Caragioiu - DOR DE BASARABIA

DOR  DE  BASARABIA

CÂNTEC  ASUPRA  CÂTORVA  POEZII  DE  SUFLET   ALE  POETEI  LIUBA

SîRBU,  PRIVIND  DORUL  DE  PLAIUL  NATAL, BASARABIA

de Melania Rusu Caragioiu

Mă asociez atmosferei de dor și iubire care o înfășoară pe autoarea -poetă Liuba Sîrbu. Găsim  în această persoană  un poet român din Basarabia noastră, un entuziast director de revistă pentru copii, Revista ,,Pici voinict-Enfants braves”, Montreal, Canada, o prietenă neobosită a copiilor și un element cu veleități și afirmări notorii în cultura și cultivarea limbii române în țară și în Diaspora.

Grupajul la care mă refer oferă spicuiri din poeziile sale. Acest grupaj este atât de bine ales încît atinge toate tonalitățile unei fine sensibilități, având un fir ascendent de conduită. Personjele sau personificari de stări, evenimente, eu le numesc stări care  acționează, se mișcă în spațiu și timp și nu în închipuirea noastră. Sfera din care poeta își alege impresiile este lumea reală din jurul nostru, aspirațiile, durerile, angoasele care nu ne dau pace și greu le găsim dezlegarea. Am încercat să scot la iveală pe parcursul expunerii, ceeace am găsit esențial și ceeace mi-a vorbit cald și convingător, după cum se va vedea în cele ce urmează, fiind totul împletit cu multă poezie.

Îmbrăcate în cuvinte și conotații poetice se desfășoară impresionând până la lacrimi dorul de spațiul sfânt, Basarabia, în care s-a născut poeta și neputința de a mai putea viețui acolo, totul împletit cu un dor sfâșietor.

Înepem periplul cu o poezie directă care se adresează celui care născut fiind din inima poporului român legiferează în Basarabia ca limbă oficială, folosirea unei limbi străine, insul din conducerea propriului său neam, persoană care se pleacă în fața acestor legiuiri străine, impuse, de a se schimba graiul străbun românesc din Basarabia. La fel, este aspru interpelat și cel care consimte să uite propria sa limbă română, vorbind doar limba cea impusă de asupritor. Dau citire poeziei ,, Nefericitului călău”.

Nefericitului călău

 

În țara ta, tu, cine ești:

Străjer sau șarpe trădător?

Cum poţi Limba-ți s-o biciuiești

Născut fiind de tricolor?

În cer, cum vei aluneca

Graiu-ți la moarte condamnând?

La Dumnezeu, cum vei pleca

O altă limbă îngânând?

Cum poți la stele să privești,

Când darul de la Dumnezeu

De bună voie îl stârpești,

Nefericitule călău?

Vedem în poezia intitulată ,,Au vrut”, tragedia unor români scoși cu forța din plaiul în care s-au născut. Aci se amintește, mult acuzator, exilul crud impus de comuniști,  răpirea proprietății celui exilat, impunerea steagului roșu, distrugerea personalității românului din Basarabia și a neutralizării culturii române din acest teritoriu. Arta, talentul poetei constă în a ști să redea artistic această realitate sfâșietoare.  Iată poezia ,,Au vrut”

Au vrut

să-ngroape ce strămoșii

Cu viața lor au apărat,

Ne-au învelit în steaguri roșii,

În trenul morții ne-au cărat.

Tot semănau peste ogoare

Sămânță de neadevăr,

Necunoscând c-a lor tractoare

Nu pot ajunge pân’ la cer.

Nu poate secera s-ajungă

La rădăcina unei ploi,

Nici bolșevicii să distrugă

Cetatea Doinei scrisă-n noi.

Nu pot, din noi, pe Eminescu

Să-l smulgă. Cum de n-au știut?

Poemul lui ne e firescu'

Cu care-n sânge ne-am născut.

O Limbă Sfânt-avem pe lume,

O Limbă în care visăm

Că sârma de pe Prut apune

Și noi uniți pe veci suntem!

Dar până în realitate

Vom deveni un stat de drept,

Noi suntem frați fără de acte,

Prin adevărul scris în piept.

După atât de multe neajunsduri, impilări enumerate până acum, poeta Liuba Sârbu cade sub incidența pesimismului general și etern, al trecerii în neființă fără a se fi reușit să realizăm ceeace am dorit. Dar transpare și gândul că nimeni nu scapă, cum zice latinul, ,,nemini parcetur” nimeni nu este cruțat de acest sfîrșit- deznodământ, eu înțelegănd ,,nu numai cel asuprit dar și asupritorul, și ar fi bine ca asupritorul să înțeleagă acest mesaj al zădărniciei... Dau citire poeziei ,,Azi spre mîine”.

Azi spre mâine

Azi suntem pe pământ,

Mâine-o boare de vânt.

Azi mai facem cărări,

Mâine-om fi doar tăceri.

Azi mai râdem în zori,

Mâine-om fi printre nori.

Azi fugim s-adunăm

Și grăbit ne-ndreptăm

Spre pământul bătut,

Spre un țărm neștiut.

O frumoasă paralelă între viața omului și a unei frunze, ne îndeamnă la meditație. Dar frunza își termină ciclul de viață după cum știm, iar omul este dator să lase în urma lui ceva folositor și mai ales un nume bun. Poezia ,,De ce ești trist”

De ce ești trist

Omule zvăpăiat,

Când pe alee se așterne toamna

Și frunzele se scutură de-a valma?

Poate căderea lor te-a întristat?!

-Cum să nu mă-ntristez gând nelumesc?

Cui oare toamna nu-i aduce-aminte,

Că anii cad, fără-a rosti cuvinte,

Și eu, ca frunza, mă tot ofilesc?

-Tu de la frunză, omule, învață

Că tinerețea ta e trecătoare

Și chiar de va fi iarăși câmpu-n floare

Ea nu se-ntoarce și te schimbi la față.

Pe astă lume nu poți să trăiești

Decât o viață scurtă, pământească,

Dar amintirea-ți o să dăinuiască

Prin faptele pe care le zidești.

,,Balada sorții” este o alegorie. Ființele umane sunt legate de locul nașterii lor, precum păsările călătoare.  Dorul de cuib le readuce de peste mări și țări, chiar cu sacrificiul vieții. Se întrevede cât de mult suferă o persoană smulsă din plaiul ei natal. ,,Balada sorții”

Balada sorții

Ascultă păsările călătoare,

Neobosite de atâta drum;

Văzut-au frumuseți necruțătoare

Pentru un ochi setos de-al vieții scrum.

La cuibul lor se-ntorc a câta oară,

Străbat istovitoare depărtări,

De zbor, dacă le-ar fi sortit să moară

N-ar zăbovi prea mult în alte țări.

În primăvară codrul fără ele

S-ar transforma pe dată-ntr-un pustiu,

Cu frunze, cu poteci, cu floricele,

Ar avea viață însă, n-ar fi viu.

Oricărei vietăți din astă lume

Sortit i-a fost s-apară pe pământ

Și să se nască într-un loc anume;

Să-i sape-ar trebui acolo și mormânt.

   

După un periplu poetic prin sentimente, pe acasă, urmând-o pe neliniștita poetă în căutări, acum ne găsim în satul ,,prea” liniștit. Este o pauză de liniște, mult  dorită, dar nu sub o asemenea dorință, blestemată de soartă, înțelegem noi, după evenimente care au zdruncinat satul, în  poezia, ,,A dispărut neliniștea din sat”.

A dispărut neliniștea din sat

A dispărut neliniștea din sate

Și liniștea în ele a intrat.

Neliniștea e dusă hăt, departe,

Să caute ținutul preabogat.

Nu plecă singură cu căutatul,

Cu ea la braț nemoartea o avea

Și-acuma nu ne mai nemoare satul,

În el își țese pânze liniștea…

A fost o pauză scurtă de liniște ciudată și dezolantă în satul basarabean. Nevoile i-au îndemnat pe oameni să caute locuri mai bune. Femeile au găsit locuri de muncă spre alte zări, dar dorul de casă le macină. Copiii pe care i-au luat cu ele  se găsesc acum pe drumurile de sub alte zări. Plină de tristețea știrilor sosite din Basarabia, poezia "Informații de ultimă oră” descrie duios și totodată dramatic aceste stări. 

Informații de ultimă oră

Așezați în fotolii de gheață,

Vizionând știri la televizor,

Ne uităm la jurnalul de seară

Ce ne-anunță că satele mor.

Li s-au dus gospodarii în lume

Și au grijă de alte ogrăzi,

Fără porți meșterite de îngeri,

Fără uși îngropate-n zăpezi.

Iar femeile tristelor sate

Spală-n case străine ferești

Care n-au  auzit niciodată

Vreo gutuie să spună povești.

Și orașele-au fost împânzite

De copii răsăriți pe ogor,

Ei plătesc să nu crape asfaltul

Pe când satele, gratis, le mor.

"Veșnicia la sat e născută",

Spus-a Blaga cel ce-a intuit

Că în secolul tehnologiei

Sfântul sat va muri pustiit.

Asezați în fotolii de gheață

Ascultăm cum la televizor

Ne anunță că, în țara noastră,

Părăsite de noi, sate mor…

Continuând lectura rămânem mereu în lumea satului îndepărtat, cu verdele lui sclipitor și sănătatea trifoiștilor. Ni se pare că a fost demult, tare demult. Poeta reușește să ne creeze acest,  foarte subtil și artistic,  spațiu în timp. Este poezia plină de nostalgie ,,N-a mai rămas nimic”.

N-a mai rămas nimic

N-a mai rămas nimic acum, din noi,

Nici zilele de mai, nici înserarea

În care atingeam cu gândul marea

Și ne scăldam în lanuri de trifoi.

N-am mai privit cum zorii se ivesc,

Nici frunzele ce-acoperă pământul

Sau cum le mâna fără  milă vântul

Și cum nu plâng atunci când putrezesc.

N-a mai plutit deasupra-mi visul tău,

Nici nu știu peste ce creștet plutește

Și-aș vrea să aflu, deși mai amintește

De ce am fost odată, tu și eu.

Este impresionantă această durere a vetrei părăsite fără voie, a noilor știri potrivnice limbii române, a satelor rămase pustii în urma oamenilor care au luat drumul înstrăinării pentru a putea supraviețui în pace, purtând în inima lor speranța de a se reîntoarce la vatra străbună și la traiul molcoim și cîntecul doinei care i-a legănat până mai ieri.

 ***