ŞTEFAN
DUMITRESCU
B R Â N C U Ş I
(PIESĂ DE
TEATRU ÎN TREI PĂRŢI)
PERSONAJELE:
Constantin
Brâncuşi, Domnişoara Pogany, Mama artistului, Dumnezeu, Vocea
BRÂNCUŞI
( ESEU
TEATROLOGIC )
Un atelier
de sculptură. Se văd în el bucăţi de marmură necioplite, altele cioplite într-o
formă incipientă. De asemenea atelierul lui Brâncuşi îţi sugerează de la
început imaginea unui interior ţărănesc.
Între scenă şi atelier se vede un geam, un fel de perete de sticlă
transparentă, iar sculptorul şi obiectele care formează interiorul atelierului
său se văd prin acest geam, care-ţi poate sugera incomunicabilitatea sau cerul. Sau că ceea ce
se întâmplă pe scenă se petrece în cealălaltă dimensiune. Pe toată durata
spectacolului se va vedea sculptorul stând pe scaunul său, sau în picioare, şi
cioplind. Sau mişcându-se prin atelier, ori odihnindu-se, sau fumând, iar
gândurile şi ideile lui, limbajul său interior se vor auzi în sală ca venind
dintr-un difuzor, sau din mai multe difuzoare, dând impresia că vocea
artistului, care se va auzi înceată (gâtuită, ca şi cum ar veni de pe altă lume
) şi tristă, vine de undeva de foarte de departe. De pretutindeni, din tot
universul.
CONSTANTIN
BRÂNCUŞI : ( şade pe un scaun în faţa unei pietre pipăind-o) Piatră ! (şoptind)
Piatră ! (Pentru un moment avem impresia că auzim valurile mării lovindu-se de
ţărm) Să iei piatra şi să-i dai forma unei fiinţe, a păsării, de pildă, este ca
şi cum ai lua-o de acolo din trecut, de foarte
de departe în timp. De acolo de miliarde de ani, unde ea aşteaptă, tot aşteaptă
neobosită…şi are puterea să aştepte în veci. Şi o aduci în clipa de azi. ( i se
aude respiraţia adâncă ) Ce clar văd lucrul acesta. Să aduci piatra de acolo,
din trecut, de la miliarde de ani, în clipa de faţă. (râde uşor, ca pentru el,
cum râd bătrânii) Ar trebui să mă sperii şi să mă înfricoşez de puterea mea! (
oarecum speriat ) Dar nu m-a deformat ea, puterea aceasta ? ( mică pauză,
departe parcă se aud ţipetele unor pescăruşi, triste, pustii)
CONSTANTIN
BRÂNCUŞI : Câteodată o simt mai mare decât mine. Ea, puterea aceasta. Şi atunci
parcă şi-ar bate joc de mine. Dar m-am învăţat cu ea. (pune urechea şi ascultă
piatra, o ascultă atent un timp) Parcă aud ceva, dar e puţin ce vreau eu să
ştiu. Tot palma, tot pipăitul îmi spun mai multe… (respiră adânc, gâjâit)
Piatra nu vorbeşte, ea îţi spune prin sine, prin substanţă, prin ordinea în
care s-au aşezat atomii şi s-au făcut vinele pietrei. Şi asta e un lucru bun…
Să poţi să vorbeşti prin tine, şi prin nimic altceva. ( după un timp de
gândire, valurile mării se aud triste,
pustii) Acesta este cel mai frumos fel
de tăcere din toate câte le-am auzit eu, sau cel mai frumos fel de gândire.
CONSTANTIN
BRÂNCUŞI : Să te exprimi prin sunet, prin altceva decât tine, asta vorbeşte de
o neputinţă a ta. (tace trist) Şi prin ce să te exprimi? Prin sunet, care este
o umbră decăzută, o formă căzută în haos, o destrămare a substanţei şi a
formei? (mică pauză) De aia îmi place
piatra. (gândurile îi curg molcom, tace un timp, oftează)
CONSTANTIN
BRÂNCUŞI : (privind în zare, cu o expresie de milă pe chip) Să mulţumesc
Domnului că sunt sculptor. (i se aude respiraţia obosită) De fapt de ce să-i
mulţumesc? (după un timp, pe drum se aude trecând un car, scârţâind) Aşa
trebuia să fie, aşa trebuia să se întâmple… Este bine să iei lucrurile ca şi
cum aşa ar fi trebuit să fie. Materialul cu care lucrez eu este însăşi materia
pietrificată, condensată. Ea este bătrână de miliarde de ani, şi asta este ca
şi cum mâna ta s-ar întinde mult în trecut, (vorbeşte rar, greoi) şi tu te-ai
întinde o dată cu ea, sufletul tău s-ar întinde, ar călători prin timp să ia puţină materie de
acolo din străfundul timpului. De unde piatra asta a adunat în ea atâta tăcere,
de parcă ar fi un burete. (zâmbeşte amar) Şi totuşi, deşi a adunat în ea atâta
timp ar mai aduna în ea în continuare miliarde de ani. ( departe se aud
clopotele unei biserici scufundate în pământ ) Ce mister are în ea fiinţa
aceasta ? Când taie dalta în piatră, ea timp concentrat, esenţializat, taie,
timpul devenit ca sticla, limpede, albăstrui. Ştirbeşte gura daltei şi se face
cioburi, dacă nu ştii să te apropii de el. (tace un moment)
CONSTANTIN
BRÂNCUŞI : (furat de gânduri) Mda…Dacă nu, mi-aş dori să fiu poet, căci
materialul cu care aş lucra nu este decât umbră de materie în haos. (tace
gânditor) Mi-aş dori să sculptez în materie însufleţită. ( ca şi cum ar aştepta
să treacă timpul) Eu ştiu asta, am simţit asta îndurerat, deşi la început era
mândrie şi bucurie, că materia moartă capătă formă de însufleţire, şi parcă ar
fi vie, dând de multe ori impresia de mai vie decât un chip viu al unei fiinţe
ce te-a amăgit şi în veci îi va amăgi pe toţi că ai dat naştere la viaţă.
Conştiinţa minciunii, a înşelătoriei, mi-a ars ca o scânteie în minte, şi îmi
arde încă şi acum. Lucru pe care un poet nu-l trăieşte, pentru că el ştie de la
început că din cuvinte nu face decât o copie. Ce vrea el e o alcătuire de
imagini, ce ar fi cu putinţă numai. De atâtea ori am vrut să sparg tot ce
cioplisem, însă ideea că şi aşa, din piatră inertă, bătrână de miliarde de ani,
faci chip ce-ţi dă ideea vieţii, este prea mult ce faci, de aceea mi-am înfrânt
durerea şi nu le-am spart. (este obosit, trist) Acum cu trecerea anilor m-am mai
împăcat cu gândul. (tace. Se ridică şi se plimbă gânditor prin atelier. Mută
câteva lucruri dintr-un loc în altul. Priveşte pe geam absent ).
CONSTANTIN
BRÂNCUŞI : (are vocea gâjâită, ca şi cum
ar fi un alt personaj) Aş fi vrut la mine în Carpaţi să sculptez munţii. Tot
mai rămâne un gând secret, că poate voi
reuşi vreodată. Când o să mor, o să mor cu gândul că o să fac lucrul acesta în
lumea cealălaltă, în care mă voi duce. ( tace deodată. Se aude melancolic şi trist
susurul unei ape de munte) Mă uit la lume de sus, parcă aş sta mereu pe un
munte de unde aş privi lumea în zare… Mă gândesc la truda şi la menirea
sculptorului. ( vocea îi devine deodată înceţoşată, impersonală ) Să sculptăm
lumea, să sculptăm scoarţa pământului şi să-i dai pământului chip de om. Iar el
să zboare aşa, cu chipul de om, prin univers. Însă mă gândesc mai ales la
sculptarea lumii ca lume. Să iei lumea şi s-o sculptezi după gândul şi după
dorinţa ta. Şi să faci din ea o lume dumnezeiesc de frumoasă. În faţa căreia
însuşi Dumnezeu, dacă El o fi Creatorul acestei lumi, să se minuneze şi să se
revolte. (tare) Să-i pară rău că El nu a făcut-o atât de frumoasă. Să-i fie
ruşine şi să se doară în univers că a putut să facă o lume atât de urâtă. (după
un timp. Departe se aud ţipetele triste ale pescăruşilor )
CONSTANTIN
BRÂNCUŞI : Nu, nici nu m-am gândit…Ăsta
ar putea fi doar un gând secret al artistului şi nu se poate în mintea
geniului să nu se ivească o asemenea măreţie de gând. ( respiră adânc, ca şi
cum ar ofta) Ce gând diavolesc… Dar ce gând mare! Geniului, la un moment dat,
când ajunge să aibă conştiinţa valorii lui, a puterii lui urieşeşti în lume, îi
trece prin minte un gând nesăbuit şi diavolesc, acela de a-l întrece pe
Dumnezeu. Sau poate la unii chiar de a-l umili pe Dumnezeu, şi de a umili
natura. Iată, eu aş vrea să întrec Natura, şi să-l întrec pe Dumnezeu…şi să mă
ridic deasupra lor…Însă ridicarea mea deasupra Lor să fie o ridicare pură,
frumoasă, plină de puritate şi nu de umilire: ea să nu aibă nici o semnificaţie
morală. Şi gestul acesta faţă de
Dumnezeu şi faţă de natură nu mi se pare altceva decât cea mai înaltă preţuire
a lor…Şi încoronarea trudei lor şi a
credinţei de a tinde către ele. (nostalgic, zâmbind trist) Mulţumirea de a le
fi atins poate m-ar covârşi. M-ar zdrobi această mare bucurie, iar tinderea
către ele nu e decât o fericire adâncă şi calmă. O fericire veşnică. (tace un
timp. Se aud, la început încet, tunete, semn că se apropie furtuna))
CONSTANTIN
BRÂNCUŞI : (rar, ca şi cum ar povesti
sau ar vorbi cu el însuşi ) Şi timpul trece…şi noi venim pe lume, şi un gând ne
duce, căci numai existând acest ceva ai venit tu pe lume şi ai stat în ea ca
să-l faci… Şi venirea ta nu este venire
pură, pentru că la un moment dat tu uiţi că măreţia e ceea ce eşti tu…Că omul
este de o mie de ori mai mare decât măreţia lucrului pe care l-a făcut tu în
lume. Şi uiţi asta, şi la un moment dat ai impresia că numai lucruri ai de
făcut în artă. ( după un timp în care se plimbă printre obiectele din atelier.
Tunetele se aud mai aproape acum) Şi atunci uiţi de tine, şi te înşeli. Parcă
nu ai mai fi cel care erai şi cel ce trebuia să fii, parcă ai fi acel lucru. Un
artist poate demult nu mai este cel ce este el, ci se vede ca şi cum ar fi
obiectul artei lui. În acelaşi timp salvarea celui ce eşti tu, şi închipuirea
unei măreţii care se cheamă idolatrie, este marele păcat în faţa materiei. (se
aşează. Priveşte îndelung o statuie). Şi a lui Dumnezeu.
CONSTANTIN
BRÂNCUŞI : (ţipetele pescăruşilor se aud pustii, tragice, foarte aproape) Eu am
căzut în amândouă greşelile… Acum sunt bine, aşa trebuie să fie un artist. El
trebuie să fie amândouă lucrurile deodată. (un fulger spintecă cerul) Deh, cum
se poate răspunde la întrebarea aceasta, de ce am venit noi, oamenii, în
timp? ( se aude un tunet înfundat, prelung, care zguduie pământul, Sculptorul
pare a nu-l auzi) Este uşor să răspunzi, ca filozof, la întrebarea aceasta,
mult mai greu este să răspunzi ca artist. (respiră adânc, gâjâit, ca şi cum
şi-ar lua avânt) Să presupunem că există Dumnezeu, şi El ne-a creat. Dar după
ce ne-a creat? Dacă ar fi El însuşi obligat să răspundă la întrebarea aceasta, de ce ne-a creat, n-ar şti nici El
ce să răspundă. ( este trist. Acum se aude
destul de limpede scârţâitul unei fântâni, apoi un câine lătrând, de
parcă ne-am găsi într-un sat românesc.)
Iată, eu am văzut şi am simţit asta. Cel care ne-a creat nu ar şti ce să
răspundă. Or lucrul acesta este măreţ, dar şi cumplit de înfricoşător. (la
început înfundat, apoi din ce în ce mai tare se aude un huruit care vine din
adâncul pământului. Statuile şi obiectele din atelier se văd clătinându-se şi jucând)
CONSTANTIN
BRÂNCUŞI : A mai fost încă un cutremur. S-a mai cutremurat pământul românesc.
Se aşează temeliile care n-au fost întocmite bine de la început. Un popor este
ca o catedrală. Poporul român este ca Mănăstirea Argeşului. Ce se ridică ziua
se surpă noaptea. Aşa a fost de la început. Ce au clădit dacii s-a surpat când
au venit romanii. Apoi ce au construit protoromânii, românii vechi, moşii şi
strămoşii noştri s-a surpat de fiecare dată când au venit vandalii, hunii,
avarii. Apoi au venit ungurii, turcii, ruşii, austriecii, nemţii…(oftează ) Şi
la urmă o să venim noi să ne distrugem ce am construit. (privind înainte, aşa
cum privesc orbii) Catedrala aceasta care este neamul şi poporul român cer o
jertfă prea mare, (tragic) pe care noi n-o vom putea da-o niciodată. De aceea
catedrala neamului românesc nu va fi terminată niciodată, şi ce vom construi
ziua se va surpa noaptea…(undeva departe, din adâncul unor codri se aud dangătele mângâioase ale unor clopote de biserici scufundate)
CONSTANTIN
BRÂNCUŞI : Hei, hei, hei, o luă gândul în altă parte… Unde rămăsesem cu gândul
?. ( respiră adânc) În acelaşi timp nu
noi am venit pe lume, şi ne-am făcut noi, şi că am fi vrut noi ceva în timp şi
în univers. Deşi lucrul acesta ar fi şi mai măreţ de s-ar fi întâmplat aşa.
(mică pauză) Bine, de nu s-ar fi întâmplat.
(râde amar) Ha he he he ! E bine că nu din propria noastră voinţă am
venit în timp. Dacă stăm şi ne gândim bine, filozofia nici nu ar şti ce să
răspundă. Adică n-ar putea. Singura care ar putea să răspundă la această
întrebare ar fi arta. (după un timp ) Şi dintre arte care anume ? (după un
timp) Eu am ales arta în care trudesc? Nu am ales-o eu… Dar e bine că s-a
întâmplat aşa. Eu aş putea să răspund la întrebarea asta…
CONSTANTIN
BRÂNCUŞI : Un poet nu ar putea să răspundă la această întrebare… Materia,
materialul cu care lucrează el este cuvântul, or cuvântul s-a născut în timp.
Ce vârstă are el în timp ? Câteva mii de ani. Pe când piatra, materialul cu care lucrez eu, are
miliarde de ani. Al meu se leagă, se pierde în univers, până-n adâncul
universului. Al poetului ce este? Fumul acela, tremurarea de vorbă, geamătul ca
un abur cald. Căci ce este cuvântul decât fum care-ţi iese din gură şi se
pierde imediat. Cuvântul nu se leagă de
piatră, el nu se leagă de univers ca materia. Eu fac o asemănare întocmai.
Între cuvânt şi substratul lui s-a produs o uitare a stratului, cuvântul este un
fel de altceva, el este substratul mort cu o treaptă, dar mai departe, înspre
dispariţia totală. Materia vie, mă întreb, ajuns aici, nu e cumva şi ea tot un
fel de degradare a materiei, a materiei stelare ? (se lasă un moment lung de
tăcere)
CONSTANTIN
BRÂNCUŞI : Cum putem răspunde la întrebarea aceasta? Dacă un filozof nu poate
să răspundă la întrebarea asta?
(meditând) El se întreabă şi dă răspuns la întrebarea dacă spiritul,
conştiinţa sunt anterioare materiei. Spiritul este anterior sau nu existenţei materiei? Dar el, dacă era artist,
filozoful, el nu şi-ar fi pus această întrebare. Un artist s-ar fi întrebat în
legătură cu altceva, el şi-ar fi pus întrebarea, existenţa îl iubeşte pe el ?
El iubeşte existenţa sau nu? O întrebare mai frumoasă de mii de ori deşi mai
naivă şi mai luminată. Peste câte mii de ani, dacă nu peste sute, filozofia va
arăta altfel. Şi ni se vor părea naivi filozofii care s-au împărţit în două, şi
care toată viaţa lor au căutat să răspundă la întrebarea, cine a existat
înainte, eu sau materia, (rar, epuizat) eu nu mă întreb de ce iubesc materia, eu o iubesc, constat că o iubesc, şi
atât. Ceva în mine îmi spune că este bine s-o iubesc.
CONSTANTIN
BRÂNCUŞI : Şi o iubesc, şi această iubire o pun în operele mele. Atât. Dar asta
a fost fie neşansa noastră, fie şansa… Un artist, un artist este ca un topor,
el este tăişul, şi partea aia de fier, iar coada este filozoful. Nu există
artist pur, cât am stat eu şi mi-am muncit mintea. Şi-n mine este filozoful, am
încercat să scap de el, dar n-am putut, (oftează ) şi este bine că n-am putut.
( se pomeneşte râzând singur)
CONSTANTIN
BRÂNCUŞI : ( râde cum râd bătrânii) Ha
ha ha ha ha ha ha ha ! Dar nici el, filozoful, nu poate singur. Nu poate. Şi
atunci , ce este filozoful decât un artist fără har? El este fără har, dar
această pierdere a harului îi face bine, căci îl aduce cu picioarele pe pământ,
şi el vede altfel lumea, mai simplu, şi mai din topor, şi astfel el este mai
util. Nici un filozof până acum nu a zis că iubeşte materia, dar poeţii au
zis-o. (îşi scuipă în palmă ) Şi totuşi este mai ciudat decât credeam acest soi
de oameni numiţi poeţi. Platon a simţit el mai multe, când a vrut să-i
izgonească din cetate, decât bănuim noi. (mică pauză ) Materialiştii n-au
răspuns la întrebarea că materia ar fi primordială, căci ei ar iubi mai mult
materia decât spiritul. În clipa când dădeau acest răspuns tot pe ei se iubeau
mai mult. (râde cu poftă ) Ha ha ha ha ha ha ha ha ha !
CONSTANTIN
BRÂNCUŞI : (se bucură râzând ca
bătrânii) Ce mare adevăr am descoperit! Când o veni filozoful ăla la mine, o să
i-l spun! Se poate să fie aici şi o perversiune. Ei, pentru că se iubesc pe
sine, voiau ca adevărul să fie de partea lor. Ei afirmau adevărul fără să-l
iubească mai mult decât se iubeau pe ei. Ce materialist zice că iubeşte
materia? Eu iubesc materia! Nu ar fi nici un folos dacă filozofii s-ar împărţi
în două, cei care iubesc materia şi cei care o urăsc! (după un timp. Ca şi cum
ne-am găsi într-un sat românesc, toamna, pe dealurile din jur se aude un caval
cântând trist o doină de jale))
COSTANTIN
BRÂNCUŞI : Şi totuşi, de ce iubesc eu materia? Când îmi dau seama că mai măreţ
şi mai bine ar fi s-o urăsc? ( respiră adânc, gâjâit) Şi de fapt chiar o urăsc.
Pentru că dacă o iubesc cu sufletul şi văd în vinele acelea roşii ale
pietrei nesfârşite oceane de piatră fierbinte, de materie stelară, tot
universul ca un ocean de lavă roşie, eu de fapt o urăsc. Să iau materia din
formele îngheţate ale ei, şi s-o las aşa cum era ea. (mică pauză) Dacă aş
iubi-o aş lăsa-o aşa cum este ea, şi m-aş pune în faţa ei ca boul la poarta
nouă, ori ca Buda, şi aş admira-o toată viaţa. (tuşeşte de câteva ori) Şi
atunci n-ar mai fi un lucru, un act omenesc mai mare pe lume decât acest lucru
de a admira materia, care este de fapt un Imn înălţat materiei… şi înaintea morţii
aş fi împăcat, căci mi-am atins idealul, şi mi-am împlinit menirea de sărman
vierme omenesc pe lumea aceasta. (ţipătul pescăruşilor se aude foarte aproape,
limpede, sfâşietor)
CONSTANTIN
BRÂNCUŞI : Dar eu nu las materia aşa cum este, o iau şi o torn în alte forme,
ca şi cum aş iubi forma, fiinţa şi vasul în care urmează să torn materia. Apoi
caut s-o pun în a doua formă, şi în a treia formă. Aşa cum îmi place mie. Cum
mi-ar plăcea mie. Şi pusă în a doua formă, adică în opera de artă născută, mie
îmi place şi mă bucur ca un copil. (mică pauză) Bucurie care este îndoită, căci
eu ştiu că această formă este altceva decât prima formă, cea lăsată de
Dumnezeu. Ea poate că nici nu mai este materie. Şi eu nu ştiu dacă a doua formă
nu este o degradare a primei forme, aşa cum sunetul nu este substanţă, materie,
ci o degradare a ei. Este o umbră, o degradare a substratului ei care este
substanţa. Materia n-are formă mai întâi, sau are, de lavă cosmică veşnic
curgândă… şi ,iată, eu îi dau o
formă. (mică pauză) Această formă este
ea mai măreaţă în veşnicia timpului decât prima formă, ori nu este ? Că ea îmi
place mie, şi că spune ceva oamenilor, spune, dar şi în prima formă, materia ne
spune mult mai mult decât în forma cioplită
de mine, numai că noi, oamenii, nu ştim să citim, să auzim ce ne spune prima
formă. (tunetul se pierde în depărtare)
CONSTANTIN
BRÂNCUŞI : (oftând) Şi atunci mă apucă, asemenea unui dor sfâşietor, nostalgia
după prima formă…Căci creaţia este distrugere mai întâi, distrugerea formei în
care Dumnezeu a lăsat piatra, materia, şi abia după aceea este creaţie.
Întotdeauna mă apucă un dor şi o nostalgie după materialul pe care l-am ucis ca
să-l aşez în altă formă. (emoţionat,
patetic, deşi se vede că este epuizat)
CONSTANTIN
BRÂNCUŞI : Această nostalgie este frumoasă căci ea mă mai leagă încă de
materie. Îmi aduce aminte de ea şi mă face să mă gândesc şi să mă întreb dacă
eu n-am creat mai presus de ea. Numai în acest caz, când eu aş fi creat o formă
mai presus de prima formă este creaţie, am făcut un lucru bun…. Mai presus de
măreţia materiei primordiale. Da, atunci sunt iertat de materie. De Dumnezeu.
Şi abia atunci am dreptul să mă bucur de creaţia mea! ( se duce şi se aşează în
faţa altei statui. Scârţâitul unui car care trece pe drum se aude umitor de concret)
CONSTANTIN
BRÎNCUŢŞI : De unde se adună, de unde vin ideile acestea în mintea mea, şi care
curg ca un fir de apă limpede? (respiră adânc, ca un plâns) Înseamnă că ele se
încheagă acolo, în mine, în adâncul meu, ca izvorul, şi apoi curg în afară.
Multe curg prin mine fără să mai treacă prin minte. Înseamnă că numai când nu
creez ele îmi ajung în minte. Acum înţeleg de ce filozofii văd ideea, ideile,
şi au numai idei în minte. (tace mult timp. Departe se aude talanga unei turme
de oi păscând pe dealuri )
CONSTANTIN
BRÂNCUŞI: ( ca şi cum i-ar fi sete să vorbească la nesfârşit cu el) Oare am
ajuns eu un înţelept? Am ajuns acolo, de unde cunoaşterea îţi revelează lumea
ca o mare? De unde a apărut seninătatea şi largheţea la mine ? (după un moment)
Eu care sunt un materialist, şi iubesc materia, eu îi iubesc pe idealişti.
(respiră adânc, gâjâit) Oare aşa este?
Aşa este, desigur ! Iată eu îi iubesc, pentru că ei sunt mai poeţi. Ce
mai, sunt poeţi adevăraţi. Şi ei au ţinut cu spiritul. Au iubit spiritul, mai
presus de ei înşişi… (trist, meditativ) pentru că n-au putut să accepte că
materia e superioară spiritului, şi a apărut înaintea lui. (zgomotul făcut de
valurile mării se aude foarte clar) Sigur că nu este aşa, şi că materia a
apărut înainte, însă faptul de iubi spiritul mai mult decât materia, şi tocmai
din cauza acestui “ egoism “ să nu poţi să accepţi primordialitatea materiei,
spune multe. Şi apoi ei sunt nişte vizionari, pentru că dacă spiritul, sub
orice formă ar fi el, n-a apărut înaintea materiei, ei bine, după un timp de
evoluţie, orice ar fi, conştiinţa va începe să joace un rol din cea în ce mai
mare, fundamental, faţă de materie.
(tare, vibrând) Adică spiritul până la urmă se ridică deasupra materiei
şi acesta este lucrul cel mai important. Peste o mie de ani, sau poate peste
mai mult timp, legile universului se vor schimba după voinţa omului, adică ale
spiritului. Dacă nu cumva, undeva departe în univers, de pe acum voinţa unei
fiinţe raţionale este cea care supune materia. Şi după un timp şi mai îndelungat
de evoluţie, conştiinţa, adică spiritul, va ajunge să producă, să creeze
materia. Şi atunci, nu vom ajunge la vorba idealiştilor ? Dar ce este drept,
acum au dreptate materialiştii, ei spun adevărul. (ţipetele pescăruşilor ne fac să credem că ne găsim pe
ţărmul unei mări pustii)
CONSTANTIN
BRÂNCUŞI : (tare, ca şi cum s-ar fi speriat) Adevărul ! Cred că ăsta este
adevărul. Sare ca iepurele în faţa puştii…Dacă spiritul, conştiinţa, va ajunge
o dată să creeze materia, şi s-o producă chiar, atunci înseamnă că trecerea de
la materia stelară, primordială, la materia vie, şi de aici la conştiinţă, şi
poate la o altă formă superioară conştiinţei, nu este o degradare şi o pierdere
în haos, ci dimpotrivă este Evoluţie. (râzându-şi fericit în barbă ) He he he he !
CONSTANTIN
BRÂNCUŞI : (înveselit) Îmi spune mie ceva că aşa este. Nu degeaba spun ei,
filozofii, despre conştiinţă că este forma cea mai înaltă de evoluţie a
materiei. (cade pe gânduri ) Dar să comparăm materia primordială, stelară. În
prima fază Universul este format din materie stelară. El poate să continue să
existe aşa miliarde de ani. În a doua fază să ne închipuim că toată materia ar
fi un fel de creier universal. Ar putea el, acest creier, să continue să existe
prin sine, numai prin ceea ce este el? N-ar putea, ar sucomba imediat. Acest
Ocean de materie vie, gânditoare, superior organizată, ar muri imediat. Ar
deveni ceea ce a fost la început, materie moartă. ( respiră adânc ) Acum mai putem, mă întreb, să spunem că
materia vie, conştiinţa este superioară materiei stelare ? (după un timp, se scarpină după ceafă. Undeva
pe dealurile din apropiere se aude cântecul trist al unui bucium)
CONSTANTIN
BRÎÂNCUŞI : Ei, drăcia dracului, parcă n-ar fi aşa… (încurcat) Dar materia conştientă şi
gânditoare oglindeşte cealălaltă materie, materia moartă, nu ?… (rămâne trist,
privind înaintea lui, ca şi cum şi-ar fi adus aminte de ceva ce-l îngrozeşte )
CONSTANTIN
BRÂNCUŞI : Pe când aceasta din urmă n-o oglindeşte pe prima, nu ajunge s-o
cunoască, s-o reflecte, ci o ucide pur şi simplu dacă ar veni cu ea în contact.
Hm…? Iar în acelaşi timp materia oglindeşte şi ea materia, în măsura în care
orice obiect, orice fenomen, orice substanţă, se oglindeşte întâi pe sine, şi
apoi oglindeşte lumea. Or materia, materia în sine oglindindu-se pe ea este
clar că oglindeşte materia, adică Totul. Da, aşa este. (după un timp de
gândire, timp în care privirea îi rămâne în gol. Îşi mângâie încet barba,
înfiorat )
CONSTANTIN
BRÂNCUŞI : Doamne, asta mă sperie ! Să nu poţi să zici că totul are un sens.
Fiinţa umană a fost învăţată, şi asta i-a intrat adânc în suflet, că tot ce
face ea are un sens, o finalitate. Că lumea, istoria curg într-un sens. Fiinţa
umană şi lumea ei este ceva ce are sens, un sens, adică o finalitate care se
perpetuează la infinit. În clipa în care s-ar trezi într-o lume fără sens omul
ar înnebuni pur şi simplu. Ar ţipa! (îşi
duce palmele la gură ca atunci când strigi peste o prăpastie) Ţipătul ăla… (
cuprins parcă de spaimă, geme de durere) Eu am văzut ţipătul ăla, şi atunci am
sculptat Coloana infinitului, şi le-am arătat oamenilor ţipătul ăla al omului
în faţa lumii, şi a unui univers fără sens. Şi ideea că acest ţipăt, omul îl dă
tot timpul în faţa perspectivei de-a exista într-un univers fără sens, şi de a
exista deci fără sens. (În acest moment începe să se audă, la început slab,
apoi din ce în ce mai tare sirena unei salvări )
CONSTANTIN
BRÂNCUŞI : Să fie adevărată clepsidra? Ar fi cumplit. Mai bine ar exista
Dumnezeu, existenţa Lui ar rezolva o mulţime de lucruri. Cred că Omul de asta
l-a inventat. Sau Dumnezeu tot de asta l-a inventat şi l-a făcut pe Om, ca
să-şi rezolve o mulţime de probleme. (
zâmbeşte trist) Hm… Inventarea lui Dumnezeu a fost o operă colosală, şi ea a
servit omului. Mie acum, de exemplu, Universul fără Dumnezeu mi se pare pustiu.
(tace un moment) Mai bine nu ar exista pentru că ar semăna cu o casă pustie în
care nu a locuit şi nu va locui nimeni niciodată. Ai o nesfârşită şi îngrozitoare senzaţie de
pustiu. Senzaţia de pustiu îţi trezeşte un fel de curiozitate ascuţită. O
durere violetă în stomac. ( după un timp) Hm! Ce ciudat ! Când am sesizat eu
această curiozitate? Apoi, ideea unicităţii tale, şi de aici un fel de măreţie
a măreţiei tale. (râde uşor )
CONSTANTIN
BRÂNCUŞI : Frumoasă expresie. Un fel de
măreţie a măreţiei omului. (respiră adânc, tuşeşte cum tuşesc tuberculoşii) Dar
apoi vine spaima. Pustiul devine existenţa ta într-o existenţă viitoare. Şi
iată, vin eu, care am ştiut să mă bucur de linişte şi de pustiu, şi mă sperii.
Îmi e frică acum de universul pustiu. (după un timp ) Dumnezeu mi-ar fi dat
atunci senzaţia de univers locuit, care pentru mine, pentru noi, oamenii, este
binevenită. Ne dă un sentiment întăritor, trăim starea de împreună, şi o
ciudată, prăfoasă, căldură sufletească.
CONSZANTIN
BRÂNCUŞI : (nostalgic) Şi totuşi, nu este adevărat. Numai în măsura în care
suntem slabi, credem că este bine că Universul este locuit de Dumnezeu. În
măsura în care suntem slabi avem… (tuşeşte de câteva ori) avem nevoie de acest
sentiment de împreună cu cineva, de frica pe care ne-o ia, şi de căldura pe
care ne-o dă. In acelaşi timp asta ne
face şi rău, sau ne face mai mult rău. Ne învaţă slabi, sclavi. Pe când
senzaţia de pustiu ne aţâţă, pustiul ne soarbe. Ne simţim slabi şi
înspăimântaţi, acum suntem asemenea celui care se află în faţa unui munte. Un
Pustiu este de fapt un Munte. (râde uşor) He he he he….E bine, e bine,
Costache… (reia după un timp )
CONSTANTIN
BRÂNCUŞI: Dar dacă starea aceasta, frumoasă, trăită de fiinţa umană în faţa
universului gol este degeaba ? Ce lume poate fi imaginată mai absurdă decât
aceasta ! ( trăgând aer în piept ca şi
cum şi-ar da sufletul, speriat deodată) Dacă materia stelară, după miliarde de
ani devine creier, şi apoi tot universul este un creier, şi apoi sucombă,
redevine într-o clipă materie stelară, apoi aceasta iar tinde, urcă muntele
evoluţiei, al timpului şi devine iar creier, şi aşa la infinit…? (cu o expresie
de suferinţă pe chip) O, Doamne, ce spectacol măreţ şi cutremurător! Ce soartă
are şi omul în acest univers absurd şi
măreţ, care este asemeni unei clepsidre, ce când se surpă, după ce se goleşte,
se umple iar.
CONSTANTIN
BRÂNCUŞI : (se gândeşte, oftează ) După ce se goleşte se răstoarnă… ca să se
umple iar. Şi clepsidra asta o pun eu în Coloana infinitului, o pun adică în
ţipătul omului. Clepsidra este cea care-i umple gura ca un pumn şi nu-l lasă să
ţipe, cea care-i astupă gura ca să nu se înalţe ţipătul din adâncul sufletului
lui. Însă ce se întâmplă? Clepsidra însăşi se transformă în ţipăt. Aici este
marea nebunie !
CONSTANTIN
BRÂNCUŞI : (un câine urlă a morţiu,
urletul câinelui se stinge încet) Când am văzut ce am realizat, m-am cutremurat
şi eu. Omul ţipă în faţa Universului prin clepsidra universului. Sau prin
posibilitatea lui de a fi, prin forma acestei posibilităţi. Clepsidra repetată,
care este istoria universului, ea însăşi devine pentru om, se transformă pe sine pentru om, ca să-l ajute,
în fluier. (mică pauză) Fluierul, instrumentul prin care omul îşi ţipă disperarea
în faţa universului său, semnul său de alarmă şi semnul său de luptă.
(înveselit deodată ) He he he he ! Frumoasă chestie !. (îşi zâmbeşte în barbă.
Expresia pe care o ia chipul său este aceea de lumină revărsată)
CONSTANTIN
BRÂNCUŞI : Asta îi spun eu omului prin Coloana mea care se înalţă acolo, pe
câmpul Târgu Jiului, departe! (se aude parcă de pe altă lume jelania unui
clopot )
CONSTANTIN
BRÂNCUŞI : Ceea ce mă doare este că omul nu înţelege, căci va trebui să
înţeleagă o dată şi o dată…Dacă ar înţelege nu ar fi prea devreme, dar nici
prea târziu… (meditând) Şi poate că este bine că e prea devreme, şi că omul
este prea slab, prea prost, prea neevoluat. După mult timp…(gândindu-se,
oftează) După mult timp el îşi va da seama că nu poate să împiedice clepsidra
Universului, şi atunci va voi să poată. Şi într-un târziu, dar foarte târziu,
poate prea târziu, via putea şi lucrul acesta!
(emoţionat, ca şi cum ar plânge) Însă să nu fie prea târziu şi clepsidra
universului să nu se răstoarne iar. ( începe deodată să râdă trist în barbă, ca
bătrânii) Şi Creierul universului să nu devină din nou materie stelară. (se
gândeşte, se vede că este foarte trist. Undeva aproape, ca şi cum ar fi peste
câteva case, se aude scârţâitul unei fântâni)
CONSTANTIN
BRÂNCUŞI : De câte ori o fi devenit până acum universul creier universal ?
Adică, de câte ori până acum s-o fi
întors clepsidra universului ? De mii de ori ? Logic ar fi că s-a întors de o infinitate de
ori. Şi de o infinitate de ori, acelei materii ce devenea creier universal nu
i-a venit ideea că o dată şi o dată se va stinge. Va deveni iar materie
stelară. (respiră adânc, i se aude inima bătând obosită şi speriată ) Să se fi
îngrozit de ideea morţii, şi a materiei stelare, şi să se fi revoltat ? Şi după
ce se va fi revoltat, să fi luat toate măsurile ca această întoarcere la
infinit a clepsidrei să se fi terminat. Ar începe o înălţare continuă a acelui
Creier-materie, o evoluţie la nesfârşit. (abătut) Hm! Până unde te poate duce
gândul…(tace un timp. Apoi devine palid. Se clatină, îşi dă o palmă peste
tâmplă. Urlă din toate puterile )
CONSTANTIN
BRÂNCUŞI: (dramatică, înspăimântător)
Aaaaaaaaaa !
(înălţându-şi faţa , urlând ) Doamneeeeee ! Doamneeeee ! (picioarele îi tremură. Se lasă palid pe un
fel de pat, către care mai mult s-a târât. Îi tremură mâinile )
CONSTANTIN
BRÂNCUŞI : Dumnezeule, Dumnezeule! Cât de cumplit este! Cum de nu m-am gândit
(respiră greu, epuizat ) Să trec şi peste lovitura aceasta. Dacă rezist şi trec
de ea înseamnă că sunt tare. Şi sunt norocos… (acum s-a liniştit. Priveşte în
gol ca un orb)
CONSTANTIN
BRÂNCUŞI : (peste câteva case se aude lătratul domestic al unui câine) Poate că
este mai bine că am trăit revelaţia aceasta. Că mi s-a arătat cât de cumplit
poate fi… Pentru că eu trebuie să mă întorc prin arta mea să anunţ omul. Să-i
spun Omului adevărul. Să anunţ omenirea şi despre această înspăimântătoare
idee…(după un timp. Departe parcă se aude jeletul unei bocitoare ca-n satele Olteniei)
CONSTANTIN
BRÂNCUŞI : Cum de nu mi-a venit ideea aceasta până acum?
CONSTANTIN
BRÂNCUŞI : (geme de durere) Este ca şi cum mi-ar fi fost ascunsă atâţia ani. Am
simţit asta, am avut senzaţia aceasta, că mi-a fost ascunsă. Şi acum am văzut.
A fost ca un fulger în noapte care îţi iluminează tot cerul, orbindu-te. Ca
mine, în intervalul dintre materia stelară şi creierul universal, în timpul
veşnic care a trecut, timp în care clepsidra
universului s-a răsturnat e o infinitate de ori, între o răsturnare şi
alta, a mai existat unul ca mine. ( a obosit) Care şi-a dat seama că clepsidra
se va răsturna şi i-a avertizat pe oameni. Le-a spus marele adevăr oamenilor
acelora, sau acelui creier ce nu
devenise creier universal încă. (ca şi cum ar plânge, înspăimântat) I-a
avertizat de răsturnarea clepsidrei, de posibilitatea morţii, de spectrul
revenirii la materia stelară. (tare) Şi le-a spus, revoltaţi-vă împotriva
clepsidrei! (urlând) Opriţi-o! ( speriat, gâfâind) Şi ei chiar au încercat
lucrul acesta, însă nu s-a putut. ( urlând ) Nu s-a putut! Nu s-a putut! (după
câteva momente) Doamneee, cât de greu îmi este!
CONSTANTIN
BRÂNCUŞI : Şi poate că de fiecare dată se întâmplă aşa. (chipul îi arată
înspăimântat) De fiecare dată între materia stelară şi Creierul universal a
apărut unul cu ideea. Însă de fiecare dată clepsidra s-a răsturnat. (meditând
câteva minute)
CONSTANTIN
BRÂNCUŞI : Oare şi de data aceasta se va răsturna? (mică pauză) Hm, o să mă gândesc mult timp la
lucrul acesta. Poate o să mă gândesc toată viaţa. Îmi pare rău că nu mă pot gândi
şi dincolo, în lumea cealaltă, şi e rău, zic, că nu există o lume ailaltă, cum
zicea credinţa strămoşilor noştri de pe plaiurile Gorjului. (trist) Că m-aş gândi toată lumea ailaltă,
numai la asta m-aş fi gândit, şi n-ar fi fericire mai mare… (tremurând, are
privirile unui nebun) Nu, nu poate fi fericire mai mare decât aceasta! Şi m-aş
gândi la ideea aceasta până când s-ar răsturna clepsidra universului şi ar veni
lava materiei stelare şi mi-ar topi mădularele pietrificate. ( amărât) Dar până
la urmă tot i-aş da eu de cojoc. ( cade într-un moment lung de meditaţie )
CONSTANTIN
BRÂNCUŞI : (gest cu braţul) Şi totuşi, o
dată şi o dată răsturnarea clepsidrei va fi oprită. Acest univers care bate ca
o inimă contractându-se se va opri din această mişcare reflexă a lui, şi nu se
mai contracta, devenind materie stelară. (chipul i se luminează uşor) Se va
dezvolta la nesfârşit. (după un timp)
CONSTANTIN
BRÂNCUŞI : Doamnee, ce ideea măreaţă! (se ridică în picioare, e vioi. Faţa i se
luminează iar, revărsând acea lumină pe care ne-o arată azi fotografiile) Nu se poate, o dată şi o dată clepsidra nu se
mai răsturna! Chiar dacă mii de fiinţe
ca mine până acum în veşnicia trecută au gândit ideea aceasta între două
răsturnări ale clepsidrei. (respiră agitat) Sau tocmai pentru aceasta, că până
acum mii, o infinitate de fiinţe au gândit ideea aceasta, tocmai din cauza
asta, o dată şi o dată se va putea! (râde ca bătrânii senili) He he he he he
he… (un tunet brăzdează cerul anunţând apropierea furtunii)
CONSTANTIN
BRÂNCUŞI : Da, tocmai de aceea! Această idee uriaşă cerea o infinitate de
jertfe. E prea mare realizarea ca să se poată face uşor. (după un timp de
gândire )
CONSTANTIN
BRÂNCUŞI : Da, da ce-ar fi ca să se poată tocmai în perioada aceasta în care
trăiesc eu ? În perioada aceasta când clepsidra mai are foarte mult timp până
să se răstoarne? (tace câteva clipe în care liniştea este cumplit de apăsătoare
)
CONSTANTIN
BRÂNCUŞI : Da, exact, ce ar fi ca tocmai această perioadă să fie ultima
clepsidră care nu se mai răstoarnă niciodată ?
( ca şi cum i-ar fi revenit deodată puterea) Voi tăia Coloana
infinitului, o voi tăia ! Şi nu va mai fi Coloana infinitului. (îşi freacă
mâinile fericit )
SCENA II- a
Acelaşi
décor ca în prima scenă. Pe o uşă laterală intră în atelierul sculptorului o
femeie. Se pare că este domnişoara Pognany. El, care trebăluia prin atelier, o
primeşte zâmbind. O invită să şeadă. Apoi se aşează şi el. Domnişoara Pogany
pare tristă, sau mai degrabă o umbră a ei.
DOMNIŞOARA
POGANY : (imaterială, melancolică) Bine te-am găsit, Costache…
CONSTANTIN
BRÂNCUŞI : (pe gânduri) Bine-ai venit. M-am gândit mult la tine zilele astea…
Mi-a fost dor de mama, şi de ai mei, de acolo de departe, dintr-un sat al Olteniei, de unde
sunt. Când se gândesc la mine îi simt. Şi de la o vreme se gândesc, simt vântul
ăla de la un timp, de dor, care ajunge până la mine. Cine ştie ce s-o fi
întâmplat? (plânge) Să nu fi murit mama?
(ţipetele pescăruşilor se aud mai limpezi acum)
DOMNIŞOARA
POGANY: (zâmbindu-i, ca un fum) Cred că ai presimţit că vin eu.
CONSTANTIN
BRÂNCUŞI: (luminându-se uşor) Cine
ştie….Dar e bine că ai venit. Îmi era dor să vorbesc cu o femeie. Să am o
femeie cu care să vorbesc. (mică pauză,
se gândeşte) Voi, femeile, la fel ca artiştii, deşi nu ştiţi de asta,
comunicaţi cu matca, cu matca lumii şi a vieţii. (întorcând capul şi privind-o)
Sau voi sunteţi puţin matcă a lumii…Şi noi, când ne adăpăm din voi, ne adăpăm
din matca lumii şi a vieţii. Şi ne e mai bine , ne facem iar sănătoşi…(valurile
mării se aud pustii, indiferente)
DOMNIŞOARA
POGANY: (amintindu-şi) Aşa e, Costache,
şi mie îmi era dor de tine. (acum se aude susurul unui râu de munte )
CONSTANTI
BRÂNCUŞI: (meditând) Înţeleg… (rar,
obosit) Femeia în viaţa marilor spirite a jucat, trebuie să fi jucat un rol
foarte mare… (se opreşte să-şi tragă
sufletul) În primul rând că ea simte geniul, ea simte sufletul mare al
geniului. Acum eu nu înţeleg dacă toate au simţul ăsta, sau numai unele ?
DOMNIŞOARA
POGANY: (tristă) Nu-l au toate. Numai unele.
CONSTANTIN
BRÂNCUŞI: O fi aşa? Dacă stau să mă gândesc e firesc aşa… Ce simţ o fi ăla,
asta m-ar interesa…
DOMNIŞOARA
POGANY: (întinzând mâna) Vezi, femeia e născătoare de geniu…
CONSTANTIN
BRÂNCUŞI: (întinzând mâna ca şi cum ar vrea să pipăie) Îmi aduc aminte de
Ioana. De Ioana de la Craiova. Parcă aş vedea-o. Cât am iubit-o, Doamnee… şi
acum o mai iubesc. Ea a simţit ce destin am eu în lume, şi eu m-am dus, am
luat-o aşa prin lume ca un orb pe o câmpie, dus de instinctul meu. Eu am
cerut-o în căsătorie şi ea m-a refuzat… (zâmbind unei năluci) Fata
spălătoresei.
DOMNIŞOARA
POGANY : O vezi, Costache? Te uiţi prin
aer ca şi cum ai vedea-o…şi ea ar fi vie, şi s-ar mişca venind înspre tine.
CONSTANTIN
BRÂNCUŞI : (pe gânduri ) Aşa e…
DOMNIŞOARA
POGANY : Puţin mă doare lucrul acesta. Dacă n-aş fi ştiut că şi eu sunt acolo
în tine, şi mă chemi să mă priveşti…
CONSTANTIN
BRÂNCUŞI : Da , te chem… Te-am chemat în piatră şi te privesc în afara mea. Pe
ea …am scos-o din mine. N-am putut. Ar fi meritat şi ea.
DOMNIŞOARA
POGANY : (tristă) Dar eu, Costache ?
CONSTANTIN
BRÂNCUŞI : Mi-am adăpat sufletul din viaţa lumii prin tine. Tu ai fost
ţuţuroiul din care am băut. Şi te-am cinstit cum se cuvine, şi ţi-am pus chipul
pe cerul lumii. Tu pentru mii de oameni şi pentru mii de ani de aici înainte
eşti FEMEIA…Toate femeile lumii se
aliniază aşa ca la armată în spatele tău…Şi tu le reprezinţi. Eşti profetul
lor…simbolul misterului femeiesc. (un car trece scârţâind pe drum)
DOMNIŞOARA
POGANY : ( tristă, misterioasă ) Da, Costache….aşa este… (acelaşi scârţâit de
car care trece pe drum de la începutul lumii)
CONSTANTIN
BRÂNCUŞI : Dar cum simţiţi voi geniul ? Asta îmi este necunoscut. Tu cum simţi,
cum ai simţit ? ( după un timp) Când veneai te percepeam ca pe un fluture dând
ocol lumânării…
DOMNIŞOARA
POGANY : Aşa este… Eram un fluture care veneam din beznă şi-mi ardeam aripile
la flacăra lumânării tale…Da, eram fericită. Şi-mi era bine. (după un timp )
Vezi, Costache…şi noi, femeile, creem lumea. Amândoi o creează…şi bărbatul şi
femeia. Însă femeia este cea care a ţinut şi ţine în pântecele ei lumea. Şi
istoria. ( după un timp, oftând) Acolo, în pântecele ei este geneza lumii. (ca
şi cum s-ar lamenta) Şi ea ştie asta. Simte lucrul acesta. Dacă nu ştie cu
ştiinţa, acolo în subconştientul ei, ea ştie asta. Inconştientul sau
subconştientul ei ştie, ştie că acolo, în pântecele ei, al femeii, se
alcătuieşte şi izvorăşte lumea… De aia ea simte bărbatul, îi intuieşte geniul.
Nu este ea cea care l-a creat ? Şi dintre toţi cei pe care i-a născut îl întâlneşte, (tremurând,
emoţionată) îl întâlneşte pe acela cu har, în care Dumnezeu a pus har… Ea simte
lucrul acesta. Căci este altceva decât ştia ea…(evocator) Ea nu pusese în
trupul acela har, şi nebunie, dar pe care ţi-l dă Dumnezeu, şi acum, iată, ea-l
vede, îl simte având acea mireasmă dumnezeiască. Ceva care este străin de ea.
Este străin de substanţa ei, de banalitatea, de normalitatea ei, de substanţa
omenească, pământească. De aceea ea pretinde să-l slujească, şi i se închină
acestui bărbat cu har. Dar pe de altă parte ea şi fuge din calea lui. (mică pauză) Ioana ta trebuie să fi fost o
fată bisericoasă, Costache, de a fugit ea de tine, pentru că la mine s-a întâmplat
invers. La mine curiozitatea de a pipăi harul, ce pusese Dumnezeu în tine, şi
tinderea către el au fost mai mari decât frica… Şi eu am venit către tine, am
tins către harul tău. Aşa cum tu te adăpi din femeie, bei din sufletul ei,
aplecat ca o cumpănă, la fel şi eu am fost, ca şi cum m-aş fi înălţat sub cele
Dumnezeieşti ale cerului. Înţelegi cum?
CONSTANTIN
BRÂNCUŞI: (pierdut, pustiu) Înţeleg,
înţeleg…
DOMNIŞOARA
POGANY: (ca şi cum ar jeli) Femeia este o rană a materiei, Costache…o lacrimă.
CONSTANTIN
BRÂNCUŞI : Bărbatul singur e o jumătate. (trist) O jumătate de rană, o jumătate
de lacrimă, o jumătate de dor… La fel şi femeia singură e tot o jumătate. Unul
e pământul, bolta lui ce se găseşte sub câmpia pământului, altul e cealaltă
jumătate a sferei, bolta cerului. Şi unul şi altul caută întregirea. Nu e
întâmplător faptul că procreaţia, adică creaţia de om, se poate face numai
atunci când bărbatul şi femeia sunt unul, adică sunt întreg, sunt sferă. (ca şi cum ş-ar reaminti) Atunci potenţa lui,
a întregului, e cea mai mare, şi el e capabil de procreare, de creaţie a lumii.
Dar starea lui de întreg nu poate dura o veşnicie, ci doar o clipă, şi în
această clipă se produce procreaţia. (a obosit) Apoi cele două jumătăţi ale
Totului se despart, şi fiecare, singură, îşi duce viaţa cu gândul la cealaltă.
Şi eu am văzut asta, şi le-am arătat oamenilor. ( se aude limpede cântecul
jalnic al unei păsări în pustiu)
DOMNIŞOARA
POGANY: Da, Costache, ştiu…
CONSTANTN
BRÂNCUŞI : Da, întrebarea este dacă fiinţa umană ar fi un întreg… Iată, când se
lipesc jumătăţile şi se formează întregul, aşa să rămână în veci întregul.
DOMNIŞOARA
POGANY : Te gândeşti la femeie şi la bărbat, Costache?
CONSTANTIN
BRÂNCUŞI : Da.
DOMNIŞOAA
POGANY: Ar muri.
CONSTANTIN
BRÂNCUŞI : Ştiu că ar muri. Dar de ce moare, aici e taina! (tace) Eu nu mă
gândesc la androgin, pentru că androginul este numai prefigurarea întregului,
sau cum se spune, este încercarea de a fi întreg eşuată… este numai un avorton
umilit al întregului. (tragic) Este ca şi cum ai vrea să atingi cerul cu mâna,
şi-ţi dai seama că nu reuşeşti. (obosit,
gâfâie) Şi atunci m-am apucat eu şi am făcut întregul. Dar vai, după ce l-am
făcut n-a fost suferinţă mai mare decât a mea! Era întreg dar era din piatră!
Era întreg, dar era mort. (ca şi cum ar
halucina) Ceea ce nu era adevărat, pentru că tot întregul este viu! Or întregul
meu era din piatră. Însă am încremenit.
Când am văzut că-ţi dă iluzia că este viu. Iată, el parcă era viu, şi
pentru mii de oameni el este viu, însă eu ştiam dinainte că el nu este. (cu
pumnii strânşi) Şi mi-a venit atunci o idee, să-l sparg cu ciocanul de spart
piatra. Turbam şi eram fericit totodată, şi m-am speriat de nebunia mea, căci
trebuia să mă bucur de marea mea faptă, şi să mă prosternez în faţa ei. (undeva
departe se aude sunetul unui corn de vânătoare)
DOMNIŞOARA
POGANY : (rar) Da, Costache, artistul trebuie să fie înţelept în faţa operei
sale. Pe mulţi îi dezechilibrează asta. Am văzut un poet într-un oraş de
provincie al Franţei care în faţa unei cărţi de poezie şi-a pierdut minţile.
(mică pauză) Alţii se schimbă altfel. Tu ai rămas acelaşi, Costache. Ţăranul
oltean, cioplitorul, care confundă arta cu pământul, cu dealul pe care-l urcă
până în vârf săpând. (cântecul privighetorilor izbucneşte într-un tufiş
care trebuie să se afle sub fereastră)
CONSTANTIN
BRÂNCUŞI : Am şi eu clipe grele, de chin, de durere , când mă pierd în faţa
pietrei, câteodată simt cum îmi este frică, alteori îmi este teamă să nu
înnebunesc, dar îmi trece. (după un timp ) Când îmi trece îmi este bine… Însă
vorba noastră s-a abătut… de la jumătăţile care trebuiesc să devină întreg, şi
când devin, dacă ar sta mai mult în starea aceasta întregul ar pieri… Adică
dacă întregul stă o clipă el perpetuează viaţa, iar dacă ar rămâne şi după
clipa aceea, el ar pieri. ( intrigat,
speriat ) De ce ?
DOMNIŞOARA
POGANY: (visătoare) Nu-ţi dai seama că dacă femeia şi bărbatul ar rămâne
îmbrăţişaţi în ipostaza rutului, şi dacă
s-ar pierde şi nu s-ar mai putea desprinde, ar muri epuizaţi. Apoi ar
muri de foame, apoi ar muri de neodihnă, apoi ar muri de sete.
CONSTANTIN
BRÂNCUŞI : (gânditor) Aşa este… Dar nu
la asta mă gândesc eu. La altceva. Gândeşte-te la creaţie şi la întreg. Nu
întregul este de vină, ci părţile. Părţile sunt în aşa fel alcătuite…Aici e
drama. Şi atunci nu înţeleg cum să fac, cum să cioplesc jumătăţile? Că
jumătăţile sunt făcute să trăiască jumătăţi, nu întregi.
DOMNIŞOARA
POGANINY : Jumătatea este jumătate nu pentru că este jumătate, ci pentru că-i
lipseşte condiţia aceea ca să fie întreg. În acelaşi timp, asta e o metaforă a
naturii, omul trăieşte numai ca jumătate, şi nu ca tot, ca întreg…Ca să-i fie
mereu dor de cealălaltă jumătate, ca să tindă veşnic către ceva. De aceea
Dumnezeu l-a făcut pe om, care este jumătatea Lui. (se opreşte trist) În clipa când devine tot, când
atinge starea de întreg, el piere. Ce vrea să zică, aici? Aşa se întâmplă şi cu
geniul. De ce nu poate întregul să supravieţuiască ? Pentru că în clipa în care
devine întreg, el piere din alt întreg, sau el se simte nefiresc în faţa lui
Dumnezeu. (după un timp în care trăieşte iluminarea)
CONSTANTIN
BRÂNCUŞI : Cred că am găsit. În clipa când devine întreg, el devine Unul, ori
Unul este unul singur de la început. Nu pot exista doi de Unul în Univers, şi
atunci în chiar aceiaşi clipă el moare, el se desparte în jumătate. (uitând de
domnişoara Pogani )
CONSTANTIN
BRÂNCUŞI : (înviorat şi fericit deodată) Hm, dar ce ar fi dacă ar supravieţui
el ? El, care ar deveni unul? Înseamnă că celălalt, Marele Unu devine jumătate.
Ia stai! El devine, Marele Unu, jumătate, pentru că acum îi lipseşte ceva. Îi
lipsesc cele două jumătăţi care au devenit Unul. Lipsindu-i ceva el nu mai este
tot, el devine în chiar acea clipă jumătate. Şi Marele Unu cade în haos. (după
câteva momente de reflexie adâncă) Nu cumva răsturnarea clepsidrei, căderea
Creierului universal în haos, devenirea lui Materie stelară se petrece din
cauza a ceea ce se întâmplă? (după un timp ) Doamne, poate dezleg enigma clepsidrei, şi a căderii în haos a Marelui
Tot! (ţipetele pescăruşilor se îndepărtează triste)
DOMNIŞOARA
POGAY : Costache, Costache, m-ai uitat…
CONSTANTIN
BRÂNCUŞI : ( care nu aude nimic ) Şi atunci totul este un fel de revoltă a unui
Mic Tot, în faţa marelui Tot, al lui Unu în faţa marelui Unu. Marele Unu
devenind în clipa aceea jumătate. Dar el, marele Unu, devenind jumătate, el
nu-şi mai poate găsi jumătatea ca să redevină Unu. De aceea el va cădea în
haos. (mică pauză) Dar de ce numai el, Marele Unu, poate rezista procreând,
pentru că marele Unu este o procreaţie veşnică, subordonată lui, conţinutul lui
este o procreaţie veşnică. De ce el supravieţuieşte ? (cade pe gânduri)
DOMNIŞOARA
POGASNY : (care s-a ridicat asemenea unei stafii şi pleacă) Costache, Costache,
m-ai uitat, Costache…Pierdut eşti în gândurile tale şi în negura timpului…
CONSTANTIN
BRÂNCUŞI : ( care n-a auzit-o) De ce supravieţuieşte Marele tot ? (se plimbă
agitat prin atelier. Este de nerecunoscut)
CONSTANTIN
BRÂNCUŞI : (urlând) De ce supravieţuişte Marele Tot? (după un timp în care stă căzut în genunchi, mai liniştit) Dar
oare Marele Tot, Creierul universal, căzând în haos, devenind materie stelară
procreaţia începe iar ? (după un timp în care se gândeşte)
CONSTANTIN
BRÂNCUŞI (răvăşit) Nu cumva totul
devenind Creier universal, şi structurile
lui, infinitatea elementelor lui ajung în poziţiile ideale, şi atunci
Totul, Întregul, nu mai este capabil de creaţie, el se surpă luând-o de la
început, de la materia stelară? (după un timp )
CONSTANTIN
BRÂNCUŞI : Dar oare acel creier, acea fiinţă universală este ea fiinţă ? Eu, un
spirit chinuit, pierdut în începutul perioadei, între două răsturnări ale
clepsidrei, eu pe cine să iubesc mai mult, creierul universal sau materia
stelară ? Sfârşitul ori începutul, clepsidra plină ori clepsidra goală? (după
un moment lung de tăcere ) Doamne, spiritul meu iar se găseşte acolo unde căile
se despart şi eu nu ştiu pe care cale s-o apuc, şi numai instinctul sau intuiţia
mă conduc ! (după câteva momente de reflexie) Nu, nu ! Geniul este ca un
elastic întins, este ca o rază plecată în întuneric, el nu se găseşte în
răscrucea căilor, cum mă găsesc eu. ( tace, liniştea care se lasă face să se
audă valurile unei mări tălăzuind)
CONSTANTIN
BRÂNCUŞI : (i se citeşte deznădejdea pe faţă) Şi atunci ce sunt eu, ce este cu
mine în lume, în univers, în timp, în
noianul timpului ? (mică pauză) Voi
dezlega eu vreodată taina ce mă chinuie ? (după un timp ) Ori eu nu sunt geniu,
ori am trecut dincolo de geniu ? (meditând ) Dacă stau şi mă gândesc, trebuie
să fi trecut de starea aceasta. Geniul este starea de tindere cumplită către
obiectul poeziei, către obiectul descoperirii. Geniul înseamnă clarviziunea şi
tinderea. Geniul este un fulger cumplit care iluminează şi arde. Ori eu sunt un
păstor, un cioban din munţii Olteniei, care merg cu o lampă în mână…(trist, ca
şi cum ar plânge) însă eu am trecut dincolo de geniu. Geniul meu s-a stins, ori
eu i-am supravieţuit ? În spaţiile reci în care am pătruns şi pe care le-am
străbătut el s-ar fi stins cum s-a şi stins. (după un timp )
CONSTRANTIN
BRÂNCUŞI : Aşa este într-adevăr? Geniul este boală ? Ori eu până la 3O de ani
am fost bolnav! Boala creaţiei, boala, suferinţa de a crea… oare aceasta este
mai rea decât boala dragostei? (zâmbind
amar) Îmi aduc aminte de boala aceasta, a dragostei. Şi de boala de femeie care
este altceva, şi care se trag una din alta. Este boala de jumătatea cealălaltă.
Ele sunt boli asemănătoare, boli ale întregirii. Boli ale suferinţei jumătăţii
de cealălaltă jumătate ! (tace )
CONSTANTIN
BRÂNCUŞI : Aşa trebuie să fie…Căci ce sunt fugile mele…când eram copil, apoi
băietan, fugeam de acasă… Fuga copilului care am fost, la Boiangeria de la
Târgu-Jiu, fuga la Slatina şi de aici la Craiova….Şi apoi fuga în lume.
(respiră adânc, ca şi cum şi-ar da sufletul ) Dacă n-aş fi fost geniu n-aş fi
fugit… Era dorul ăla în mine, însă era mers în pustiu şi la nimereală. Era mers
către ţinta pe care o ştiam eu acolo în mine. Dacă mă gândesc, copilăria şi
tinereţea mea seamănă cu cea a lui Rimbaud, a copilului minune al poeziei.
(tace, molfăie ceva) Ce-o fi fost în sufletul fiinţei ăleia? Corespondenţa
dintre suflet şi poezie este
indiscutabilă, când se trezeşte instinctul
poeziei te târăşte după el şi te duce aşa cum se duce întins un armăsar.
(întristându-se) Apoi, când a venit clarviziunea la mine, s-a terminat. A
apărut frâna. Celălalt instinct, instinctul de conservare a luminat totul. El a
intuit marea străbatere, ce misie grea am de îndeplinit, şi atunci a oprit
arderea, a apărut liniştea… Şi eu mi-am ştiut de la început viaţa mea toată.
(tace câteva momente )
CONSTANTIN
BRÂNCUŞI : Uite, la asta nu m-am gândit niciodată. Există altceva, altă fiinţă,
mai presus de geniu. ( mormăind) Să
scriu, şi asta în piatră. La geniu instinctul de conservare este umbrit şi
fals, distrus de celălalt instinct, Instinctul cunoaşterii, al creaţiei, care-l
târăşte sălbatic după el. (după un timp ) Dar de unde asta, de ce se întâmplă
aşa ? (se gândeşte) De acolo că vederea
geniului este rază în noaptea universului… pe când vederea fiinţei care trece dincolo de geniu,
vederea ei, este sfera totului…(înfricoşat, chinuit ) Doamneee, cum am ajuns la
adevărul acesta ? Vederea este sfera Totului. Eu văd totul. (după un timp )
Asta cred că vine şi de la patrie, de la ţara şi de la pământul neamului tău. (
convins, trist ) De acolo trebuie să vină, de la pământul îmbibat cu sufletul
şi sângele strămoşilor. (după câteva clipe )
CONSTANTIN
BRÂNCUŞI : (ţipetele pescăruşilor se aud
foarte aproape, dureros) La început prea gâlgâia totul în mine. Raza vederii
era gâlgâire. Aşa cum lumina unei lumânări ar arde prea puternic, şi ar topi
prea repede biata lumânare. (respiră adânc, geme, ca şi cum ar plânge ) Pământul
ăla, pământul ăla care e cultură, nu e piatră, ori substanţă geologică. (geme) Doamne, când ară plugul pe plai
românesc ară prin sufletul dens care s-a tot depus cu fiecare mort, şi s-a
bătătorit ca pământul din tindă. Ţăranul român când mănâncă pâine, mănâncă
suflet. Şi la început era atâta suflet că gâlgâia prin mine ca vântul prin
fluier. (amintindu-şi) Puteam să mă prăpădesc. Vântul ala mă sufla ca pe un
fulg. El m-a suflat la Târgu Jiu, de aici la Craiova, şi m-a dus ca pe o
corabie cu pânze la Paris. Şi aici s-a produs marea luminare. (respiră gâjâit)
Privirea, raza aia a ajuns până la
capăt, şi s-a uscat pe sfera Totului până a devenit ea însăşi Sferă. De acum eu
am ştiut cât am de spus şi ce am de spus. (după un timp )
CONSTANTIN
BRÂNCUŞI : Instinctul de conservare e asemeni unui opaiţ care-şi trage rădăcina
din pământul strămoşesc, de unde este hrănit şi de unde îi vine lumina. (după
un timp) Ăla m-a ţinut…Ăla trebuie să mă ţină în viaţă până să arăt tot. Să spun tot. Să-l pun în piatră. (a obosit) A ţinut tuberculoza pe loc
hrănind-o şi pe ea. Şi mi-a ţinut în
frâu arderea. Numai astfel nu m-am prăpădit. Pentru că iluminarea s-a făcut
acolo în el, în pământ, adică în sufletul ce-a devenit pământ. În el era atât
de pus încât nu se mai putea spune nici într-o mie de ani. ( pe dealurile
dimprejur se aud tălăngile unei turme. Sculptorul pare a asculta) Spaţiul
spiritual al românilor, oricât ar fi de cântat, sunt prea multe în el ca să fie
spuse într-un veac. De aceea s-a orânduit ca eu să nu dau totul într-o clipă,
ci într-o viaţă. Şi să dau Totul, adică să dau sfera. Am reuşit eu oare să dau
sfera? (după câteva momente de gândire)
CONSTANTIN
BRÂNCUŞI : (se aude primăvăratec susurul unui izvor de munte) Am reuşit eu să cuprind Totul, adică opera
mea se înscrie, sau descrie sfera ? Bine ar fi să fie aproape de sferă. Şi
sfera să nu se fi închis, căci totul atunci ar înnebuni, ar atinge ipostaza
perfecţiuni, şi ar urma căderea în haos. (respiră greu) Elementele operei, care
sunt jumătăţi, s-ar aduna în întreguri, sau s-ar aduna într-un tot, ceea ce
este acelaşi lucru, după care ar urma căderea în haos. Ceea ce ar fi cumplit,
căci totul se înscrie într-un sens devenind cădere… Ele există de acum pierdute
(tragic). La lucrul acesta mă cutremur. ( după un timp)
CONSTANTIN
BRÂNCUŞI : (chipul transpirat i se înseninează uşor) Doamne! Oare e adevărat !?
Nu poate fi adevărat…! (devine înspăimântat) Nu, nu, (înspăimântat) nu poate fi
adevărat…! Clepsidra mai are mult până să se umple, şi nici pe departe nu poate
fi vorba de un creier universal. Nu, nu se poate! (tremură, e foarte
speriat) Atunci trebuie distrusă!
(urlă) Să distrug, să distrug! (arată ca
un dement, barba îi zboară în vânt, ochii îi lucesc sălbatic, sudoarea îi
curge pe faţă, se repede, pune mâna pe
un ciocan şi sparge câteva lucrări în culmea demenţei. Face bucăţi una din opere. După ce o sparge o
priveşte pe cea rămasă întreagă. Răsuflarea îi e şuierătoare. Încetul cu
încetul se linişteşte)
CONSTANTIN
BRÂNCUŞI : (epuizat, pierdut) Acum nu
mai e sferă. Nu mai este unul. Marele Unu nu mai e în primejdie. (ia cioburile
în palmă)
CONSTANTI
BRÂNCUŞI : (plânge) Nu se mai cunoaşte nimic. Ce statuie o fi fost? Să n-o fi
spart pe cea bună ? Coloana sfârşitului trebuie să fie opera cea mare. Ea e
acolo departe în Târgul ăla nenorocit. Pe izlazul pe care pasc caii. (mică pauză) Cai priponiţi de Coloana fără sfârşit.
(cu mâna întinsă, ca şi cum i-ar vedea)
Văd caii priponiţi de Coloana
fără sfârşit. Ce metaforă
cumplită o mai fi şi asta ? (îşi acoperă ochii cu mâna) Nu, nu vreau să văd,
este şi aşa prea mult pentru o minte omenească. (priveşte pe fereastra
atelierului. Privirea îi este dusă departe) Acum sunt mulţumit. Doamnee ! Chiar
dacă am pierdut o operă, am salvat marele Unu. Dacă pietrele astea se adunau şi
între ele formau Totul, Întregul, adică acel Unu, şi dacă acel Unu supravieţuia
clipei, atunci marele Unu devenea jumătate. (se îneacă, tuşeşte) Ar fi fost o
crimă, ar fi fost un sacrilegiu uriaş. Nu, nu aveam voie să provoc căderea în
haos a marelui Unu. Să înceapă totul de la zero, adică de la materia stelară…
(după un timp )
CONSTANTIN
BRÂNCUŞI : Dar sunt eu sigur că totul se petrece aşa? Este adevărată oare
ridicarea şi decăderea în haos a Universului ? (după un timp ) Doamne, există !
arată-mi-Te pentru o clipă, ca să am cu cine vorbi! (trec câteva momente ) Dar
dacă nu este aşa ? Şi mi-am distrus degeaba lucrarea? (împăcat) Mai bine să fiu
eu sigur. Să fiu liniştit. (mică pauză) Ce lucru uriaş, să fii liniştit, senin
în faţa universului ! (se întoarce. Observă dispariţia domnişoarei Pagany) Unde
eşti? ( clipeşte des din ochi, se vede că este disperat) Unde eşti ?? (respiră
des, gâfâind) Ai plecat ? (arată speriat şi mirat în acelaşi timp ) Poate că
nici n-a fost…A fost doar amintirea ei, doar o părere…(tace câtva timp)
CONSTANTIN
BRÂNCUŞI : (împăcat) Bine că a venit. Îmi era dor de femeie…Mi-a făcut bine…M-a
mai liniştit. Şi gândul mi s-a dus departe în timp. Parcă ar fi un fum subţire
de ţigară, plecat dintre oameni departe în univers…Şi acum oamenii nu se mai
văd, sunt singuri. Mă ameninţă primejdia dispariţiei, şi a risipirii…(după un
timp ) Sunt senin…Şi bătrân…Să rămân senin în faţa timpului şi a
universului….Oare a fost ea cu adevărat ? (gândindu-se ) Mi-e teamă să nu mi se
facă o dată dor de ea să urlu de durere… (ştergându-şi transpiraţia) Acum îmi
este mai bine…
CONSTANTIN
BRÂNCUŞI : (neliniştit deodată) De ce mi-e mai bine ? Îmi era dor de mama…am
visat-o pe ea , şi mi-a trecut. ( trist) Ce-o fi făcând mama acolo, departe… în
sătucul acela de case cu bârne? Mereu te aud, mamă, trăind pe lume. (atent,
speriat deodată ) Ce este asta ? Nu este nici dor, nici durere, nu e nici
veselie, nici melancolie … parcă melancolie este, dar este asemenea unui dor
după ceva. Ca şi cum aş fi aer sau vânt şi m-aş risipi către tine, mamă….şi
către tine, femeie iubită. (după un timp )
CONSTANTIN
BRÂNCUŞI : ( scârţâitul fântânii se aude
ca la el în Hobiţa) Doamne, înţeleg ce este asta….Cu mama mă leg de lume, mă
leg de pământ, mă leg de moşii şi strămoşii noştri, de istorie. (îi vine să
plângă, e un bătrân chinuit de vedenii) Lumea vine în urma mea înaintând către
un orizont argintiu, iluminat de un răsărit nevăzut, şi vine greu, şi eu m-am
dus prea departe în adâncul pustiei… şi legătura cu lumea, cu omul, îmi este
pusă in primejdie, şi atunci începe să bată acel vânt care este dorul de mamă…(acum plânge de–a
binelea) şi sufletul meu simte, şi se
îndoaie de adânca durere a lui. (trec câteva momente). Ţi-o fi dor, mamă, de nu
mai poţi. Ţi-o fi dor de-ţi vei simţi carnea neagră cum e cărbunele. Şi m-ai
vrea lângă tine, să mă vezi, cine ştie, poate nu mai ai mult, şi ai vrea să mă
vezi. (îi tremură glasul ţi mâinile)
Înţeleg, înţeleg ce e în mintea ta. Doamne, iartă-mă! (trec câteva momente) Şi nu
peste mult timp şi eu mă voi duce, mamă. Lasă că ne vom întâlni acolo, ne vom
întâlni ca doi tovarăşi. (îşi ia tâmplele în palme) Doamne, mama e moartă de
mult, şi ea pentru mine tot mama mea rămâne. (urlând de durere) De ce murim? Eu
am luptat împotriva morţii…Cu ce am luptat împotriva ei ştiu. (tace) Cu arta şi
cu geniul meu ! (ţipetele pescăruşilor se aud din ce în ce mai tare, tragice)
CONSTANTIN
BRÂNCUŞI : Sunt vinovat că am luptat singur? Sunt! Însă ce puteam face ?! Până
acum în istorie împotriva morţii nu se poate lupta decât aşa, cu opera. Prin artă. Poeţii şi artiştii sunt primii
care s-au ridicat împotriva morţii, şi ei au rămas. Ele sunt singurele fiinţe
vii ale istoriei, spiritul lor ne însoţeşte permanent. (mică pauză) După ce mi se va duce stârvul
ăsta , spiritul meu va însoţi omenirea mii de ani, o va însoţi până la
răsturnarea clepsidrei, apoi se va termina şi el, va deveni materie stelară…
Poate nu va deveni, clepsidra nu se va răsturna…(după un timp) Doamne, mă doare
însă această nemurire ! Sunt fericit de ea , dar mă şi doare! Îmi e parcă dor
de ceva, şi nu ştiu de ce. Însă ce au făcut poeţii, pictorii şi sculptorii?
(tace deodată) Moartea n-a fost învinsă…Ce au făcut ei este că numai au trezit
cu nemurirea operei lor acel dor, acea sămânţă de eternitate care zace în inconştientul
fiinţei umane , în adâncul omului…Şi le-au arătat oamenilor ce se poate. Ei,
oamenii, sunt operele naturii şi ale istoriei, mai mari decât nişte cărţi, ori
decât statuile mele şi cu atât mai mult ar trebui să fie nemuritori. (după un
timp)
CONSTANTIN
BRÂNCUŞI : După artişti vor veni oameni de ştiinţă, medici, chimişti,
fizicieni, biologi, şi vor lupta şi ei împotriva morţii. Al doilea atac va fi
cel decisiv, şi oamenii vor trăi sute de ani, şi mii de ani. (zâmbind trist) O,
Doamne, de-ar trăi omul o mie de ani, altfel aş simţi eu acum, ar fi ca şi cum
aş avea în faţă mii de ani de creaţie, şi
câte n-aş face, şi câte n-aş
spune omului. (înviorat) Aş grăbi
ajungerea Omului acolo unde clepsidra se umple, aş trece dincolo… Clepsidra ar
începe să crească, să crească la infinit. (tace iar) Aşa trebuie, trebuie să mă
reîntorc şi să devin materie moartă. Plec mulţumit…Pot să spun că mi-am făcut
datoria. Uite, tu te-ai dus şi eu nu ţi-am spus asta…Şi poate ţie nici nu ţi-a
trecut prin minte…(cântecul unui cocoş se aude stins în noapte) Tu trebuie să
fii fericită, mamă…Dintre toate mamele care s-au perindat prin istoria asta, tu
ţi-ai făcut datoria cum puţini oameni şi-au făcut-o…Cum puţine mame şi-au
făcut-o. Pentru că ai dat un fiu care a dus făclia lumii mai departe, care a
făcut atât de mult pentru omenire, pentru binele ei…(după un timp)
CONSTANTIN
BRÂNCUŞI : (cu chipul iluminat, ca un copil) O, ce fericite trebuie să fiţi
voi….Toate mamele de la începutul lumii care aţi dat fii grozavi, ce au dus
lumea mai departe… (gemând de durere ) Ce fiinţe trebuie să fiţi voi…Vă văd în
lumea cealălaltă, pe nişte plaiuri line şi luminate, cum mergeţi fericite, cu
chipurile luminând de bucurie. De bucuria de a fi dat în istorie mari creatori,
cum mergeţi pe colinele antice ale lumii de dincolo, şi ce lumină este, şi ce
frumos este afară , pe coline, şi voim mergeţi pe colinele raiului…V-a ales
Dumnezeu pe toate….Şi o văd şi pe mama printre voi. Parcă eşti puţin speriată,
mamă…dar eşti fericită. (ca şi cum ar plânge ) Acum ştiu că eşti fericită,
mamă, şi eu am fost ăla, Costache al tău, copilul care a fugit de acasă…şi tu
ai tremurat pentru el…(după un timp. Ridicându-şi faţa şi privind departe,
ca şi cum s-ar trezi dintr-un vis)
CONSTANTIN
BRÂNCUŞI : (e lac de sudoare) Doamnee, ce reverie a fost asta !? Parcă ar fi fost un vis
frumos! (răsuflă greu) Îmi era dor de
mama, mă chinuia rău dorul de ea, şi acum o văzui…Era pe nişte dealuri luminate,
mirosind a gutui, şi era fericită. (trec câteva clipe )
CONSTANTIN
BRÂNCUŞI : (e foarte singur) Şi eu sunt mulţumit, mamă. Poate că este mai bine
că n-am fost alături, căci tu m-ai fi împiedicat. De când am plecat în lume am
fost un oştean ce luptă în pustie, departe, cu nevăzutul şi neauzitul. (privind
ca un orb înaintea lui) Eu le-am lăsat pe toate, mamă, plăceri şi toate, ca să
fiu singur şi lucid, puternic, acolo, în faţa infinitului şi necunoscutului.
Aşa cum soldatul stă în front, în bătaia puştii duşmanului, eu am stat zeci de
ani singur, cu pieptul descoperit în faţa infinitului. A fost greu mamă, tare
greu, nici n-aş putea povesti (mică pauză )
Cum se poate descrie ceva ce nici nu poate fi prins în cuvânt ? A fost
ca şi cum aş fi fost jupuit de piele şi aş sta într-un vânt puternic ce bate
din univers, dinspre necunoscut…şi e rece. Şi senzaţia este usturătoare, dar e
de fericire! Ce fericire ascuţită, ţipătoare a fost viaţa mea, mamă ! (după un
timp ) Să fim mulţumiţi şi mândri că noi suntem fericiţi, mamă ! Amândoi, şi
lucrul acesta ne leagă. Noi suntem printre puţinii oameni fericiţi ce au apărut
şi s-au perindat pe planeta aceasta, de la începutul tuturor începuturilor.
(apoi, ca şi cum s-ar trezi. Undeva un câine urlă a morţiu) Doamne, ce este cu
mine ? (speriat deodată ) Prea mi-a slăbit atenţia, şi mă fură un fel de somn
şi de amintire. Nu cumva nu mai e mult ?
SCENA III-a
Acelaşi
décor ca în scenele anterioare. Brâncuşi e întins pe pat. Respiraţia îi e grea,
îi sclipeşte fruntea, galbenă şi îmbătrânită, de sudoare. Se pare că sunt
ultimele clipe ale artistului. Valurile mării se aud pustii, lovindu-se de
stânci. Când şi când ţipetele pescăruşilor sfâşie văzduhul.
CONSTANTIN
BRÂNCUŞI : (gemând) Mamăă, răspunde-mi tu…(brusc îl îneacă tusea. După ce s-a
mai liniştit) E ca şi cum ar fi acelaşi lucru de aş muri, ori de n-aş muri. Ce
ciudat… Să fie acelaşi lucru? Nu credeam să ajung aici, şi totuşi am ajuns.
(după un timp) E bine oare, e rău? În general nu este bine ca omul să ajungă
aici… Să las asta cu gură de moarte… Însă nu trebuia să ajung aici… Eu mi-am făcut
datoria. Eu mi-am făcut datoria de om… Parcă totuşi, însă simt ceva… Nu e dor,
e mai slab decât dorul, e ceva greu de descris (trupul i se contractă, îşi
ridică fruntea, se uită ca la ceva care s-ar apropia venind din cer. Priveşte
atent împreunându-şi sprâncenele. E puţin speriat.)
CONSTANTIN
BRÂNCUŞI : E porumbelul! De unde o fi? (mică pauză) Trebuie să fie un semn.
Dacă e porumbelul înseamnă că e bine…(valurile mării se aud spărgându-se de
ţărm)
VOCEA : Nu
te bucura, Costache, nu te bucura. N-am venit să te iau, am venit să te judec.
CONSTANTIN
BRÂNCUŞI : (făcând ochii mari, e speriat) Vorbeşte! Parcă ar fi vocea tatălui
meu! (îşi şterge sudoarea de pe frunte) Să mă judeci? Dar cine eşti tu ?
VOCEA :
(ecou îndepărtat) Sunt chipul Domnului, iar în mine e duhul Lui… Şi am venit să
te judec…
CONSTANTIN
BRÂNCUŞI : (are ochii nefiresc de mari)
Ai venit să mă judeci? Dar nu m-am judecat eu singur toată viaţa… Şi mai e
celălalt judecător, mai aspru şi mai neîndurător decât mine, opera. (este
epuizat, vorbeşte cu mare greutate) Nu mă judecă ea oare tot timpul? Şi n-a mai
fost alt judecător care m-a judecat? Istoria. (se aud triste valurile mării
spărgându-se de ţărm) De atâţia ani eu trăiesc ca şi cum aş fi fost în faţa
judecăţii…Am muncit, am mâncat, am iubit, am suferit, mi-am făcut treburile
stând drept în faţa ochiului judecăţii…Căci asta e viaţa unui artist, şi a unei
conştiinţe cum e a mea… e mereu în faţa judecăţii…(trece un timp, obosit) Uite,
poate de aceea eu am uitat de judecata ta…Dacă trebuie să mă judeci şi eu am
uitat, iartă-mă, Doamne! (epuizat se lasă să cadă pe spate)
VOCEA : Da,
trebuie să te judec.
CONSTANTIN
BRÂNCUŞI : Am greşit cu ceva?
VOCEA : Ai
greşit. Dar nu e vorba de asta. Ştii bine că nu e suflet care să nu fie
judecat. Aceasta este esenţa spiritului. El judecă şi este judecat.
CONSTANTIN
BRÂNCUŞI : (ridicându-se din nou în
coate cu mare greutate) Bine, Doamne, dacă e aşa…M-am liniştit acum…Mă
speriasem când am auzit că ai venit…De judecată n-am însă de ce să mă tem…
VOCEA :
Greşeşti, Costache. Veşnic trebuie să ne temem de judecată.
CONSTANTIN
BRÂNCUŞI : Nu, Doamne, eu zic că omul nu trebuie să se teamă de judecată.
VOCEA :
(ameninţătoare) Mă înfrunţi?
CONSTANTIN
BRÂNCUŞI : (speriat) Nu, Doamne, nu te
înfrunt. Asta înseamnă că mă simt împăcat…Că sunt umil şi că mi-am făcut
datoria…Eu mi-am făcut datoria, Doamne!
VOCEA : Nu
ţi-ai făcut-o, Costache…
CONSTANTIN
BRÂNCUSI : De ce , Doamne? Arată-mi…
VOCEA :
Ţí-ai uitat datoriile de om, ca să dai
totul geniului…Ai luat de la om şi i-ai dat geniului…
CONSTANTIN
BRÂNCUŞI : Aşa e, Doamne…Dar dacă n-aş fi făcut aşa, n-aş fi făcut multe
lucruri, n-aş fi ajuns unde am ajuns, şi n-aş fi făcut tot ce am făcut…
VOCEA : (ca şi cum s-ar gândi) Se poate să ai
dreptate…Trebuie să fiu bun cu tine…Însă de un lucru…nu pot să te iert,
Costache…De copii…N-ai făcut copii…
CONSTANTIN
BRÂNCUŞI : (epuizat, se lasă să cadă)
Dar eu am avut dreptul să nu fac copii, Doamne…Geniul are dreptul…Căci el
face pentru speţă mai mult decât cel ce
face copii…
VOCEA : Nu,
Costache, n-ai dreptate… Acest drept nu-l are nimeni… Geniul nu are voie să
ucidă. Şi dacă nu are dreptul să ucidă
el nu are dreptul nici să nu facă copii, lucrul asemenea cu pruncul…
CONSTANTIN
BRÂNCUŞI : ( încearcă să zâmbească, de fapt aiurează)
Da, Doamne, aşa este. Recunosc. Mi se luminează mintea şi văd că aşa e… Iartă-mă, Doamne, îmi cer luare din pedeapsă…
Însă eu care am crezut toată viaţa, şi apoi au mai fost şi împrejurările…
VOCEA :
(milindu-se de el) Vezi, Costache…
CONSTANTIN
BRÂNCUŞI : Ce să fac, Doamne… Acum e târziu. Am făcut în schimb altceva…
VOCEA : Ai
făcut, nimic de zis, însă nu e acelaşi lucru. Prima datorie a fiinţei omeneşti
este să ducă mai departe decât ea viaţa. Aceasta e datoria fiecărei vietăţi
lăsate de Mine. Ori tu n-ai dus mai
departe viaţa, decât partea ta.
CONSTANTIN
BRÂNCUŞI : (trist) Într-un fel am dus-o şi eu, Doamne.
VOCEA : Nu e
viaţa, Costache. Ne înşelăm, dar nu e viaţa. Trupurile oamenilor sunt
înlănţuite, ele se ţin de mână, totul se ţine de mână cu tatăl său şi cu fiul
său, şi aşa ca şi cum ar fi nişte păduri pe o câmpie nesfârşită… Şirurile de
oameni care se ţin de mână vin din adâncul timpului. (oftând uşor) Şi păcatul
trece prin ei, venind din începuturi. Păcatul originar, este aşa cum trece
curentul prin sârmă, şi pe ultimul cu care se termină şirul tău se va opri…
odată cu tine, Costache. În timp ce şirurile de oameni de alăturea vor continua
să meargă înainte la infinit. (mică pauză) Numai al tău o să rămână
undeva, pe când celelalte se vor pierde
în zarea timpului.
CONSTANTIN
BRÂNCUŞI : (parcă şi-a mai revenit) Da,
Doamne, eu m-am jertfit pe mine, ca să le dau lor puterea mea, să meargă cu ea
înainte, şi să învingă. Eu în graba mea am purtat sufletul meu şi toată puterea
mea şi le-am dat-o lor ca să le-arăt calea şi să le dau tărie s-o urmeze, şi tu
pe mine mă învinuieşti.
VOCEA : Şirurile sunt coloane infinite, Costache, ele
merg aşa la infinit, numai neamul tău, sensul
tău s-a oprit. De aceea ai făcut tu Coloana nesfârşitului.
CONSTANTIN
BRÂNCUŞI : (ascultă, rar) Da, Doamne,
aşa e… Dar eu sunt ăla, Doamne, care a dat mai mult, şi acum, iată, tot eu sunt ăl mai sărac, cel asupra căruia cade
pedeapsa Ta…Judecata asta nu este dreaptă, Doamne. Mi se pare că eu ar trebui
să fiu răsplătit, nu certat….
VOCEA :
Într-un fel ai şi tu dreptate, Costache, dar ai încălcat legea cea dintâi a
conservării şi a procreaţiei…Geniul are voie să facă orice numai să nu ucidă şi
să nu procedeze. Când creaţia lui nu este creaţie de viaţă, este un fel de
umilire a creaţiei. Dar atunci când geniul lui ar fi atât de mare, după ce a
cioplit statuia, să-i dea viaţă, s-o ridice din noapte, cum a făcut Orfeu, el,
cel mai mare dintre toţi artiştii lumii. El este singurul. El este singurul
care s-a salvat dintre oameni şi a ieşit la suprafaţă, în timp ce voi ceilalţi
aţi rămas jos în subterană, în întuneric, aşa cum zice Dostoievski, de care
cred că ai auzit….
CONSTANTIN
BRÂNCUŞI: (trist, pierdut) Da, Doamne, am auzit…
VOCEA :
Vreuna dintre statuile tale a prins viaţă, şi merge ca omul pe lume, şi naşte
la rândul ei şi ea viaţă ?
CONSTANTIN
BRÂNCUŞI : ( trist ) Nu, Dooamne…
VOCEA :
(căinându-l ) Vezi, Costache, că ai greşit în faţa mea…
CONSTANTIN
BRÂNCUŞI : Da, Doamne…este adevărat. Dar vinovat nu sunt. Ci trebuie să mă
răsplăteşti. Eu cred în opera mea şi în truda mea, şi mă şi îndoiesc de ea, şi
tu vii şi zici că nu am făcut ce n-am făcut. Şi mă pedepseşti ca şi cum n-aş fi
făcut nimic. (gemând ) Nu e drept, Doamne… (ţipetele pescăruşilor se aud
uimitor de aproape)
VOCEA :
Spune, omule…
CONSTANTIN
BRÂNCUŞI : (trist) Accept, Doamne, că sunt vinovat. Însă nu pot să accept că am
greşit. Iar dacă sunt vinovat este pentru că Tu nu i-ai lăsat omului nici o
şansă de a se salva de vină. Vina de a fi om. (un car cu boi se aude trecând pe
drum) Însă de greşit nu am greşit, Doamne…Căci dacă aş fi făcut statuile mele
nu din piatră, ci le-aş fi făcut vii, Te întreb, ar mai trăi, ar mai rezista
ele mii şi mii de ani, pentru cât le-am făcut eu ? (ascultă cu auzul încordat)
Sau , dacă prin talentul meu, care e
darul Tău, Tată ceresc, le-aş fi dat viaţă, mi-ar mai fi rămas ele fidele
gândului meu? Ar mai fi păstrat ele expresia şi ideea ce-am pus-o în ele? (după
un timp) Nu, Doamne! Căci după legile
interioare ale vieţii s-ar fi schimbat, pierzând ce am pus eu în ele, sufletul,
spaima, visurile mele, neliniştea, speranţa… (gemând) Şi atunci munca mea n-ar
mai fi avut nici un rost. Astăzi n-aş mai putea sta în faţa Ta şi n-aş mai
putea spune înaintea Ta că mi-am îndeplinit datoria.
VOCEA :
(după mult timp, tristă ) Ai dreptate, Costache…
CONSTANTIN
BRÂNCUŞI : ( amărât) Vezi, Doamne…
VOCEA : Dar
bine ar fi fost să le dai şi viaţă, şi să le faci să-şi îndeplinească menirea
lor pe care le-o dau creatorii. Adică cea pe care ţi-am dat-o Eu ţie…(clopotele
unei biserici se aud parcă de pe lumea ailaltă)
CONSTANTIN
BRÂNCUŞI : (pare înţepenit, neliniştit, chipul îi este galben ) Ar fi fost,
Doamne, dar vezi, aici Tu eşti de vină. Căci ai pus în mine prea puţină
putinţă. Iar în oamenii de rând nici atâta… Tu n-ai putut să pui în mine, în
om, mai multă putinţă şi de aceea nici omul nu poate. (trist) Vezi, Doamne
deci, că Tu eşti cel vinovat…
VOCEA : Nu e
bine, Costache…cugetul îţi este prea semeţ…
CONSTANTIN
BRÂNCUŞI : (meditând, trist, ca de pe altă lume) Nu-mi este, Doamne…grăiesc
numai adevărul. De multe ori în viaţă te-am blestemat pentru lumea şi pentru
condiţia în care m-ai creat. Mi-ai pus pe umeri o crucea prea grea, şi într-o
lume prea câinoasă… Şi din puţin şi din nimic, prin truda mea, eu am izvodit o
operă ce va rămâne, şi le-am dat oamenilor lumină ca să-şi lumineze mintea şi
viaţa. (se opreşte sleit de puteri) Pe când Tu, Doamne, ai dat întuneric, şi
le-ai dat oamenilor teama de Tine, ca să te urmeze şi să Te venereze de spaimă…
VOCEA : ( se
simte mânia în glasul Lui) Apleacă-ţi fruntea în pământ, Costache, şi
umileşte-te…
CONSTANTIN
BRÂNCUŞI : Nu, Doamne, pentru că toată viaţa mea a fost umilire, Tu toată viaţa
m-ai umilit, iar înălţarea este numai din truda mea, iar noaptea mea vreau să
fie o ridicare împotriva ta. (se aud clipotele unei biserici ca de pe altă
lume, apoi valurile mării lovindu-se de ţărm)
VOCEA :
Neghiobule! Tu nu ştii că moartea este o prejudecată ! O iluzie ! Dacă omul
moare şi merită să moară, asta înseamnă că şi merită să moară. Te-ai gândit
vreodată la lucrul acesta? Din clipa când fiinţa umană nu va mai muri în
istorie să ştii că ea a trudit şi s-a înălţat atât de mult încât ea merită să
fie nemuritoare. De aceea prin moarte Eu te judec pe tine…
CONSTANTIN
BRÂNCUŞI : (trist, amărât) Te judeci tot pe Tine ,Doamne. Căci ce moare este
trupul meu de humă care este opera Ta. Şi deci pe Tine te judeci care n-ai fost în stare să creezi un om etern. Deci moartea
oamenilor, a trupurilor lor de carne, este judecata ta, Doamne… Operele
mele or să fie nemuritoare şi
eternitatea lor este judecata mea. Vezi, Doamne ? că tot Tu eşti mai prejos? (
tuşeşte de câteva ori) Eu prin truda mea am reuşit să mă înalţ deasupra Ta…
VOCEA : Ai
pierdut credinţa , Costache şi frica de Domnul…Şi o dată cu ele ţi-ai pierdut
şi minţile.
CONSTANTIN
BRÂNCUŞI : Credinţa nu mi-am pierdut-o, Doamne. Căci am credinţa după care mă
conduc, dar omul a trebuit să-şi ridice o altă credinţă mai bună şi mai
dreaptă. Nu frica mi-am pierdut-o, însă omului cândva nu-i va mai fi frică în
istorie şi-n univers.
VOCEA : Altă
învinuire pe care ţi-o aduc, Costache, este acea de a-ţi fi părăsit mama.
CONSTANTIN
BRÂNCUŞI : Da, Doamne, ai dreptate. Dar şi pentru asta am plătit. Am plătit
înmiit. Am plătit cu dorul şi cu durerea după ea. N-o puteam aduce aici, ceea
ce ar fi însemnat s-o scot din lumea ei. Iar acolo unde am lăsat-o, n-am
lăsat-o pe drumuri, ci în neamul ei, care a avut să-i dea de toate, numai
vederea fiului ei, nu. (un câine se aude urlând lung, a morţiu, în noapte)
VOCEA : Asta
trebuie să i-o dai tu…De aceea te
învinuiesc şi te pedepsesc.
CONSTANTIN
BRÂNCUŞI : Nu puteam, Doamne. Eu în faţa pietrei de cioplit am fost un soldat
plecat în război, luptându-se cu bătăliile. ( trage aer adânc în piept, ca şi
cum s-ar sufoca) Bătălia mea era fără asemănare şi nu puteam să lovesc de zece
ori cu sabia, apoi să mă întorc şi să-mi sărut nevasta, să-mi mângâi copii,
să-mi pun capul în poala mamei : (jeluindu-se) eu nu am avut răgaz în truda
mea, Doamne, de aceea a trebuit cu tot dorul, care m-a mistuit şi durerea care
m-a ars, să rabd totul, ca să trudesc acolo departe de ai mei, în pustiile
creaţiei şi ale spiritului. (încercând
să se ridice) Vinovat eşti tot Tu, Doamne, căci puteai să mă ajuţi, şi nu m-ai
ajutat, şi m-ai lovit mai mult cu durerea şi cu nedreptatea! M-ai făcut să
trudesc pentru o bucată de pâine, când trebuia să mă ajuţi!
VOCEA :
(sunetul unui corn de vânătoare se pierde în văzduh) Puţină dreptate ai,
Costache. Altă vină pe care ţi-o aduc este că ţi-ai părăsit patria, când ştii
ce patrie umilă ai, ce avea nevoie şi de braţul tău, şi de mintea ta.
CONSTANTIN
BRÂNCUŞI : (revoltat, cu ultimele puteri) Nu ai dreptate, Doamne, nici aici.
Mi-am iubit patria şi mama, ca pe ochii din cap, şi iată că sunt departe de ele
acum, în clipa când trec pe lumea cealaltă. Tocmai că mi-am iubit patria,
Doamne, şi aici iar te acuz, tocmai că mi-am iubit patria mai mult decât tine,
care ai dat asupra ei numai războaie şi nenorociri. (acces de tuse) Tocmai de
asta, Doamne, a trebuit s-o părăsesc, cum zici tu, dar n-am părăsit-o, ci am
dus-o în lume. Când pieptul meu a ajuns la hotar, eu am luat hotarul în piept
ca pe un elastic şi m-am înhămat la el, şi astfel l-am dus cât mai departe în
lume. Sau, cum zice poetul, eu am dus patria în lume şi am vărsat-o în Univers.
(mică pauză) Dacă aş fi rămas în ea, în satul meu, ori în Bucureşti, ori în
Craiova, n-aş fi reuşit să fac mai nimic, căci ai avut tu grija ca să nu se
găsească nimic din ce-mi trebuia mie. Ca sa fac ce am făcut pentru ţara mea, a
trebuit sa mă duc sa învăţ în alte ţări, sa învăţ ce nu ştiam, să ajung în
centrul lumii, unde sunt minţi care să-mi fi văzut şi apreciat opera. Eu chiar
dacă aş fi rămas în ţara mea şi aş fi ridicat opera pe care am ridicat-o, ar fi
trebuit sa mai treacă încă un veac cel
puţin ca sa ajung sa fie cunoscută în lume.
(respiră adânc) Ori aşa a fost cunoscută imediat, şi prin ea, prin
lucrul meu, a fost cunoscut poporul meu, şi miturile lui si ale locului de unde
veneam. (valurile mării se aud acum foarte clar, aproape)
VOCEA : Ai
dreptate, Costache. Ţi-ai făcut datoria, dar vinovat tot eşti.
CONSTANTIN
BRÂNCUŞI : Da, Doamne…(se trezeşte. Deschide ochii mari, îi are sticloşi. Se
vede ca este pe ducă) Am vorbit singur, a vorbit adâncul meu cu mine, a vorbit
inconştientul meu cu conştiinţa mea. ( plângându-se) Îmi e rău… Mă simt
vinovat. De ce m-aş simţi vinovat?…Caci ştiu că datoria de om şi de artist
mi-am făcut-o. (buzele-i sunt uscate. Ochii caută în sus) Doamne, mor singur,
cum am trăit o viaţă întreagă. Aş merita şi eu pe cineva care să-mi aducă o
cana cu apa măcar. (tare) Ioana, Ioana,
unde eşti? Copii tăi sunt oameni mari. Un copil trebuia să am şi eu. (tace.
Ochii caută neliniştiţi)
CONSTANTIN
BRÂNCUŞI : Ce rău îmi pare, Doamne! Ca şi cum mi-ar fi dor ! (după un timp) Dor
este ăsta ? Parcă n-ar fi dor. Ce să fie atunci? E un fel de nostalgie. După ce
mi-ar fi dor? (închide ochii un timp. Apoi îi deschide mari, lucid) Să-mi fie
dor de lumea asta? Îmi este, da, de ea mi-e dor, unde este toată istoria, unde
stăteam cum stă mugurul în vârful ramurei (după câteva momente în care ochiul
caută pe tavan) Dar parcă nu e numai atât. (strigând deznădăjduit) Doamne,
dorul ăsta e îndoit, e şi dor, e şi nostalgie, acum văd foarte clar. Da, asta
este. (după un timp)
CONSTANTIN
BRÂNCUŞI : Ce dor îmi este după univers şi viitor. Doamne, ce dor îmi este,
adânc şi mut, ca un izvor negru, ce-i dă conţinut fiinţei. Îmi e dor după timp,
îmi e dor după ce aş fi putut sa fac ca artist, dacă aş fi fost fiinţă eternă.
(gâfâie epuizat) Ce dor îmi e după ce n-o să fac niciodată! (după câteva minute)
Am fost, Doamne! De aceea mă simt vinovat. Mă simt vinovat. Ce sentiment e
acesta pe care-l trăiesc? Cum să-l numesc dacă e dor? Ciudată şi adâncă stare.
(după câteva minute) Că nu voi mai putea lucra niciodată ? Braţul meu nu va mai
putea să se mişte şi să se izbească de piatră niciodată. Piatra, piatra care
miliarde de ani are…În ea…în piatra care are miliarde de ani, văd formele goale
ale operelor viitoare pe care trebuia să le dăltuiasca mâna mea. Se văd parcă
ar fi din linii. Cum stau visătoare gândindu-se la ceva, la ceva departe şi
parcă aşteptând. (tace)
CONSTANTIN
BRÂNCUŞI : (tace mult timp) Ele pe mine
mă aşteaptă. Şi eu n-o şă mai vin niciodată. Cum să nu te simţi vinovat?!
Doamne! (priveşte lung, parcă vrea ceva) Asta înseamnă că operele mele nu se
adună în întreg. ( are o expresie de spaimă pe chip) Trebuia să-mi dau seama că
opera omului niciodată nu se adună în întreg. Omul e o fărâmă prea mică pentru
a putea lucrul acesta. (rar, cu părere de rău) Îmi spărsei degeaba opera. Ce
operă oi fi spart, care? Şi când a fost asta? (tace)
CONSTANTIN
BRÂNCUŞI : Ce dor îmi este, Doamne! Parcă ar fi un fluviu care ar curge prin
mine. Ce nostalgie mi-e după poporul meu! ( plânge) Aş vrea să mor acasă… Aş
vrea să mor pe dealurile Gorjului. (tare, jalnic) Doamne, ascultă-mă… Nu mă
lua, ca să am timp să ajung în ţara mea, în neamul meu! (dă să se ridice.
Sudorile morţii îi curg pe pielea galbenă, zbârcită, de bătrân. Cade înapoi,
sleit de puteri. Îşi întoarce faţa ca şi cum s-ar întoarce la perete)
CONSTANTIN
BRÂNCUŞI : Doamnee, îmi vine să urlu! De asta mă simţeam vinovat şi nu ştiam de
ce. Doamnee, ce ai de gând cu mine !? Ce ai făcut cu mine, Doamne? (urlând de
durere) Cu mineee ! ( ca şi cum ar jeli) Cu mineeeeee ! (trâmbiţele cocoşilor
se ridică parcă deasupra satului ca de pe altă lume)
CONSTANTIN
BRÂNCUŞI : Trebuia înainte de a muri să merg acasă, mă gândisem şi aveam în
minte, să merg în ţară şi să sculptez munţii. Ideea mi-a venit demult, pe când
eram tânăr şi credeam în puterile mele şi în putinţa de a-mi duce sarcina până
la capăt. (după câteva momente. De fapt vorbeşte cu el ) Să nu-i fi sculptat pe
toţi. Poate că n-ar fi fost nici bine. Daa, câţiva munţi trebuia să-i sculptez
ţării mele. Baremi unul. Mă gândisem eu la vârful Glodeanu, vedeam schiţa în
minte… Nu mi-ar fi trebuit mai mult de 500 de muncitori, în doi ani de zile, şi
ar fi ieşit o minune. (îl îneacă tusea) Ar fi ieşit ceva ce nu s-ar mai putea
face nicicând şi în nici un alt loc în
lume. Mai vestit şi mai măreţ decât Sfinxul. S-ar fi păstrat peste milenii, sau
milioane de ani. Parcă văd sculptura tocită de vânturi şi de ploi. (vocea i se stinge încet, încet) Va părea
atunci celor ce vor trăi pe meleagurile acelea, dacă omenirea aceasta nu s-ar
răspândi … în univers, celor care se vor mai întoarce când şi când pe
meleagurile noastre… Că ar fi opera naturii, şi a milioanelor de ani. (şi-a
revenit. Acum este chiar fericit amintindu-si de proiectul din tinereţe şi
rememorând imagini din munţii natali.)
CONSTANTIN
BRÂNCUŞI : Aş fi făcut ţara mea cea mai cunoscută din lume. Aşa cum se
îngrămădesc toţi din lume ca să vadă minunile Egiptului, s-ar fi revărsat
asupra locurilor din Parâng. (e satisfăcut) He, he, he, aş fi adus bani frumoşi
ţării mele, cum a adus Ierusalimul. Ce rău îmi pare, Doamne… Dar cel mai
vinovat eşti Tu, cel care nu mi-ai dat putere. Care mi-ai luat puterile, când
artiştii ca mine trebuia să-i naşti eterni. Să-i naşti nemuritori, Doamne, ca
să dea cât mai mult oamenilor, semenilor lor. (se gândeşte câteva minute) Aş fi
sculptat în munţii de deasupra Gorjului istoria poporului român. Ce minunăţie
ar fi ieşit! (după câteva clipe) Sau aş fi sculptat istoria lumii de la
începuturile ei. (mică pauză) He he he
he he ! Istoria lumii de la începutul ei. Istoria lumii în metafore. Sau şi mai
grav, Doamne, dă-mi înc-o viaţă!
(crezând în ce spune, încearcă să se ridice) Mai dă-mi o viaţă, Doamne
de trăit ! Aş fi sculptat istoria viitoare a lumii şi a omului. Le-aş fi arătat
calea adevărată, steaua după care să se conducă. ( a obosit, îşi trage
sufletul) Omul mai este încă animal, şi o fiinţă sărmană, şi o fiară. S-ar mai
putea încă o dată sinucide, cum a mai făcut-o în al doilea război mondial, când
atâtea popoare s-au sinucis prin minţile de care erau conduse.(sunetul stins al
unui bucium se pierde în depărtări)
CONSTANTIN
BRÂMCUŞI : Cei mai vinovaţi de destinul lumii sunt conducătorii de popoare.
Aceştia sunt marii criminali ai omenirii.
(respiră adânc, gâjâit) Cum să spun eu, omul să fie neiertător cu aceia
care de începuturile lumii nu-şi fac
datoria faţă de om şi de progres, şi nu şi-o vor face mult timp. (are fruntea încruntată, şi privirea rece)
Sunt puţini cei care încearcă să şi-o facă, şi îndureraţi pentru că nu pot să
facă nimic din cauza altora. (pare însufleţit) Poate niciodată n-am avut atât
de mult de spus omului, şi popoarelor,
câte am în clipa aceasta când mă duc. (după câteva momente) Parcă mi-am mai revenit. Simt din nou în mine
vlaga, cum vine, cum abia susură, ca apa în fântână… ( respiră adânc, oftează )
COSTANTIN
BRÂNCUŞI : (vorbind cu el) De câte ori
n-am fost eu doborât la pământ , şi tot de atâtea ori m-am ridicat. (se ridică
în capul oaselor. Transpiraţia îi curge pe frunte, pe obraji. Face câţiva paşi
clătinându-se prin atelier)
CONSTANTIN
BRÂNCUŞI : (pe străzi se aude sirena unei salvări. Sculptorul pare că ascultă)
Cred că pot să şi lucrez. (pune mâna pe o daltă. Pipăie piatra) Au fost puse în mine mari puteri. Pământul
ăla din care am venit a turnat în mine seve şi puteri nu glumă. El m-a dat şi
m-a creat, ca o mamă. Că avea multe în el de spus, şi-i trebuia un artist mare
care să-l exprime. Am făcut mult pentru poporul meu şi sunt bucuros pentru
asta, însă mă simt vinovat că n-am putut să fac totul şi că i-am rămas dator.
(tace câteva minute, în văzduh se aud ţipetele cocorilor care pleacă )
CONSTANTIN
BRÂNCUŞI : (oftând) Cât îi sunt de dator! Oare o fi cineva…dar nu mai sunt
sigur. Oricât îi vei dărui de mult unui pământ niciodată nu îi va fi de ajuns.
(tace din nou)
CONSTANTIN
BRÂNCUŞI : (cu ochii măriţi nefiresc, privind în faţa lui ) Acum văd asta foarte
clar. Şi mai văd la fel de clar, că un artist când moare, moare vinovat.
Artistul murind, fie el geniu, şi pentru ceilalţi cu atât mai mult, el moare
vinovat. (se gândeşte un timp) De fapt, dacă stau şi mă gândesc bine eu mereu
am trudit de parcă aş fi fost vinovat de ceva, şi aş fi vrut prin munca mea să
mă eliberez de această vină. (ia o piatră şi o mângâie. Se aşează pe un scăunel
în faţa unui tors. Afară, ca şi cum ar veni zorile, se aude cântecul unei
privighetori)
CONSTANTIN
BRÂNCUŞI : Să pun asta în piatră. (după câteva lovituri de daltă se opreşte) Am
atâtea de spus că nu pot să mă apuc de nimic. Mulţi vor zice că n-am mai lucrat
nimic dintr-un anume moment al vieţii mele, că n-aş mai avea nimic de spus,
însă adevărul este pe dos. (tuşeşte de câteva ori) Eu nu mai pot lucra pentru
că am în mine atâtea de spus, încât îmi vine să spun totul deodată, şi asta nu
se poate. (obosit) Iar să le spun pe rând nu mai am răbdare, pentru că ştiu că
timpul nu mă aşteaptă, şi mi se pare de prisos să spui un singur cuvânt, când
nu poţi să rosteşti toată propoziţia. Când nu poţi să spui tot ce ai de spus.
(după câteva momente de gândire)
CONSTANTIN
BRÂNCUŞI: Asta cred că este drama unui artist. El are din ce în ce mai multe de
spus. Astfel că vine o clipă în care, dându-şi seama că fiziceşte nu este
nemuritor, ca să poată spune tot ce are de spus… după ce crede el că a spus
ceva în viaţa lui, renunţă să mai spună ce avea de spus . Şi tace… (se
gândeşte, zâmbeşte în sine )
CONSTANTIN
BRÂNCUŞI : Dureroasă şi măreaţă este această clipă. Când renunţă. Mi se pare că
aici stă una dintre cele mai înalte
măreţii ale omului. Poate asta am simţit vag când am auzit Mioriţa pentru prima dată. ( se gândeşte) Da,
îmi amintesc bine, sentimentul acesta îl trăia şi ciobanul Mioriţei. (tace un
timp ) Oare câţi îl înţeleg? Cred că trebuie să-l trăieşti tu ca să-l sesizezi
şi să-l înţelegi. (trist, epuizat) Iată, eu abia acum îl înţeleg, după o viaţă
întreagă. (tace un timp, ca şi cum ar asculta) Vor trece oamenii, generaţiile,
cum se scutură frunzele şi cum se trece iarba. Apoi va veni un timp când
oamenii nu vor mai muri. Şi nimeni, miliarde de ani până la răsturnarea
clepsidrei, dacă se va răsturna vreodată, nu va mai trăi sentimentul acesta
adânc şi greu de preaplin. (ascultă ) Doamne, ce sentiment, ce stare cumplită
şi măreaţă! (după un timp ) Ar merita să pierzi o viaţă întreagă degeaba, numai
să trăieşti starea aceasta. (se gândeşte puţin )
CONSTANTIN
BRÂNCUŞI : Dar dacă starea aceasta mi s-a dat ca răsplată pentru viaţa mea de trudă şi câinoşenie? Şi pentru
tot ce am făcut pentru om? (tace) Aceasta trebuie să fie fericirea… Marea şi
adevărata fericire. (mică pauză) Ba e lumină suferitoare, durere şi sărbătoare
a cărnii, a substanţei tale. Ba e ţipăt dureros de dulce şi de amar ! (se opreşte, chipul îi devine îngrijorat) Dar
dacă mi se dă ca să mi se ia? ( abia îşi
trage sufletul) Mi se dă ca să fiu împăcat şi liniştit? (zâmbeşte amar) Este ca şi cum moartea m-ar
lega la ochi, ca să mă poată lua. (după un timp. Expresia chipului îi este
plină de milă ) Mă simt Prometeu pe culmea unui deal în vântul vremii, deşi
trupul îmi este o vechitură… Să tot stai în starea aceasta mii de ani! Cred
acum pururi, cu conştiinţa iluminată, aceasta este menirea omului. (gâtuit) Aşa va deveni omul, devenind
nemuritor prin creaţie şi luciditate. (rugându-se ) Doamnee, lasă-mi mintea
trează în starea aceasta. Înlemneşte-mă aşa pe vecie …
( ca şi cum
Dumnezeu l-ar fi ascultat rămâne împietrit în poziţia aceasta, privind în
depărtare cu ochii deschişi. Valurile mării
se aud tot mai tare lovindu-se de stânci. Ţipetele pescăruşilor răsună
limpezi, sfâşietoare, din ce în ce mai tare, ca şi cum s-ar apropia)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu