miercuri, 28 februarie 2018

Ion Lazu - O evocare Elisabeta Isanos, II






Ion Lazu - O evocare Elisabeta Isanos, II

Drumul spre Ombria de Elisabeta Isanos.
(Din vremea ciumei roşii, jurnal de scriitor).

Cu Drumul spre Ombria (Ed. Augusta / Artpress, 2004), Elisabeta Isanos, fiica Magdei Isanos şi a lui Eusebiu Camilar, scriitori care au făcut epocă, fiecare în felul său, ea însăşi cunoscută ca distinsă poetă, redutabilă romancieră şi traducătoare, ne dă o carte autoreferenţială, de alt gen decât prozele ce reconstituie destinul părinţilor săi şi al clanului de basarabeni-bucovineni; de data asta autoarea prelucrează un bănuit material jurnalier, nedatat ca atare, însă structurat pe etape şi precedat de o Întâmpinare, căreia îi urmează capitolele: Ce e amorul?, Munţii şi marea (1966-1970), Cutremurul (1971-1978), Clovni şi martiri (1979-1980), Insula (1981-1983), Gomora (1984-1986), şi Evadarea (1987-1988) – deci o periodizare pe 2-3 ani, doar una fiind mai extinsă, de 7 ani, plasată în centrul edificiului memorialistic, pentru echilibrarea lucrării; s-a înţeles că fiind voeba de un text jurnalier în el intră în modul cel mai firesc și destule rememorări, așa că referirile încep de departe, din pruncie şi vin până „în preajma revoluţiei”, ca să-l cităm (în cu totul alt context) pe Constantin Stere, şi el basarabean de baştină.
Avansând supoziţia că la baza redactării Drumului spre Ombria se va fi aflat un jurnal de scriitor, trebuie să precizăm că nu numai datarea însemnărilor a fost eludată, ci probabil din masa textului au fost selectate doar segmentele considerate de autoare ca fiind proteice şi pe care le-a dezvoltat-modulat simfonic într-un stil foarte personal, perfectat anume pentru acest scop, în manieră eseistică-poematică, fără a pierde din vedere o singură clipă tema dominantă a cărţii, însoţită de oricâte variaţiuni şi divagări şi reveniri: însemnări din vremea ciumei roșii...
Am dus lectura până la final, cotropit de la un paragraf la altul de o anumită transă incantatorie, ce se propaga din nimic parcă şi se amplifica semnificativ, cu sentimentul că am avut privilegiul unei lecturi de zile mari. Nu mi-e deloc teamă să afirm un lucru foarte clar şi răspicat, pe cât de surprinzător pentru colegii de breaslă: cu Drumul spre Ombria poeta Elisabeta Isanos ne dă una dintre cele mai preţioase bijuterii ale literaturii noastre din toate timpurile. Greu încadrabilă, cum e şi de aşteptat în cazul unei cărţi ieşită din rând, Drumul spre Ombria reprezintă fără îndoială unul dintre momentele de graţie ale literelor române. Suntem în prezenţa unuia dintre cazurile fericite când autorul a reuşit să dea „cartea vieţii sale”- o operă mai bună decât autorul însuşi, dacă este de acceptat această exprimare. Este o scriere autoreferenţială unicat, un jurnal în care autoarea se caută şi se găseşte pe sine, se forjează ca personalitate culturală, se echilibrează între atâtea contrarietăţi ale vieţii, îşi consolidează demnitatea umană, respectul de sine, ia contactul cu valorile perene în care a crezut dintotdeauna, se cuplează la esenţa eternă a lucrurilor.
La sfârşitul lecturii, entuziasmat, într-o stare de spirit frisonantă, după care orice cititor tânjeşte fără să-şi dea seama, căci n-a mai retrăit-o, poate, de ani de zile, hotărât să nu mă despart aşa curând de sursa jubilaţiilor mele estetice, simţind în mod insidios că „în peisaj” sunt încă multe detalii pe care nu am reuşit să le descifrez, am dorit să reiau textul d’a capo. Cartea s-a deschis, printr-un capriciu, la pagina 35; în chiar fruntea paginii (după tatonări şi vocalize pe diverse subiecte din perioada de formare a autoarei), zăresc deodată cuvintele: Scribo, ergo sum! Dădusem eu însumi, pe urmele autoarei, în acest mod întâmplător (dar ce poate fi întâmplător într-o lectură simpatetică?) direct peste dominanta cărţii. Acum deja ştiam că aceasta e tema şi, uimit la culme de inepuizabilele resurse ale autoarei de a pune în scenă sentimentul său, eram curios să scormonesc în jăratec, să dibui secretul acestei performanţe memorialistice până acum nemaiegalată de vreun alt scriitor român.
Citeşti... şi deodată simţi amprenta stilistică inconfundabilă a talentului, gheara leului, cum i s-a spus. O personalitate vrăjitoare, care stârneşte la viaţă magică tot ce-i iese în cale. Ca să ne facem o idee despre stilul inconfundabil al Elisabetei Isanos: „Îi strig pe poeţi: Louis Aragon! Antonio Machado! Tăietorul cu topor pe umăr, ce fior răspândeşte în lumea de lemn! Gem grinzile, se abureşte pervazul, podeaua tresare. Chiar şi oamenii. Ar trebui să ne-nvăţăm cu ea mai devreme, altfel moartea n-are nicio noimă.”p.36. Un limbaj eliptic, aluziv, spuneri enigmatice, fără determinare la vedere: „În tăcerea mea, s-a ivit o bătrână cu broboadă neagră. Caut primul cuvânt, mă tem că nu-l ştiu...” p.36
Iar pe pagina următoare: „Trece încet tăietorul de lemne cu toporul, printre vârfuri de clopotniţe seculare. Baba a ascuns întunericul sub broboadă, stă la soare cu ochii închişi... Şi eu strig mereu în gând catalogul poeţilor.” ; la p. 42: „De după colţ a apărut tăietorul de lemne, cu toporul pe umăr... trece încet pe lângă copaci, îi măsoară cu ochii... în urma lui copacii gem, se răsucesc cu toate frunzele întoarse deodată, ca la comandă...”; câteva rânduri mai jos: „Mâna necontrolată se schimbă-n aripă, merg încet, ca şi cum aş înainta prin albastru, zăresc prin uşile întredeschise oglinzi purtătoare de arbori nenăscuţi..., navighez printr-un aer în care se răsucesc, fuioare, iubirile exilate din trupuri. Acestea toate le-am văzut într-o după-amiază de primăvară, când soarele înfierbânta o lume amuţită... Copacii osteniţi nu-şi mai puteau ridica aripile. Brusc mi-a venit în gând o frază, o citisem undeva, o uitasem şi acum o reinventam.” Iată stilul autoarei, iată aplombul cu care îşi lansează enunţurile. De la poemul în proză la notaţia elegiacă, la parabolă şi imediat la un nou poem. Pe toate le străbate şi le leagă un fluid spiritual. Se ajunge în mod spontan (?) la formulări ce mi-i amintesc pe marii maeştri, nu e de mirare că sunt cei invocaţi de autoarea însăşi. Iată un ecou din Elittis: „Ceea ce nu pot spune în cuvinte e ca şi cum n-ar fi sau e doar foşnet, geamăt sau prezenţă mută... Pentru că te iubesc te scriu, te trec într-o stare mai accesibilă.” p. 38. Şi tot la nivelul celei mai înalte poezii: „În umbra castanie a camerei înalte, praful juca într-o rază. Nu puteam să întind braţele, să te iau din umbra cu miros de vechi... Cum să ne mişcăm?, ne-am întrebat. Cum să trăim? Ecourile tăceau, zările erau pline, acoperite de înalţi pereţi de verdeaţă, vibrând într-un ritm de necuprins, sub constelaţii cu miros de fiară. Cum să ne mişcăm, cum să păşim...? Fereastra a trântit în perne o cruce de umbră..., p. 39. Şi un vers pe care îl aleg eu însumi, în acest context: „Glorie spuneam la orice chin.” (Luis de Gongora y Argote, unul dintre preferaţii autoarei). Şi alt vers, tot din Gongora: „Mă lasă disperării/ Să plâng la malul mării.” (traducere Darie Novăceanu). Revenind la Ombria, citim: „Poemul meu aleargă în liberate, coamă multiplicată, vis călărind ultimul verb al rostirii prea scurte.” p. 48
Caut în literatura noastră un exemplu similar, apropiat ca factură, de carte preţioasă şi în mod vinovat ignorată de o critică dezafectată, exercitându-se precar, într-o lume paralelă, nesemnificativă, inutilă... Şi sunt, din păcate/din fericire destule alte cărţi la cel mai înalt nivel artistic, aflate în aceeaşi situaţie.
 „Poezia îmi rămâne alături ca un duh, oriunde m-aş duce, pe străzi, în infern, n-o pot rupe de mine. E obositor, dar nu mai sunt singură pe uliţe nocturne, o port pretutindeni, aşa cum o mamă îşi duce copilul, când n-are cu cine să-l lase.” p. 193
Pentru condiţia poetului în vremea dictaturii, E.I. găseşte exemplul lui Miron Costin, omorât de Domn pentru simplul motiv că se temea de ascuţimea penei sale. Un analfabet a suprimat un scriitor de geniu. p.194. Oricât m-aş strădui, nu pot găsi alt exemplu mai revelator.
Sunt notări punctuale, localizări, însemnări ce captează inspiraţia clipei, dezvoltări ale unei sugestii de moment; sunt scene de pe stradă, mai ales, însă există mereu, de la un capăt la altul al textului Ombria ceva care ţine în tensiune fin-migălita pânzătură de păianjen a scriiturii. Se materializează aici, la modul magistral, ceea ce dintotdeauna se străduieşte orice scriitor să obţină, cu perseverenţă şi bună ştiinţă, sau după caz, lăsându-se în seama vreunei fericite intuiţii, salutară pentru scriitorul autentic; Ombria, un text scris o dată pentru totdeauna.
E.I e, altfel spus, omul arhetipal, atent la sine însuşi, la fulguraţia ideilor, la imagini, amintiri, subînţelesuri, revelaţii, la ţesătura sufletească, iar modalitatea de captare a acestora este subtila pânză de păianjen... în care musai să se prindă, precum gâzele în zbor aleatoriu, gândurile, fantomele, închipuirile, rătăcirile clipei; această imagine emblematică: scribul în colţul său retras, comutat pe recepţie... „În timp ce războiul păianjenului ticăie pe-aproape...” p. 92. Or, însăşi tema pânzei de păianjen este recurentă în textul Ombria, la intervale se revine la sugestia lucrării fără egal a Arahnei, muritoarea mult iscusită într-ale ţesutului, lăudată de zei şi gelozită de Hera – o lucrare de taină, urzită într-un ungher ascuns, în umbră – acea pânză pe care nici cele mai brutale rafale de vânt nu o pot destrăma; o îmbinare filigranată, mereu luată ca model de bijutieri, sfidând bunul simţ şi dând de ruşine cele mai sofisticate calcule matematice; o lucrare a trăiniciei în modestie, nespectaculoasă şi indestructibilă. Mereu ţinută sub control, prin intermediul câtorva fire înstrunate, mai sensibile decât neuronii. Şi asigurând, pe fire ale extremei urgenţe, accesul instantaneu al arahnidei la locul unde s-a prins gâza cea naivă. În textul său memorialistic, poeta a pus în operă o pânzătură superfină de notaţii fragmentare, în atingere şi freamăt. Într-aceasta nu mai contează stratagemele scriiturii ca atare, ci doar măsura în care ele contribuie la efectul hipnotic asupra lectorului. „Îmi trebuie unghere nemăturate, semiîntuneric, mă strecor ca un păianjen în colţuri neumblate, întinzând peste mine pânza cuvintelor proaspăt ţesute.”p. 53.
În ce-o priveşte pe E.I. ca scriitoare, nu-i cunoşteam decât „faima din renume” şi grupajele de poezii, la mari intervale, de prin revistele vremii. Să mă hazardez a resuscita o amintire fulgurantă de la începutul anilor ’80, pe coridoarele editurii Eminescu? E.I. are la activ cărţile sale de poezie, şase la număr, cele opt romane, cele cinci echivalenţe în franceză şi cele 7 traduceri în limba română, eseuri, îngrijiri de ediţii, atâtea alte lucrări ce ţin de laboratorul scriitorului, dar nu mai puţin acest eclatant jurnal de scriitor. Însă citind de curând romanul lui Ştefan Dimitriu, am vorbit despre inegalabila Lidia Lovendhal, apoi despre vecina de palier, E.I., pentru mine o autoare enigmatică, practic fără prestaţie în lumea literară. În zilele următoare, trecând pe strada Ion Ghica, pentru a reface fotografia plăcii memoriale pe care o instalasem în toamna 2008 (şi pentru că mă impresionaseră sonetele sale din Antologia Radu Cârneci), am pătruns în holul imobilului ca să depun la cutia de scrisori a dnei Isanos unul dintre romanele mele mai recente. Prea voluminos, nu s-a lăsat strecurat prin fanta cutiei poştale, atunci mi-am luat curajul să sun la uşa apartamentului. Dându-i cu autograf Sălbaticul meu, ceea ce simţeam că devenisem eu însumi, vizitator neanunţat, am primit trei romane de-ale autoarei, inclusiv Drumul spre Ombria.
Romanele le-am foiletat deocamdată, cum se spune, curios să văd în ce zone de interes se plasează fiecare dintre ele; dar am revenit mereu la Ombria şi lectura ei mi s-a impus de la sine. Apoi re-lectura, după cum deja am spus. Aşa că, în acest stadiu, celelalte romane ale E.I., nu importă dacă anterioare sau ulterioare Ombriei, poate pentru că, oricât de diferite ca subiect, sunt alcătuite intim din „particule” congenere, ce par să fie antrenate în aceeaşi mişcare tutelară pe spirala galactică Isanos, am avut sentimentul că aceste alte cărţi ale sale gravitează în jurul aceluiaşi nucleu care se află, s-ar spune, la originea cosmogonică a textelor Isanos.
Se afirmă pe un ton peremptoriu (şi care nu admite opinii divergente) că nu există în literatura română postdecembristă cărţi care să dea seamă despre realităţile din perioada comunistă, prin asta înţelegându-se că scriitorii noştri se cam ocupă de fleacuri, de fiţe, dar nu-şi asumă răspunderea de a referi despre vremea teroarei roşii. De parcă literatura memorialistică şi diaristică în revărsare pe piaţa literară nu ar fi aspecte valabile ale abordării acestui subiect; de parcă romanele care au apărut în ultimii ani ar fi nişte biete însăilări evazioniste. Subtextul veninos al acestui reproş, pe cât de neadevărat în esenţă, pe atât de  ticălos ca intenţie, ar fi următorul: nu se scrie despre perioada comunistă ceva concludent nici măcar acum, în condiţii de libertate deplină,  pentru bunul/răul motiv că scriitorului român i-a lipsit dintotdeauna aplecarea către social; s-ar mai putea înţelege şi faptul (la fel de neadevărat) că romane importante care să prezinte corect situaţia din comunism ar fi putut apărea şi pe-atunci, la drept vorbind, cenzura nici ea nu era chiar impenetrabilă, numai că... numai că scriitorul român nu se preocupă de social, el se lasă furat de experimentele la modă: onirism, structuralism, textualism etc., mimând abordări elitiste, iar în fapt se fereşte cu obstinaţie de temele grave etc. Şi ar mai fi un subtext al acestui tip de aserţiuni: dacă scriitorii nu dau lucruri cu adevărat demne de interes, vă mai miraţi că noi, criticii, nu ne ocupăm de producţiile lor? Nimic mai fals, mai sfruntat. (Replica de bun simţ ar fi: aceşti domni au deschis măcar o carte de Cantuniari, Dimitriu, Mareş, Iovan, Andru, Ursache, Drăgan, Adamek, Murgeanu? Tăcerea lor la unison cu privire la cărţile susnumiţilor autori contemporani îmi spune că nu au făcut-o. Şi atunci, despre ce vorbim?). Cartea Elisabetei Isanos este o dovadă elocventă că lucrurile stau cu totul altfel în literatura actuală.
Ion Lazu

Va urma....





 Mihai Eminescu: Lacul. Ilustrație de Jerry W. McDaniel, artist grafic american, 15 ianuarie 2018.


Lacul. Ilustrație de Jerry W. McDaniel






Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu