. Cele 18 miliarde avute în plus se constituiau din lichidități bancare sub formă de rezerve valutare, creanţe şi sume aflate în curs de achitare ca urmare a exporturilor efectuate. De ciudă că România nu mai are datorii n-i s-a retras de îndată de către S.U.A. şi Clauza Naţiunii celei mai Favorizate.

Plusul imens de 18 miliarde U.S.D. a început să producă modernizări în industrie. UM Cugir spre exemplu a fost dotată cu strunguri noi-nouţe suedeze, strunguri dotate cu CNC ( comandă numerică computerizată). Inginerii de atunci au amânat schimbarea liniilor tehnologice pe diverse motive, iar după lovitura de stat din dec 1989  strungurile moderne, utilajele noi destinate retehnologizării,  au rămas la comandă tot în magazii. Nu numai la UM Cugir ci în întreaga țară s-a dat stop punerii în funcțiune a utilajelor noi, deja achiziţionate. Industria românească trebuia oprită. Utilajele noi, strunguri, freze, etc au ajuns  la fier vechi conform directivei date de străinul Petre Roman, actualmente parlamentar PNL.

Fără a avea datorii majore , Ceauşescu pune la cale un plan de exploatare al Apusenilor încă din 1985. FMI-ul înnebuneşte de-a dreptul, Soros la fel. Planul cu bătaie lungă a lui Ceauşescu le dă insomnii și palpitații deoarece până în 2040 urmau să se exploateze intensiv zăcămintele de aur, argint şi metale rare, ce urmau să aducă României un profit evaluat în 2013 la nu mai puţin de 400-500 miliarde de euro !!! Profit!!! Deja se întrecea orice măsură.

România nu mai avea nevoie de nimic din afară,  îşi acoperea singură necesarul intern, exporta masiv, şi punea la cale  împreună cu China, Iranul şi Libia,  o replică a FMI, prin BANCOREX. Pentru aceasta Ceauşescu  trebuia condamnat la moarte prin împşcare şi România condamnată la jaf şi sărăcie! Care dintre dumneavoastră n-aţi strânge cureaua şi nu aţi agonisi bănuţ cu bănuţ timp de 8 ani pentru ca apoi să trăiţi 1000 de ani voi şi neamul vostru în bogăţie şi prosperitate?

Mai mult decât atât imaginaţi-vă ce sume s-au pus în joc de FMI, Soros sau alţii lezaţi de independenţa noastră financiară pentru a se cumpăra geologi (Gelu Voican Voiculescu a fost geolog la Roşia Montană până la revoluţie), bancheri ( Mugur Isărescu a fost economist la Institutul Bancar Mondial), economişti ( Stolojan si Văcăroiu au fost colegi la Institutul National de Planificare Economică) dar nu în ultim rând ingineri care să amâne retehnologizarea, merceologi care sa deturneze fluxul de aprovizionare cu alimente, …?

Aici a greşit Nicolae Ceauşescu DEOARECE trădarea a venit de lângă el.  Dar asta-i altă poveste la care n-am cum să nu revin atâta timp cât sunt în viaţă. Am văzut cu ochii mei scena teroristului prezentat la TVR1 pe data de 23 dec 1989 , scenă care a scăpat de controlul regiei şi care din neatenţia cameramanului la surprins în continuare  pe ofiţerul care cică l-ar fi prins pe aşa zisul terorist cum îl felicita pe acesta!!!!!!!!!! „BRAVO MĂI, hai că te-ai descurcat bine“, au fost cuvintele de laudă ce au sincronizat surâsul şmecheresc al acelui actor nenorocit!

                                  

Tradatorii Domnitorului CUZA

19 ian,2018 – Ziua.ro – Stelian Neagoe

Alexandru Ioan Cuza a intrat în istoria României ca domnitorul care a pus bazele statului român modern – însă stilul său autoritar a dus la neînţelegeri aprige cu clasa politică românească.

După şapte ani de domnie, Alexandru Ioan Cuza a căzut victima “Monstruoasei Coaliţii” a liberalilor şi conservatorilor. Mai mulţi militari care îi juraseră credinţă domnitorului şi-au călcat cuvântul şi au participat la acţiunea de detronare. Însă mai înainte de această ultimă trădare, Alexandru Ioan Cuza fusese trădat în repetate rânduri de omul său de încredere, Dimitrie A. Sturdza – care avea să ajungă prim-ministru.

Trădarea coloneilor

Consideraţii potrivite şi pentru lovitura de palat din 11/23 februarie 1866, prin care domnitorul Al.I.Cuza a fost obligat să abdice, deschizându-se calea aducerii pe tronul ţării a unui domn străin, în persoana lui Carol de Hohenzollern – Sigmaringen. Lucru mai puţin obişnuit şi cunoscut, unul dintre principalii participanţi la conspiraţie, colonelul N. Haralambie a trădat nu pentru foloase materiale sau de altă natură, ci pentru a obţine graţiile unei frumoase femei, aparţinătoare unei familii liberale, misterioasa doamnă C.

O samă de naturi criminale

La 14 ani de la producerea evenimentului, gazetarul Mihai Eminescu, în spiritu-i caracteristic, scria în presa vremii că respectiva conspiraţie „n-ar fi izbutit nicicând dacă o seamă de naturi criminale, care spre ruşinea ţării şi a oştirii, făceau parte din puterea armată, n-ar fi ridicat cu laşitate mâna lor nelegiuită contra Domnului ţării”.

A fost vorba, printre alţii, de maiorul Dimitrie Leca, şeful gărzii palatului domnesc şi de colonelul Nicolae Haralambie, comandantul artileriei. Lista întocmită de Nicolae Iorga mai cuprindea pe coloneii: D.Creţulescu, Berindei, I.Călinescu, Gheorghiu, căpitanii: Mălinescu, Lipoianu, Handoca, Costiescu, Camdiano-Popescu, Constantin Pilat.

Fiecare dintre aceştia fuseseră atraşi de gruparea liberală condusă de Ion C. Brătianu şi C.A. Rosetti, formată în jurul „Societăţii Progesului” şi au primit, pentru ajutorul dat loviturii de palat răsplată pe măsură.

Ion. C. Bratianu

Într-adevăr, pentru continuarea programului stabilit prin Convenţia de la Paris din 1858 de marile puteri şi speculând nemulţumirile tot mai mari, generate de guvernarea „camarilei domneşti”, în iunie 1865, 8 importanţi lideri politici (Gr. Brâncoveanu, I.C. Brătianu, C. Brăiloiu, D. Ghica, I. Ghica, C.A. Rosetti, Gh. Ştirbey, A. Panu) semnează actul secret de constituire a ceea ce avea să se denumească de unii „monstruoasa coaliţie”.

În esenţă semnatarii se legau, sub cuvânt de onoare, să aducă, în caz de vacanţă a tronului, un principe străin dintr-una din familiile domnitoare din Occident, aşa cum se stabilise iniţial, prin alegerile din 1857, decizia Divanurilor ad-hoc din 1858 şi Adunarea de la Iaşi din 5 ianuarie 1859.

Evenimentele sunt îndeobşte cunoscute: la 11 februarie 1866, ora 4:00 dimineaţa, după o noapte nedormită, pierdută la jocul de cărţi şi de dragoste cu Maria Obrenovici, Cuza este trezit din somn de ofiţerul de gardă, urmat de 3 căpitani şi câţiva civili şi obligat să semneze actul de abdicare: „Noi, Alexandru Ioan Cuza, conform dorinţei naţiunii întregi şi a angajamentului ce am luat la suirea mea pe tron, depun astăzi, 11/23 februarie 1866, cârma Guvernului în mâinile unei Locotenenţe Domneşti şi a unui Minister ales de popor”.

 

C.A. Rosetti Ce n-au putut politicienii, a făcut femeia

La 1866, la numai 31 de ani colonelul Nicolae Haralambie era comandantul regimentului de artilerie al garnizoanei Bucureşti. Fusese avansat în grad şi numit în funcţie de Domnitorul Al.I.Cuza, care manifesta mare simpatie pentru el, ca un om provenit dintr-o familie de oameni simpli, considerat a fi de caracter şi care a promovat în carieră prin merite personale şi capacitate profesională.

Cu o săptămână înainte de noaptea fatidică de 11 februarie Cuza văzându-l pe Haralambie că e trist, abătut l-a întrebat care este motivul; i-a răspunsul polcovnicului că lipsa banilor, care îl face să nu-şi poată nici scoate hainele cele noi de la croitor, galant, Domnitorul bătăndu-l pe umăr şi râzând ia oferit banii necesari.

Este astfel lesne de înţeles de ce atunci când conjuraţii i-au propus să intre în complot, Haralambie a respins cu energie propunerea, conştiinţa datoriei ostăşeşti şi a recunoştinţei umane împiedicându-l de la orice compromis. Dar implicarea comandantului artileriei în răsturnarea lui Cuza era absolut necesară, lăsarea lui la o parte şi posibila ripostă a militarilor săi putând zădărnici acţiunea.

Faţă de această situaţie, aparent fără ieşire, complotiştii au recurs la o altă strategemă, bazată pe exploatarea slăbiciunilor omeneşti, invocată adesea în istorie. S-a aflat că N.Haralambie avea o puternică pasiune pentru o doamnă din aristocraţia bucureşteană, aparţinătoare însă a unei familii de orientare politică liberală.

C. Bacalcaşa o numeşte enigmatic doamna C. Ea fu însărcinată ca, apelând la farmecele şi abuzând de pasiunea amoroasă a colonelului să-l determine pe acesta să iasă din pasivitate şi să treacă de partea „monstruoasei coaliţii”. Aşa că, ceea ce nu au putut face oamenii politici, a făcut misterioasa C. şi astfel comandantul artileriei a intrat în conspiraţie. Aşadar, dragostea a învins orice conştiinţă a datoriei şi recunoştinţei! Şi aceasta în condiţiile în care Domnitorul continua să creadă în loialitatea şi recunoştinţa comandantului său!

Colonelul Nicolae Haralambie

Într-adevăr, în ajunul loviturii de stat, o scrisoare anonimă sau o anumită persoană – unii au pretins că a fost vorba de N.T.Orăşanu, redactorul ziarului „Ghimpele” ar fi anunţat pe Cuza-Vodă cum că N.Haralambie a intrat în conspiraţie şi va trăda. Acesta ar fi primit cu dispreţ denunţul şi ar fi răspuns: „Colonelul N.Haralambie trădător?…asta nu se poate!”

Cu aşa încredere în oamenii săi Al.I.Cuza s-a limitat ca pentru noaptea de 10/11 februarie să ceară chiar trădătorilor să “se îndoiască“ santinelele la toate posturile.

Mărturia Elenei Doamna

Într-un interviu publicat cu câteva luni înainte de deces, survenit la 2 aprilie 1909, Doamna Elena Cuza descria un alt moment semnificativ al acestei trădări: „Era în seara de 10 februarie pe la orele 7, când treceam la masă împreună cu Cuza. Vedem un băiat de prăvălie care, nu ştim prin ce minune, pătrunsese în palat, că se apropie de noi şi spune că la noapte mii de oameni au să năvălească cu armele în palat. Cuza reţinu băiatul şi trimise între alţii şi după colonelul Haralambie, la care bărbatul meu ţinea foarte mult şi care avea comanda trupelor din garnizoana Capitalei.

Elena Cuza

Stăteam în sala de mâncare când a venit Haralambie.

– Auzi, măi Haralambie, ce se vorbeşte, îi spune Vodă cu aer de plictiseală. Se pregăteşte pentru la noapte revoluţie mare şi tu nu ştii nimic.

– Nu ştiu, Măria Ta, răspunse flegmatic Haralambie.

– Ba încă au să năvălească în palat în timpul nopţii, adăugai eu, sculându-mă de la masă.

– Nu crede, mărită doamnă, zise el. Poporul Capitalei are admiraţie pentru Măria Voastră, iar Domnitorul poate conta pe armata sa, legată prin jurământ. Şi, apoi, ca să ajungă cineva la Măriile Voastre, doar va trebui să treacă mai întâi peste corpul meu.

Trecurăm din sala de mâncare în biroul de lucru. Cuza rugă atunci pe Haralambie ca, pentru orice eventualiatate, să îndoiască garda în acea noapte la Palat”.

După această discuţie, ieşind de la Palat, Haralambie a fugit la unul dintre şefii conspiraţiei, cerându-i să se procedeze de urgenţă şi chiar în acea noapte, întrucât Cuza devenise suspicios şi putea să le de-a peste cap planurile.

Teza trădării acestuia din motive sentimentale este confirmată şi de fosta primă-Doamnă a ţării: „Mulţi din conjuraţi au regretat mai apoi fapta lor. Şi colonelul Haralambie a fost unul din aceia care s-au căit foarte mult, căci în actul său a fost convins de o femeie pentru care el avea o mare pasiune”, arăta ea în interviul mai sus-citat.

Aşa se făcea că în noaptea fatidică tunurile colonelului Haralambie, orbit de patimi pentru femeia iubită, având roţile înfăşurate în paie, treceau fără zgomot pe Podul Mogoşoaia (Calea Victorii) şi împresurau Palatul princiar, pregătire ca, la nevoie, să tragă.

Preţurile trădării

Imediat după abdicarea forţată a lui Cuza, colonelul a fost numit, alături de generalul N.Golescu şi Lascăr Catargiu în Locotenţa Domnească, organism menit să exercite interimar funcţia de şef al statului până la 30 aprilie 1866, când a fost ales drept nou domnitor Carol de Hohenzollern – Sigmaringen. Refuzând revenirea asupra actului de abdicare şi solicitând numai să i se permită părăsirea ţării spre a găsi „ospitalitatea unei străinătăţi oarecare”, Domnitorul Unirii avea să-i trimită colonelului N.Haralambie o scrisoare în care scria, printre altele: „Dta ştii că pricipiul proclamat de Corpurile Statului a fost şi rămâne scopul meu; căci, după a lor părere, numai un prinţ străin poate asigura viitorul României; cred inutil să adaug că, dacă, în calitate de Domnitor al României, am lucrat totdeauna pentru realizarea acestei dorinţi, tot aşa, ca prinţ român, nu voi lipsi un moment să fac, în acest sens, tot ce va atârna de mine…Trăiască România!”.

După ce principele Carol de Hohenzollern-Sigmaringen a intrat în ţară şi a preluat tronul principatului, la 10 mai 1866, tot lui i s-a făcut cinstea să citească în Adunarea Deputaţilor jurământul noului Domnitor: „Jur a fi credincios legilor ţării, a păzi religiunea României, precum şi integritatea ei şi a domniei ca Domn Constituţional”.

… Câteva zile după eveniment, 103 ofiţeri, în frunte cu generalii Em. Florescu şi Manu, au adresat noului domnitor o cerere de protest contra acelora care pătaseră onoarea armatei prin încălcarea jurământului de credinţă. Se cerea principelui să se facă cercetări şi să se afle cine sunt aceia care s-au făcut vinovaţi de trădarea din noaptea de la 10-11 februarie 1866. Lucru pe care, evident, Carol nu l-a făcut niciodată.

Haralambie a devenit apoi ministru de război (6 august 1866 – 8 februarie 1867), după care, poate şi în urma remuşcărilor a demisionat din armată. Rechemat în activitate cu ocazia războiului de independenţă (1877 – 1878), este avansat la gradul de general de brigadă şi se distinge în calitate de comandant al corpului de vest la atacul Smârdanului. După această nouă împlinire se retrage definitiv în viaţa privată, poate sub povara aceluiaşi sentiment de vinovăţie.

Dacă răsplata politică a fost generoasă, se pare că în plan amoros a rămas efemeră. După ce l-a ademenit în conspiraţie, misterioasa doamnă C., l-a părăsit pentru totdeauna.

… Generalul Haralambie a murit în aprilie 1908 şi la înmormântarea sa din cimitirul Bellu au vorbit: generalul Coandă, din partea armatei, Dimitrie A.Sturza, din partea guvernului şi Costescu Comăneanu, vicepreşedinte al Senatului. În discurile rostite cu acest prilej funebru, faptele de om politic şi distins militar au rămas în penumbră; cum ne precizează C. Bacalbaşa, cu această ocazie „a fost apărat de acuzaţia ce i s-a adus cum că şi-a călcat jurământul militar şi a contribuit la detronarea lui Cuza”, din pasiune pentru o frumoasă liberală.

Dimitrie A. Sturdza Trădările omului său de încredere, Dimitrie A. Sturdza

Prima tradare In 1909, sotia domnitorului, Elena Cuza, implinea 83 de ani. Cum se implinea jumatate de secol de la Unirea Principatelor, sotia domnitorului a fost vizitata de Vespasian Pella, care a consemnat amintirile doamnei referitoare la tradatorul Dimitrie A. Sturdza: “Maria Sa Cuza avea de secretar al sau pe Mitita Sturdza, var primar cu mine, caci mama mea era sora buna cu tatal lui Sturdza. Prin 1863, Cuza, rugat de mine, permite revolutionarilor poloni sa treaca prin tara arme si munitii pentru o mare revolutie ce o preparau polonii. Mitita Sturdza afla acest secret si gaseste cu cale sa-l divulge dupa cum mai facuse si alte acte de asemenea masura.

Si atunci sotul meu, intr-un moment de mare indignare l-a luat de gulerul hainei si l-a azvarlit pe scarile palatului… De atunci a incetat de a mai fi secretarul Domnitorului… dar tot de atunci s-a nascut si acea ura neimpacata pe care i-a purtat-o lui Cuza voda si dupa moarte.

De aceea, la detronare, varul meu Mitita Sturdza a avut rolul sau in conspiratiune si din tot ce l-a preocupat mai mult au fost corespondenta si actele Domnitorului Cuza, pe care in noaptea detronarii s-a grabit sa i le sustraga. Desigur ca in cutiile biroului lui Sturdza pe care s-a telegrafiat acum de la Paris ca sa i le sigileze, se vor fi gasind si o parte din actele barbatului meu”.

A doua tradare Subiectul detronarii lui Alexandru Ioan Cuza a ramas unul fierbinte pana in secolul al XX-lea – in mare parte si datorita faptului ca tradatorul D.A. Sturdza era inca activ in viata politica a Romaniei. Astfel, in anul 1903 ziarul bucurestean “Tara” publica un articol sub titlul “Tradarea lui Sturdza fata de Cuza”, din care redam principalele pasaje in randurile urmatoare. “Imparatul Napoleon al III-lea avea o simpatie deosebita pentru Cuza, de cand cu lagarul de la Furceni (Prahova) si gandindu-se cum ar putea sa-l mareasca in fata romanilor ii trimite o scrisoare printr-un curier special, in care ii scrie: <<Strange oricata armata ai si concentreaz-o in cateva puncte pe malul Dunarii, apoi proclama independenta tarii, caci eu voi sili pe Turcia sa primeasca pe aceasta ca fapt implinit>>. Bucuros de o asemenea veste, Domnitorul a avut funesta ideea de a o comunica si secretarului sau particular de atunci, nimeni altul decat Dimitrie A. Sturdza. Acesta, in intelegere cu Ion Ghica, fostul Bey de Samos, s-a grabit sa instiinteze consulii englez, austriac si prusian de uluitoarea tentativa napoleoniana.

Pe data a fost alarmata presa occidentala, spre penibila impresie a imparatului Frantei. Drept urmare telegrama laconica a lui Napoleon al III-lea catre Cuza voda: <<O tara care are asemenea tradatori nu merita independenta>>. Telegrama era insotita de extrase din presa engleza ce publicase textul scrisorii lui Napoleon catre Cuza.

Indignarea lui Cuza voda n-a mai avut margini, a asteptat cu nerabdare sosirea necredinciosului secretar particular de la palat si intampinandu-l in capatul de sus al scarilor din interiorul edificiului domnesc iesean din strada Lapusneanu i-a aplicat corectia meritata: <<Miselule, ceea ce publica ziarele engleze, le-au cunoscut Napoleon, eu si cu tine: cine este tradatorul intre noi?>> si fara sa mai astepte un raspuns il palmui pe Dimitrie A. Sturdza, dandu-i un picior in spate care il facu sa se rostogoleasca pe scara palatului.

Dupa ce furia ii trecu, Cuza voda isi dete seama ce trebuia sa faca si trimise sa prinda si sa aresteze pe D. A. Sturdza. Insa in zadar il cautara prin toate partile caci tradatorul intelesese situatia sa critica, fugise la Giurgiu si de acolo trecu Dunarea in Turcia pe care o servise in detrimentul patriei si natiunii romane”.

Hotul de documente Tot ziarul “Tara” publica, tot in 1903 o alta investigatie referitoare la relatia Sturdza – Cuza; de data aceasta fiind vorba de documentele sustrase de catre fostul secretar: “Este stabilit astazi ca domnul D. A. Sturdza e acela care a sustras documentele ramase in palat in urma abdicarii domnului Cuza. Ramane de stabilit in ce conditii D. A. Sturdza a sustras aceste documente ale fostului sau protector si ce a voit sa faca cu ele. Dupa cercetari minutioase si ajutati si de intamplare, am reusit sa dam peste sentinela postata in cabinetul unde se aflau aceste hartii pretioase in ziua cand au fost sustrase de catre Sturdza”.

Martorul principal in 1903 era un soldat din garda civila care a fost prezent la evenimente: “Paream foarte mirat de ce m-a postat sa pazesc acea incapere, cand capitanul meu vazandu-mi nedumerirea imi zise: <<Te-am postat aici, fiindca acest loc cere un pazitor destept. Sa nu lasi pe nimeni sa se apropie de acest dulap si aceasta casa de fier si daca o voi cineva sa se apropie, sa tragi intr-insul daca nu va voi sa se retraga la somatiile dumitale>>. Abia postat acolo vazui trecand pe generalul Haralambie si apoi pe Golescu. Locotenentii Domnesti, care veneau sa vada daca mobilele ce mi s-au incredintat spre paza erau in buna stare. (…) Dupa o jumatate de ora a venit si Dimitrie Sturdza care incerca sa se apropie de dulapul de nuc.

Eu insa l-am somat sa se departeze si dansul se supuse la somatia mea. Putin mai tarziu, domnul Sturdza patrunse in acea camera insotit fiind de colonelul meu Serurie care mi-a dat ordin sa ies de acolo si sa raman de paza la usa, nelasand pe nimeni sa intre in acea camera. Capitanul meu, Nita Radovici, veni atunci spre mine intrebandu-ma de ce mi-am parasit postul? I-am explicat cele intamplate si atunci dansul imi zice: <<A venit intai la mine Sturdza cerandu-mi sa-l las sa umble in dulapul ala, dar l-am refuzat. Atunci se vede ca domnul Sturdza s-a dus la colonelul Serurie. Treaba lor, eu mi-am facut datoria>>.

Nu trecu mult si domnul Sturdza iese din acea camera insotit de Serurie si tinand sub brat un voluminos pachet de hartii. Domnul Sturdza care parea foarte radios, ajungand in dreptul scarii stranse mana lui Serurie si crezand ca nu inteleg ii zise pe frantuzeste: <<Iti multumesc, ai facut un serviciu cauzei noastre>>”. D.A. Sturdza avea sa moara in 1914 – ultimii sapte ani din viata petrecandu-i in ospicii. Fiul sau, colonelul Alexandru Sturdza avea sa tradeze trecand la nemti in anul 1917 cu planurile de lupta ale armatei romane.

Loialitatea lui Cuza Dupa detronare, Alexandru Ioan Cuza avea sa primeasca in 1868 propunerea de a se reintoarce pe tronul Romaniei – propunere venita din partea Frantei si pe care avea s-o refuze spunand ca nu isi doreste sa se reintoarca in Romania cu sprijinul unei puteri straine.

La momemntul detronarii “Monstruoasa Coalitie” a lansat o ampla campanie de dezinformare prin presa in care sustinea ca domnitorul Cuza intentioneaza sa se alieze cu Rusia. D.A. Sturdza avea sa sustina mai apoi ca detine acte – dintre cele furate din cabinetul lui Cuza – care probeaza aceasta acuzatie, insa nu a publicat niciodata aceste presupuse dovezi. In orice caz, campania de dezinformare avea sa-si atinga tinta si sa blocheze relatia lui Cuza cu imparatul Napoleon al III-lea.

Diplomatia franceza avea sa-si dea seama de greseala abia doi ani mai tarziu, cand ducele de Grammont, ambasadorul francez, avea sa poarte urmatorul dialog cu principele detronat Cuza, dialog reprodus in volumul editat de istoricul Stelian Neagoe:

“Ducele: Ei bine ne-am saturat de Carol, este destul.

Cuza: Pentru ce?

Ducele: Ei, dar este cat se poate de prusac. Si-a uitat toate angajamentele, cele luate de familia sa, de doamna Cornu. Alianta cu imparatul, ministrii sai sunt in relatii supravegheate cu Rusia. Delicateturi de ambele parti – evident pe fond de autoaparare. Se joaca (indescifrabil), ce credeti?

Cuza: Ca rusii se folosesc de acei oameni si se vor servi pana cand vor fi castigat ceea ce este de castigat si ca-i vor abandona atunci cand nu le vor mai fi de vreun folos. Dar acest lucru nu mi se pare la fel de grav ca faptul ca dumneavoastra pareti a va teme. Incearca sa se pacaleasca unii pe altii.

Ducele: Da. Rapoarte alarmante. Bratianu vrea sa rastoarne pe Carol si sa proclame republica.

Cuza: Credeti ca tara ii va urma?

Ducele: Nu stiu ce sa cred. Va marturisesc ca sunt foarte stanjenit. Mai inainte politica din Principate se facea la Constantinopol si la Paris. Acum este deplasat. Se face la Viena, de cand suntem in alianta cu Austria pe problemele Orientului. Sau nu mai sunt eu la curent cu aceste chestiuni. Primesc rapoarte contradictorii de la Bucuresti, Iasi si v-as fi recunoscator sa va stiu parerea.

Cuza: Permiteti-mi domnule duce sa vorbim in termeni academici si sa vorbim despre lucruri mai agreabile. Situatia politica din Romania este un subiect care nu ma atrage. Sunt jenat. Dumneavoastra sunteti ambasador; eu sunt un principe detronat. Vedeti domnule ambasador, vreti cumva sa ma faceti principe al hazardului; ati venit sa-mi faceti niste propuneri?

Ducele: Dar principe fiti incredintat ca noi nu am fost niciodata ostili persoanei dumneavoastra, noi am fost dezolati si nu am fi uimiti deloc daca v-ati relua locul. Numai dumneavoastra puteti restabili ordinea. Nimeni nu mai are influenta in afara de dumneavoastra.

Cuza: Sunteti sigur ca interesele franceze nu ar avea nimic de pierdut?

Ducele: Da.

Cuza: In acest timp la Paris m-au considerat implicat in amenintarile dinspre Rusia.

Ducele: Ah, s-au facut prostii; da, am crezut-o; ne-am lasat inselati.

Cuza: Dar permiteti-mi sa va spun ceva: orice s-ar intampla, nu voi consimti niciodata a intra in Romania printr-o interventie straina, cu ajutorul Frantei, tot atat de putin ca si cu cel al Rusiei. Nu as vrea sa ajung altfel decat prin tara.

Ducele: Cu dumneavoastra principe, suntem siguri ca influenta rusa nu va ajunge sa predomine in Romania.

Cuza: Intre timp, am fost luat drept rus la Paris.

Ducele: Acum stim adevarul, dar am fost prost informati, am facut si prostii.” Ca peste tot în lume, înalta trădare (hiclenirea sau hainia Domnului ţării) şi complotul de înaltă trădare au fost considerate crime şi pedepsite dintotdeauna, începând cu „Legea ţării” şi până la codurile penale moderne prin pedeapsa capitală. Totuşi, folosirea trădării în scopuri politice a condus adesea la impunitate şi chiar la considerarea autorilor săi, ieşiţi învingători, drept eroi naţionali. (Vezi decembrie 1989) Iar butada lui Napoleon „iubesc trădarea, dar urăsc pe trădători” a rămas şi ea, în toate cazurile, valabilă…

...

http://georgeanca.blogspot.com.au/2018/02/utopii-in-camasa-de-forta.html