VOINESCU - Caracterul şi brînza

Caracterul şi brînza

Sever VOINESCU

   

Într-o dimineață de toamnă a anului 1970, un regizor de film relativ tînăr, cvasinecunoscut, care făcuse deja trei filme și toate fuseseră niște eșecuri, suna la ușa unui actor dintre cei și foarte buni, și foarte celebri, un veritabil „icon“ pentru lumea filmului, cu o misiune destul de complicată, legată de un film care se chinuia să se nască sub auspicii complet nefavorabile

Tînărul regizor era însoțit de un colaborator și cei doi aveau în genți scenariul filmului, o cameră de filmat, o sticlă de vin și o bucată de brînză.

Cu acest arsenal, regizorul spera să își îndeplinească misiunea.

Tînărul regizor cu scenariul, brînza și vinul în brațe, autor de eșecuri și angajat, totuși, de studio să facă filmul pentru bani foarte puțini se numea Francis Ford Coppola.

Actorul bun și celebru, care avea atunci 46 de ani și luase deja un Oscar (pe cel de-al doilea îl va lua exact cu filmul care agoniza acum în brațele lui Coppola!), se numea Marlon Brando.

Iar filmul care se năștea greu, cu imense piedici din toate părțile și în care, de fapt, nu credea nimeni cu adevărat pe atunci, se numește The Godfather.

O capodoperă, veți exclama, și aveți 100% dreptate.

Dar la acel sfîrșit de 1970, cînd mai erau trei luni pînă la primul tur de manivelă, din comportamentul tuturor celor implicați în producția filmului se vedea limpede că nimeni nu miza cu adevărat pe acest proiect.

Producătorii voiau doar un film de consum, încă un film „cu mafia“, care trebuia făcut repede și cu buget mic.

Nimeni nu credea că va ieși un film mare, un film care va marca o artă întreagă.

Nici măcar junele Coppola, care acceptase angajamentul pentru că era falit și dator vîndut după primele eșecuri, nici măcar producătorul, care nu credea în talentul lui Coppola, dar pe care îl angajase pentru că toți regizorii la care se gîndise refuzaseră și, pur și simplu, alt regizor nu avea la îndemînă.

O singură certitudine ținea în viață proiectul: romanul omonim al lui Mario Puzo, după care urma să se facă filmul, avea un succes consistent…

Misiunea complicată a junelui Coppola consta în faptul că trebuia să-l convingă cumva pe marele Brando să dea o probă pentru rolul Don Vito Corleone.

Studiourile Paramount nu au vrut să audă de Marlon Brando cînd Coppola le-a spus că pe el îl vrea în rol.

Brando era, desigur, un star adevărat, dar renumele lui era, în industrie, destul de rău:

era irascibil, imprevizibil, devenea brusc violent, era mofturos și capricios.

Plus că nu era deloc ieftin. Coppola insistă, spunîndu-i producătorului că nu se poate un Don Vito mai bun decît Marlon Brando.

Ca să pună capăt discuției, Paramount l-a anunțat pe Coppola că îl acceptă pe Brando cu trei condiții:

1) nu va fi plătit deloc,

2) Brando depune o garanție la dispoziția studioului din care se vor extrage imediat despăgubirile în cazul în care acesta se comportă pe platou într-un fel care dăunează filmului,

3) Marlon Brando dă probe pentru rol, iar studioul vrea să le vadă înainte.

Ei, cum te duci la Marlon Brando cu aceste propuneri și să speri că va lua rolul?

  

 

Situația în care era pus Coppola era aproape imposibilă: cum să poată un regizor care nu a avut nici măcar un succes în scurta lui viață artistică să convingă un star care luase Oscarul și ale cărui filme erau deja socotite un fel de punct de cotitură în arta actorului de cinema să joace în filmul său cu aceste condiții?

Evident, Paramount fixase aceste condiții știind că regizorul nu va îndrăzni să meargă să i ceară lui Brando să accepte așa ceva și, dacă totuși va fi suficient de nebun să o facă, știind că Brando îl va da afară pe ușă.

Dar Coppola nu s-a lăsat, a gîndit pozitiv, cum am spune astăzi, și a socotit că important este acordul final al studioului, iar condițiile puse sînt chestiuni rezolvabile.

Așadar, a trecut la treabă. Chestiunile financiare le-a reglat împrumu­tîndu-se el însuși de ceva bani și punînd cauțiunea în numele lui Brando, dar fără ca actorul să știe, firește.

În privința onorariului, a negociat cu agentul actorului pe procente din încasările ulterioare ale filmului.

Dar cea mai dificilă condiție de îndeplinit era ultima: cum să obții de la Brando o probă filmată pentru rol?

În principiu, cineva de statura lui Brando nu prea dă probe – este invitat să ia rolul și gata.

Și chiar dacă ar face-o, în nici un caz nu pentru cineva precum Coppola, cel din 1970!

Așa că, în acea dimineață, tînărul Coppola bate la ușa marelui Marlon Brando avînd în minte un plan care se baza mult pe ceea ce avea în geantă: scenariul, brînza și vinul…

Coppola și însoțitorul său sînt primiți în casă și sînt poftiți într-un fel de living room.

Companionul regizorului este operator de film. În așteptarea actorului, el instalează imediat o cameră mică de luat vederi într-un unghi potrivit pentru ceea ce va urma.

Într-un tîrziu, apare Brando. Îi plăcuse rolul, îl acceptase, dar habar nu avea de opoziția studioului.

Coppola îi spune că le va juca rolul fără doar și poate, așa că scopul vizitei era acela de a discuta despre rol. Brando era îmbrăcat într-un fel de kimono japonez, avea un aer prietenos, dar aerian, juca aceeași anxietate lirică pe care o știm, se desfăta într-un fel de dezorientare, gesticulînd și vorbind în stilul lui atît de personal. Părea că nu observase camera de filmat.

Coppola știa că Brando, ca orice actor instinctual, își creează personajele din stimuli senzoriali de orice fel.

Așa că a scos pe masă bucata de brînză și sticla de vin.

Siciliene! Au început să citească scenariul și Brando mai sorbea un strop de vin și mai gusta o bucată de brînză, și începea să se gîndească cum va fi Don Vito Corleone.

Brînza și vinul aduceau spiritul Siciliei în venele marelui actor, care metaboliza cu geniul său textul din scenariul scris de Puzo și Coppola.

În colț, discreta cameră filma. Tot mai stimulat de rol și sub crescînda inspirație ivită din gustul brînzei și al vinului, Brando a început să creeze: „ar trebui să arate ca un buldog“ – și și-a modificat cu ajutorul unor mici tampoane de vată fizionomia, „pentru că va fi împușcat în gît, trebuie să aibă o voce mai hodorogită“ – și a început să creeze vocea personajului, ar trebui să meargă așa… ar trebui să rîdă astfel… etc.

Sub ochii fascinați ai lui Francis Ford Coppola se năștea unul dintre cele mai mari personaje din istoria filmului.

Au fost cîteva ore bune de lucru, la capătul cărora Don Vito Corleone fusese creionat.

Era acel țăran sicilian ajuns la New York, din care Sicilia nu va ieși ni­cio­dată. Iar Sicilia i-a venit lui Brando nu din cine știe ce documentare, nu dintr-o excursie la fața locului, nu din fotografii: din brînză și vin…

În final, ceea ce filmase camera dintr-un colț a fost prezentat ca probă de filmare dată de Marlon Brando, iar conducătorii studioului n-au mai avut ce să zică.

Aceasta este întîmplarea. O întîmplare absolut reală.

Gustul unui anumit fel de brînză a fost esențial pentru nașterea unui mare personaj de film. În engleză, personajul se cheamă „character“. Cuvînt apropiat de „caracter“-ul din limba română.

Fără îndoială, pentru un actor sau pentru un scriitor, a crea un personaj presupune crearea unui caracter.

Mă întreb, de pildă: ce trăsături de caracter ar putea inspira această brînză, maturată la 50 de metri sub pămînt, în mediul cu totul aparte al salinei Praid?

Dar, poate că nu avem nevoie nici de scriitori, nici de actori ca să ne dăm seama…

Mă gîndesc că această experiență o putem avea singuri, fiecare dintre noi. Gustăm brînza cu iz de Praid, o savurăm puțin și apoi lăsăm senzația să ne arate ce-i de arătat.

Aparut in Dilema veche, nr. 691, 18-24 mai 2017

Sursa: GA