VULPILE TREMURĂ
Hiacinto – ghirlande –
sposa e vergine – punct ultim – vulpile - Improvisatore
MIGUEL DE CERVANTES SAAVEDRA
G l o s a
El cielo a la iglesia ofrece
hoy una piedra tan fina
que en la corona divina
del mismo Dios resplandece.
Tras los dones primitivos
que, en el fervor de su celo,
ofreció la iglesia al cielo,
a sus edificios vivos
dio nuevas piedras el suelo;
estos dones agradece
a su esposa y la ennoblece,
pues, de parte del esposo,
un Hiacinto, el más precioso,
el cielo a la iglesia ofrece.
Porque el hombre de su gracia
tantas veces se retira,
y el Jacinto, al que le mira,
es tan grande su eficacia
que le sosiega la ira,
su misma piedad lo inclina
a darlo por medicina,
que, en su jüicio profundo,
ve que ha menester el mundo,
hoy una piedra tan fina.
Obró tanto esta virtud,
viviendo Jacinto en él,
que, a los vivos rayos de él,
en una y otra salud
se restituyó por él.
Crezca gloriosa la mina
que de su luz jacintina
tiene el cielo y tierra llenos,
pues no mereció estar menos
que en la corona divina.
Allá luce ante los ojos
del mismo autor de su gloria,
y acá en gloriosa memoria
de los triunfos y despojos
que sacó de la victoria,
pues si otra luz desfallece
cuando el sol la suya ofrece,
¿qué tan viva y rutilante
ADRIAN MANIU
A p a
Valurile verzi vin în ghirlande.
Simt pleoape galbene de oboseală...
Ochii îmi sunt închişi... s-au
afundat tot mai adânc spre creier, ca să poată privi mai bine lumea. Spre a
privi
mai bine lumea, trebuie să-i fii tot
mai departe.
Şi sunt departe.
Valurile curg, zbor de păsări verzi.
Trupul îmi e afundat în nisipul aprins, în infinit aprins e adâncit soarele.
Cu mâna îmi apăs din ce în ce mai
tare ochii, cercuri
aurii să se desprindă, în noaptea ce
vreau să-mi fac.
Cercuri aurii se desprind şi zboară,
ca flori ce s-ar naşte şi s-ar înflutura, rânduri-rânduri, în văzduh. Cercuri
aurii se desprind şi aleargă, şi nu
se pot ajunge, fiindcă plutesc pe aceeaşi apă, în alte timpuri.
Valurile vin, cadenţă în şolduri de
şopârlă.
Valurile se lipesc de zăgazuri când
se aruncă şi de pe ele se sorb când pleacă. Au frigul sârmelor de cobză,
când zuruiesc sub punţi şi când
suspină în trestii.
Valurile. Departe ţipă un erete,
ţipătul lui are sunetul oaselor pisate, dar nu e asta. Valurile au zumzetul
ascuns, când trec prin ălbii netede,
au gâlgâit limpede, când bat ţărmuri scobite.
Tremură frigul sârmelor.
O cobză e ca o floare frântă de
greutatea ei, şi e aproape femeia care, deşi nu te iubeşte, te lasă s-o porţi
în braţe, să o săruţi, să te sărute,
ca să poţi suferi.
O floare frântă.
Sunt unele atât de grele în
frumuseţea lor, încât tulpina e împovărată de durere, înainte ca rodul să le
fi pătat cu iubire.
Ce floare e apa?
În cotituri leneşe îi ghiceşti
umărul, în vâltori rotunde bănuieşti sânii, în undirea valului îi simţi
înfiorarea pântecului ei flămând care
cere încăpăţânat şi răguşit: om.
Şi în nisipul fierbinte îi simţi
mirosul de iarbă arsă şi de peşte mort, dar n-o înţelegi.
Valurile trec.
Ochii, pe care i-am apăsat prea mult
ca să mă uit departe, dor.
Il Culto della Dea Madre
Perché io sono colei che è prima e
ultima
Io sono colei che è venerata e
disprezzata,
Io sono colei che è prostituta e
santa,
Io sono sposa e vergine,
Io sono madre e figlia,
Io sono le braccia di mia madre,
Io sono sterile, eppure sono numerosi
i miei figli,
Io sono donna sposata e nubile,
Io sono Colei che dà alla luce e
Colei che non ha mai partorito,
Io sono colei che consola dei dolori
del parto.
Io sono sposa e sposo,
E il mio uomo nutrì la mia fertilità,
Io sono Madre di mio padre,
Io sono sorella di mio marito,
Ed egli è il figlio che ho respinto.
Rispettatemi sempre,
Poiché io sono colei che da Scandalo
e colei che Santifica.
Inno a Iside
Rinvenuto a Nag Hammadi, Egitto;
risalente al III-IV secolo a.C.
LIANA
NICOLAE
O g l i n d ă
Viaţa mea e scurtă, mereu privesc în
ea ca-ntr-o oglindă, ca o mulţumire
Pot vedea acolo doar ceea ce
reflectă, cee ce se schimbă precum
vremea
Cât de mult m-am ferit să am dreptate
atunci când eram îndrăgostită
Mai bine mă scufund în albul zăpezii
sau îmi petrec ziua în pat orgolioasă
Să-ncerc dacă simt toate
extremităţile sau componentele corpului meu
Să simt cum funcţionează, dacă mă
dor, să-ncerc să mulţumesc cerului
Pentru tot şi pentru că mă pot mişca
şi că nu sunt sclava deplasării, a ridicării
Fericirea nu este dependentă de ceva
anume, noi suntem dependenţi de ea
De zece ani am uitat să număr
sărbătorile, repet rugile în otrava melancoliei
În disperările tale, doar gândul meu
te însoţeşte, adunându-te de pe drumuri
Ascultă cum cad fructele, cum amurgul
creşte peste dealuri calde, peste trăiri
A venit ziua vârstei noastre, zilele
au pus punct tăcerii, bătrâneţea mocneşte
Ce liniştită a ajuns îndoiala, cât de
rotund dorm apele, ca o roată sculptată
Şi toate acestea pentru a putea
supravieţui, pentru a ridica o casă oboselii
Pentru a distruge războaie,
convorbiri interplanetare, durerile din frunte
Pentru un punct ultim, ascuns în gol,
pentru bolta răzvrătită din răspântie
Je me souvenais que deux voix
criaient en moi, je me sentais toute desarme
Cum să calc peste lume, să mă ascund
în goluri de pândarul desculţ al nopţii
Câte mărturii să-mi dea ziua că s-a
stins, că semnele vin dinspre orizont
Cum pescăruşii măsoară furtuna
paşnică, alegorică, întunecată, agonizând
Doar slava aerului separă depărtarea
de mare, de întunericul sacrificat
De frica oamenilor cu zâmbet
convenţional, de frica cuvântului îngălbenit
Cum luna căzândă peste ape, cum
ploaia este eternă, pe lacrima toamnei
Le soleil n’avait pas encore incendie
l’espace d’un coup en amont du fleuve
Et alors j’ai pris conscience de ma
solitude legere et cette pensee m’attristait
Astăzi, vulpile tremură
ascunse...
De KSL Catalin
Astăzi, 18
februarie 2018, credincioșii ortodocși îl cinstesc în mod deosebit pe Sfântul
părintele nostru Ierarh Leon, prea-fericitul Episcop al Romei, cel care
"prea-filosofește" și-a făcut cugetul desăvârșit singur stăpânitor
peste patimi, zugrăvindu-și icoana sufletului cu multe feluri de bunătăți și cu
obiceiuri smerite.
Sfinte Ierarhe Leon, cerem de la tine - ca
de la un păstor și învățător - să ceri de la Dumnezeu pace lumii!
Astăzi, 18
februarie 2018, îl cinstim pe Sfântul părintele nostru Ierarh prea-lăudat și
purtător de Dumnezeu Leon, cel care, întărit cu puterea lui Hristos, a rușinat
nestatornicia sufletului și mintea nemulțumitoare și nedumnezeirea cea de tot
eresul și cugetul cel viclean al năravurilor lui Nestorie. S-a făcut
"adaos" (s-a alăturat) mucenicilor și ierarhilor, preot al celor
credincioși, arătându-se nebiruit întru chinuri, ca un turn nesurpat și
nemișcat al bunei-credințe, apărător "prea-ortodox", predicând
înaintea tuturor Nașterea Domnului (cea negrăită). Sfințindu-se cu ungerea
preoției, a împodobit-o cu bunătăți felurite. Storcându-și cugetul (ca pe un
strugure copt) a pus, înaintea tuturor, paharul veseliei și al înțelepciunii
sale. S-a făcut moștenitor scaunului Sfântului Apostol Petru -
"purtându-se" cu gândul aceluia și cu râvna credinței. Cu strălucirea
dogmelor sale, a risipit norul cel prea-întunecos al eresurilor, ca un Ierarh
al Domnului, cuprins de Dumnezeu.
Născătoare de Dumnezeu, Stăpână, pe tine te
cunoaștem izvor al vieții veșnice: înviază-mi, cu darul tău, sufletul cel uscat
de patimi și gătește-l a izvorî totodeauna ape de mântuire! Prin rugăciunea ta,
pică-mi, acum, iertare greșelilor și, te rog, curățește-mă!
Rugăciune către Sfânta Cruce și către
Născătoarea de Dumnezeu: Văzând Fecioara pe Hristos răstignit pe Cruce, zicea:
"O, Fiule, sabie a trecut prin inima
mea și mă frământ (mă chinui, mă zbat), Stăpâne, precum mi-a zis odinioară
Simeon! Mă rog, scoală-Te Nemuritorule, și mă prea-mărește cu Tine și pe mine,
Maica și roaba Ta!"
Să cântăm Domnului - Cel Ce a povățuit pe
popor prin Marea Roșie - cântare de biruință, că S-a prea-mărit!
Maica lui Dumnezeu Preacurată, născând pe
Mântuitorul, l-ai mântuit pe cel întâi zidit (Adam) și osândit pentru călcarea
poruncii!
Astăzi, 18
februarie 2018, îl cinstim pe Sfântul Ierarh prea-înțelept și prea-fericit
mărit Cuvios Leon, Episcop al Romei, stâlp al Ortodoxiei (care a ridicat cu
osârdie Biserica lui Hristos), risipind cetele și adunările cele fără de
Dumnezeu ale ereticilor. Stă în ajutorul dogmelor Bisericii - plin de dar
ceresc și dumnezeiesc - luptându-se cu limbile hulitoare ale ereticilor fără de
Dumnezeu. Luminându-se cu lumina cea prea-luminată, a arătat omenirii Cuvântul,
zicând că firea și lucrarea lui Dumnezeu Cel Ce S-a întrupat este îndoită
(Dumnezeu și Om). Strălucind cu dogmele dumnezeiești, a răsărit lumii lumina
Ortodoxiei, micșorând întunericul eresurilor. Mutându-se din viața, locuiește
acum în lumina cea ne-înserată.
Născătoare de Dumnezeu Fecioară, tu te-ai
umplut cu daruri mai mult decât toată zidirea, ca una ce ai născut pe Cuvântul
Cel pricinuitor tuturor (Cel Ce le-a făcut toate)! - înfrumusețându-te ca o
Mireasă, cu frumusețile fecioriei, Fecioară plină de daruri, Maică nenuntită.
Doamne - Cel Ce ai făcut cele de deasupra
crugului ceresc și ai zidit Biserica - întăreşte-mă pe mine, Tu, că Tu ești
marginea doririlor și întărire credincioșilor, Unule iubitorule de oameni!
Sfinte Cuvioase Leon, roagă-te lui Hristos
Dumnezeu, să ne dăruiască nouă mare milă!
Singură Preacurată Fecioară Maică, te-ai
făcut cort dumnezeiesc Cuvântului, fiind, cu curăția, mai presus decât îngerii!
Curâțește-mă pe mine, cu rugăciunile tale, de păcatele trupului, prin apele
dumnezeiești, dându-mi mare milă! - că m-am făcut, mai mult decât toți, țărână
spurcată.
Rugăciune către Sfânta Cruce și către
Născătoarea de Dumnezeu: Mielușeaua cea Preacurată a Cuvântului, Maica lui
Dumnezeu, văzând pe Cruce răstignit pe Cel Ce a răsărit dintr-ânsa fără durere,
striga tânguindu-se precum se cuvine unei Maice:
"Vai, mie, Fiul meu, cum pătimești;
vrând să mântuiești pe om de patimile necinstei!"
Cuvinte Dumnezeule, proetul a cunoscut mai
înainte (cu dumnezeiască vedere) că vrei să Te întrupezi din "munte
umbros" - din una Născătoarea de Dumnezeu - și, cutremurându-se, mărea
puterea Ta!
Astăzi, 18
februarie 2018, îl cinstim pe Sfântul prea-fericit Ierarh Leon, Episcop al
Romei - prea-cinstit învățător de cele sfinte și cugetător de Dumnezeu de trei
ori fericit - arătat cu adevărat leu (precum numele său) gonind vulpile cele
tulburătoare, iar cu răgnetul împărătesc înspăimântând gândurile celor
fără-de-lege. Cu năvălirile dogmelor sale, a ascuns urmele eresurilor celor
urâte de Dumnezeu, urmând adevărul cel ascuns. S-a făcut predicator lucrărilor
celor "îndoite" ale Mântuitorului Hristos (al celor două firi -
Dumnezeu și Om), zicând că lucrează în amândouă firile (fiecare cu împărtășirea
celeilalte, împreună). A aratat Cuvântul ca fiind întocmai la putere cu Tatăl,
crezând și predicând că S-a făcut trup și că lucrează "amândouă osebirile,
după potriva trupului și a Dumnezeirii, fără amestecare și fără
schimbare".
Născătoare de Dumnezeu Fecioară, omoară
pornirile patimilor mele! Prea-bună, încetează tulburarea greșelilor, iar cu
liniștea ta pierde viforul păcatului!
Dumnezeul meu, Cel Ce ești lumina neapusă,
pentru ce m-ai lepădat de la fața Ta, si m-a acoperit întunericul cel străin,
pe mine, ticălosul? Doamne, rogu-mă, întoarce-mă și îndreptează căile mele, la
lumina poruncilor Tale!
Fecioară Maică, s-a văzut acum taina cea mai
înainte de toți vecii, "ce era cunoscută numai lui Dumnezeu a se face om
și a se întrupa fără schimbare" - Cel Ce stăpânește toate zidirile - că
și-a luat "săvârșirea" din tine!
Astăzi, 18
februarie 2018, îl cinstim pe Sfântul mărit Ierarh Leon, Episcop al Romei,
înțelepțit de Dumnezeu, slujitor de cele negrăite și cuprins de Dumnnezeu,
următor al cinstitului Sfânt Apostol Petru și îmbogățit cu scaunul cel mai de
sus al aceluia. Având râvnă fierbinte, a alcătuit carte (scrisoare), cu
îndemnare dumnezeiască, risipind frământătura și amestecarea eresurilor
tulburătoare. L-a predicat, mai presus de fire, pe un Fiu și Domn Hristos, Care
S-a născut din Tatăl mai înainte de veci și Care, pentru noi, S-a născut din Fecioară,
arătându-Se de o fire cu noi. Șezând pe scaunul Arhieriei și astupând - cu
dogme insuflate de Dumnezeu - gurile leilor cuvântători, a luminat - turmei
sale - lumina cunoștinței de Dumnezeu a cinstitei Treimi. A predicat O Putere
întreit sfântă, pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh, o Dumnezeire și o ființă.
A astupat, până în sfârșit, buzele cele viclene ale ereticilor și a
mărturisit-o pe Preacurata Maica lui Hristos Născătoare de Dumnezeu, surpând
mândria și bărfirea lui Nestorie. S-a făcut cunoscut, în lume și în Roma, ca un
tăinuitor dumnezeiesc al darului lui Dumnezeu...
Născătoare de Dumnezeu Preacurată, noi
cedincioșii strigăm - mărturisindu-te a fi pricinuitoare mântuirii noastre:
Bucură-te, Preacurată! / Bucură-te, Fecioară Mireasă! / Bucură-te, muntele cel
umbros al lui Dumnezeu! - că tu ai izvorât lumii bucuria cu adevărat
nesfârșită.
Către Domnul voi vărsa rugăciunea mea și voi
spune Lui suferințele mele! - că s-a umplut sufletul meu de răutăți și viața
mea s-a apropiat de iad. Și, ca Iona (Iona, 2), mă rog: Dumnezeule, scoate-mă
din stricăciune!
Astăzi, 18
februarie, îl cinstim pe Sfântul mărit și minunat părinte al nostru Ierarh
Leon, care a fost hirotonit episcop și păstor al Romei, pentru nespusa sa
curăție, înțelepciune și bunătate a vieții. Arătând viața curată și plăcută lui
Dumnezeu și păstorind turma sa cu cuviință, a stins desăvârșit hulele
ereticilor din acea vreme - pe vremea Sfântului Sinod Ecumenic al IV-lea de la
Calcedon, al celor 630 de părinți. Cu multe zile de post, cu priveghere și cu
rugăciune "întinsă" către Dumnezeu, însuflețit de Duhul făcător de
viață, acesta a trimis scrisoare către Sinod, predicând lucrarea îndoită și
două voiri întru Hristos Dumnezeul nostru. Membrii Sinodului crezând, ca și
când vorbele ar fi ieșit din gura lui Dumnezeu, s-a ridicat cu și mai mare
îndrăzneală împotriva monofiziţilor și monoteliților, biruind meșteșugurile
lor. A strălucit, cu faptele sale bune, ca un luminător, mutându-se la Domnul
la adânci bătrânețe, iar serbarea sa făcându-se, mai cu seamă, "în
biserica cea mare"...
Doamne Dumnezeule, bine ești cuvântat în
veci! - strigăm și noi, asemenea tinerilor evrei care au călcat, în cuptor,
văpaia de foc, cu îndrăznire, schimbând focul în rouă.
Astăzi, 18
februarie, îl cinstim pe Sfântul Ierarh Leon, care "nu și-a dat genelor
sale dormitare", până ce nu a smuls din rădăcină rătăcirea ereticului
Eutihie (cel fără de minte), teologhisind pe Hristos ca fiind un Ipostas în
două firi, cu două lucrări și două voiri, și cântând:
"Doamne Dumnezeule, bine ești
cuvântat în veci!".
Maica lui Dumnezeu, scap acum la tine (eu
fiind strâns legat cu lanțurile greșelilor mele): mântuiește-mă, pentru
milostivirea milei! - pe mine, cel ce strig: Binecuvântat este rodul pântecelui
tău, Preacurată!
Astăzi, 18
februarie, îl cinstim pe Sfântul Ierarh Leon, cel care a răsărit de la apus, ca
un soare cu totul luminos, grăitorul de Dumnezeu, uscând pe față amestecarea și
tulburarea lui Eutihie și tăind osebirea lui Nestorie, învățând să creadă
într-Un Hristos în două firi, neosebit, neschimbat și neamestecat.
Îndemnându-se de către Dumnezeu, a însemnat învățăturile bunei-credințe ca pe
niște lespezi scrise de Dumnezeu (Tablele Legii), arătându-le poporului
dumnezeiesc și Sinodului învățătorilor cinstiți, ca un al doilea Moise,
strigând:
"Preoți, lăudați, tineri binecuvântați,
popoare preaînălțați-L pe Hristos în veci!".
Astăzi, 18
februarie, îl cinstim pe Sfântul Ierarh Cuvios Leon, care L-a cunoscut pe
Cuvântul Tatălui, Cel mai înainte neîntrupat, Unul-născut fără de începere -
sub vreme, pe Cel mai presus de vreme - cuprins după trup, iar ca un Ziditor
necuprins, strigând și învățând:
"Preoți binecuvântați, popoare
prea-înălțați pe Hristos în veci!".
Preacurată Maică, Dumnezeu - Cel ce a luminat
cerul cu frumusețile luminătorilor, cu soarele si luna - S-a întrupat cu
îmbrăcămintea trupului, din sângele tău, arătându-te pe tine alt cer
însuflețit. Pe Acesta, tinerii Îl binecuvântează, preoții Îl laudă, popoarele
Îl prea-înalță întru toți vecii!
Astăzi, 18
februarie, îl cinstim pe Sfântul prea-fericit și prea-ales Ierarh Leon,
învățătorul dumnezeiesc al tainelor lui Hristos. Îl cinstim pe cel care acum
strălucește fiind împodobit cu cununa bunei-credințe, îmbrăcat cu dreptate ca
un adevarat preot credincios, dănțuind (hora încununării - însoțindu-se și
săltând în alai de nuntă /Isaia) în raiul desfătării. Ca un adevarat Patriarh,
fiind luminat cu credința și cu darul, s-a sălășluit acum, după vrednicie,
acolo unde sunt șederile cel mai de sus, scaunele și cetele Patriarhilor.
Depărtându-se de viforul vietii, s-a apropiat de Hristos, odihnindu-se în locul
verdeții, unde este râul desfătării și lumina cea ne-înserată, veselia cea
ne-apusă și bucuria veșnică.
Sfinte Ierarhe Leon, toți te fericim pururea!
Roagă neîncetat pe Stăpânul, pentru turma ta!
Născătoare de Dumnezeu, pe tine, noi
credincioșii, începătoriile cetelor îngerești și omenești, te mărim!
Preacurată, "viața ajunsă la vreme îmi culeg, nefăcându-mi-se stricăciune
de către pomul cunoștinței"! - căci tu, Preacurată, ai odrăslit pe Hristos
pomul vieţii, "Care a dat a cunoaște toți intrările vieții". De
aceasta, s-a înspăimântat cerul și s-au minunat marginile pământului, că
Dumnezeu S-a aratat trupește oamenilor, pântecele tău făcându-se mai desfătat
decât cerurile!
Astăzi, 18
februarie 2018, îl cinstim pe Sfântul Ierarh prea-înțelept Leon, cel ce s-a
aratat ca un leu - și în cuvinte şi în fapte - cu răcnetul împărătesc al
dogmelor, înspăimântând sfaturile necredincioșilor - ca pe niște măiestrii ale
vulpii - și veselind Sinodul părinților aleși de Dumnezeu.
Născătoare de Dumnezeu, Preasfântă Maică
Fecioară, prin nașterea ta dumnezeiască, căzând șarpele viclean ce mi-a
zavistuit (a uneltit, a invidiat, urât și compromis) locuirea viețuirii în Eden
(Rai) și m-a scos din el, s-a omorât. Iar eu, iarăși, m-am suit către mărirea
pe care o pierdusem...
Slavă milostivirii Tale celei multe
și pogorârii Tale, Doamne, iubitorule de oameni!
Slavă smereniei Tale negrăite,
Stăpâne!
(o alcătuire după cronici străvechi:
Lăcașuri Ortodoxe® februarie 2018 - www.lacasuriortodoxe.ro )
The Improvisatore by Samuel Coleridge
Scene--A spacious
drawing-room, with music-room adjoining.
Katharine. What are the words ?
Eliza. Ask our friend, the Improvisatore ;
here he comes. Kate has a favour to ask of you, Sir ; it is that you will repeat
the ballad [Believe me if all those endearing young charms.--EHC's ? note] that
Mr. ____ sang so sweetly.
Friend. It is in Moore's Irish Melodies ;
but I do not recollect the words distinctly. The moral of them, however, I take
to be this :--
Love would remain the same if true,
When we were neither young nor new ;
Yea, and in all within the will that
came,
By the same proofs would show itself
the same.
Eliza. What
are the lines you repeated from Beaumont and Fletcher, which my
mother
admired so much ? It begins with something about two vines so close
that their
tendrils intermingle.
Friend. You
mean Charles' speech to Angelina, in The Elder Brother.
We'll live together, like two
neighbour vines,
Circling our souls and loves in one
another !
We'll spring together, and we'll bear
one fruit ;
One joy shall make us smile, and one
grief mourn ;
One age go with us, and one hour of
death
Shall close our eyes, and one grave
make us happy.
Katharine. A
precious boon, that would go far to reconcile one to old age--this love--if
true ! But is there any such true love ?
Friend. I
hope so.
Katharine.
But do you believe it ?
Eliza
(eagerly). I am sure he does.
Friend. From
a man turned of fifty, Katharine, I imagine, expects a less confident answer.
Katharine. A
more sincere one, perhaps.
Friend. Even
though he should have obtained the nick-name of Improvisatore, by perpetrating
charades and extempore verses at Christmas times ?
Eliza. Nay,
but be serious.
Friend.
Serious ! Doubtless. A grave personage of my years giving a Love-lecture to two
young ladies, cannot well be otherwise. The difficulty, I suspect, would be for
them to remain so. It will be asked whether I am not the `elderly gentleman'
who sate `despairing beside a clear stream', with a willow for his wig-block.
Eliza. Say
another word, and we will call it downright affectation.
Katharine.
No ! we will be affronted, drop a courtesy, and ask pardon for our presumption
in expecting that Mr. ___ would waste his sense on two insignificant girls.
Friend.
Well, well, I will be serious. Hem ! Now then commences the discourse ; Mr.
Moore's song being the text. Love, as distinguished from Friendship, on the one
hand, and from the passion that too often usurps its name, on the other--
Lucius
(Eliza's brother, who had just joined the trio, in a whisper to the…
Friend). But
is not Love the union of both ?
Friend
(aside to Lucius). He never loved who thinks so.
Eliza.
Brother, we don't want you. There ! Mrs. H. cannot arrange the flower vase
without you. Thank you, Mrs. Hartman.
Lucius. I'll
have my revenge ! I know what I will say !
Eliza. Off !
Off ! Now, dear Sir,--Love, you were saying--
Friend. Hush
! Preaching, you mean, Eliza.
Eliza
(impatiently). Pshaw !
Friend. Well
then, I was saying that Love, truly such, is itself not the most common thing
in the world : and that mutual love still less so. But that enduring personal
attachment, so beautifully delineated by Erin's sweet melodist, and still more
touchingly, perhaps, in the well-known ballad, `John Anderson, my Jo, John,' in
addition to a depth and constancy of character of no every-day occurrence,
supposes a peculiar sensibility and tenderness of nature ; a constitutional communicativeness
and utterancy of heart and soul ; a delight in the detail of sympathy, in the
outward and visible signs of the sacrament within--to count, as it were, the pulses
of the life of love. But above all, it supposes a soul which, even in the pride
and summer-tide of life--even in the lustihood of health and strength, had felt
oftenest and prized highest that which age cannot take away and which, in all
our lovings, is the Love ;----
Eliza. There
is something here (pointing to her heart) that seems to understand you, but
wants the word that would make it understand itself.
Katharine.
I, too, seem to feel what you mean. Interpret the feeling for us.
Friend. ----
I mean that willing sense of the insufficingness of the self for itself, which
predisposes a generous nature to see, in the total being of another, the supplement
and completion of its own;--that quiet perpetual seeking which the presence of
the beloved object modulates, not suspends, where the heart momently finds,
and, finding, again seeks on ;--lastly, when `life's changeful orb has pass'd
the full', a confirmed faith in the nobleness of humanity, thus brought home
and pressed, as it were, to the very bosom of hourly experience ; it supposes,
I say, a heartfelt reverence for worth, not the less deep because divested of
its solemnity by habit, by familiarity, by mutual infirmities, and even by a
feeling of modesty which will arise in delicate minds, when they are conscious
of possessing the same or the correspondent excellence in their own characters.
In short, there must be a mind, which, while it feels the beautiful and the
excellent in the beloved as its own, and by right of love appropriates it, can
call Goodness its Playfellow ; and dares make sport of time and infirmity,
while, in the person of a thousand-foldly endeared partner, we feel for aged
Virtue the caressing fondness that belongs to the Innocence of childhood, and repeat
the same attentions and tender courtesies which had been dictated by the same
affection to the same object when attired in feminine loveliness or in manly
beauty.
Eliza. What
a soothing--what an elevating idea !
Katharine.
If it be not only an idea.
Friend. At
all events, these qualities which I have enumerated, are rarely found united in
a single individual. How much more rare must it be, that two such individuals
should meet together in this wide world under circumstances that admit of their
union as Husband and Wife. A person may be highly estimable on the whole, nay,
amiable as a neighbour, friend, housemate--in short, in all the concentric
circles of attachment save only the last and inmost ; and yet from how many causes
be estranged from the highest perfection in this ! Pride, coldness, or
fastidiousness of nature, worldly cares, an anxious or ambitious disposition, a
passion for display, a sullen temper,--one or the other--too often proves `the
dead fly in the compost of spices', and any one is enough to unfit it for the
precious balm of unction.
For some
mighty good sort of people, too, there is not seldom a sort of solemn
saturnine, or, if you will, ursine vanity, that keeps itself alive by sucking
the paws of its own self-importance. And as this high sense, or rather
sensation of their own value is, for the most part, grounded on negative
qualities, so they have no better means of preserving the same but by
negatives--that is, but not doing or saying any thing, that might be put down for
fond, silly, or nonsensical;--or, (to use their own phrase) by never forgetting
themselves, which some of their acquaintance are uncharitable enough to think
the most worthless object they could be employed in remembering.
Eliza (in
answer to a whisper from Katharine). To a hair ! He must have sate for it
himself. Save me from such folks ! But they are out of the question.
Friend. True
! but the same effect is produced in thousands by the too general insensibility
to a very important truth ; this, namely, that the MISERY of human life is made
up of large masses, each separated from the other by certain intervals. One
year, the death of a child; years after, a failure in trade ; after another
longer or shorter interval, a daughter may have married unhappily ;--in all but
the singularly unfortunate, the integral parts that compose the sum total of
the unhappiness of a man's life, are easily counted, and distinctly remembered.
The HAPPINESS of life, on the contrary, is made up of minute fractions--the
little, soon-forgotten charities of a kiss, a smile, a kind look, a heartfelt compliment
in the disguise of a playful raillery, and the countless other infinitesimals
of pleasurable thought and genial feeling.
Katharine.
Well, Sir ; you have said quite enough to make me despair of finding a `John
Anderson, my Jo, John', with whom to totter down the hill of life.
Friend. Not
so ! Good men are not, I trust, so much scarcer than good women, but that what
another would find in you, you may hope to find in another. But well, however,
may that boon be rare, the possession of which would be more than an adequate
reward for the rarest virtue.
Eliza.
Surely, he, who has described it so well, must have possessed it ?
Friend. If
he were worthy to have possessed it, and had believingly anticipated and not
found it, how bitter the disappointment !
(Then, after a pause of a few
minutes),
--------------------------------------
ANSWER, ex improviso
Yes, yes ! that boon, life's richest
treat
He had, or fancied that he had ;
Say, 'twas but in his own conceit--
The fancy made him glad !
Crown of his cup, and garnish of his
dish !
The boon, prefigured in his earliest
wish,
The fair fulfilment of his poesy,
When his young heart first yearn'd
for sympathy !
But e'en the meteor offspring of the
brain
Unnourished wane ;
Faith asks her daily bread,
And Fancy must be fed !
Now so it chanced--from wet or dry,
It boots not how--I know not why--
She missed her wonted food ; and
quickly
Poor Fancy stagger'd and grew sickly.
Then came a restless state, 'twixt
yea and nay,
His faith was fix'd, his heart all
ebb and flow ;
Or like a bark, in some
half-shelter'd bay,
Above its anchor driving to and fro.
That boon, which but to have
possess'd
In a belief, gave life a zest--
Uncertain both what it had been,
And if by error lost, or luck ;
And what is was ;--an evergreen
Which some insidious blight had
struck,
Or annual flower, which, past its
blow,
No vernal spell shall e'er revive ;
Uncertain, and afraid to know,
Doubts toss'd him to and fro :
Hope keeping Love, Love Hope alive,
Like babes bewildered in a snow,
That cling and huddle from the cold
In hollow tree or ruin'd fold.
Those sparkling colours, once his
boast
Fading, one by one away,
Thin and hueless as a ghost,
Poor Fancy on her sick bed lay ;
Ill at distance, worse when near,
Telling her dreams to jealous Fear !
Where was it then, the sociable
sprite,
That crown'd the Poet's cup and
deck'd his dish !
Poor shadow cast from an unsteady
wish,
Itself a substance by no other right
But that it intercepted Reason's
light ;
It dimm'd his eye, it darken'd on his
brow,
A peevish mood, a tedious time, I
trow !
Thank Heaven ! 'tis not so now.
O bliss of blissful hours !
The boon of Heaven's decreeing,
While yet in Eden's bowers
Dwelt the first husband and his
sinless mate !
The one sweet plant, which, piteous
Heaven agreeing,
They bore with them thro' Eden's
closing gate !
Of life's gay summer tide the sovran
Rose !
Late autumn's Amaranth, that more
fragrant blows
When Passion's flowers all fall or
fade ;
If this were ever his, in outward
being,
Or but his own true love's projected
shade,
Now that at length by certain proof
he knows,
That whether real or a magic show,
Whate'er it was, it is no longer so ;
Though heart be lonesome, Hope laid
low,
Yet, Lady ! deem him not unblest :
The certainty that struck Hope dead,
Hath left Contentment in her stead :
And that is next to Best !
https://georgeanca.blogspot.com.au/2018/02/vulpile-tremura.html
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu