Azi, 19
Februarie, se împlinesc 142 de ani de la nașterea genialului sculptor român
Constantin Brâncuși, in Hobița Gorjului. El, alături de alți corifei ai
culturii române- Eminescu, Enescu etc., avea să deschidă porțile
universalității pentru poporul său. Este considerat părintele sculpturii
moderne, cel care „a dat epocii constiința formei pure”, a dat formă esențelor,
materializând desprinderea, înălțarea, zborul... În anul 1950 a lăsat, prin
testament, moștenire României valorosul lui atelier din Paris, refuzat
inexplicabil de București, dar acceptat cu mare bucurie de Franța, țară care îi
găzduiește și rămășițele pămîntești. Nu știm cât de pătrunse sunt autoritățile
române de importanța acestei sărbători, având în vedere că intrigile,
certurile, scandalurile care bântuie România sunt devastatoare, mai ales acum,
în pragul aniversării CENTENARULUI MARII UNIRI.
Am găsit pe
un blog aforismele lui Brâncuși, la fel de profunde ca și arta sa, pe care vi
le trimit și domniilor voastre.
F Marin
Eu nu mai sunt al acestei lumi:
sunt departe de mine însumi,
desprins de propriul meu trup –
mă aflu printre lucrurile esenţiale !
Eu mă aflu acum foarte aproape de
Dumnezeu:
şi nu îmi mai trebuie de cât să
întind o mână spre El, ca să îl pipăi!...
Îl voi aştepta pe bunul Dumnezeu în
Atelierul meu…
Constantin Brâncusi
(1876-1957)
Aforisme si texte
Proporţia interioară - este ultimul
adevăr inerent, în absolut toate lucrurile.
*
Simplitatea este o complexitate
rezolvata.
*
Eu am voit să înalţ totul dincolo de
pământ.
Cocoşii mei cântă !
Şi păsările mele zboară !
*
În timpul copilăriei - am dormit în
pat.
În timpul adolescenţei – am aşteptat
la uşă.
În timpul maturităţii – am zburat
înspre ceruri…
92
Opera de artă trebuie să fie creată
ca şi o crimă perfectă - fără pată şi fără urmă de autor...
Arta (mea) este realitatea însăşi.
Arta nu este o evadare din realitate,
ci o intrare în realitate
cea mai adevărată - poate
în singura realitate valabilă.
93
(Pentru Domnişoara Pogany) s-ar putea
să mă gândesc într-o zi la o interpretare şi mai perfectă!...
Căci cine ştie dacă o operă de artă
este vreodată dusă până la capăt?!...
Sculpturile mele sunt fecioarele
mele!... Le gătesc ca de nuntă!...
Observaţi Dvs., această versiune
Pogany a fost cea dintâi „idee". Braţele au fost modelate într-o manieră
aproape precisă, părul a fost strâns într-un rulou, spre ceafă, însă faţa avea
să îşi piardă toate caracteristicile sale particulare, cu excepţia ochilor şi a
curbelor, în arc, ale sprâncenelor, în următoarea versiune, capul a primit
forma definitivă a unui oval iar părul a devenit mai lejer strâns spre ceafă,
conceput ca un desen de curbe ondulate, în ultima versiune - care va fi oare
aceea ultima? - capul, braţele, părul se unduiesc la unison; curbele îşi iau
zborul ca o plantă care se ridică, ele se ondulează, astfel, de-a lungul cefei;
şi îşi lasă amprenta lor pe întreaga compoziţie.
94
Pietrele (operele) pot să devină
dintr-o dată... şugubeţe!...
95
„Spre imensitatea văzduhului" -
aceasta este Pasărea mea.
Copil fiind, am visat totdeauna că aş
fi vroit să zbor printre arbori, spre ceruri.
De 45 de ani port nostalgia visului
acestuia şi continuu să creez Păsări măiestre.
Eu nu doresc să reprezint o pasăre,
ci să exprim însuşirea în sine, spiritul ei: zborul, elanul...
Nu cred că voi putea izbuti
vreodată...
Dumnezeirea este pretutindeni;
şi când uiţi cu desăvârşire de tine
însuţi, şi când te simţi umil,
şi când te dăruieşti.
Divinitatea rămâne în opera ta; ea
este magică...
Ei bine, o doamnă de la New York,
care a simţit într-adevăr acest lucru,
a plâns şi a îngenuncheat în faţa
uneia dintre Măiestrele mele.
Iubesc tot ceea ce se înalţă.
96
Istovesc la Pasărea măiastră
(vrăjită) din 1909 încoace şi mi se pare, iată, că nu am desăvârşit-o încă.
Eu aş vroi să reprezint
imponderabilul într-o formă concretă.
97
Păsările măiestre m-au fascinat şi nu
m-au mai eliberat din mreaja lor niciodată.
98
Pasărea de aur!... O lucrez
încontinuu!... Insă nu am găsit-o încă!
99
Măiastră!... Ea se zbate aprig, ca
tot ceea ce am realizat, până astăzi, ca să se înalţe spre ceruri.
100
Eu nu am căutat, în toată viaţa mea,
decât esenţa zborului! Zborul - ce fericire!...
101
Eu văd această Pasăre de aur foarte
departe - la o sută de kilometri depărtare
şi de o asemenea măreţie, încât să
umple întreaga boltă cerească.
102
Pasărea măiastră este un simbol al
zborului ce îl eliberează pe om din limitele materiei inerte. Aici am avut de
luptat cu două mari probleme. Trebuia să arăt în formă plastică sensul
spiritului, care este legat de materie. Concomitent, trebuia să fuzionez toate
formele - într-o unitate perfectă.
Chiar formele contradictorii
trebuiau să se unifice într-o comuniune nouă, finală,
în filosofia mea asupra vieţii,
separarea materiei de spirit şi orice soi de dualitate rămân o iluzie.
Sufletul şi lutul formează o
unitate.
Prin acest oval al trupului Păsării
măiestre, eu am separat şi am combinat două mişcări imperioase - una deasupra
ovalului şi alta dedesubt. Mă întrebam singur: cum trebuie să balansez oare
formele pentru a da Păsării un sens al zborului - fără efort?
După cum observaţi, am reuşit cumva
să fac ca Pasărea măiastră să plutească.
103
Ce defineşte, oare, civilizaţia
noastră? Viteza! Oamenii cuceresc timpul şi spaţiul, accelerând fără de
încetare mijloacele de a le străbate. Viteza nu este altceva decât măsura
timpului de care ai nevoie ca să poţi parcurge o distanţă... Şi, uneori, este vorba
de distanţa care ne separă de moarte... Opera de artă trebuie să exprime tocmai
ceea ce nu se supune morţii, însă trebuie să o facă printr-o asemenea formă,
care să rămână şi o mărturie asupra epocii în care trăieşte artistul.
104
În vreme ce mă apropiam de New York,
pe vaporul „Paris", pornind din Le Havre, în 1926, cu prilejul Procesului
împotriva vamei SUA, care a interzis expunerea Păsării măiestre, pe pământ
american, la Brummer Galleries, ( Josef Brummer - manager de artă, evreu
româno-austro-ungar, născut la Botoşani, emigrat în America în 1912, ale cărui
galerii de artă, expunând opere ale avangardei din Paris - Brâncuşi, Picasso,
Marcel Duchamp etc. - au înnoit arta americană şi au devenit celebre în
întreaga lume) eu am avut revelaţia să revăd-rememorez imaginea atelierului
meu, la o altă dimensiune („a large scale" - devenită cu totul
monumentală).
Toate acele arhitecturi (edificii,
amplasamente, construcţii) şi toţi acei zgârie-nori îmi păreau fascinanţi!...
Totul mi-a rămas ca o experienţă
unică, de neuitat.
Am dorit ca Măiastra mea să îşi
ridice capul,
fără a exprima cumva prin această
mişcare mândrie, sfidare sau orgoliu.
A fost una dintre cele mai dificile
probleme şi numai după o îndelungată străduinţă
am izbutit să redau această mişcare -
integrată în avântul zborului.
105
Eu nu creez Păsări - ci zboruri.
106
Păsările măiestre sunt o serie de
obiecte diferite,
născute dintr-o căutare unică,
rămasă prin timp încontinuu aceeaşi.
Idealul realizării acestor sculpturi
ar fi o mărire care să umple întreaga boltă cerească,
în ultimele două variante ale
Păsărilor - cea albă şi cea neagră -
m-am apropiat cel mai profund de o
dreaptă măsură -
şi am realizat acest lucru cu atât
mai mult, cu cât reuşeam ca să mă detaşez de persoana mea.
107
Eu nu doresc să reprezint în
sculpturile mele făpturi terestre - hamali grei -
ci fiinţe înaripate şi eliberatoare -
şi, pentru aceasta, nu ar trebui să
glorificăm nicidecum munca în sine sau dificultatea efortului.
Acestea rămân cele mai nenorocite
dintre lucruri
şi nu sunt, în definitiv, decât un
mijloc,
însă până şi Creatorul le-a
împrumutat, în drumul său.
108
O pasăre a intrat, odată, prin
fereastra Atelierului meu.
Şi încerca să iasă bătând în geam şi
nu găsea ieşirea - căci se lovea mereu de sticlă.
S-a aşezat apoi să se odihnească. Şi
a încercat din nou şi a ieşit.
Sculptura este la fel: dacă găseşti
acel geam (acea ieşire), te ridici înspre cer, intri în împărăţia cerurilor...
109
Păsările de aur, Măiestrele şi
Coloana fără de sfârşit... sunt nişte proiecte care,
o dată mărite (agrandies), ar putea
să umple toată bolta cerească şi să o susţină.
Ţelul sculpturii rămâne o nobilă
simplitate şi o grandoare caldă.
110
Între timp, trec zilele, trec anii.
Iar eu caut acea formă definitivă, nepipăibilă, alunecoasă.
111
Încă nu am avut, până astăzi, nici un
fel de artă!... Arta de-abia acuma începe!...
112
Eu vă vorbesc numai despre acea
sculptură care posedă viaţa ei proprie;
iar nu despre una care ar avea vreo
formă asemănătoare vieţii.
De altfel, întotdeauna: teoriile
simple şi pure sunt eşantioane fără de valoare;
numai acţiunea contează.
113
Desăvârşirile mele datează de
cincisprezece ani;
şi sunt în stare să proiectez o
sculptură nouă în fiecare zi.
Însă când sfârşesc oare cu adevărat
lucrul meu...
114
Înălţimea în sine a unei opere nu
vrea să vă spună nimic.
Este întocmai ca lungimea unei bucăţi
muzicale.
Insă proporţiile interioare ale
obiectului - acelea vă spun Totul.
115
Măsurătoarea este vătămătoare, tocmai
pentru că există în lucruri...
Ele se pot înălţa până la ceruri şi
se pot coborî din nou, pe pământ, fără să îşi poată schimba proporţiile.
116
Există în toate lucrurile o măsură,
un adevăr ultim.
117
Prin artă, te vei detaşa de tine
însuţi. Iar măsura şi numărul de aur te vor apropia de absolut.
118
Proporţia interioară - este ultimul
adevăr inerent, în absolut toate lucrurile.
119
Atâta vreme cât obiectele
(sculpturile) nu există decât printr-o opoziţie faţă de tine însuţi,
nu ai să poţi niciodată să îţi dai
perfect seama de adevărata lor esenţă.
Pentru a ajunge la esenţă, trebuie să
te detaşezi de tine însuţi,
proiectându-te în acele obiecte,
care, astfel, vor putea vorbi în locul tău.
120
Nu mai avem nici un acces la spiritul
Lumii, poate fiindcă nici nu îl căutăm;
însă trupul omenesc nu este nici el
diferit de structura universului.
Statuile mele sunt ocaziuni ale
meditaţiei.
Templele şi bisericile au fost şi au
rămas întotdeauna lăcaşuri ale meditaţiei.
121
O sculptură desăvârşită trebuie să
aibă darul de a-l vindeca pe acela care o priveşte.
122
Să dai senzaţiile realităţii, astfel
cum ni le procură Natura însăşi,
fără însă a reproduce sau a imita,
este astăzi cea mai vastă problemă a
Artei.
A crea un obiect care îţi dă prin
propriul său organism ceea ce natura face prin miracolul ei etern,
este ceea ce arta îşi doreşte.
Şi a realiza aceasta, înseamnă a
intra în spiritul universal al lucrurilor
şi nu a te limita la imitarea
imaginii lor.
O operă de artă astfel concepută va
tinde către echilibrul absolut;
iar echilibrul absolut rămâne
perfecta expresie a Frumosului.
123
În timpurile cele vechi, credinţa
clădea forme adecvate sentimentului religios.
Astăzi însă arta creează conştient
forme pure
care exprimă principiile unor legi
universale.
Noi nu ştim totuşi să apreciem destul
de bine calităţile sculpturale ale Naturii.
Frumosul în natură rămâne încă
închis cunoaşterii noastre.
Singură Arta ne mai poate procura, în
aceste vremuri, cheia înţelegerii şi perceperii frumosului.
124
De la formele microcosmosului către
cele ale macrocosmosului,
varietatea Naturii, în concepţie
sculpturală, ne pare a fi infinită,
însă, în infinitatea formelor ei,
Natura se ghidează după o lege constantă şi invariabilă.
Căci fiecare dintre aceste forme şi
volume rămâne o creaţie vie -
un individ cu o viaţă independentă
şi cu un caracter inevitabil personal.
125
Antropomorfismul l-a făcut pe om să
încerce să producă şi să exprime naturalul şi supranaturalul prin sine însuşi;
şi, astfel, omul a neglijat viaţa materiei... În chiar primele timpuri ale
artei creştine, artistul avusese percepţia posibilităţilor plastice ale
pietrei. Sculpturile sale cele mai mari, catedralele, au fost sculpturi
abstracte, nereprezentative, dar cu un sens definitiv şi concret.
Reprezentările (ilustraţiile) apăreau în catedrale, în forma umană, animalieră
şi de floră, însă toate acestea au fost adoptate pietrei; şi au devenit detalii
ale unei mari unităţi şi ale unui mare echilibru al ansamblului. Aceşti
fanatici exaltaţi şi vizionari doriseră să redea în chip vizibil armonia
universală; iar monumentele lor abstracte includeau (pe lângă toate acestea)
şi ilustraţia ritului lor, pentru o mai bună înţelegere; şi iarăşi, piatra era
aceea care comanda şi dirija formele acelor ilustraţii.
Însă, în clipa în care dispăru
artistul (de valoare), iar arta religioasă deveni o aşa-numită... „oglindă a
naturii",
imitaţia împinse arta spre un soi de
decrepitudine.
133
Din toată lumea - numai românii şi
africanii au ştiut cum să sculpteze în lemn.
134
Gândeşte-te că stejarul din faţa ta
este un bunic înţelept şi sfătos.
Vorba daltei tale trebuie să fie
respectuoasă şi iubitoare:
numai astfel îi poţi mulţumi.
135
Natura zămisleşte o vegetaţie
vânjoasă care creşte drept în sus, de la pământ înspre ceruri.
Iată, Coloana mea fără sfârşit
trăieşte într-o grădină frumoasă - din România...
De jos şi până sus, ea are aceeaşi
formă şi nu îi trebuie nici piedestal şi nici soclu - ca să se sprijine;
iar vântul nu o va dezrădăcina
niciodată, căci Ea va rezista pe propriile-i puteri...
136
Coloana infinirii va fi una dintre
minunile lumii...
137
Eu cred că o formă adevărată, în
plastică, ar trebui să ne sugereze infinirea.
Suprafeţele ar trebui să arate,
atunci,
ca şi cum ar înainta, încontinuu,
ca şi cum ar pleca, din acea masă,
într-o existenţă cu totul desăvârşită
şi completă...
138
Eu forma o caut în tot ceea ce
creez!...
139
Însă sculptura nu este altceva decât
apă. Apa însăşi!...
140
Du-te! îmbrăţişează Columna infinirii
cu palmele mâinilor deschise.
Apoi, înălţându-ţi ochii, priveşte-o
- şi vei cunoaşte,
astfel, într-adevăr, sinele
cerului...
141
Elementele Coloanelor mele infinite
nu sunt altceva decât
însăşi respiraţia omului,
propriul ei ritm...
142
Coloana infinirii se aseamănă şi cu o
plantă exotică -
la care vor să viseze (veşnic)
adolescenţii.
Sau cu însuşi pendulul timpului,
răsturnat.
143
Coloana fără de sfârşit este negarea
Labyrintului.
144
O sculptură nu se sfârşeşte niciodată
în postamentul său,
ci se continuă în cer, în piedestal -
şi în pământ.
145
Un monument depinde întotdeauna de
locul anumit pe care îl alegi
şi de cum va răsări sau va apune
soarele deasupra lui,
de însăşi materia înconjurătoare...
De abia atunci, având aceste date
(perspective, fotografiate la diverse ore şi luate din diferite unghiuri),
îţi poţi alege materialele şi poţi să
îi studiezi formele
- care vor trebui să se lege perfect
cu Natura -
şi să îi fixeze monumentalitatea.
146
Nu vedeţi, oare, aceşti ochi?...
Profilul acestor doi ochi (uniţi - în
Templul sărutului)?...
Aceste emisfere reprezintă Iubirea.
Ce rămâne oare (din noi) în amintirea
celorlalţi, după moarte?...
— Numai amintirea ochilor! şi a
privirilor! cu care ne-am revelat dragostea,
pentru oameni şi pentru lume.
Ei bine, aceste profiluri ale Porţii
sărutului reprezintă
contopirea, prin dragoste, între
bărbat şi femeie.
147
Coloanele Templului sărutului, sunt
rodul unor îndelungi ani de căutări.
La început, am tăiat direct în piatră
grupul celor două fiinţe înlănţuite.
Iar apoi, după mai multă vreme (peste
30 de ani), m-a purtat, constant, gândul
spre eternizarea unei înalte
Porţi..., a unei Porţi prin care se poate trece dincolo...
Eu nu sunt nici suprarealist, nici
baroc, nici cubist; şi nici altceva de soiul acesta;
eu, cu noul meu, vin din ceva care
este foarte vechi...
148
Acum, la bătrâneţe, văd că, în fond,
Masa tăcerii este o altă, o nouă Cina cea de taină...
Linia Mesei tăcerii... vă sugerează
curbura închisă a cercului, care adună, uneşte şi apropie...
149
Această sculptură (operă de o viaţă
întreagă) va aparţine tuturor timpurilor,
din pricină că am despuiat forma
esenţială de toate trăsăturile
care ar putea să vă povestească de
vreo anumită epocă sau de vreo perioadă de ani.
150
Duceţi-vă la noi, în România, să
vedeţi oamenii, costumele, locurile (spaţiul românesc...).
Duceţi-vă să vedeţi ceea ce am putut
să realizez eu - la Târgu-Jiu !
151
Ceea ce fac eu astăzi, mi-a fost dat
ca să fac!...
Căci am venit pe lume cu o menire!
152
Prefer să creez aceste sculpturi şi
să greşesc;
decât să nu greşesc şi să recreez pe
Venus din Milo -
căci Venus din Milo a mai fost creată
odată şi este, vai,
insuportabil de bătrână.
153
Eu nu fac decât să împing graniţele
Artelor şi mai adânc - în necunoscut.
154
India!... Mă simt în India ca la mine
acasă.
Ceea ce îmi place în India este
vitalitatea enormă, vitalitatea copleşitoare,
obişnuită poate numai negrilor şi
asiaticilor. (...)
În India, am găsit înţelepciunea mea
milenară păstrată sub ploile Occidentului şi ale tuturor stupidităţilor;
am găsit la paix et la joie!...
Am găsit demnitate fără de trufie şi
amabilitate - fără de slugărnicie.
155
Eu am ajuns un commis-voyageur în
branşa artelor plastice mondiale.
156
Nu am făcut niciodată nimic pentru
vâlvă (...).
Dimpotrivă, am înăbuşit cu
încăpăţânare, pe cât mi-a stat în putinţă, orice soi de spectacol (...).
Fiindcă gloria este poate cea mai
mare înşelătorie pe care au inventat-o oamenii.
Oamenii se iau pe ei înşişi chiar
prea în serios.
Ei vor mai întotdeauna să fie
cineva!...
Însă această glorie îşi bate joc de
noi, atunci când ne tot ţinem după ea,
iar de îndată ce îi întoarcem
spatele, ea este cea care... aleargă
în urma noastră.
157
În prezent, eu nu mai visez - iar aşa
ceva nu este deloc bine!...
158
Am schimbat deja albastrul
veştmintelor mele cu albul şi galbenul - drept urmare a unei vârste înaintate.
159
Trăiesc, acum, ca într-un deşert -
singuratic, cu animalele mele.
160
Aşteptaţi până când voi muri - şi
veţi putea vedea numai cum vulturii se vor aduna împrejurul meu.
161
Vedeţi, situaţia Broaştei ţestoase
îmi pare a fi cu totul dificilă.
Căci stând mereu lipită de pământ, ea
este foarte aproape de Satana.
Iar când îşi scoate capul afară din
carapace, riscă să fie strivită de însăşi Creaţiunea...
Nu putem să îl ajungem niciodată pe
Dumnezeu - însă curajul de a călători înspre el rămâne important.
162
Sculptura mea Cocoşul nu mai este
cocoş; iar Pasărea măiastră nu mai este o pasăre: au devenit simboluri.
Eu am căutat mereu naturalul,
frumosul primar şi direct, nemijlocit şi etern!...
Doresc ca Păsările şi Cocoşii mei să
umple odată întreg Universul şi să exprime marea Eliberare!...
Păsările măiestre zboară, însă
Cocoşii cântă!...
163
Cocoşul sunt eu.
164
Deviza mea (de artă şi de viaţă) a
fost: totul sau nimic.
165
Trebuie să încerci necontenit să urci
foarte sus, dacă vrei să poţi să vezi foarte departe...
Şi merită să încerci să faci totul,
în speranţa că vei putea odată să intri în împărăţia sferelor celor înalte.
166
Eu am făcut piatra să cânte - pentru
Umanitate.
167
Nebuni sunt toţi aceia care consideră
sculpturile mele drept abstracte.
Ceea ce cred ei că este abstract,
este tot ceea ce poate fi mai realist,
căci realul nu însemnează forma
exterioară a lucrurilor -
ci ideea şi esenţa fenomenelor.
168
De câte ori m-am apucat de vreo
operă,
eu aveam sentimentul că un absolut se
exprimă prin mine -
şi atunci, nu mai contam ca individ
şi nu mai aveam nici un fel de importanţă.
Aceasta ar trebui să rămână relaţia
fiecărui artist faţă cu Lumea.
169
Nici nu vă puteţi da seama de ceea ce
vă las Eu.
Căutarea primitivului în artele
plastice se îngemănează cu o căutare a Simplităţii.
Pentru ca acea Coloană fără sfârşit
să se poată înălţa înspre ceruri,
trebuia să fie jertfit cineva.
Daedalus, după ce a construit
Labyrinthul,
încercând să evadeze din el, a
inventat aripile,
iar fiul său, Icarus, s-a prăbuşit.
Am dat din nou peste Labyrinth pe
când mă străduiam să-mi închid Păsările măiastre
sub bolta unui templu indian,
nemaiînţelegând cum să ademenesc,
peste ele, lumina.
Amintindu-mi de Coloana fără sfârşit
din România
şi de astrele care se roteau deasupra
ei, chemându-i zborul,
am renunţat, în concepţia mea, la
bolta de marmură, care trebuia să copleşească Măiestrele...
Aceste opere, ca să poată să se
înalţe, implorau o libertate deplină;
şi, atunci, am avut revelaţia a cum
să evadez din Labyrinth...
M-am sacrificat întotdeauna pe mine
însumi.
Mi-am lăsat dalta şi ciocanul - şi am
şlefuit materia cu propriile-mi mâini.
Mi-am lăsat sculpturile să se joace
cu cerul şi cu oamenii,
dovedind lumii că este cu putinţă o
sculptură a focului.
Libere - ele erau mereu altfel iubite
de oameni, ele însele mereu altfel iubind.
Dar operele nu ajung niciodată la o
desăvârşire completă,
pentru că însăşi materia nu este
desăvârşită.
170
Un înţelept face din veninul său
interior remediu pentru sine;
sau precept de tămăduire pentru
semeni (...)
Însă cine nu se luptă în contra
Răului, s-a şi predat deja inamicului.
171
În durere există, întotdeauna, un
fior de plăcere.
172
Diavolul şi bunul Dumnezeu nu se află
separaţi, în realităţi;
şi nu sunt nici aici şi nici acolo,
ci ei sunt... simultan şi
pretutindeni.
173
Istoria unei înşelătorii.
Toate acestea s-au petrecut în acele
timpuri foarte, foarte îndepărtate, când oamenii nu îşi dădeau încă seama cum
de au apărut animalele pe lume.
Intr-o zi a vremurilor acelora foarte
vechi, un om a întâlnit în calea sa o păsăruică ce-şi clocea liniştită ouăle
sale. Şi, cum în epocile acelea primare, animalele şi oamenii se înţelegeau
încă între ei şi îşi puteau vorbi, el a întrebat-o... ce este lucrul acela
tăinuit pe care îl săvârşeşte ea?!... Iar cum păsările erau gentile, amabile,
pentru că în vremurile de demult animalele purtau un profund respect pentru
oameni, o, chiar un foarte profund respect, în comparaţie cu ceea ce este
astăzi, ea s-a ridicat imediat, pentru a nu ţine înainte-i un om; şi pentru a-i
putea explica... Şi i-a tot explicat, i-a tot explicat lungă vreme, ah,
într-atât de lungă vreme, încât atunci când s-a reaşezat pe ouăle sale -
sărmanele ouă erau deja moarte şi reci...
Iată de ce, şi în zilele noastre,
păsările care îşi clocesc ouăle se fac că le plesnesc ochii de o spaimă mută,
atunci când oamenii se apropie de
cuiburile lor!...
174
Eliberează-te de pasiuni,
eliberează-te de pofte, eliberează-te de greşeli – acestea sunt trei precepte,
zale şi scut, pentru orice Spirit.
Purtând această armură, eşti puternic
în contra răului - devii invulnerabil.
175
Toate dilemele se rezolvă prin
unificarea contrariilor.
176
Împăcarea de sine se instaurează în
sufletul tău - atunci când te priveşti
ca un inel dintr-un lanţ nesfârşit,
al înaintaşilor;
şi când nu calci nici măcar cu o iotă
prescripţiile naturalităţii eterne.
177
Se poate că poezia pură este o
rugăciune, însă eu ştiu că
rugăciunea bătrânilor noştri olteni
era o formă a meditaţiei -
adică o... tehnică filosofică.
178
Ţăranii români ştiu de la mic şi până
la mare ceea ce este bine şi ceea ce este rău.
Tablele lor de valori sunt cuprinse
în proverbele, în datinile şi în doctrina străbunilor -
ca şi în filosofia naturalităţii.
179
Nici o energie morală nu se pierde, în
zadar, în Univers.
180
Noi ne jucăm cu gama tuturor
pasiunilor, aşa cum se joacă unii copii de-a stafiile,
pentru a-şi izgoni spaima de strigoi.
182
Când o societate nu mai cunoaşte, sau
amestecă binele cu răul,
ea se află deja pe povârnişul pierzaniei.
*
Oamenii văd lumea ca pe o piramidă
fatală; şi se înghesuiesc înăuntru-i, pentru a ajunge cât mai sus, înspre
vârfu-i;
drept pentru care se şi sfâşie între
ei şi sunt cu totul nefericiţi (nemulţumiţi)…
Pe când, dimpotrivă, dacă ar creşte
şi s-ar împlini în chip firesc, dacă s-ar dezvolta ca şi spicul de grâu pe
câmpie,
fiecare ar fi ceea ce trebuie să fie,
sau ar putea fi…
(Constantin Zărnescu –
Aforismele şi textele lui Brâncuşi,
Editura CARTIMPEX Cluj,
1998)
O paginã excelentã despre Brâncusi
aici:
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu