ANCA - FONDUL INDIANISTIC

FONDUL  INDIANISTIC

Mihai Eminescu – Rabindranath Tagore - Ion Budai-Deleanu – Ion Eliade Rădulescu – Constantin Noica – Rodica Anca – Maria Gurza – Marilena Apostu – Gabriela Tănase – Liana Nicolae – Cătălin Dragu Popian – Ion Siugariu – Dimitrie Grama – Rodian Drăgoi – Puși Dinulescu – Vasile Andru - George Anca – Sanskrit Drama

MIHAI EMINESCU

~*~

FLOARE ALBASTRA

Iar te-ai cufundat în stele

Si în nori si-n ceruri nalte?

De nu m-ai uita încalte,

Sufletul vietii mele.

In zadar râuri de soare

Gramadesti-n a ta gândire

Si câmpiile asire

Si întunecata mare;

Piramidele-nvechite

Urca-n cer vârful lor mare

Nu cata în departare

Fericirea ta, iubite!

Astfel zise mititica,

Dulce netezindu-mi parul.

Ah! ea spuse adevarul;

Eu am râs, n-am zis nimica.

Hai în codrul cu verdeata,

Und-izvoare plâng în vale,

Stânca sta sa se pravale

In prapastia mareata.

Acolo-n ochi de padure,

Lânga balta cea senina

Si sub trestia cea lina

Vom sedea în foi de mure.

Si mi-i spune-atunci povesti

Si minciuni cu-a ta gurita,

Eu pe-un fir de romanita

Voi cerca de ma iubesti.

Si de-a soarelui caldura

Voi fi rosie ca marul,

Mi-oi desface de-aur parul,

Sa-ti astup cu dânsul gura.

De mi-i da o sarutare,

Nime-n lume n-a s-o stie,

Caci va fi sub palarie

S-apoi cine treaba are!

Când prin crengi s-a fi ivit

Luna-n noaptea cea de vara,

Mi-i tinea de subsuoara,

Te-oi tinea de dupa gât.

Pe carare-n bolti de frunze,

Apucând spre sat în vale,

Ne-om da sarutari pe cale,

Dulci ca florile ascunse.

Si sosind l-al portii prag,

Vom vorbi-n întunecime;

Grija noastra n-aib-o nime,

Cui ce-i pasa ca-mi esti drag?

Inc-o gura  si dispare...

Ca un stâlp eu stam în luna!

Ce frumoasa, ce nebuna

E albastra-mi, dulce floare!

................................................

Si te-ai dus, dulce minune,

S-a murit iubirea noastra

Floare-albastra! Floare-albastra!...

Totusi este trist în lume!

~*~

RABINDRANATH TAGORE

GITANJALI

Cântare de jertfă

(fragmente)

În ziua când lotusul înflori, vai, mintea-mi colinda, şi nu ştiui. Coşul mi-era gol şi floarea rămase neîngrijită.

Abia din când în când coboară peste mine o tristeţe şi tresar din vis şi simt dâra dulce a unei ciudate miresme din vântul de sud.

Nedesluşita dulceaţă mi-a îndurerat inima cu dor şi mi s-a părut a fi fost focoasa suflare a verii căutându-şi plinirea.

Nu ştiam pe atunci că era atât de aproape, era a mea, iar această perfectă dulceaţă înflorise în adâncul propriei mele inimi.

Cel ce-l închid cu numele meu plânge în temniţa aceasta. Zidesc fără răgaz la zidul acesta jur-împrejur; şi cum tot urcă în cer zi de zi îmi pierd din vedere adevărata fiinţă la umbra-i întunecată.

Sunt mândru de acest zid, îl tencuiesc cu praf şi nisip ca nici măcar o gaură să nu rămână în cel nume; iar pentru toată grija avută pierd din ochi adevărata-mi fiinţă.

Deţinut, spune-mi cine te-a legat?

„Stăpânul meu”, răspuns-a deţinutul. 'Credeam că pot întrece în avere şi putere pe oricine de pe lume, şi am îngrămădit în propria-mi trezorerie banii meniţi regelui meu. Când mă doboară somnul, mă culc în patul ce al stăpânului meu fost-a, iar la trezire m-am aflat ocnaş în propria-mi trezorerie.'

'Deţinut, spune-mi cine a lucrat lanţul acesta de nerupt?'

„Eu”, răspuns-a deţinutul, „am forjat lanţul acesta cu toată grija. Am crezut că puterea-mi de neînvins ar ţine lumea captivă lăsându-mă într-o netulburată libertate. Aşa că zi şi noapte am lucrat la lanţ cu focuri uriaşe şi crude lovituri de graţie. Când la fine lucrul era gata şi zalele întregi şi de nerupt, mi-am dat seama că pe mine mă ţinea în strânsoare.'

Unde mintea nu se înfricoşează şi capul se ţine sus;

Unde cunoaşterea este liberă;

Unde lumea n-a fost spartă în fragmente de înguste ziduri domestice;

Unde cuvintele se ivesc din adâncul adevărului;

Unde neobosita năzuire întinde mâinile spre perfecţiune;

Unde limpedea undă a raţiunii nu şi-a pierdut matca în mohorâtul nisip deşertic al moartei habitudini;

Unde mintea e purtată înainte de tine în tot mai întinsă gândire şi acţiune -

Întru acel paradis al libertăţii, Tată, deşteaptă-mi-se ţara.

Cerşeam din poartă în poartă pe uliţa satului, când carul Tău de aur s-a ivit în depărtare precum un vis măreţ şi mă minunam cine să fi fost acest Rege al tuturor regilor!

Nădejdile-mi crescură nalte şi mi-a părut a fi ajuns la capăt  zilele-mi negre, stăteam în aşteptarea pomenilor date fără a fi cerute şi a averii risipite în toate părţile în praf.

Carul s-a oprit unde şedeam eu. Privirea Ta a căzut peste mine şi ai coborât cu un surâs. Simţit-am că norocul vieţii mele a sosit în fine. Atunci deodată Ţi-ai întins dreapta spunând 'Ce ai tu să-mi dai Mie?'

Ah, ce glumă regească a-Ţi deschide palma spre un cerşetor să cerşeşti. M-am buimăcit şi stat-am  nehotărât, apoi din desaga mea am scos încet atât de mica boabă de grăunte şi Ţi-am dat-o.

Ci spre marea-mi mirare când la finele zilei mi-am golit traista pe podea am aflat un dram mărunt de aur prin biata-mi grămăjoară. Amar am plâns şi-mi doream să fi avut inima a-Ţi da toate ale mele.

Noaptea s-a înnegrit. Munca zilei s-a mântuit. Noi credeam că ultimul oaspete sosise pentru noapte şi toate porţile satului erau închise. Doar careva spuse că regele va veni. Noi am râs zicând „Nu, nu se poate”.

Părea a se fi auzit bătăi în uşă, ci noi am spus nimic nu era doar vântul. Am stins lămpile şi ne-am culcat. Careva spuse, 'Este vestitorul'. Noi am râs zicând 'Nu, trebuie să fie vântul!'

Sunet în toiul nopţii căzu. Noi adormiţi crezut-am că tună departe. Pământul se cutremură, zidurile se zguduiră, somnul ni-l tulburară. Careva spuse era sunet de roţi. Noi ziserăm într-un murmur aţipit, 'Nu, trebuie să fie hoinăreala norilor!'

Noaptea încă era neagră când sună toba. Vocea sună „Deşteptarea! nu mai staţi!' Ne-am apăsat mâinile pe inimi şi tremuram de spaimă. Careva spuse, 'Uite, este steagul regelui!' Ne-am ridicat în picioare strigând 'Nu mai e timp de pierdut!'

A venit regele – ci unde-s luminile, unde cununile? Unde-i tronul să se aşeze? Oh, ruşine! Oh, ruşine mare! Unde e domul, unde decoraţiile? Careva spuse, 'În van strigarea! Salutaţi-L cu mâinile goale, duceţi-L în camere goale!'

Deschideţi uşile, sunaţi scoicile! în viul nopţii a venit regele întunecatei noastre case oropsite. Tunetul bubuie cerul. Bezna tremură fulger. Scoate-ţi bucata zdrenţăroasă de rogojină şi întinde-o în curte. Cu furtuna a venit deodată regele nostru înfricoşatei nopţi.

Pe coasta unui râu pustiu printre ierburi înalte am întrebat-o, 'Fată, unde te duci ferindu-ţi candela cu manta? Casa mi-e întunecată şi pustnică – împrumută-mi mie lumina ta! Ea-şi înălţă o clipă ochii negri şi mă privi în faţă prin înserare. 'Am venit la râu', spuse ea, 'să-mi plutească lampa pe val când lumina zilei scapătă spre vest.' Singur şedeam printre ierburi înalte şi mă uitam la sfioasa flacără a  candelei ei lunecând  fără folos în maree.

În liniştea lăsării nopţii am întrebat-o, 'Fată, îţi sunt toate luminile aprinse – atunci unde te duci cu lampa ta? Casa mi-e întunecată şi pustnică – împrumută-mi mie lumina ta.' Ea-şi înălţă ochii negri spre faţa mea şi căzu pe gânduri o clipă. 'Am venit', spuse ea pe urmă, 'să-mi închin lampa cerului.' Am stat şi mă uitam la lumina ei arzând fără folos în gol.

În bezna fără lună a miezului de noapte o întreb, 'Fată, care îţi este căutarea, ţinând candela lângă inimă? Casa mi-e întunecată şi pustnică – împrumută-mi mie lumina ta.'  Ea se opri o clipă gânditoare privindu-mi faţa în întuneric. 'Mi-am adus lumina', spuse, 'să ajungă la carnavalul lămpilor.' Am stat şi mă uitam la lampa ei mică arzând fără folos printre lumini.

Mântuirea nu mi-e în renunţare. Simt îmbrăţişarea libertăţii în o mie de lanţuri ale desfătării.

Tu mi-ai turnat mereu proaspătă duşcă din vinul tău de variate culori şi parfum, umplând acest vas pământesc până peste cap.

Lumea mea îşi va aprinde cele o sută de candele diferite cu flama Ta şi le va aşeza înaintea altarului templului Tău.

Nu, niciodată nu mi-oi închide porţile simţurilor. Desfătările văzului-auzului-pipăitului vor purta încântarea Ta.

Da, toate iluziile mele vor arde în iluminarea bucuriei, iar toate dorurile mi s-or coace în poamele iubirii.

Când creaţia era nouă şi toate stelele  se arătau în prima lor splendoare, zeii şi-au ţinut adunarea în cer şi cântau 'Oh icoană a perfecţiunii! Bucurie neamestecată!'

Ci unul a strigat pe neaşteptate – 'Se pare că undeva e o ruptură în lanţul luminii şi una dintre stele s-a pierdut.'

Struna de aur  a harpei lor a pleznit, cântul lor s-a oprit, şi au strigat cu spaimă – 'Da, acea stea pierdută era cea mai bună, ea era gloria tuturor cerurilor!'

Din ziua aceea căutarea ei a fost neîncetată şi strigătul merge de la unul la altul că prin ea lumea şi-a pierdut bucuria una!

Numai în liniştea cea mai adâncă a nopţii stelele surâd şi şoptesc între ele – 'Zadarnică este această căutare! Perfecţiunea nefrântă este peste toate!'

Zeitate a templului în ruină! Ruptele strune ale Vina nu-ţi mai cântă laudă. Clopotele seara nu mai proclamă timpul închinării Tale. Aerul e nemişcat şi tăcut despre Tine.

În locaşul Tău părăsit bate rătăcitoare adierea primăverii. Aduce noutăţile florilor – florile ce nu mai sunt jertfite închinării tale.

Închinătorul Tău de odinioară rătăceşte mereu cu dorul încă refuzatei favori. În înserare, când focurile şi umbrele se împletesc cu norul prafului, el se întoarce sfârşit la templul în ruină cu foame în inima lui.

Atâtea zile de festival te ajung în linişte, zeitate a templului în ruină. Atâtea nopţi de închinare se duc cu lampa neaprinsă.

Multe chipuri noi sunt zidite de meşteri cu artă vicleană şi duse către sfântul val al uitării când vremea le vine.

Numai zeitatea templului în ruină rămâne neînchinată în părăsire de moarte.

Când plec de aici fie-mi aceasta vorba de despărţire, ce văzut-am e de neîntrecut.

Am gustat mierea ascunsă a acestui lotus ce se întinde peste oceanul luminii, ci astfel sunt binecuvântat – fie-mi aceasta vorba de despărţire.

În teatrul formelor infinite mi-am jucat piesa  zărindu-L pe Cel fără formă.

Tot corpul, mădularele mi s-au înfiorat la atingerea de dincolo de atingere; iar dacă finele aici vine, să vină – fie-mi aceasta vorba de despărţire.

Într-o salutare către Tine, Dumnezeu al meu, lasă-mi simţurile toate să izvorască scăldând această lume la picioarele Tale.

Precum un nor de ploaie în iulie atârnă cu povara ploilor necurse, lasă-mi întreaga minte să se plece la uşa Ta într-o salutare către Tine.

Lasă-mi toate cântecele a-şi aduna împreună pâraiele într-un singur curent şi curs spree o mare de linişte într-o salutare către Tine.

Precum un stol de cocori din dor de casă zboară noapte şi zi înapoi la cuiburile lor de munte, şi viaţa mea croiască-şi calea spre casa eternă într-o salutare către Tine.

Versiune românească de George Anca

Gitanjali (Cântare de jertfă) de Rabindranath Tagore (1861--1941), premiul Nobel pentru literatură, 1913. Prima publicare în traducerea engleză a autorului, 1913.

 ~*~

GEORGE ANCA

FONDUL INDIANISTIC

Femeile socializează mai mult decât bărbații. Nici albumul nu mișcă. Voi avea Gita la Jaipur. Cum, cui le car? Și-n românește, ce rost pe-acolo? Killer de molii, halal jain. Viață pe scris spontaneu, dependentist. Ram Quest. Ramayana Conferences organized by late Lalan Prasad Vyas.Grădinița Yuki nu poate funcționa pentru că nu are nume românesc. Euro-kids, da.

Indira Priyadarshini (nume dat de Tagore) Nehru - Feroze Gandhi (no relation to Mahatma) - Garibi Hatao (eradicate poverty) – victory over Pakistan – 31 October 1984, two Gandhi's bodyguards, Satwan Singh and Beant Singh, shot her with their service weapons in the garden of  the Prime Minister's residence at 1 Safadarjung Road, New Delhi.

Păguboșii lui Șiva în taxi. Prozeme cu Gita. Val are 6 baloane, nu 4, mi le-a declarat la telefon. Germania, 1940 despre R: întreaga dezvoltare istorică pasivă de până acum a României – religiozitaea moartă a bisericii ortodoxe – metode/model colonial(e) – sistemul de drumuri extrem de înapoiat – poporul german din R.

Tâmpitule, îmi zice tare, s-audă o mamă cu fata și toată grădinița. Explicație, eu eram el  și pe el s-a făcut tâmpit. Restul, câini, mașinile, Mowgli. Anul pe ducă – cinci sâmbete, cinci duminici și cinci zile de luni. Val vrea 14 din Fioravanti, nu găsesc cartea, aduce latino-americane, a, și aici e un 14, zice. Caut, nu aflu, atunci, că să-i citesc unde va deschide el: Juan Paisprezece. Plimbându-ne prin frunze, cântase câinilor – Rocky, Zuma, Chase, Albii, Negruțu, Negrișoru – și mie: am un avion și un camion și le cânt să se veselească și să se împrietenească.

Pe ploaie, cu geantă grea, înșirai Cioculescu, Olănescu, Radu cel Mare, Titulescu. Copiii și directorul se înființaseră cu juma de oră înainte în biblioteca Aurel Iordache. Anunțați Stan, Coandă 80, Cioculescu Jr.90, Ioniță88 și încă destui pe două foi de program. M-am ușurat de trei Păguboși, primul exemplar directorului Colegiului Național Vladimir Streinu, apoi Danielei-Olguța și bibliotecii gazdă, al patrulea l-am ținut să-l arăt la spici, împreună cu Dodii pe viață și Barba lui Hegel.

Eram primul pus cu „India, Eminescu și cărțile mele”. În rândul întâi, la mijloc, în fața mea, o blondă. În stânga, Uță. La un timp, senioara oxigenată a înaintat spre masă – în dreapta aveam primarul și în stânga pe Bianu – și mi-a dat o carte de vizită, Cornelia Grigore-Sorescu. Absolvisem împreună liceul în 1966. Cum primarul spusese colegienilor - voi veți conduce mâine țara, am divulgat-o pe Cornelia, că deja a condus. Chemată la masă  de Olguța pe un scaun rămas, a spus că n-a fost elevă bună, dar judeătoare excelentă.  Și că învățase Eminescu de la mine. Stăteam cu capul în jos, și credea că nu mai am ochi albaștri.

Vreo șapte fete, niciun băiat, au citit versuri din clasici găeșteni, începând cu „Războiu-i foarte animal” de mine. Puiu Mărgescu a interpretat pagini din Napoleonul lui Marin Ioniță. Un speriat cu ghitară. Bianu, că de ce să-mi minimalizez dodiile, că ele sunt suprarealismul nostru. Cornelia plecase. Eu, spre gară, n-aveam loc de liceenii de pe Cioculescu.

Gandhi îmi trimisese două opțiuni – Turkish, Qatar.  Ance Romania's event – Arhitectura României Mari - Palatul Noblesse. Atacul cerebral al lui Milică, accidentul lui Ben. „World's second largest Army but invaded never”. Logos și Agape. Omantia. Nomen omen. Erratum. Colocviul de filosofie, Tecuci. Gayatri Mantra, Găești. Titu Maiorescu și Zorica Lațcu. Mă prinseră indienii în Parlament. Navkar. Mahavira (marele erou).

Gepianul sărbători pe Artur, după opt ani. Judecătoarea se judecă  în  autobiografia „Viață ca o viață”. Nela mi-a dat like jain. Matematiciana, că să mă duc la Academie, să-l serbăm pe Nae – teorema Popescu-Gabriel, teoria fascicolelor, numerelor, categoriilor, inelelor, toposurilor.

Narendra Modi: „I compliment all those individuals and organizations working toward building more toilets in various parts of India. Their invaluable contribution adds solid momentum to Swacch Bharat Mission” (World Toylet Day on 19th November).

Gheorghe erijează versiunea Gita - de două ori Eminescu - ceva unic pentru cultura română. Intrasem pe Gandhi, cu geamantanul pe sub tuia. Jandarmi în curtea ambasadei Pakistanului – Mahatma și bomba nu mă costaseră. Anul meu Gita se raliază.

Să-l prefer pe Roșca? „Veneam cu Blaga de la Viena”, adică la Unire, niscai studenți. Dar blajinul bătrânel – traducând Hegel – ce făcea? mai știm? numai uitare. Momentum, persoana gloriei tinere, a devenirii din începuturi. Ne revenim destul de palpitanți, lacrimă cristică. Îl mai văd pe Dumitru, why not?

Nu mai sunt joycean, dacă am fost vreodată. Încă apar în fiecare Kalpa (Krișna). Înainte de canastă le-am dat Gita pentru Mario. Raichand, Tolstoi și Ruskin au influențat cel mai mult pe Gandhi – sidha, suflet liberat – anekantawada, cea mai mare contribuție a jainismului la gândirea umană – Saty și Ahimsa. Tirthankarul este Bhagavan, Bhagavanii nu sunt toți tirthankari (vezi Rama).

Dedei Păguboșii și Gita lui Mano, apoi, la Academie, ascultai evocări ale lui Nae Popescu și le citii trei moduri-gunas. Am zis de trei Nae  – Ionescu (mort a doua zi după ce luase masa cu Istrate Micescu), Teodorescu (căsătorit cu fosta soție a lui Istrate Micescu Junior), Popescu, (cititor al Bibliotecii Pedagogice, în Casa Micescu). Mi-a trimis cineva un bilet că venea la Pedagogică pentru că era liniște și cald (1961-62).

Văd deasupra versului: matematica transcendenței. De-am fost bucuros cu matematicienii din când în când în viață. Am stat 20 de ani în biroul lui Micescu, am fost un tâlhar, le-am spus matematicienilor. Nae Popescu, acad. (coresp.). Hai și D. Drăghicescu, post-mortem.

The ring of impurity. Tulsi. Mahapragya, preksha. Virasena. Mahashraman. Digambara-Svetambara. Gata, ne vedem și cu Gita. Curgem Gange la jaini. De ce nu i-aș revedea?

Liviu crâmpoțește neologismele din Gita. Cum cu Simenschi, Făgețean, Nanu, Mihălcescu, Sergiu. Dharma Moksha (de tradus?) Gen (?) „neîntrecuți în arma militară”:„al stirpei Kuru străbunic vestit”; „din scoica lor suflară fiecare”; „pe-ai noștri să-i ucidem ne-am gătit”; „numai senzații materiale sunt”; „nimenea nu poate ca să săvârșească / pieirea celuia de nerăpus”. Gita în turnură jaină.

Bucuros de cruce. Nevoie de mentori. Auzi, Nae, facem brand. Serbarea ta, India mea, ba tot a ta. Pe Kennedy l-a împușcat un ardelean trimis să-l omoare pe Roosevelt. În biserica greacă din Lausanne nu stă nimeni la priveghi. Navkar: Vrik Vyala (lup-leu),Gaja Vyala (elefant-leu). Gajendra îmi preia „Eminescu și Mahavira”.

A, popa, că de bătrâni ne ține Domnul. Mă duc în India. Mă blagoslovește dând din cap. Papa a zis că orice religie este valabilă. Toleranța eliberatoare (Marcuse) – resist (Soros) – personalitatea autoritariană (Adorno) – transvaluarea tuturor valorilor (Nietzsche) – școala de la Frankfurt – inhibarea totală – deep state.

Venit alaltăieri din Jaipur. Se face 5 și merg la abdomene. Yoga era la 6. M-am dus să am de unde veni. Am tras frig și jainism. La zece mi de kilometri, ne-a curs sânge din nas în același timp. Toți voiau să revadă și să audă. Primitoarea Gitei mele o fi fost din Landnum. Adrenalină Jaipur, fericire chitară, hibernare tantrică. Chitra vrea simpozion. Manarola: sunt un adevăr simplu. Înaintea revelionului, canastă.

Consfătuire bibliotecară, vara, colinară. Eram, probabil, tot director, singuratic. Se consumaseră deliberările și lumea se aduna pentru tren, care cu care. Văd că mi-am pierdut geanta cu acte și cu bani. Nu mai am nici bilet. Văd fetele – doamne, ce tinere erau – zbenguindu-se copilărește. Cum să le cer, hai, Ochișoarei, să mă împrumute, de m-am gândit, trezindu-mă, că ea mă suna de ziua mea. Ziceam că era ea, de nu înger.

România e plină de lucani. Iran-aryan. Sages of the New Convent. I feel new in the New Year knowing you. Swami Shevananda, acum swami Gnanayuthamananda: You are a Great Poet, I Bless You. Cină ardelenească – vorbește Florin Piersic, traduce Johannis. Iranul a interzis orele de engleză în școlile primare.

Sunt pe cale să donez Râmnicului un fond de manuscrise și cărți indianistice. Poate o crește, consultându-le, încă un profesor de română vâlcean în India. După lansarea aici a Bhagavad Gita în versiunea mea, parcă văd Râmnicul înfrățit cu sacra Kurukshetra. La palatul Noblesse de pe strada Sfinților, în București, unde vechea-noua trupă Phoenix avea să inerpreteze în premieră poemul eminescian „Pheonix e o pasăre-n vechime”, m-am lăudat public și eu că am predat Eminescu șapte ani în India. Doar el spusese ”Zamolxe reșede în Himalaia”.

Vă leg șiretul să nu vă împiedicați, îmi zisese Nicu Covaci. Cantafabulă? Raaga colora mintea Rock-ului eminescian pe știmele lui Petru Creția. Îți faci seara dacă  aduci văduva ambasadorului în bordei, pe panseuri franjurate  franțuzește, păstrând delirul de a se contempla  într-o oglindă acoperită. Eminescu în loc de Calderon. Distihăială cu Marian Popa în Litere. Unde să mă scufund, de cutii cu mss? Poem: kavita (hindi), poema (catalonă),shi (chineză), Gedicht (germană), epoiima (greacă), uta (japoneză), carmen (latină), wiersz (poloneză), stichotvoreniye (rusă), dikt (suedeză), șair (turcă).

Hyperion: Eminescu, Holderlin, Keats, Improvizatorul lui Coleridge. Ceasul mi-a mâncat mâna. Mașinuțele, uvertură caruselului jocurilor, darurilor, zarurilor, ascunderilor, aruncărilor, picatelor, cartofilor, mierlelor. Liber zeu, rece Mefisto, ochi în ochi, Roșca netragic în biblioteca Blaga, de-au venit împreună cu trenul de la Viena la Alba la Unire. Dimi că nu mai scrie, poate niște esee ca omul mașină, dacă am fost în India, da, complimente lui Puși, fetelor, tuturor, se știe cu Nicu Covaci. Eminescu, fost Calderon. Von Holderlin. „În Grecia a gândit omul pentru prima dată în chip dezinteresat” (D.D. Roșca).

Baladiile plus Ramayana iar în Birmingham. Abia am cutiat și Sundarya la Râmnic. De trei ori mantra, apăru și memnul. Preksha Meditation. Saraswati Nana. Datul de înțeles mă omoară. Îmi pun și fularul. Sfinți în Nirvana. Gârberie. Cincianiști. Vedenia Gib. Available diable. Îl văd pe Vasile în licență, o am pe undeva. Cinema. Tabu fellinian gibian, de se vaporizase cosmic. „Să tacă ulița”. De-a India. De mirare americanii. Cabală? Un Maupassant. Printre gibieni, Vasile Văduva, Puși Dinulescu, Paul Cornel Chitic. Caractere ancestrale în consumare terminală, combatant oniric. Mărășești. Dunquerque. De nedat pe nimeni. Cu Blaga, cu Drăghicescu. Yu și Marui. Șora la cafeneaua critică.

Cu sau fără India, nici tu dodii, năpârlire. Monumentul lui Iuda promulgat, al lui Pațurcă, dispărut. India fără premiu țării mici, de-l promptai pe Șora să spună c-o iubește, ce chefire, ce doamne-ajută. Mierla – blackbird – merlo – merle – mirlo – kant tmshy – kos – mi lei la – offer – amsel – katsifas – blekaberd – kurotadori – merulae aspectu – feketerigo – drozd cernâi. Wallas Stevens, 2 mierle, motto din Enescu. Îi tradusei  The World as Meditation, de-o dădusem la studenți în Delhi, în original, și pe chestia motto-ului-meditație al  lui Enescu. A nu mai renunța jain – să fluier miercuri? În iulie, la mare, casa cu leu. Dodii retro. Să mă flagelez? Vechi austerități ne surâd. Viridiana, înveselire. Cântam zăpezii, când o mierlă și încă unul se înființară pe întuneric.

Mierlele n-ajunseseră la grăunțele canadiene ale Caprei. Halucin în spectacol cu Pasi și ai lui. Sorin nu citește, că are dinți nepuși. Doctorii, Nema și mai vedem. Mierlele cu noi. N-a venit doctorul, a venit doctorița. Max et rumeur. Trimis în China de Mano. Macabre de Goethe. I want to be a Criminal by Solomon Ocho-Oburu. Orbii Homer, Borges, Milton, Nicolai Ostrovsky, Aldous Huxley. Ți-am făcut cu mâna, ba uite-mă, ba nu. Pivot cu nevasta Cecilie, pe o carte a lor. Ieri Hanuman, azi Florii. Cartagena. Fondul Indianistic.

~*~

 

Țiganiada

de

Ion Budai-Deleanu

Cântecul I

Păn Vlad Vodă pe țigani armează,

Asupra lor Urgia-întărâtă

Pe Sătana, ce rău le urează,

Întracea luându-ș' de drum pită,

De la Flămânda pleacă voioasa

Țigănimea drept cătră-Inimoasa.

Musă ce lui Omir odinioară

Cântași Vatrahomiomahia,[1]

Cântă și mie, fii bunișoară,

Toate câte făcu țigănia,

Când Vlad Vodă-îi dede slobozie,

Arme ș-olaturi de moșie,

Cum țiganii vrură să-și aleagă,

Un vodă-în țară ș-o stăpânie,

Cum, uitându-și de viața dragă,

Arme prinsără cu vitejie,

Ba-în urmă-îndrăzniră ș-a să bate

Cu murgeștile păgâne gloate,

Cum apoi, prin o gâlceavă-amară

(Căci nu să nărăvea depreună),

Toți cari-încătrò fuga luară

Lăsându-și țară vodă și corună.

Însă toate-aceste se făcură

Prin dimoneasca amegitură,

Că, măcar cel fără-asămănare

Mai rău duh dintru toate, Sătana,

Purure-în iad lăcașul său are,

Focului nestins fiind el hrana,

Dar' totuș', pe furiș', câteodată,

Răzvrătind lumea, el se desfată.

Iar' de-astă dată-l întărâtase

Urgia (precum spun) blăstămată

Ce văzând cu săcuri și baroase

Pe țigănimea noastră-înarmată,

În tot chipul hotărî s-o strice,

Vrajbă-întru dânsa-aducând și price.

O! tu, hârtie mult răbdătoare[2]

Care pe spate-ți, cu voie bună,

Toată-înțălepția de supt soare

Și nebunia porți împreună,

Poartă ș-aceste stihuri a mele,

Cum ți le dau, și bune și rele.

Apoi zică cine câte știe,

Eu cu mândru Solomòn oi zice:

Toate-s deșerte și nebunie!...

Căci numa de-acel este ferice

Care pe sine-a cunoaște-începe.

Și firea lucrurilor pricepe.

Dela miază noapte mai departe,

Sus, în văzduhul întunecos,

Este-un loc (precum scrie la carte)

Cărùi zic filosofii haòs,[3]

Unde neîncetata bătălie

Face-asupra stihii stihie!...

O zână rea țara stăpânește,[4]

Carea nu sufere nice-un bine,

Ci toate strică și desunește,

Toate sfarmă, spulbără ce-i vine

Înainte, ș-Urgie să chiamă,

Rea prăsilă de tată și mamă.

De-acolò privind corbiș' la toate,

Urgia văzu pe ticăloase

Gloatele țigănești înarmate

Cu săcuri, ciocane și baroase;

Precepând apòi ce va să fie,

Mai că nu leșină de mănie!...

Căci nu rabdă năsâlnica zână

Ca rând bun oamenii să păzască,

Și temându-să ca să nu vină

La cevaș' rând gloata țigănească,

Gândi cum sfaturi să le strămută;

Ș'indată, iaca, să scoală iute;

Pe arepi de volburi cu fortună

Încălecând, la iad să pogoară.

Pe-unde mèrgere, fúlgeră, túnă,

Toate spulbără, frânge ș-oboară.

Însuș' pe diavoli prinsă mirare

De năpraznă-așa iute și mare.

Iar' deacă stete fără sfială

Naintea négrii mării-sale

Sătanei ce cu multă pofală

Stăpânește-a tartarului vale,

Rădicând ia sprinceana sumeață,

Zisă-amenițând celùi în față:

„Sătano, de nu mi-ai fi părinte

Și de n-aș fi-întii născută ție

(Când căzuși din ceriu, dacă ții minte,

Mă-avu cu tine-oarba Zavistie!),[5]

Necăutând că-aceasta-i a ta țară,

Aș grăi cu tine-almintre doară.

Unde-i duhul ș-inima nefrântă

Acelui mândru Luceafăr care

Nu să-îndoi și pre cea mai sfântă

Lumină-în ceriu viețuitoare

A să scula cu războiu, odată!

Ce negrijă-acum te ține,-o tată?

Tu șezi aici, fără nice-o teamă,

Adevărat! Dar sus ce să face,

Pe lume, nu știi sau nu bagi samă.

Nu vezi ce năpraznă vine-încoace

Pe iadul tău? Eși numai, afară,

Ș-însuș' a ta vedea-vei ocară!...

Încă și țiganii mișei caută

Ca să să puie la rânduială,

Părăsându-și ciocane și laută

Și-întrarmați pe Mahomèt să scoală.

Îi văzui sfătuind cum să-ajute

Lui Vlad, în toate chipuri plăcute.

Sângur acel Vlad, de-l lași în pace,

Gata-i a prăpădi păgânimea...

Ș-atuncia iadul tău ce va face?

Unde-ți va fi slava și mărimea

Că-ai scornit legea mahometană?

Înțălesu-m-ai acum, Sătană!..."

~*~

 

ION  ELIADE RĂDULSCU

ZBURĂTORUL

"Vezi, mamă, ce mă doare! şi pieptul mi se bate,

Mulţimi de vineţele pe sân mi se ivesc;

Un foc s-aprinde-n mine, răcori mă iau la spate,

Îmi ard buzele, mamă, obrajii-mi se pălesc!

Ah! inima-mi zvâcneşte!... şi zboară de la mine!

Îmi cere... nu-ş' ce-mi cere! şi nu ştiu ce i-aş da:

Şi cald, şi rece, uite, că-mi furnică prin vine,

In braţe n-am nimica şi parcă am ceva;

Că uite, mă vezi, mamă? aşa se-ncrucişează,

Şi nici nu prinz de veste când singură mă strâng

Şi tremur de nesaţiu, şi ochii-mi văpăiază,

Pornesc dintr-înşii lacrimi, şi plâng, măicuţă, plâng.

Ia pune mâna, mamă, — pe frunte, ce sudoare!

Obrajii... unul arde şi altul mi-a răcit!

Un nod colea m-apucă, ici coasta rău mă doare;

În trup o piroteală de tot m-a stăpânit.

Oar' ce să fie asta? Întreabă pe bunica:

O şti vrun leac ea doară... o fi vrun zburător.

Ori aide l-alde baba Comana, ori Sorica,

Ori du-te la moş popa, ori mergi la vrăjitor.

Şi unul să se roage, că poate mă dezleagă;

Mătuşile cu bobii fac multe şi desfac;

Şi vrăjitorul ăla şi apele încheagă;

Aleargă la ei, mamă, că doar mi-or da de leac.

De cum se face ziuă şi scot mânzat-afară

S-o mân pe potecuţă la iarbă colea-n crâng,

Vezi, câtu-i ziuliţa, şi zi acum de vară,

Un dor nespus m-apucă, şi plâng, măicuţă, plâng.

Brânduşa paşte iarbă la umbră lângă mine,

La râuleţ s-adapă, pe maluri pribegind;

Zău, nu ştiu când se duce, că mă trezesc când vine,

Şi simt că mişcă tufa, aud crângul trosnind.

Atunci inima-mi bate şi sar ca din visare,

Şi parc-aştept... pe cine? şi pare c-a sosit.

Acest fel toată viaţa-mi e lungă aşteptare,

Şi nu soseşte nimeni!... Ce chin nesuferit!

În arşiţa căldurii, când vântuleţ adie,

Când plopul a sa frunză o tremură uşor

Şi-n tot crângul o şoaptă s-ardică şi-l învie,

Eu parcă-mi aud scrisul pe sus cu vântu-n zbor;

Şi când îmi mişcă ţopul, cosiţa se ridică,

Mă sperii, dar îmi place — prin vine un fior

Îmi fulgeră şi-mi zice: "Deşteaptă-te, Florică,

Sunt eu, vin să te mângâi..." Dar e un vânt uşor!

Oar' ce să fie asta? Întreabă pe bunica:

O şti vrun leac ea doară... o fi vrun zburător;

Ori aide l-alde baba Comana, ori Sorica,

Ori du-te la moş popa, ori mergi la vrăjitor."

Aşa plângea Florica şi, biet, îşi spunea dorul

Pe prispă lângă mă-sa, ş-obida o neca;

Junicea-n bătătură mugea, căta oborul,

Şi mă-sa sta pe gânduri, şi fata suspina.

Era în murgul serii şi soarele sfinţise;

A puţurilor cumpeni ţipând parcă chemau

A satului cireadă, ce greu, mereu sosise,

Şi vitele muginde la jgheab întins păşeau.

Dar altele-adăpate trăgeau în bătătură,

În gemete de mumă viţeii lor strigau;

Vibra al serii aer de tauri grea murmură;

Zglobii sărind viţeii la uger alergau.

S-astâmpără ast zgomot, ş-a laptelui fântână

Începe să s-audă ca şoaptă în susur,

Când ugerul se lasă sub fecioreasca mână

Şi prunca viţeluşă tot tremură-mprejur.

Încep a luci stele rând una câte una

Şi focuri în tot satul încep a se vedea;

Târzie astă-seară răsare-acum şi luna,

Şi, cobe, câteodată tot cade câte-o stea.

Dar câmpul şi argeaua câmpeanul osteneşte

Şi dup-o cină scurtă şi somnul a sosit.

Tăcere pretutindeni acuma stăpâneşte,

Şi lătrătorii numai s-aud necontenit.

E noapte naltă, naltă; din mijlocul tăriei

Veşmântul său cel negru, de stele semănat,

Destins cuprinde lumea, ce-n braţele somniei

Visează câte-aievea deşteaptă n-a visat.

Tăcere este totul şi nemişcare plină:

Încântec sau descântec pe lume s-a lăsat;

Nici frunza nu se mişcă, nici vântul nu suspină,

Şi apele dorm duse, şi morile au stat.

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

"Dar ce lumină iute ca fulger trecătoare

Din miazănoapte scapă cu urme de scântei?

Vro stea mai cade iară? vrun împărat mai moare?

Ori e--să nu mai fie! — vro pacoste de zmei?

Tot zmeu a fost, surato. Văzuşi, împeliţatu,

Că ţintă l-alde Floarea în clipă străbătu!

Şi drept pe coş, leicuţă! ce n-ai gândi, spurcatu!

Închină-te, surato! — Văzutu-l-ai şi tu?

Balaur de lumină cu coada-nflăcărată,

Şi-pietre nestemate lucea pe el ca foc.

Spun, soro, c-ar fi june cu dragoste curată;

Dar lipsa d-a lui dragosti! departe de ast loc!

Pândeşte, bată-l crucea! şi-n somn colea mi-ţi vine

Ca brad un flăcăiandru, şi tras ca prin inel,

Bălai, cu părul d-aur! dar slabele lui vine

N-au nici un pic de sânge, ş-un nas --ca vai de el!

O! biata fetişoară! mi-e milă de Florica

Cum o fi chinuind-o! vezi, d-aia a slăbit

Şi s-a pălit copila! ce bine-a zis bunica:

Să fugă fata mare de focul de iubit!

Că-ncepe de visează, şi visu-n lipitură

Începe-a se preface, şi lipitura-n zmeu,

Şi ce-i mai faci pe urmă? că nici descântătură,

Nici rugi nu te mai scapă, ferească Dumnezeu!"

~*~

 

Constantin Noica

TREI POEME FILOZOFICE PENTRU SANDA

Poemul întâi.

Lasă-mă să-ţi amintesc de gândul filozofului antic ce se întreba: “Când aduni pe unu cu unu, care unu se adună cu celălalt, care unu devine doi?” Au stat muţi matematicienii în faţa unei asemenea întrebări căci ei nu ştiu decât de mărimi commutative. Dar când prietenul întâlneşte prietenul, şi când v-am chemat sau când ne-aţi chemat din exilul vostru ca să ne regăsim laolaltă, în faţa turlei de la Surdeşti, sau în faţa unui perete cu arboreal lui Iesua, cine s-aduna cu cine, care prieten devenea doi?

Sau poate făceam cu toții una, sub mirare. Ţin minte cum ai exclamat în faţa peretelui de vest din Voroneţ: „N-am văzut nimic mai frumos!” tu care petrecuse-şi toate frumuseţile lumii. Sau poate făceam cu toţii una şi veneam să ne adunăm cu poienile, cu bisericile, cu mormintele îngropate şi ele. Dar atunci iarăşi, cine se aduna cu cine?

Oare noi preluam în noi bisericile, batjocorite de ani şi câteodată ca acum de o falsă glorie, oare noi le vedeam şi ne minunam de ele sau ele se minunau să ne vadă pe noi, cei exilaţi de eternitate, luminaţii, lămuriţii cu cele alea esteticii şi istoriei, oamenii de după patru sau cinci veacuri care nu mai ştiu să se adune nici între ei nici cu pereţii sau lespezile.

V-am chemat ca să vă scoatem din statstică, ca să vă ajutăm să uitaţi de amara voastră fericire numărată, sau mai degrabă de numărul vostru de ordine din acel spaţiu, din acel hău în care aţi pătruns. V-am chemat să vă aducem într-un spaţiu închis, dar unde lucrurile nu se numără, unde nu există comutativitate, şi unde fiecare lucru este ceea ce este, în aşa fel încât oamenilor de aci le-a plăcut să vadă fiinţă şi vrere până şi în lucruri şi pietre, spunând: „Că şi muntele că-i munte, încă are doruri multe.” V-am chemat să vă redeşteptăm dorurile. Sau poate aţi venit voi să ni le redeşteptaţi nouă, poate aţi venit voi să ne scoate-ţi din statistică în lumea într-altfel numărată în care ne ştiţi şi unde totuşi câte o fericire neverosimilă şi de neasemuit stăruie câteodată cu noi ca un înger pe peretele nord-estic al bisericilor.

Ne-am reunit atunci o clipă fără să ştim bine întocmai anticului ce este aceea o reunire. Şi acum după adunare va veni amara scădere, vă veţi trage din acest „noi” lărgit, veţi pleca în statistica voastră lăsând ca noi să rămânem în statistica de aci. Dar în timp ce tuturor ne vor înregistra destinele alţii cu maşinile lor de calculat, de aci de la noi, o toacă de biserică ne va aminti unora aievea, altora pe magnetofon, ca suntem chemaţi să înfrângem totuşi statisticile şi să pregătim cu alţi prieteni regăsirea cea bună, când nu vom şti dacă voi vă veţi aduna nouă celor rămaşi sau dacă noi ne vom aduna vouă şi veacului, aşa cum nu ştiu bine acum draga mea prietenă dacă ai venit aci ca să îmi ceri ceva, ca să-mi dai ceva, sau fără să o bănuieşti să asculţi seara paginile pe care ţi le citesc din Cartea Cărţilor.

Poemul doi

Când ţi-am povestit azi dimineaţă partea a doua din Faust, tot mai credeam că pot da socoteală de timpul nostru istoric, şi că-i pot spune ca în cartea lui Iov: „ Acesta eşti, aci să se oprească mândria valurilor tale”. Acum, în faţa nedumeririi tale şi-n grădiniţa unei maici din Văratec, înţeleg bine că nu ştiu să tălmăcesc nimic şi că nouă nu ne e dat să intrăm pe poarta mare a adevărului şi istoriei ci lăturiş, aşa cum spunea fata din comuna Vad, când am întrebat-o: „Cum intră omul pe o uşă atât de îngustă?”

Voi ne cereţi mari mărturii în veac ca şi cum ne-am fi izbit din plin de pragul de sus al istoriei. Dar uitaţi că pe noi ne-au luat de mână duhurile locului şi ne-au trecut lăturiş, prin uşi înguste scoţându-ne în livada pe care nu mai credeam să o regăsim. Ce putem face dacă adevărul locului a fost mai puternic şi mai bun decât răzvrătirea noastră de altă dată? Şi ne-a învăţat că lucrurile istoriei pot fi foarte grave dar şi foarte lipsite de însemnătate. Încercam să-ţi spun asta prin Faust II şi prin primatul posibilului asupra realului, cu acele posibile goale din lumea modernă care toate bat la poarta realităţii, fără a mai lua chipui virtualului, aşadar fără a mai fi întru ceva. Dar mai bine decât asemenea deşertăciuni savante vorbeşte un surâs, vorbeşte un „ei şi” al lumii noastre, în care florile şi iarba culcate de vânt se ridică acum fir cu fir. Nu ne cereţi mari mărturii istorice căci din nou istoria ne-a aruncat pe poteci şi cărări o clipă. Cereţi-ne în schimb mărturii de bucurie în această lume întristată de atâtea posibile şi lipsită de real. Vă vom spune atunci pe limba voastră de acolo:”Qui n’a pas vecu apres la révolution, n’a pas connu la douceur de vivre”. Nu dintr-o îndârjire goală, cum vreţi voi, ci din bucuria aceasta de-a trăi şi crea va ţâşni poate ceva, dacă e adevărată vorba lui Neagoe: „Cine n-are îndârjire acela vede pe Domnul.”

Căci bucuriile noastre nu sunt desfătări deşarte şi dacă unul se bucură de un automobil, altul de-a putea face poezie, unul de o biată libertate, altul că se poate ruga lui Dumnezeu, bucuria cea mai mare este că au reapărut bucuriile. Că plictisul şi cenuşiul ce se întinseseră peste noi lasă loc culorilor şi înţelesurilor proprii. Ce putem desface noi? Ce putem denunţa noi, ca scriitori aceia care vă plac? Şi cui? Unei lumi obosite care vrea doar spectacolul zbuciumului nostru în gol? Dar putem face lăturiş câte ceva şi putem pregăti o Carte a Facerii pentru cei tineri, pe care bucuria noastră de a încolţi până şi în stâncă, îi va modela pentru ceasul în care vor putea făptui sub lumină. Nu-ţi voi trimete draga mea cartea despre timpul nostru căci asemenea cărţi nu se scriu în crâng. Dar dacă e adevărat că trăim într-o lume în care nimeni nu ştie nimic, atunci de pe cărările noastre vă strigăm acesta.

  

~*~

RODICA  ANCA

R u g ă c i u n e

O, Părinte,

Caută-mi inima în răsuflarea gheţarilor

închişi de veşnicii în negurile peşterilor;

Caută-mi gândurile în crucea văzduhului

unde se lovesc toate stihiile împărăţiei Tale;

Caută-mi trupul umflat şi murdar sub

rădăcinile păcatelor ce cresc ca sălciile

găunoase lângă apa vieţii;

Găseşte-mi-le, Doamne, şi adună-le dinaintea

bunătăţii Tale, spală-mi-le cu lacrimile Tale

de Părinte iertător şi purifică-mi-le cu

flacăra puterii Tale divine de tot ce e rugină

şi putreziciune în ele şi lasă din mine, doar

un pumn de cenuşă curată;

Amestec-o cu sângele din rănile palmelor

Tale şi plămădeşte din ea un nou Adam,

purificat, iar pe mine nu mă mai scoate

din coasta lui, ci lasă-mă să trăiesc în el

şi prin el, până la sfârşitul lumii.

~*~

 

MARIA GURZA

Pe  urmele lui Zenon

Am prins tristeţea-n mâini

şi-am înveşmântat-o-n lacrimi.

I-am dat bineţe surâsului

şi am închinat pelin

în cupe de nostalgie.

Mi-am prins dorul în plete

şi i-am dat culoare nopţii,

apoi,

am fugit…

Mă temeam.

Alergam înfrigurată

Spre un sfeşnic pribeag

întocmai ca Zenon.

Ne-am surprins amândoi

în noapte întrebând…

~*~

 

MARILENA  APOSTU

Plânsul numără crucile

În cimitir plânsul numără crucile

şi în toată casa

e un miros puternic de duminică umedă

îndurerată aştept

ultima zi din ţipătul copilului bolnav

fratele meu pictorul

îşi stinge nevoia de plecare într-o pânză

cea mai putredă poruncă

scapă singurătatea de vina tălpilor

~*~

GABRIELA TĂNASE

Î n g e r

Mi-a crescut

un înger

în palmă

de teamă

să nu-l ucid

am rămas aşa

cu mâna întinsă

cerşind.

Fascinată

privesc

mâna îngerului

ţine o carte

cu cealaltă

risipeşte norii

deasupra lor

deschide

o poartă

de unde

curg

cuvinte clare

luminoase

precise

şi se aştern

liniştite

în carte.

Poarta se închide

se face frig

îngerul tremură

se face

mic-mic

strâng palma

când o deschid

nu mai era

nimic .

Bine , dar ce treabă am eu

cu povestea asta ?

nu ajunge.

Uite aşa ocolesc eu moartea.

~*~

 

LIANA  NICOLAE

C r i t e r i u

Mereu criteriul conştiinţei va ieşi victorios, marile subiecte umane

Rămân mereu aceleaşi – la fel şi în creaţie trebuie regăsit numai omul

În carne şi oase şi nu o creatură abstractă, artificială şi inexistentă

E destul să uit că am  plecat, să cred că mă-ntorc repede în iarba udă

Aşteptându-te, la marginea izvorului născut din pământuri, din pietre

Merg la deal, la vale, ferigile-mi suflă amintiri, legenda sfinţeşte apele

Iubim în continuare tot ce este frumos, chiar şi creaţiile de mii de ani

Cum sărbătorile galbene ale cântecelor hinduse şi ale poeziei chineze

Ei au aceeaşi raţiune ca şi noi, viaţa lor este azi la fel, saecula saeculorum

Rămânem în personalitate proprie, eliberaţi de tot ceea ce am învăţat şi auzit

Doar scopul trebuie să fie o desprindere totală de tradiţie şi rutina umană

Şi cea mai umilă fiinţă îşi are stilul ei. De ce un mare maestro nu l-ar avea?

Aleg din soare doar ce mă-ncălzeşte, razele şi  rostirea crengilor liniştite

Oare nu e vreo primejdie ca artistul să-şi depăşească limitele?  Poate că NU

Pentru un artist adevărat, nu. inteligenţa, gustul vor şti să-l oprească la timp

Totul rămâne o problemă de echilibru,  dictată de bunul simţ, de instruire

Îmi imaginam cum inteligenţa exclusivistă, tulburarea gravitaţiei, materia

Pot aluneca pe căi greşite, că de fapt intuiţia este aceea care nu mai creează

Deşi respingerea inteligenţei este valoroasă, factor hotărâtor rămâne simţul

Doar morţii stau liniştiţi, nu se gândesc la inteligenţe ajunse pe căi greşite

Ne naştem în sânul mării, unii rămân îndrumaţi în aspiraţii căzute, intuitive

Unii se nasc în pragul visului, inspiraţia nu poate da nimic în reflexul auriu

Dacă este dominată de raţiune, expresia artistică trece peste sentimentalism

Inspiraţia şi munca se stimulează reciproc, nu câteodată lipsite de durere...

~*~

 

Pr. Cătălin Dragu POPIAN

Urări de Paști, cu un gând despre Sfintele Slujbe

Dragii mei, HRISTOS A ÎNVIAT!

Sfintele Paști ne împing nu numai în minunata taină a Mântuirii ci și în reprezentarea ei prin slujbe și rituri de o frumusețe și o bogăție de nespus.

Slujbele ortodoxe-bizantine sunt de o profunzime și o splendoare unică.Textele Triodului sunt de un parfum ceresc, dar mai ales rânduiala celor 12 Evanghelii din Joia Mare. Ce să mai zicem de Prohod si de ocolirea de Vineri, cu semnificația ei mistică! Liturghiile Sf. Vasile, Canonul cel mare si cel mic al Învierii, Evanghelia în diferite limbi, rit împământenit în România,... ce să alegi, totul este măreț, mistic, duios, frumos, etern, fără cuvinte ,.....

Dar și celelalte rituri oferă frumuseți negrăite. Imnele latine, Adoratio de Joi, Procesiunile de Vineri cu nenumărate culori de folclor, mai ales în Spania și Italia,... Prefatio pascal, și desigur, Împărtășania zilnică, în timpul diferitelor Missae Solemnia cântate pe muzici de Bach, Mozart, Schubert, Haydn, etc... fac gloria ritului latin.

Creștinii orientali aduc și ei elemente deosebit de bogate. Ritul armean , de o dulceață si de un romantism ante terminem, pare că vrea să spună că nu amestecă vinul cu apa nicăieri, nu numai la Împărtășanie. Copții si etiopienii oferă slujbe bimilenare, în care se confundă multe suflete și caractere, iar asirienii îți aduc limba Domnului până și în Tatăl Nostru.

Slujbele protestante sunt foarte simple, dar luteranii si anglicanii adaugă un element atât de puternic la întregul patrimoniu, încât, dacă nu depășesc, sigur egalează frumusețea riturilor ortodoxe și latine. Mă refer la reprezentarea Patimilor Domnului prin textul Evangheliilor, întreg și nestricat, comentat de câteva corale, totul pe melodia unei muzici dumnezeiești, care poartă semnătura lui Johann Sebastian Bach. Dar nici Haendel, nici Schutz nu lipsesc. Catolicii au avut și ei Patimi cântate, dar protestantul Bach, compozitor de Missă solemnis catolică și creator al unei muzici care depășește orice orizont, a dus atmosfera Paștilor Protestante la cele mai înalte culmi.

În concluzie, toate riturile oferă elemente de o frumusețe de nedescris, dar și mari defecte și lipsuri, care nu le mai amintim aici. Iar când nu sunt executate bine, sunt chiar urâte, mai ales cele orientale si neo-latine.

Așa că, în fața unei astfel de situații, oricum splendide și unice, eu am două visuri, contradictorii, dar ambele visate cu mare dor:

Primul vis este să văd într-o zi un rit pascal format din elementele cele mai frumoase și mai importante din toate riturile.

Și al doilea vis, să văd un rit pascal care nu păstrează nimic, nimic, din toate aceste rituri, decât textul Evangheliei, rostit pe un fundament muzical de Bach, executat de o orgă discretă, sau de un Heruvic repetat la nesfârșit, heruvicul lui Bortnianski....în timpul cărora omenirea se împărtășește.

Hristos a înviat !

Răspunsuri la polemici: că de ce, diferite date ale Paștilor

Orientul ortodox, rușii, sârbii, etc. (adică Bisericile lor) se încăpățânează să păstreze calendarul julian, cu 14 zile în urmă, crezându-l sfânt, chiar dacă e greșit. Dar nu acceptă pe cel gregorian, numai pentru că a fost reformat de un Papă.

Biserica Ort. Română, Greacă, Constantinopolul au trecut la gregorian, dar, ca să nu facă opinie separată de ceilalți ortodocși, au păstrat pe cel julian numai pentru Paști si sărbătorile legate de Paști. De aceea, Crăciunul rus sau oriental nu cade pe 25 decembrie, ci cade pe 7 ianuarie,*(care ar fi 25 dec. Julian), Boboteaza pe 19 etc... Pe julian, echinocțiul e pe 4 aprilie, nu pe 21 martie. Deci calculul Paștilor ține seama de luna plină de după 4 aprilie. Și Paștele ortodox tot cade prin mai...

Anul acesta, totuși s-a ținut seama de luna plină din 31 martie, dar ortodocșii au amânat cu o săptămână Paștele pentru că anul acesta coincide cu al evreilor și sinodul de la Nicea 325 post Chr. a dat o lege că să nu coincidă, deci să fie amânat. N-are nici o valoare științifică și cu atât mai puțin spirituală și teologică. E o valoare a dezbinării, căci în pace și onor lumea s-ar plictisi...

În ce mă privește, eu aș alege pentru Paști prima duminică din Mai, pentru toți și totdeauna, dar, după cum vă imaginați, nu sunt nici Papă, nici președinte ONU....

Problema Luminii care coboară în sâmbăta Paștilor, pe calendarul Julian, este complicată. Eu personal cred în ea, pentru că sunt convins că e posibil, dar mulți nu cred în ea, considerând-o o șmecherie grecească. Mă refer la ortodocși, pentru că toți ceilalți o consideră o șmecherie, fără excepții. Totuși, dacă este adevărată, ea vine la ortodocși ca un dar ceresc dat celor care iubesc Lumina. Mistica luminii este tipic ortodoxă și cine o iubește sincer, o merită. Dacă Dumnezeu ar trimite-o la catolici sau protestanți, aceștia nu s-ar impresiona, nu-i interesează un astfel de gest. Ei preferă de la Dumnezeu alte gesturi. Iar evreii si musulmanii respectă gestul luminii, dar dacă ar primi-o ei, i-ar da o altă interpretare.

Ceea ce este sigur, este că venirea Luminii nu vrea să confirme corectitudinea calendarului iulian care este greșit, Ortodoxia românească îl suportă numai ca să nu supere pe ruși și pe grecii din Atos si Orient, dar dacă ar putea, Sf. Sinod român imediat ar schimba data Paștilor corect, care este cel occidental. Adică respectând echinocțiul pe 21 martie, nu pe 4 aprilie, și luna plină și duminica respectivă.

După mine, am mai spus: a ține astfel de calcul este un act de fanatism inutil, numai ca să ne distrăm despărțiți și cu hâră reciprocă. Această tragedie se vede mai bine la Jerusalim, unde creștinii se bat pe față de câte ori pot, folosind cruci, candelabre, lumânări si scuipături chiar și în Sf. Mormânt. Mi-e groază să mă gândesc ce va mai fi și duminica viitoare. Bine că nu este Paștele în aceiași zi. În biserica Sf. Mormânt, Paștele în aceeași zi se termină totdeauna cu morți și răniți, mai ales din cauza grecilor așa ziși ortodocși. Îmi pare rău. De-aia mă gândesc, că cine contestă Lumina, face legături între acest mister și comportamentul absolut animalic al grecilor de acolo.

Ultima chestie. Grecii, ba chiar toată Biserică Ortodoxă ar trebui să permită o analiză, un control general științific al fenomenului, așa precum catolicii au permis la Sf. Giulgiu sau la sângele Sf. Gennaro din Napoli. Ar fi o confirmare a minunii. De ce tot acest secret ? Cui prodest ?

Cl. Mihai scrie:

„De ce IL căutati pe Cel viu între cei morti ?” Cum sa trimita Dumnezeu an de an o lumina unei religii bizantino-slave care si-a luat numele de drept-credincioasă dar e departe de adevarul Sf. Scripturi ? Cum sa cauti pe cineva viu la un mormant? daca tata ar invia din morti cum să mai mă duc eu la el la mormant, ce să mai comemorez ?

Răspund:

Sunt câteva impreciziuni în afirmările Dv, Cl. Mihai.

Gestul trimiterii Luminii de către Dumnezeu la date fixe nu ar fi singurul, în Istoria religioasă; și apoi Dumnezeu Cel atotputernic este liber să o facă, fără să țină seama de limitele, regulile noastre si sensul nostru comun. Tot așa se contestă și fenomenul Medjugorie si sângele Sf.Gennaro din Napoli. Dar fără temei suficient.

„Religia bizantino slavă” este un nume impropriu pentru Confesiunea Ortodoxă a Creștinismului, care poate că impune multe gesturi de cult, de obiceiuri, de atitudine care să nu ne placă, dar ca fond nu greșește să se numească drept credincioasă; nu văd de ce spuneți că e departe de adevărul Sf. Scripturi? Cu Biblia în mână poate fi dovedită întreaga Doctrină ortodoxă în acord cu Scripturile, deși teologia are multe carențe. Dar teologia e carentă în toate Bisericile.

După care atingeți și problema mormântului. Orice mormânt este sacru,al oricui. Mai ales al Unuia înviat din morți. A te duce acolo să te rogi nu este obligatoriu, dar este natural și plăcut pentru mulți să o facă. Deci, cine se duce la Sf. Mormânt nu cred că îl caută printre cei morți pe Iisus, ci ating cu drag piatra pe care și El a atins-o.

Dacă este adevărat că Lumina vine, Domnul o poate trimite, nu putem noi să-l cenzurăm, eu cred că este autentică, pentru că sunt prea multe secole de când se întâmplă și dacă era o păcăleală, se descoperea, mai ales de către evrei si musulmani. Dar, cum am zis, o confruntare științifică n-ar face rău, dacă Patriarhul grec al Ierusalimului ar permite. S-ar termina cu polemicile. Cred.

~*~

 

ION  SIUGARIU

Î n v i e r e

Au început în mine iar sã are,

Strãlucitoare pluguri de luminã;

Si iar ograda gândului mi-e plinã

De brazde aurite'n praf de soare.

Îmi cântã'n alba inimii grãdinã,

Atâtea ciocârlii pierdute'n zare;

Si-mi înforesc pe margini de cãrare,

In vers, atâtea tufe de sulcinã.

Iar mi-au iesit pe portile de minte,

În însorita inimii câmpie,

Viteii tãinuitelor cuvinte,

Sã-mi pascã'n rime alba primãvarã,

Si sã mi-o rumege în poezie.

La mine azi atâtea pluguri arã...

~*~

 

DIMITRIE  GRAMA

P i a t r a   m e a

Eu nu doresc

Să înţeleg

Ori să fiu

înţeles.

Doar piatra vrea

să fie floare

Şi floarea

suliţă rănită

Vrea

să fie.

Vise identice

Ce ascunzi în plisc,

ce secret sub aripă ascunzi,

privighetoare?

Când soarele răsare,

această dimineaţă este doar a ta;

sau şi dimineaţa noastră?

În zbor nebun

mi-ai despicat visul,

două vise identice.

Într-unul tu eşti eu,

În celălalt eu sunt privighetoare.

Ecoul cuvântului

Când sunt obosit,

Tigrul din mine

moare.

Pădurea cade

din vreascuri

Şi e linişte.

Când sunt obosit,

Aud ecoul

cuvântului nerostit.

~*~

RODIAN DRĂGOI

Tata, Minodora şi trandafirul

Când era foarte supărat

tata cobora în pivniţă

se aşeza lângă butoiul cu vin

şi se certa cu întunericul de acolo

până se răcorea

când am cunoscut-o

Minodora era încă vie

şi târâia după ea

legat cu o sforicică

un bloc de patru etaje

când voi muri

vă voi lăsa

acest trandafir

care vă va povesti

viaţa mea

niciodată înmiresmată

~*~

PUŞI DINULESCU

F A U S T

fragment

Nevasta (intră precipitată) :

Am auzit de la bucătărie zgomote lugubre

Și becurile s-au stins și chiar televizorul!

Ce se întâmplă? Faci iarăși vrăji de alchimie?

Doar mi-ai promis că noaptea, măcar,

Vei sta și tu mai liniștit și vei citi, vei scrie…

Dar cred că iarăși duhuri se flendură pe-aici…

Ne flutură prin camere tot felul de strigoi

Și spiriduși, bătându-și joc de viața noastră…

Faust :

Când te-ai măritat cu mine, un om de geniu,

Ai fi putut să știi, că dracul și cu Domnul

În capul meu sunt prieteni și sunt egali,

Chiar dacă noi, oamenii, ne zvârcolim degeaba

În luptă cu destinul și doar pe undeva, prin găuri

De materie putem să-l dibuim și să ni-l facem

Singuri. Doar cei ca mine, însă, cei puțini,

Care cunosc aceste taine, sunt demni de-acea putere!

Iar tu, femeie proastă, du-te la bucătărie!

Acolo-i soarta ta: să fii între castroane,

Între zacuști și mămăligi și arpacașuri și bulioane!

Nevasta :

Ei, bine, de-i așa, te pun la post, tirane!

Ia-ți! Fă-ți! Dă-ți! Sau ia-ți o menajeră!

Eu plec la fiica noastră! Uleiul e pe terminate!

În frigider sunt două ouă, niște brânză și un pachet cu unt!

Mă duc mâncând pământul! Mă duc la fiica noastră!

Și află c-am găsit, în bloc, acolo, la un apartament vecin,

Și un bărbat, puțin mai tânăr, mai reavăn decât tine,

Ce mi-a propus deja să fiu a lui

Și tu la ușa noastră, dacă-i veni să ceri,

Ți-om da o supă caldă, poate, în bucătărie!

Rămâi cu cărțile-astea, care put a DTT

Și a căcat de șoarec și lasă-mă sfârșitul vieții

Să-mi petrec cu cineva, care m-o prețui…

La revedere și adio, bou bătrân, și tu să știi că niciodată

Nu m-am simțit la tine-n brațe decât o cârpă moartă!

Tu n-ai știut nicicând, bătrâne om, să-ți valorifici

Potențialul energetic, cu care te-a-nzestrat natura,

Ca să te facă om, nu bou! La revedere! Și adio chiar!

Orvoar!

(Iese)

Faust :

Femeia asta avea în cap ceva, probabil, de dinainte încă!

Să stau cu ea în casă de patruzeci de ani și dintr-o dată,

Dac-a găsit pe unul mai cu păr, mai zdravăn poate, chiar!

Să-mi facă mie treaba asta? Cât o fi stat ca să clocească

În gândul ei bolnav dorinți de sex la șaptezeci de ani!?

O! Doamne, ce caraghioasă-i lumea, chiar de se vrea a’ dracu’

De morală! O, lumea noastră de gâște cenușii se vrea de lebede!

Vai! Cum a putut femeia asta de mine să se lepede!

Ca de un adidas sau un bocanc murdar, ce nu mai merită spălat!

O! Doamne! Iartă-mă! De lumea asta azi m-am săturat!

Ce să fac? Un ștreang să-mi fac sau să m-arunc de la balcon?

O! Doamne, cum se moare mai ușor!? Dar, stai, că Domnul

Pedepsește pe cei ce singuri seama-și fac!

Se pare că n-am dreptul… Cel puțin, așa se zice:

Că numai Milostivul, singur, poate să ia ’napoi

Ce-a dat, atuncea când, în loc să fii un vierme,

Sau un bou, numai de muncă bun sau cal,

Bun doar de alergat și de bătut, el te-a făcut pe tine!

Păi, când el te face om, la propriu și la figurat,

Să-ți bați tu joc de grația lui? Cum poți să faci așa ceva?

Atuncea când nici nenorociții viermi, devoratorii de cadavre,

Sau boii sau caii, nu fac asemenea tâmpenie!

Ei nici nu știu să facă asta! Doar pițigoiul,

Bietul pițigoi, își bagă unghia sau ghiara-n gât!

Păi dac-am fost făcuți cu chipul Lui,

Cum scrie la Scriptură și ne-a mai dat și dreptul

De-a gândi, oare ne-a dat și dreptul de-a ucide?

Și nu doar pentru a mânca, ci chiar și din plăcere

Sau din răzbunare sau din orgoliu sau din lașitate,

Avem noi dreptul să ne condamnăm la moarte

Singuri, când am mai fost odată condanmați,

Chiar de la naștere, cu timpul execuției amânat?

Soluția, deci, nu e nici ștreangul și nici balconul!

(Sună soneria)

Or fi iar dracii? Nu, că ăia intră fără ușă! Ca la ei acasă!

(Iese. Deodată, efecte pirotehnice, ca o explozie – și întuneric. Reintră, pe o muzică drăcească, Mefisto și Duhul, tot așa de neîmbrăcați. Duc niște torțe. Scurt număr de dans pe ritm de tobe. Lumină spectrală. Dans macabru. Pe lumina care se reaprinde încet, Faust intră împreună cu administratorul blocului, fost colonel de securitate)

~*~

VASILE  ANDRU

O zi-lumină pe colina Guadalupe, locul

unde Maica Domnului s-a arătat de 5 ori

Spre deosebire de toate apariţiile mariane din lume, în Mexic la Guadalupe miracolul a produs și o probă materială, pe care o putem vedea şi azi, cu ochii noştri. Cînd am văzut această probă, fascinantă, am avut senzația hipnotică, ori poate reală, că Maica Domnului mi-a făcut darul s-o întrezăresc!

Voi evoca un pelerinaj recent la Guadalupe, în Mexic, pe locul unde au fost cinci apariții ale Maicii Domnului.  Am urcat colina sacră Tepeyac, loc numit astăzi Villa Guadalupe. Sute de oameni urcau pe colină. Pelerini din toată America Latină. Mă simțeam bine între ei, trup lângă trup, aglomerația anulează străinia, smulge buruiana euforică a egoului, te înrudește cu toți. Pelerinajul mă face neam cu tot Mexicul, dincolo de premisele unei înrudiri iberice (prin hispanicul Traian) şi ale unei istorii latine.

Pe această colină, Maica Domnului i s-a arătat unui indio, un aztec sărman. Era pe 8 Decembrie 1531, o zi de sâmbătă, era dimineaţa. Aztecul s-a auzit strigat pe nume: „Juanito!”, numele lui de după botezul creştin era Juan Diego. Înainte de botez se numea Cuatla-ctoactzin, care se traduce: „cel care vorbeşte ca un vultur”. În tetramorf, vulturul este simbolul evanghelistului Ioan. Poate de aici a provenit numele creștin al aztecului.

La data când i-a apărut fecioara Maria, Juan Diego avea 57 de ani. Era creştinat de când avea 51 de ani, la puţin timp după ce Mexicul fusese cucerit de spanioli.

Când s-a auzit strigat pe nume, Juan Diego s-a oprit şi a văzut o tânără foarte frumoasă, care i-a spus că este Maica Domnului şi i-a cerut să transmită un mesaj misionar episcopului din Cetatea Mexicului.

Maica Domnului i-a vorbit lui Juan Diego pe limba lui natală, în nahuatl, limba aztecilor. I-a vorbit în minte, pentru că persoanele divine, când ne vorbesc, nu rostesc fonic, că dacă Dumnezeu ar vorbi fonic, ar fi un tunet cumplit care ne-ar nimici. Maica Domnului i-a spus lui Juan Diego să-i ceară episcopului să ridice în acel loc o biserică, în care  să-L reveleze pe Dumnezeu aici, în Lumea Nouă.

Juan Diego porneşte imediat spre oraş, la episcopul Zumarraga.

Acest Zumarraga este chiar primul episcop al Mexicului de după conchista: ierarh zbir, a ordonat să fie aruncate pe foc multe codice aztece, şi să fie distruse 500 de temple străvechi…

Diego îi relatează apariţia Fecioarei Maria, o descrie. A fost o apariţie concretă. Adică Diego n-a avut o „viziune”, numai misticii au viziuni, el nu era un mistic. El a avut parte o apariţie fizică!

Episcopul l-a ascultat distrat (se înţelegeau prin translator), nu credea că un indio prăpădit a avut parte de o apariţie divină. Şi l-a expediat repede. Juan Diego s-a întors la locul unde-i apăruse Fecioara Maria, ca să raporteze eşecul său. Astfel are loc a doua apariţie a Maicii Domnului, care l-a ascultat, iar în final i-a spus ferm: Îţi poruncesc să te duci din nou mâine, să-l vezi pe episcop şi să-i repeţi cererea!

Nici la a doua audienţă, episcopul Zumarraga nu l-a crezut pe Juan Diego. I-a cerut să-i aducă o probă concretă că s-a întâlnit chiar cu Maica Domnului.

Au fost, în total, cinci apariţii; prima pe 8 decembrie, iar a cincea pe 12 decembrie 1531.

La ultima apariţie Maica Domnului a pregătit proba concretă. Va  lasa imaginea feţei sale întipărită pe mantaua indianului, ca o fotografie!

Mantaua era un fel de pătură care se încheia pe umărul drept. Era o ţesătură din fibre de agave, de mărimea 1,67 m pe 1,05 m. Pe această mantie s-a imprimat imaginea Sfintei Fecioare.

S-a petrecut aşa: Când Juan Diego s-a aflat iarăşi în faţa episcopului, a desfăşurat mantaua în care învelise trandafirii, culeşi la îndemnul Fecioarei. Desfăşurând mantia, pe ţesătura de agave s-a „revelat” lent, sub ochii celor de faţă, imaginea Maicii Domnului. În culori vii, strălucitoare. Era ca şi cum pe o placă fotografică, introdusă în soluţia chimică numită „revelator”, se iveşte chipul sub privirile tale. Imaginea are calităţile şi fidelitatea unei fotografii, uimitor de expresive, cu dimensiunile 1,43 m pe 0,55 m.

Deşi ţesătura din fibră de agave e grosieră, „fotografia” Fecioarei s-a aşternut compact, armonios. La analize vechi şi noi, nu se disting urme de „tuşe” (cum ar fi la o pictură), ci totul are netezimea unei fotografii.

Impresia produsă de această „probă material” a fost uluitoare. Cu aceasta, a început o fervoare religioasă fără seamăn, care a făcut şi succesul cultului creştin printre mexicani. Imaginea miraculoasă a lucrat asupra minţilor indigenilor mai mult decât oastea de misionari.

Se poate spune că Mexicul a fost creştinat de Nuestra Senora (Maica Domnului) de  Guadalupe, sau mai concret, de icoana miraculoasă adusă de ea însăşi acestui popor. Mai ales asupra populaţiei indigene, imaginea Fecioarei a avut un impact extraordinar. A fost ca un şoc metanoic, sau ca o „traumă” de iniţiere,  care a produs valuri de credinţă, de atunci şi până azi.

Mantaua cu chipul Sfintei Marii  poate fi văzută expusă în uriaşa catedrală  din Guadalupe. Cine vede această imagine se simte transportat, înnoit, înviat. Mi-a mărturisit un pelerin-poet, ce a simţit dânsul: Este ca şi cum a venit nenăscut şi pleacă de aici născut, în anul unu al fiinţei sale.

Se crede că imaginea de la Guadalupe este adevăratul chip al Fecioarei Maria. Cazul este comparabil întrucâtva cu Giulgiul de la Torino, pe care sunt întipărite trăsăturile chipului lui Iisus Hristos.

Dar în cazul Giulgiului de la Torino s-au născut multe discuţii cu privire la datare, autenticitate (personal, înclin să cred, după argumente, că este o „relicvă” autentică). Dar imaginea Fecioarei de la Guadalupe nu a suscitat discuţii pro şi contra. Reperarea istorică este sigură, mărturiile despre fenomen sunt credibile, înregistrate „la faţa locului”.

Expertiza neîntreruptă. Pânza a fost examinată în toate timpurile: vizual, în evul mediu; ştiinţific în epoca modernă; cu tehnică de vârf, astăzi.

Pictorii au confirmat că este imposibil ca acea „pânză” să fie făcută de mână umană. Nici la microscop nu se distinge vreo tuşă de penel: culorile formează o suprafaţă fără asperităţi. Chimistul german Richard Kuhn, laureat Nobel, a primit două fibre din această ayate (mantie). El zice că „coloranţii sunt de origine complet necunoscută” pe pământ.

Ţesătura a fost studiată şi de experţi NASA. Ei constată că nici o fisură nu apare pe imagine, după 470 de ani de la miracol. Nici culoarea nu s-a spălăcit, nu s-a atenuat, după atâta vreme! „Prospeţimea culorilor rămâne inexplicabilă.”

Numai adaosurile s-a degradat complet. Adaosurile au fost făcute la bordura imaginii primare, ca ornamente sau înrămări.

Testul ochilor certifică miracolul

Proba cea mai uimitoare a fidelităţii imaginii este dată de examinarea ochilor de pe „fotografia” spontană. În ochii ei s-au păstrat chipuri şi reliefuri care au fost „privite” de dânsa în momentul „revelării” miraculoase. Ochii au fost examinaţi de oftalmologi, cu aparatură. Ei au caracteristicile unor ochi vii. Cu oftalmoscopul, în 1956, un medic a surprins reflexii luminoase, proaspete. Asemenea detalii nu pot fi observate în picturi, ci numai în ochii celor vii.

Din rezumatul studiilor, făcut de Francois Brune, notăm:

S-a analizat şi cu microdensitometru (aparat care, într-un milimetru pătrat, distinge 27778 puncte!). Numerizarea, sau digitalizarea, permite să recuperăm orice detalii. Aşa s-a constatat că ochii Fecioarei reflectă ceea ce vedea dânsa în momentul „imprimării” chipului: un indian cu barbă (probabil Juan Diego), un franciscan (probabil episcopul Zumarraga), un tânăr într-o poziţie perplexă (probabil translatorul). Se reflectă deci o întreagă scenă a încăperii în momentul în care Juan Diego, desfăşurând mantia, a apărut desenul divin.

Antropologii aduc argumentele lor în favoarea autenticităţii imaginii. Chipul apărut fotografic pe mantaua lui Juan Diego nu are trăsăturile unei femei mexicane. Tenul imaginii originale este alb, nu este brun oacheş decât în unele reproduceri manuale sau picturale, făcute de-a lungul vremilor.

După atâtea ispite, o teofanie !

Seara, am coborât de pe colina sacră, între mulți oameni, cu care îmi părea că am fost părtaș la o taină primordială. Lumina de pe feţele lor mă face să spun: Dacă n-ar fi existat sufletul, pelerinajul la Guadalupe l-ar fi inventat.

În fața pânzei miraculoase, am simțit preajma unei personae divine. Pe Athos eu n-am simțit preajma Maicii Domnului, mă și miram că monahii de acolo o situează mai sus decât pe Iisus Hristos! Numai la Guadalupe, pentru prima dată, am trăit în preajma slavei sale, o clipă de răpire într-un halou din firișoare de lumină.

Îmi dau seama că am venit în Mexic pentru ceasul acesta! Tot restul a fost ispită! Sau o serie de ispite cultural, tropicale…Ispita de a parcurge  4000 km prin țara vastă, Los Estados Unidos Mexicanos,  prin zone arheologice, în Sierra Madre și la Caraibe. Eplorări! Părintele Teofil Părăian le numea „ispita bună”... dar Ecleziastul le numea vanitas, adică abur.

Și ispita scrisului: am umplut trei caiete cu însemnări pentru eseul care se cheamă: Topografia sacră a Mexicului, de la Teotihuacan la Tula. Am scris cu sobrietate despre tolteci, cu tristeţe despre azteci, mai cerebral despre olmeci şi cu pătimire despre mayaşi… În Yucatan, între mayași, mă simțeam ca în Bucovina natală. Și nu mă mai puteam smulge din Mexicul atemporal,  îmi venea să-mi fac o colibă lângă ferma lui Gabriel Garcia Marquez, pe care l-am mai aflat în viață… Ieșisem din prezentul văzut și zadarnic un SMS de la Ambasada română care, ciudat, îi purta de grijă lui Andru, îi aducea aminte să se întoarcă în patrie și să nu-și găsească patria alternative.

În paralel cu traseul proto-istoric al vechilor regate precolumbiene, am parcurs şi Ruta de los conventos: calea misionarilor din timpul Conchistei. Misionarii mi s-au părut un fel de sanitari religioşi, vindecând cu agheasmă şi tămâie rănile conchistei, învăţându-i pe indios cum este cu mântuirea în lanţuri... Dar un popas la o mănăstire benedictină din Cuernavaca m-a împăcat cu toţi misionarii. De altfel benedictinii, ca și franciscanii, mi s-a părut că au o supleţe ortodoxă… M-au şi ascultat să le vorbesc despre oratio mentis, deși se fereau de arcane filocalice!

Şi, la capătul ispitelor, iată, mă aştepta un mare dar. Pot numi aşa ceasul întâlnirii cu chipul Fecioarei. Am văzut că mulţi când se află acolo, în faţa chipului miraculos de pe mantia de agave, trăiesc clipa cu intensitatea extazului, ca şi cum minunea se petrecea în acest moment.  Toate feţele oamenilor mărturiseau această reiterare a minunii.

Mai spunem că: Ziua când s-a arătat Maica Domnului a devenit sărbătoarea naţională a Mexicului. Nuestra Senora de Guadalupe a fost declarată, de Vatican, patroana Mexicului, apoi patroana Americii Latine. Evlavia pentru Fecioara de la Guadalupe a generat un catolicism popular, paralel cu cel oficial din Sud-America. Din ce am văzut, popularitatea și faima Fecioarei din Guadalupe îndulceşte catolicismul mexican, îl face mai puţin „geometrizat”, îl face mai cald, mai emoţional: adică îi dă o aromă de ortodoxie...

vasileandru @ yahoo.com

~*~

World Indology Conference, November 21-23 2015, Delhi, India

Sanskrit Drama in Theory and Practice.

Dr. George Anca, Romania

(Excerpts)

The greatest Plyrights – Valmiki, Vyasa, Sudraka, Bhasa, Kalidasa, Asvagosa, Bhavabuti are considered together and within Natyasastra, the imortal treaty of Bharata, inspiring upto day,  the theorists of Sanskrit drama – Bartrhari, Vamana, Anandavardhana, Abhinavagupta, Mammata... Classic concepts like natya, kavya, rasa, dhvani, pratibha, sahrdaya, sphota made room to revelatory analogies between Sanskrit and Shakespeare's plays, first of all Sakuntala-Hamlet. Prologue-Benediction of Kalidasa's Sakuntala inspired that to Goete's Faust and Eminesucu 's Calin/”Kalidasa”.  Likewise, for instance, the  Tamil “Protest” Theatre (1900-1930), or posmodern enchantment as being at the core of  “Shakuntala and the Ring of Recognition”, staged imaginatively in 2010 by George Drance. Natyanova from Kolkata performed in 2011 at Bucharest National Theatre a  Shraddhanjali based on Meghaduta by Kalidasa, Gita Govinda by Jayadeva, Gitanjali by Tagore.

*

Public Address to the President of India, H.E. Shanker Dayal Sharma, at ceremony  of  Receiving  Honorary Doctorate, Bucharest University

Your Excellency Mr. President of India, Sharmaji,

Your gracious meeting offered to Romanian specialists in Indian studies, mainly from Bucharest, here, it's a high honor, a stimulation and also a consolation. For it's a tragic issue of Stalinist-Communist dictatorship that best thinkers, Indologists included, were jailed. But riks and slokas from Vedas and Upanishads were still communicated by Morse alphabet.

We feel getting, at last, a free way to knowledge of Indian spirit and culture. Perhaps the moksha/salvation was the most appreciated quality of Indian spirit, together with Christian, Indian and universal dharma and shanti.

Mihai Eminescu, Romanian national poet, declared himself a Buddhist as an empowered Christian. During more than 15 years I had talks and letters about Mihai Eminescu, mainly in and from India, but also other continents; they make some personal and Indo-eminescological history in an epistolar novel I had honor to dedicate to your excellency, Mr. President of India, Dr. Sharma ji.

Kind of field researcher, I taught Romanian, between 1977-1984, at University of Delhi, while Prof. dr. Prabhu Dayal Vidyasagar was teaching Hindi at Bucharest University.

My mother has just died before and so India became my mother – now it was no problem how good India was to me, but how good was I to her.

I am grateful to legions of people in India, from great writers and professors like Amrita Pritam, Ageya, Nagendra, R.C. Mehrotra, Gurbakhsh Singh – former vicechancellors of Delhi University – to my colleagues and students in the university.

Surely the exchange of teachers between universities is a must.

Suppose India and Romania would have their cultural centers in Delhi and in Bucharest respectively, smaller and in a way more cultural cities like Iaşi, Cluj, Timişoara, Râmnicu-Vâlcea, for Romania, and Bhopal, Bhubaneshwar, Chandigarh, Bangalore, Trivandrum for India may be taken in consideration.

Romanian-Indian Cultural Society, started recently, in 1993, beyond university and formal scientific research on Indology, is trying to gather interested people in different topics of Indian culture. Many young and gifted persons are eager to study Indian arts, dance and music, to be on scholarship in their dreamland.

We can only slightly open a door toward an endless realm.

Finally, I will dare to evoke a very special Indo-Romanian tradition dealing with human freedom and make a call for your judgment.

Early 1990's Romanian new press acknowledged both India's international support to political prisoners and their recognition to pundit Jawaharlal Nehru who provoked a visit of then UN Secretary General U Thant.

Dr. S. Radhakrishnan, when vice president of India, made shorter the sentence of poet Radu Gyr.

As a representative to UN International Association of Educators for World Peace, I request now, Mr. President of India, your high intervention that Mr. Ilie Ilaşcu, parliamentarian, jailed in Tiraspol, for only guilt of being Romanian, to be liberated.

*

This is not a direct myth for it opposes other Romanian-Eminescian works like the poem Călin, as well as the myth of Maiastra bird (Miradoniz, Memento mori, etc.): a parody of Leda's possession by the pagan god. The fairy cosmic anthropomorphisation of the erotic flight (Zburător) and the mystic feminization of the love in Maistra (the Phoenix seems to be male) overtorn into improvisation (impromptu) a (porno) comic and consequently human anthropomorphosis with the allusion (dodia) of the primordial ritual sterile sexuality. The bird – a poor coquette hen or an angel – who has not a proper birth can not be tragic.

*

Brancusi's reading from Milarepa and his journey to India (1938) go together, as well as his Endless Column continues Eminescu's Glossa.

*

Translating into Latin the Buddha's four noble truths – suffering, origin of suffering, cessation of suffering the eightfold way leading to the cessation of suffering: dolor, doloris ortus, doloris inferitus, octopartita via ad doloris sedationem, Dhamapada – Artur Schopenhauer has identified morally the bikkus and mandicant order of St. Francisc. Sometimes, the philosopher's disciple, Mihai Eminscu, took again the way from Latin to Sanskrit, looking to change, for instance, the name of one of his romantic character called Mors (Death) into Nirwana.

*

Reading Baudelaire within Sanskrit context, beyond the poet as voyant in the temple of clouds, the correspondences are to be felt individually from both Indian and Latin carmen-kavya through the ancient epos, Camoens' epic India, Eminescu's rig-vedic romanticism, even if it is said, for instance, about Edwin Arnold's translation of Gitagovinda that is “so unrecognizable baudlerized”.

*

December, our First Romanian (1977) here in India read some Roma-Romania. We have also worked a number of consounding sayings common to all Romance languages. Now available into Sanskrit, Luceafărul by Mihai Eminescu, with its 1665 Latin, 164 foreign and 28 autochtonous words (I.I. Russu, 1981). Let's go closer to this matter of scientific good-sense, yet taking it as Ortega y Gasset “el libro como conflicto”.

*

This version was begun as a sort of transsounding syllable by syllable from Sanskrit into Romanian but increasingly it became a dhvani, turning the dhvani (sound) into the dhvani (suggestion) in respect to the two languages. The Gitagovinda in Romanian may be compared to the Sanskrit version of Mihai Eminescu's Luceafărul (Hyperion) signed by U. R. Trikha in “Latinitas” this year (“Hyperion” appeared exactly a hundred years before, in 1883). It is hoped that these translations will open new avenues for comparative discussions on Jayadeva and Eminescu.

*

The Sanskrit correspondence with the Romanian culture and poetry culminates with Mihai Eminescu, a reader of Vedas and Upanishads in original. In Romania, it is taught at school that “The First Epistle” or “The Dacian prayer” (Nirvana) are connected with Rig-Veda. Of course the analogy is fundamental but the correspondence lies both in the common or community cosmogonic mind and particularly in the universal intuition of real life, of sat (“village” in Romanian, “truth” in Sanskrit).

*

Its drama is regarded as the highest achievement of Sanskrit literature.[4] It utilised stock characters, such as the hero (nayaka), heroine (nayika), or clown (vidusaka). Actors may have specialised in a particular type. Kālidāsa in the 3rd-4th century CE, was arguably one of ancient India's greatest Sanskrit dramatists. Three famous romantic plays written by Kālidāsa are the Mālavikāgnimitram (Mālavikā and Agnimitra), Vikramōrvaśīyam (Pertaining to Vikrama and Urvashi), and Abhijñānaśākuntalam (The Recognition of Shakuntala). The last was inspired by a story in the Mahabharata and is the most famous.

*

The plays often concern the exploits of the kings and heroes of history.  As with the Greek tragedies, ‘historical’ figures of Sanskrit drama include mythical persons and the subjects of epic poetry.  Supernatural beings of several varieties play important roles in the stories of Sanskrit drama.  Important characters in Sanskrit dramas also come from the middle and lower classes, including soldiers, merchants, and hermits and sages.  Of the two principal types of dramas, the Nataka plays feature stories about kings and divine beings.  The Prakarana plays concern stories that revolve around middle-class characters.

With very, very few exceptions, the three hundred, or so, Sanskrit dramas that we have end happily, with conflicts comfortably resolved.  The king and his wife are reunited.  The king discovers a son.  The girl’s discovery of her royal or divine parentage clears the way to marry into the royal family.  Even an exception like Bhasa’s Urubhangam, which concludes with the morose death of its protagonist, does not affirm the sense of futility or the nihilistic worldview that figures so prominently in Greek tragedy.  Sanskrit drama consistently regards existence as orderly and predictable.  Conflict in the plays occurs as individuals make attempts to act outside of an order sustained, if not established, by divine forces, and all such attempts are redirected so as to bring characters back into their ordained places.  Even so, the plays are not necessarily predictable, since the characters themselves don’t always realize exactly what their ordained places are until they suddenly occupy them.  The king and his wife are supposed to be together.  The king is supposed to have a son.  The girl was royalty all along.

The action of Sanskrit dramas includes precious little action.  Most often, the potentially exciting moments of a drama occur offstage and are related to characters onstage by way of messengers, letters, or eye-witnesses who can see what is happening out of view of the other characters (and out of the view of the audience).  Although the plots commonly involve battles, kidnappings, flying demons, and rampaging elephants, what we get onstage in a Sanskrit drama is dialogue about kidnappings and elephants, and so forth.  Nevertheless, as in many other dramatic traditions around the world, Sanskrit drama creates and sustains tension through the plans that characters lay in dialogue with each other, the obstacles that arise to prevent those plans from coming to fruition, and the ways that characters maneuver to accomplish their aims, anyway.

The dialogue of Sanskrit drama consists of both verse and prose.  Within a single, unified speech, a character may slip out of prose and into verse and back into prose several times.  Dense with figurative speech and imagery, the verses demonstrate the playwright’s poetic skill.  Because the the verse in his play Shakuntala, the playwright Kalidasa, for instance, is, perhaps, regarded in India more as a poet than as a dramatist.

*

Bharata Muni - “leader of the performance” - revealed Nātyaśāstra,   in 6000 slokas, 32 chapters, ending with “Descent of drama on the Earth”. There are eight principal rasas: love, pity, anger, disgust, heroism, awe, terror and comedy, and that plays should mix different rasas but be dominated by one. Commentaries   of the Natya Shastra are  Matanga's Brihaddesi (500–700 CE), Abhinavagupta's Abhinavabharati  (artisti analysis) and Sharngadeva's Sangita Ratnakara (13th century – raga structure).

*

work that unifies the raga structure in music). most importantly we may include Matanga's Brihaddesi (500–700 CE), Abhinavagupta's Abhinavabharati (which unifies some of the divergent structures that had emerged in the intervening years, and outlines a theory of artistic analysis) and Sharngadeva's Sangita Ratnakara (13th century work that unifies the raga structure in music).

https://georgeanca.blogspot.com.au/2018/04/fondul-indianistic.html