marți, 13 februarie 2018

Colocviu – Reabilitarea lui Goga – Marionete – postdecembriști - provocare










MARIONETE


Colocviu – Reabilitarea lui Goga – Marionete – postdecembriști - provocare


Centrul cultural „Mihai Eminescu”
Str. Jean Louis Calderon, nr. 39
Colocviile de Marți  27 februarie 2018 5 pm – în deschidere:

DIN LIRICA și MUZICA lui VASILE MENZEL

                        RECITAL)




Recită actorii: GENOVEVA PREDA

                         ANNEMARY ZIEGLER


                         ȘTEFAN VELNICIUC


                          PUȘI DINULESCU

                    SORIN STRATILAT   

     VASILE MENZEL    


                           


Moment muzical Chitară și voce

                                

 AUTORUL

Reabilitarea lui Octavian Goga
IN ANII IMEDIAT DE DUPA RAZBOI, IN PLIN AVÂNT COMUNIST,  LA UNIUNEA SCRIITORILOR A AVUT LOC O SEDINTA UNDE A FOST PREZENTA TOATA FLOAREA INTELECTUALA SCRIITORICEASCA DIN TARA.  SUBIECTUL ERA OCTAVIAN GOGA . 

DUPA CUM STITI, OCTAVIAN GOGA A AVUT CHIAR UN GUVERN. EXTREM DE NATIONALIST,  AVEA SA INTRE IN DIZGRATIA  HAHALERELOR SI A CELOR CE NU INTELEGEAU ACEL NATIONALISM  ADEVARAT, CE NU ARE LEGATURA CU FASCISMUL, CU XENOFOBISMUL, CU TOT CE POATE FI MAI RAU PROPAGAT  DE  ALTE FORTE CE NU DOREAU NAȚII CI POPULATII.



EI BINE,  ZAHARIA STANCU A FOST CEL MAI VEHEMENT  CONTESTATAR, LOVIND CU TOT CE A PUTUT IN DISTINSUL GOGA, CARE NU MAI PUTEA SA SE APERE. ZAHARIA STANCU A FOST CEL MAI VIRULENT SI CEL MAI NEGATIVIST, NEAPROBÂND REABILITAREA  LUI GOGA.



LA SFÂRSITUL CUVÂNTARII LUI STANCU, TODOR ARGHEZI A  CERUT SA I SE ACORDE CÂTEVA MINUTE IN A SPUNE SI EL CEVA.


IATA CE A SPUS!

„ERAM  IN IARANA ANULUI... LA CONACUL MARELUI GOGA.  DEPANAM AMINTIRI SI MULTE ALTE PROBLEME ALE TIMPULUI. LA UN MOMENT DAT, SE AUZIRĂ BATAI LA USA CONACULUI. GOGA S-A DUS, A DESCHIS USA SI VĂZU UN TÂNAR ZGRIBULIT, CU NISTE MANUSCRISE IN MÂNA. IL RUGĂ SA LE CITEASCA SI, DACA SE POATE, SA LE PUBLICE IN ZIARUL CE IL CONDUCEA.



GOGA IL INVITĂ INAUNTRU PE TÂNAR, LUĂ MANUSCRISELE  CE CUPRINDEAU INCERCARI POETICE ALE TÂNARULUI. GOGA LE CITISE PE INDELETE SI CONCLUZIA ERA CLARA. TÂNARUL ERA PLIN DE TALENT.  II SPUSE CA NU POATE SA LE PUBILCE ACUM, DAT FIIND CA REVISTA ERA DEJA LA TIPARNITA. INSA GOGA I-A DAT UN ACONTO TÂNARULUI  SI PROMISIUNEA CA IN NUMARUL VIITOR AL REVISTEI II VOR APARE INCERCARILE POETICE  ALE TÂNARULUI, NEUITÂND SA MENTIONEZE CA SUNT PLINE DE TALENT. ACEL TÂNAR SE NUMEA ZAHARIA STANCU.”



CONCLUZIA LUI ARGHEZII A FOST COLOSALA SI A INTRAT IN ISTORIA ACELUI MOMENT.  



A CONCLUZINAT ARGHEZI,  SPUNÂND: „ACUM IATA DE CE PE LUMEA ASTA SUNT SCRIITORI CULTI SAU... DESCULTI." 



APROPO-UL ERA VIS A VIS DE ROMANUL LUI STANCU „DESCULT”.



ARGHEZI A FOST APLAUDAT DE CEI DIN SALA IN PICIOARE, MINUTE IN ȘIR.

OCTAVIAN GOGA ERA REABILITAT, IAR STANCU PARASEA SALA VADIT JENAT DE ADEVARUL SPUS DE ARGHEZI.


Octavian Goga a murit în condiții suspecte. 

Zvonurile din epocă l-au acuzat pe CAROL al II-lea care poruncise otrăvirea prim-ministrului.





BEN TODICĂ
Marionete?
Nu știu dacă ați vizionat filmul meu, intitulat ”Păpușile Morții”. Un film despre starea unei familii și dizolvarea ei – poate. Povestea unui tată care a venit din îndepărtata Moldovă în Banat, la minele de uraniu. Aici a muncit din greu, câștigând toate onorurile guvernului, până la Ordinul Muncii - clasa I. După ce a ieșit la pensie, partidul l-a abandonat și, deși au fost ortodocși, au trebuit să accepte mâna pocăiților penticostali “underground“ pentru a putea răzbi mai departe. Apoi, a venit revoluția cu democrația, care le-a diminuat puterea pensiei și i-a făcut să se apropie și mai mult de frații pocăiți. După 39 de ani de muncă grea în minele de uraniu, tata a murit în urma unui accident de muncă în mină. O piatră i-a căzut în cap de la înalțimea puțului minier, unde făcea revizia și întreținerea lui, i-a spart craniului și o venă. Mama a rămas singură cu băiatul cel mic, Ghiță, handicapat mintal în urma nașterii sale prin cezariană la spitalul din Oravița. Acesta, dintr-o relație trecătoare cu o persoană singuratică, pierdută prin viață, are o fată, care la vârsta de 10 ani a născut primul copil, iar la 11, pe-al doilea. Asta s-a întâmplat pentru că mama s-a îmbolnăvit grav și a căzut la pat. Boala ei a fost efectul unei vechi cezariene, când a fost cusută cu ață normală (de croitorie) în interior. Mai târziu, spitalul a motivat că nu a avut ață chirurgicală, care se topește la nivelul organului operat și cusut, după vindecare. Ața folosită a infectat interiorul, făcând-o pe mama să puroieze mulți ani din burtă. La suprafață, cusăturile s-au vindecat și mai târziu s-au transformat în cancer, care i-a cauzat moartea acum/în film. Deci mama nu a mai putut avea grijă de nepoata ei și, fiind frumușică, sigur a devenit victimă. Am fost anunțat în Australia că mama mai are o lună de trăit și am făcut tot posibilul să vin acasă, să-i fiu alături în greaua suferință. Eu am părăsit România în 1979, iar sora mea locuiește în Timișoara încă de pe băncile Liceului industrial de construcții, din 1968. Filmul este starea de fapt în care se afla România în 2006. Am încercat să surprind fără milă toate lucrurile noastre rele și bune care ne formează. M-am agățat de fiecare firmitură, de fiecare gest și imagine de parcă ar fi fost ultimul drum al meu în raiul copilăriei, nu doar al mamei. Vă scriu toate astea și vă recomand filmul pentru că cineva mi-a recomandat  să vizionez LAVIATHAN al lui Andrei Swjiaginzew. Pe el l-a costat filmul 400 de mii de ruble, parcă așa declara la Cannes, într-un interviu. Pe mine m-a costat doar dragostea de a împărtăși viața, așa cum este. Vă recomand să-l urmăriți în liniște și în ordinea episoadelor, pentru că urmăriți versiunea lungă a filmului. Filmul acesta e la fel de orfan precum întreaga țară de guvern și de Biserica Ortodoxă.
Vizionare plăcută !

Todică - Marionetele morții - Ep. 1

Todică – Păpușile Morții - ep.2

Todică - Marionetele Morții - Ultimul Act

Acum că l-ați vizionat, vă destăinui că:
E atâta durere când îți pierzi mama (mă refer la cazul de față) încât unii își smulg părul din cap, leșină, înnebunesc de durere și plâns, bocesc continuu; noi, care am ales comedia, pretindem că totul e normal și spunem bancuri, povești, glumim. Și mai e ceva în cazul nostru, care ne întâlnim după 40 de ani de despărțire și cădem exact în momentele copilăriei noastre ca să comunicăm. Sunt momente supranaturale. Stai într-o cameră cu cea mai dragă ființă, care moare încet în fața ta cu cerul deschis pentru transferul sufletului și toți îngerii buni și răi au acces la moment și cei mai năstrușnici se joacă cu codița lor prin sufletele noastre ignorante de pământeni. Acomodăm actul nebunatic de a râde de moarte.
Noi ne-am întâlnit copii și ne continuăm joaca întreruptă a copilăriei, fiind din nou împreună lângă ființa care ne-a dat viață, ne-a alăptat și ne-a bătut cu varga ca să fim cuminți și să creștem mari, să învățăm bine și să fim buni români. Mama a devenit păpușa copilăriei noastre sărace, în care am crescut doar cu pâine înmuiată în zahăr și ceai, fără jucării adevărate. Mă jucam cu pietrele prin nisip pretinzând că sunt mașini, iar seara când eram singuri în casă tăiam fire de păr din podoaba capilară a soră-mi și îl ardeam în sobă, iar în casă miroasea ca la Crăciun când se pârjoleau porcii. Mama a primit o păpușă frumoasă, cadou de la tanti Toduț pentru sora mea și pentru că nici ea nu se jucase niciodată cu o păpușă adevărată, o ținea în camera de curat, închisă și aranjată frumos pe un mileu, în vârful patului. Așa am ajuns și eu să procedez când m-am însurat și am avut băiatul; doream să-i cumpăr cele mai scumpe și frumoase jucării din magazine ca să mă pot și eu juca cu ele. Mamei, oricum nu-i păsa de glumele noastre stupide sau că o filmez pentru că eu așa am crescut de mic copil, filmând cu aparate de filmat făcute de mine din lemn și cutii de conservă din lada de gunoi, ca obiectiv, cu trepied făcut din lănteți aduși de tata de la mină și turnam filme imaginare pe dealuri.
Pentru mama eram de acum firmiturile vieții, care sclipesc cu viteză în durerea morții. Voi, criticii vorbiți de împușcăturile vieții, ale revoluției și ale furiei oamenilor cu gloanțe și kalașnikoave. Oare nu vedeți împușcăturile încete și continue de zeci și sute de ani care devorează sufletele oamenilor? Vă pasă că aurul nostru e la ruși și dacă îl scoateți de acolo, ce credeți că se va întâmpla cu el? Va ajunge la americani sau…? Unde? Tot fără el am fi, fără să apreciem că cea mai mare comoară suntem noi și s-o punem în practică. Alegeți în conducere oameni care fură, dar să fure și pentru țară un pic, că aici e familia, raiul de pe pământ, acasa și copilăria. Nu puneți în conducere oameni care se comportă ca alcoolicul, care vinde tot din casă pentru un deț (pahar de tuica). Arătați că vă pasă, pedepsiții pe criminali și susțineții pe cei care își iubesc țara și locuitorii ei. Aurul nu se păstrează în băncile imperiilor, ci împrăștiat prin casele românilor, așa cum fac țiganii. Dacă și românul ar avea câteva kg de aur în casă, câtă comoară ar avea România? Țiganii nu-și sparg casele unii altora să-și fure aurul pentru că toți au, ca și americanii pistoale. Se împușcă între ei dar mai rar, de mai puține ori decât furturile din România.
Dar să revin la starea noastră din casă. Mamei nu-i păsa de jocul nostru pentru că, nu cred că realiza în acele ultime clipe pline de dureri că noi nu am fi fost împreună vreodată. Cu pensionarea tatălui meu, la câțiva ani după, a sosit și pocăința, iar trei–patru ani mai târziu l-a urmat și mama, apoi cel mic, Ghiță și, mai târziu fetița lui. Biserica Ortodoxă Română a fost paralizată de comuniști și noi, deși toți botezați în ea, nu am avut nicio mână de ajutor, nicio fărâmă de speranță de la ei. După căderea comunismului, ea a continuat sub aceeași paralizie pe care eu am denumit-o ”Boala Miresei”, adică mereu să fie curtată fără ca ea să facă sau să arate vreo înclinare de salvator, mângâiere și căutare a fiilor ei creștini pierduți, înstrăinați și în nevoie, lăsând loc altor credințe să-i consoleze și încorporeze în același timp.
Noi avem filozofi mari. România, o țărișoară atât de mică a produs cei mai mulți oameni de seamă ai lumii, însă niciunul de forță, ci în majoritate blajini sau poate avem însă,”cumva” mereu am avut grijă să fie trași pe roată sau dați pe mâna imperiilor ca Brâncovenii, să fie executați. Când zic forță, zic să lovească intens în injustiție și implementare de respect și protecție pentru ceea ce suntem și avem. Vă uitați și premiați filmul lui Andrei la Cannes și e “OK!”, pentru că toți iubim merele frumoase și îmbietoare de plastic, însă ele sunt pentru “piață”, pentru “estetică”, goale pe dinăuntru și ne ascundem, refuzăm, fugim de adevăratul măr zbârcit pe dinafară din fânul din șură - ținut peste iarnă, însă cu adevărat plin de aromă și gust.
Ben Todică


Acad. Florin Constantiniu:

"Politicienii postdecembrişti au făcut românilor mai mult rău decât mongolii, ungurii, turcii, nemţii şi ruşii"


De 21 de ani trăim vremuri pretins istorice. Totul a început la Revoluţie, când grupurile de tineri care ocupau Comitetul Central strigau exaltaţi: "Istorie, istoriee...". De atunci, aşteptăm mereu să se întâmple ceva istoric. Aşteptăm ca cineva, un om de cultură sau un politician providenţial, să ne spună că ştie încotro trebuie să meargă ţara, că există un plan naţional de dezvoltare. De fapt, vrem să ne vedem pe noi înşine în postura de făcători de istorie. Din păcate, în alegeri, nu ne-am votat "visătorii" potriviţi. Nimeni n-a "visat" pentru ţară şi pentru naţiunea română, ci eventual doar pentru sine, pentru ai săi şi ai partidului său. Mulţumită politicienilor, în ultimii 21 de ani, România aproape că a fost scoasă din istorie. Nici unul dintre ei n-a avut curiozitatea să deschidă o carte de istorie, pentru a găsi acolo un îndreptar, un ghid de orientare, o soluţie anticriză. Dimpotrivă, ajunşi la putere, politicienii au scos istoria pe tuşă, marginalizând-o în şcoli şi universităţi, împreună cu latina - limba întemeietoare a românilor. În faţa acestui "holocaust" aplicat trecutului românesc, un istoric de mare anvergură, precum este academicianul Florin Constantiniu, nu poate decât să plângă, să se răzvrătească sub o copleşitoare durere. Pentru domnia sa, timpurile pe care le trăim sunt atât de goale de conţinut istoric că nu-şi mai doreşte decât să dispară fizic: "Îmi doresc să scap cât mai curând din această lume de hoţie, ticăloşie şi nevolnicie, care este România de astăzi".

"Ne îndreptăm spre o sărăcire intelectuală, care va transforma România într-un deşert cultural"

- Domnule profesor, toată lumea ştie că Istoria este dispreţuită şi ignorată în ţara noastră. Cât de greşită este această atitudine din partea guvernanţilor ultimilor 21 de ani?

- Cauzele restrângerii dramatice şi regretabile a ponderii istoriei în învăţământul românesc trebuie căutate, în opinia noastră, mai întâi, în confruntarea dintre globalism şi identitatea naţională şi, apoi, în percepţia eronată a necesităţilor de pregătire intelectuală şi culturală a omului contemporan. Noile forţe economice globale îşi propun nu ocuparea unui teritoriu sau dominarea unei ţări, ci subordonarea întregii lumi. În atingerea acestui ţel, globalismul întâmpină un obstacol: identitatea naţională a popoarelor, întruchipată în statele naţionale. Identitatea naţională se hrăneşte şi din memoria istorică, şi, atunci, globalismul atacă istoria pentru a slăbi conştiinţa naţională. În al doilea rând, globalismul nu are nevoie de oameni cu un larg orizont de cultură, el vrea specialişti de nişă, performanţi într-un domeniu restrâns. Ne îndreptăm spre o sărăcire intelectuală, care va transforma România într-un deşert cultural. Cred că în predarea istoriei, a istoriei românilor în primul rând, în ultimii 21 de ani, s-a înregistrat un regres pe cât de dăunător, pe atât de condamnabil.

Şcoala românească, o şcoală cu excelente tradiţii de învăţământ solid şi fertil, a fost pusă la pământ de coaliţia dintre elevii leneşi, bolnavi de socializare pe Facebook; părinţii isterizaţi de odraslele nemulţumite că trebuie "să-şi facă temele acasă", şi birocraţii plafonaţi, grijulii cu scaunele lor, nu cu educaţia, şi copiind mecanic din publicaţii străine, pentru a redacta legi, regulamente şi programe analitice.

De 21 de ani se fac reforme şi iar reforme ale învăţământului, care, în realitate, subminează funcţia instructiv-educativă a şcolii. Primul pas în cretinizarea elevilor este prigoana dezlănţuită de birocraţii Ministerului Educaţiei împotriva volumului de cunoştinţe transmise elevilor. La istorie - şi nu numai la noi - s-a început cu îndepărtarea cronologiei: "Să nu încărcăm mintea elevilor cu date". Foarte bine: istoria nu este o disciplină de memorizare, ci de analiză. Dar fără repere în timp nu se pot stabili legăturile cauzale. Şi eu sunt împotriva învăţării pe dinafară a datelor lesne de găsit într-o cronologie sau într-un manual, dar - pentru Dumnezeu! - cum să înţelegi raporturile de cauză-efect dintre evenimente dacă nu cunoşti succesiunea lor în timp?

Nu se doreşte ca elevii să aibă o pregătire temeinică, şi cei trei componenţi ai coaliţiei de care am amintit preferă nişte adolescenţi ignoranţi, incapabili să depăşească limbajul "mişto" şi "naşpa". Cu astfel de cetăţeni, viitorul României este sumbru.

- În timp ce bulgarii îşi împânzesc ţara cu şantiere arheologice, în căutarea tracilor cu care nu au nici o legătură, românii, urmaşi direcţi ai dacilor şi romanilor, sunt gata să cedeze străinilor, spre distrugere, vestigiile daco-romane de la Roşia Montană. Care ar trebui să fie atitudinea statului faţă de cercetarea arheologică?

- Deşi se vorbeşte de conservarea "patrimoniului naţional", nu se face nimic pentru păstrarea şi valorificarea lui. S-a găsit un alibi: nu sunt bani. Dar banii se găsesc imediat când se construiesc vile şi se achiziţionează maşini de lux. Este o ruşine că statul român nu a participat la "licitaţia Brâncuşi", pentru a achiziţiona măcar pipa unui român care a deschis drumuri noi în artă. Nu ne pasă de Brâncuşi, dar avem bani pentru branduri care nu conving pe nimeni. Spre ruşinea guvernanţilor noştri, avem mult mai puţine şantiere arheologice astăzi, în România, decât pe vremea lui Mihail Roller, de tristă amintire. Sentimentul patriotic se înfiripă la copil din interesul şi dragostea pentru vestigiile trecutului. Sentimentul istoric al continuităţii se naşte din ataşamentul pentru un monument, o cruce înălţată să veşnicească un eveniment, un mic schit, pierdut în munţi. Cine-i învaţă pe copii să le ocrotească? Grija pentru urmele înaintaşilor - vezi şi cazul Roşia Montană - ar trebui să fie un principiu sădit în conştiinţa românilor încă de pe băncile şcolii.
"Marii guru ai culturii române de astăzi nu mai vor să ştie că sunt români"
- Cui credeţi că i se datorează situaţia catastrofală în care se află astăzi România?

- Situaţia catastrofală în care se află astăzi România are, ca să spun aşa, doi responsabili, în afara crizei mondiale: clasa politică şi masa poporului român. Clasa politică postdecembristă nu a avut - indiferent de partid - nici un proiect naţional. A avut, în schimb, un unic gând: să se căpătuiască. S-a repezit asupra României cu singurul gând al îmbogăţirii. Oamenii politici au acţionat ca nişte vandali, distrugând şi jefuind totul. Mongolii, ungurii, turcii, nemţii, ruşii nu au făcut românilor atâta rău cât au făcut politicienii postdecembrişti în două decenii.

Când, peste ani şi ani, se va scrie istoria timpurilor de azi, "nu vor ajunge blestemele" pentru a-i condamna pe cei care au făcut ca România să rateze o mare şansă de afirmare şi bunăstare şi să fie adusă la sapă de lemn.

Dar clasa politică nu şi-ar fi putut desfăşura "opera" nefastă dacă în calea ei ar fi întâlnit rezistenţa hotărâtă a opiniei publice, manifestarea viguroasă a spiritului civic. Din nefericire, am rămas un popor de ţărani - spiritul civic se naşte la oraş! -, o turmă de oi, care se lasă exploatată, batjocorită, călcată în picioare, fără nici o tresărire de revoltă sau de demnitate (Goga observase, în 1916, acelaşi lucru). Clasa politică din România este întocmai ca un răufăcător sigur de impunitate. Şi dacă ştie că nu are a se teme de nimic, atunci de ce n-ar jefui în continuare? Proteste ca în Grecia - leagănul democraţiei - sunt de neimaginat în România. Ăsta e marele nostru blestem: o masă supusă, resemnată, incapabilă să se mobilizeze pentru un mare proiect sau pentru o mare idee.

Mă întreb dacă noi, românii, nu am părăsit deja scena istoriei. O bună parte a elitei intelectuale a capitulat în faţa globalismului, a capitalismului de cumetrie şi a clientelismului politic, abandonând funcţia de ghid spiritual al naţiunii. Oameni ca paşoptiştii, oameni ca făuritorii României Mari ar fi priviţi astăzi ca anacronici şi nostalgici. Marii guru ai culturii române de astăzi nu mai vor să ştie că sunt români. Am avut un exemplu la 1 Decembrie a.c.: câţi dintre ei au scris sau evocat cu dragoste de trecut împrejurările creării României Mari?
"Din soldaţi am făcut hoţi, din ofiţeri, peşti, dar cu caii ce să fac, domnule ministru?"
- Românii au mai trecut prin crize. Spre exemplu, Marea Criză din 1929-1933. Cum s-au descurcat guvernele de atunci?
- Într-adevăr, crize economice au existat şi în trecut, dar fiecare eveniment este generat de condiţiile istorice care îi conferă unicitate. Soluţiile, deci, nu pot fi identice în cazul unor crize. Cea din anii 1929-1933 a lovit dur România, şi guvernanţii de atunci, ca şi cei de acum, au recurs la concedieri, întârzierea plăţii lefurilor, reduceri de salarii ("curbele de sacrificiu"). A fost marea neşansă a lui Nicolae Iorga, cea mai strălucită minte a românilor, să fie prim-ministru în anii 1931-1932, când criza se îndrepta spre apogeu. A făcut scandal în epocă replica dată de el unei delegaţii de agricultori, veniţi la Mangalia, unde el îşi petrecea concediul, pentru a se plânge de situaţia grea în care se aflau, fiind presaţi de bănci să-şi achite datoriile. Iată relatarea lui Iorga însuşi: "Iar, cum un om mai simplu strigase la capătul lămuririlor mele, că el e , i-am spus, glumind: ". Ziarele care-i erau ostile l-au acuzat că i-a trimis pe protestatari să se arunce în mare.

Exasperat de "măsurile de austeritate", un colonel, şef de unitate, s-a dus la Constantin Argetoianu, ministru de Finanţe în guvernul Iorga, şi l-a întrebat:
 "Din soldaţi am făcut hoţi, din ofiţeri, peşti, dar cu caii ce să fac, domnule ministru?". ( de parcă acum ar fi altfel…)

Criza s-a rezolvat când a încetat pe plan internaţional. Sunt convins că şi acum va fi la fel. Adevărul este că mari finanţişti nu am avut decât doi: Eugeniu Carada şi Vintilă Brătianu. Nu am avut şi nu avem mari competenţe financiare, capabile de elaborarea soluţiilor de criză. Guvernanţii de astăzi vădesc o gândire rudimentară: "să taie", să reducă salariile şi să sporească taxele. Un mare plan de investiţii, de relansare a economiei, nu există. Să aşteptăm, aşadar, scrâşnind din dinţi, sfârşitul crizei pe plan mondial.
- Care este epoca din istoria românilor pe care o admiraţi cel mai mult?
- Admiraţia cea mai puternică o am pentru generaţia paşoptistă. O forţă de creaţie politică, un devotament pentru interesul naţional, un dezinteres total pentru destinul personal, totul a fost închinat naţiunii române. Eşecul revoluţiei din 1848 nu i-a descurajat pe paşoptişti. Au îndurat exilul, dar au continuat lupta şi, în două decenii (1859-1878), au creat statul român modern, căruia i-au câştigat independenţa. Doar două decenii, adică exact cât i-a trebuit clasei politice postdecembriste să prăbuşească România în haos şi mizerie. Cum să nu-i admiri pe paşoptişti? Sunt un model care ar trebui prezentat şi explicat în toate dimensiunile lui, nu ca o simplă lecţie de manual, ci ca un prilej de meditaţie, responsabilă şi fecundă, pentru adolescenţi, făuritorii României de mâine. Dar cum să le "încărcăm mintea" cu evenimente şi date? Nu se lăuda, nu demult, Ministerul Educaţiei că a mai redus cu 35% cunoştinţele de transmis în învăţământ?
- Ce vă doriţi în 2011?

- Ce-mi doresc în 2011? Să scap cât mai curând din această lume de hoţie, ticăloşie şi nevolnicie, care este România de astăzi. Întrucât sunt prea bătrân pentru a mai emigra, cum nu există la noi clinici de eutanasiere voluntară, cum procurarea Furadanului salvator e oprită prin lege, nu-mi rămâne decât să-l rog pe Dumnezeu să mă ia la El rapid şi uşor.

- Ce urare le adresaţi românilor, domnule profesor?

Urez poporului român, la începutul lui 2011, să se revitalizeze şi să fie capabil să reînnoiască, în condiţiile secolului al XXI-lea, performanţele strămoşilor din timpul lui Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul şi al luptătorilor paşoptişti.


Publicat Marţi, 04 ianuarie 2011
Ion Longin Popescu


P.S.- După un an și trei luni, dorința sa , nefastă, s-a realizat!!!!
         A decedat la 14 aprilie 2012!






PROVOCARE
 

Expunerea coroanei maghiare a Sf.Ştefan la Cluj-Napoca, în anul centenarului Marii Uniri, este cel puţin o gafă, dacă nu o sfidare şi o provocare. 

 Sfânta Coroană maghiară, falsul fundament al iredentismului Ungariei Expunerea Coroanei Sf. Ștefan la Muzeul Național de Istorie a Transilvaniei din Cluj, cu ocazia Zilei Naționale a României – care este și prima zi a anului centenar –  este, fără îndoială, o insultă, o obrăznicie diplomatică fără margini, pe care noi nu numai că o înghițim, dar o și plătim (Muzeul Naţional de Istorie a Transilvaniei a plătit o asigurare de 50.000 de lei). Fără îndoială sursa obrăzniciei maghiare își are fundamentul în indiferența sau indolența românească, într-un timp în care reperele identitare dispar încet-încet din conștiința națională.Sfânta Coroană maghiară presupus catolică este de fapt ortodoxă, şi nu provine de la Roma, ci de la Constantinopol, fiind folosită în prezent de propaganda Gărzii Maghiare. *Actualul simbol al Ungariei (prezent pe stemă, drapel şi monede) coroana în cauză este atribuită în mod eronat primului rege al Ungariei, canonizat ca Sfântul Ştefan în anul 1083. *În prezent este folosită ca simbol al unităţii maghiarilor de pretutindeni fiind înconjurată de mituri susţinute propagandistic fără nici o legătură cu realitatea. Autorităţile de la Budapesta au nevoie de acest simbol găzduit în Parlamentul maghiar pentru a susţine teoria unităţii teritoriilor aflate în trecut sub stăpânirea regatului medieval maghiar sau a Imperiului Habsburgic. Deşi istoricii maghiari sunt aprigi în a contesta etnogeneza poporului român, totuşi istoricii români nu s-au prea aplecat asupra adevăratei origini a elementului central al iredentismului maghiar.În anul 2003, istoricul maghiar Laszlo Peter, profesor de istorie a Ungariei în cadrul University College din Londra, a publicat un studiu intitulat “Sfânta Coroană a Ungariei  – Vizibil şi Invizibil”, în care face o analiză detaliată a evoluţiei simbolurilor ataşate acesteia de-a lungul timpului, în funcţie de conjunctura politică.Subliniind faptul că această coroană, poate cea mai importantă relicvă a Ungariei, nu a fost analizată suficient de mult pentru a pune capăt speculaţiilor referitoare la originea şi doctrina sa, Peter afirmă că, pornind de la o cercetare pur istorică, a ajuns la o serie de concluzii extrem de interesante, care nu pot fi separate de factorul politic.
 *Basilica St. Ștefan din Budapesta*Origine papală neconfirmată Coroana Sfântului Ştefan este înconjurată de o seamă de legende, însă nici una din sursele istorice nu atestă clar faptul că primul rege al Ungariei ar fi primit coroana păstrată până în ziua de azi chiar de la Vatican. O primă relatare referitoare la originea coroanei provine de la episcopul Hartvik care a scris în jurul anului 1100-1110 o biografie a regelui că “Papa” (fără să-l identifice) i-a trimis regelui Ştefan “binecuvântarea sa şi o coroană”.

O altă variantă a legendei, apărută în jurul anului 1200, susţine că regele Ştefan l-ar fi trimis pe episcopul Astrik de Esztergom la Roma solicitând o coroană, care i-a fost trimisă – lipsind însă o descriere a acesteia. “Legenda Sfântului Ştefan” – scrisă cel mai probabil în jurul anului 1083, data canonizării regelui, la aproape 50 de ani de la moartea sa – susţine că *“în al cincilea an de la moartea tatălui său i-au adus o scrisoare papală cu binecuvântări şi alesul Domnului a fost pus rege şi a fost uns cu ulei şi a fost încoronat cu o diademă regală”*. Relatările cele mai apropiate de evenimentele din timpul vieţii Sfântului Ştefan nu fac posibilă identificarea coroanei existente în prezent cu cea trimisă de la Vatican. În plus, documentele păstrate în arhivele Sfântului Scaun nu fac nici un fel de referire la o astfel de trimitere. Coroana maghiară catolică este coroană bizantină ortodoxă Coroana Sfântului Ştefan este alcătuită din trei elemente, conform cercetătorilor maghiari: coroana greacă, coroana latină şi crucea. Coroana greacă este formată dintr-o diademă înaltă de 5,2 centimetri şi cu un diametru de 20,5 centimetri, fiind realizată din aur şi decorată cu mai multe reprezentări bizantine religioase şi laice. Imaginea din faţă, realizată din email, îl reprezintă pe Iisus Hristos Pantokrator (Cel Atotputernic). Imaginea lui Iisus este încadrată de reprezentările Arhanghelilor Mihail şi Gabriel, urmate de cele ale martirilor Gheorghe şi Dumitru şi Cosmas şi Damian.La spatele diademei greceşti se găseşte o reprezentare a împăraţilor bizantini Mihail Dukas al VII lea şi Constantin Porfirogenetul.

Lângă acestea este reprezentat regele maghiar Geza I, având alături o inscripţie în limba greacă *“Lui Geza I, credinciosul rege al turcilor”* – descriere confirmată de izvoarele bizantine contemporane care îi denumeau pe maghiari “turci”. Datele între care au domnit suveranii reprezentaţi pe “Coroana Sfântului Ştefan” – şi anume Mihail Dukas al VII lea (1071-1078) şi Geza I (1074-1077) – coincid, astfel că informaţiile privind pe adevăratul donator şi adevăratul recipient al coroanei se găsesc chiar pe obiectul care a devenit simbolul ideologiei ungariste. Nu este nicidecum vorba de Papă şi Sfântul Ştefan, ci de bazileul Bizanţului şi “loialul” său rege Geza I, căsătorit cu o prinţesă bizantină în anul 1075. Istoriografia maghiară preferă să nu trateze tema relaţiilor de supunere ale primilor regi maghiari faţă de Bizanţ, afirmând cât mai vocal însă relaţia cu Biserica Catolică. Aşa numita “coroană latină” nu reprezintă nimic, fiind de fapt un adaos ulterior, format din patru benzi de aur late de 5,2 centimetri ataşate la diadema bizantină şi unite pentru a forma o cupolă.

Pe aceste benzi sunt reprezentaţi opt din cei doisprezece apostoli şi Iisus Hristos, iar literele şi stilul acestor reprezentări indică de asemenea un atelier bizantin de secol XI, însă adevărata funcţie a acestor patru benzi de aur pare să fi fost aceea de decorare a unui relicvariu sau altar. Crucea din vârful coroanei maghiare ar fi fost adăugată în secolul al XIV-lea şi nu are nici o legătură cu restul ansamblului, lipirea ei stricând imaginea lui Iisus Hristos. Specialiştii au apreciat că după dimensiuni şi stil, “coroana greacă” este de fapt o coroană femeiască, cel mai probabil intrând în propietatea casei regale maghiare o dată cu căsătoria regelui Geza I cu o prinţesă bizantină al cărei nume a rămas necunoscut. Coroana – mai importantă ca regele Paradoxal, cu toate că Sfânta Coroană e considerată cel mai important simbol al Ungariei, aşa cum arată şi autorul în studiul său, literatura de specialitate a ajuns la un consens în privinţa a două chestiunui: în primul rând, coroana care în prezent este păstrată în clădirea Parlamentului de la Budapesta, nu a aparţinut niciodată Sfântului Ştefan, iar în al doilea rând, ea a fost realizată din mai multe elemente provenite din regiuni diferite, asamblate ulterior (aceasta este formată din trei elemente: coroana greacă, coroana latină şi crucea).Deşi mulţi cercetători susţin că ea fost realizată chiar în anul 1000, momentul încoronării regelui Ştefan, se pare că aceasta a primit forma actuală în jurul anului 1270. Mai mult, în anul 1292, Andrei al III-lea “Veneţianul” (1290 – 1301), ultimul rege al dinastiei arpadiene, a fost primul care a susţinut că poartă chiar coroana Sfântului Ştefan. Practic, până atunci nu se pomeneşte nimic despre existenţa unei coroane, deşi în cele trei secole, la conducerea Ungarie s-au succedat mai multe generaţii.

Studiul din 2003 concluzionează că, dacă în momentul încoronării, Ştefan I al Ungariei a primit într-adevăr o coroană din partea Papei, aşa cum spun unele cronici (existând posibilitatea ca binecuvântarea Papei să fi fost doar una simbolică ), în mod sigur aceasta nu este cea păstrată în prezent în Parlamentul ungar.



  Primele mistificări O altă chestiune interesantă este faptul că Ştefan I al Ungariei, conducătorul care a reuşit să organizeze aceast popor nomad şi să-l creştineze, a fost “venerat” de-a lungul timpului ca fiind primul reformator, deşi primele coduri legislative care îi portă numele au apărut la mai mulţi ani după moartea sa. În anul 1083, Ştefan I a fost canonizat, cu acordul Papei, de acest lucru profitând urmaşii săi care, în secolul XIII, au intorodus ideea de “sancti progenitores nostri”. Combinând mai multe elemente creştine şi păgâne, aceştia i-au atribuit dinastiei arpadiene o serie de atribute divine.Ei doreau să înrădăcineze credinţa conform căreia, dacă Sfântul Ştefan a fost binecuvântat de Papă, dovada fiind coroana, el devine trimisul lui Dumnezeu pe pământ. Transferul coroanei însemna practic transferul acestui atribut către fiecare urmaş.

Regii erau încoronaţi în Biserică, deoarece această ceremonie era echivalentul binecuvântării Papei. Regii dinastiei arpadiene au înţeles faptul că falsa Sfântă Coroană era garantul puterii şi au folosit-o ca atare. Astfel se explică şi de ce Ungaria este un caz particular în această privinţă: cu toatre că această tradiţie a apărut mai târziu aici, ea a rezistat mai mult decât în orice stat din Europa. Mitul a prins rădăcini şi a dus la o adevărată competiţie pentru posesia ei, deoarece noul rege era recunoscut doar dacă era încoronat cu această coroană. În anul 1301, Carol Robert de Anjou *(foto*), a devenit regele Ungariei sub numele de Carol I, dar a primit binecuvântarea doar în 1309. Cu toate acestea, el nu a putut prelua tronul decât în anul 1310, moment în care a intrat în posesia coroanei. În 1458, Matei Corvin devine rege al Ungariei, dar nu este încoronat decât în 1464, după ce îi plăteşte împăratului Frederic al III-lea o mare sumă de bani şi răscumpără coroana.Potrivit cronicarilor vremii, în anul 1309 Cardinalul Gentilis de Montefiori, delegatul Papei, ar fi afirmat că a constatat cu uimire că pentru maghiari, coroana e mai importantă ca regele. Citându-l pe unul din viceregii lui Matei Corvin, Mihaly Guti Orszagh, istoricul curţii scria în 1495 că, *“atâta timp cât are Sfânta Coroană, chiar şi un bou trebuie tratat cu respect şi considerat rege sfânt”*.*Astăzi, Sfânta Coroană este păstrată în Parlamantul de la Budapesta şi nu îl poate părăsi sub nici un motiv. De aceea a fost realizat un duplicat (nu o simplă copie), investit cu valoare simbolică similară şi care poate fi purtat prin Regatul Ungariei. Acest duplicat oficial este expus şi la Cluj*.Sacra Coroană a lui Stefan cel Sfânt nu reprezintă doar regalitatea maghiară ca instituţie, ci ea se confundă cu Ungaria însăşi! Ea este personificarea Ungariei Mari. În accepţiunea medievală Teritoriile Coroanei Maghiare se întindeau din Ungaria propriu-zisă, şi asupra Serbiei, Croaţiei, Sloveniei şi Bosniei – spre sud (la un moment dat şi asupra Bulgariei), asupra Transilvaniei şi Cumaniei (la est de Carpaţi) – către răsărit – şi asupra Ucrainei Subcarpatice şi Galiţiei – către nord. În timp pretenţiile nobilimii maghiare s-au restrâns, mai ales după bătălia de la Mohacs (1526) şi instaurarea Paşalâcului de la Buda (1541). În condiţiile instituirii Austro-Ungariei în 1867 teritoriile Sfintei Coroane s-au restrâns la Ungaria şi Transilvania (anexată împreună cu Banatul şi Voivodina, Crişana cu Sătmarul şi Maramureşul, deşi a fost întotdeauna un voevodat, apoi un principat separat de Ungaria). În plus, Croaţia şi Slovenia formau o uniune sub aceiaşi coroană maghiară.Prin urmare, *Sacra Coroană a Sfântului Ştefan simbolizează în primul rând anexarea Transilvaniei de către Ungaria la 1867, iar expunerea ei la Cluj-Napoca în preajma centenarului, de la 1 Decembrie 2017 şi până la 24 Ianuarie 2018, în localul Muzeului Naţional de Istorie a Transilvaniei, este cel puţin o gafă, dacă nu o sfidare şi o provocare.*Cui prodest?









Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu