Israel
și descurajarea nucleară
General
Br. (r) Dan Niculescu, Redactor şef al revistei „Dincolo de orizonturi” 23 Aprilie 2022
Dacă dorim să analizăm problematica
securității naționale a Israelului, cel mai bine este să pornim de la concepția
enunțată de Ben Gurion, primul prim-ministru al statului, lider al mișcării
sioniste și una dintre personalitățile politice marcante ale țării. Acesta
spunea că pentru ca Israelul să supraviețuiască ca stat trebuie să
îndeplinească trei condiții obligatorii. În primul rând să aibă o armată
puternică, modernă, capabilă să oprească o agresiune arabă desfășurată simultan
pe toate direcțiile, să mute rapid lupta pe teritoriul inamicilor și să obțină
victoria în timp scurt. În concepția lui Ben Gurion această armată ar trebui să
fie scutul de oțel al țării.
În al doilea rând, Israelul trebuie să
aibă o alianță strategică cu o superputere care să-i asigure sprijinul și
protecția internațională. De la înființarea sa ca stat, în 1948, liderii
israelieni au schimbat de mai multe ori protectorul trecând de la Franța, la
Rusia și apoi la SUA. De asemeni, o perioadă a încercat să se apropie de China,
anticipându-i probabil dinamica, dar relațiile s-au răcit, în principal din
cauză presiunii americane asupra liderilor de la Ierusalimului după ce aceștia
semnaseră un contract de transfer de tehnologie AWACS către China.
Revenind la condițiile enunțate de Ben
Gurion, este interesant de menționat faptul că aceste prime două condiții
trebuiau îndeplinite urgent și după cum se știe, aceste deziderate au fost
realizate. Cea de a treia condiție era aceea ca Israelul să aibă pace cu
vecinii săi arabi. Deși obligatorie, această condiție nu mai era urgentă, ea
urmând să se realizeze atunci când vor fi cele mai favorabile condiții pentru
Israel. Se pare că aceste condiții favorabile abia acum încep să se
materializeze și încă sunt timide: Ierusalimul a semnat tratate de pace cu
Egiptul și Iordania, dar pacea este acceptată de elitele politice ale celor
două state arabe nu de populație în ansamblul său. Fostul președinte al SUA,
Donald Trump, a pus bazele așa-numitului Acord Abraham, prin care trei state
arabe, Emiratele Arabe Unite, Bahrein și Maroc, și-au normalizat relațiile cu
Israelul. Dar sunt și alte state arabe care au relații mai mult sau mai puțin
secrete cu statul israelian și așteaptă rezolvarea problemei fundamentale a
ecuației de securitate din Orientul Mijlociu, anume semnarea acordului final cu
palestinienii, pentru a-și oficializa relațiile cu Israelul. Deși sprijinul
țărilor arabe pentru palestinieni este incontestabil, există un anumit grad de
ambiguitate în modul în care liderii arabi se raportează la lupta acestora. Cel
mai bine a fost exprimată această atitudine a liderilor arabi față de
palestinieni de către Yasser Arafat care, întrebat de un jurnalist israelian de
ce liderii țărilor arabe manifestă o atitudine ambivalentă față de problema
palestiniană, acesta a răspuns: „Fiindcă rana trebuie ținută deschisă”. Ceea ce
înseamnă că această problemă nerezolvată între evrei și palestinieni convine
într-o anumită măsură liderilor arabi care astfel pot să-și justifice opoziția
față de Israel.
Situația dramatică a palestinienilor nu
este indiferentă populației arabe și de modul cum va fi rezolvată depinde
natura relațiilor ce se vor stabili între statul evreu și lumea arabă. Abia
acum, după trei intifade palestiniene, eșecul mai multor negocieri de pace sprijinite
internațional (Madrid și Oslo) și, mai ales după ultima încercare a prim
ministrului israelian, Beniamin Netaniahu, sprijinit plenar de administrația
Trump, de a rezolva conflictul israeliano-palestinian exclusiv pe cale
militară, sub pretextul că Israelul nu are partener de dialog, se pare că atât
liderii evrei, dar și o parte din populație, au înțeles că pacea nu poate fi
realizată decât prin negocieri, prin acceptarea de către ambele părți a unor
compromisuri nepopulare, dar inevitabile.
Revenind la Armata Israelului (IDF), putem
afirma că aceasta este pilonul central al întregului sistem de securitate
israelian. Neîncrederea tradițională a liderilor israelieni în diplomați,
obsesia păstrării secretului asupra dialogului cu țările arabe, a făcut ca atât
negocierile de pace cu Egiptul, cât și cu Iordania să fie purtate de structuri
militare (Direcția de Relații Externe a IDF), iar cele recente cu Emiratele
Arabe Unite și Bahrein, premierul Netaniahu a folosit ca negociator pe
directorul Mossadului. De fapt, mai în glumă, mai în serios, se spune că nimeni
în Israel nu poate spune cu certitudine dacă statul are o armată sau IDF are un
stat.
Pentru Israel, securitatea națională este
o problemă vitală, probabil chiar puțin exagerată, intenționat sau neintenționat,
după cum afirmă unii analiști, inclusiv israelieni. Urmare a acestei obsesii de
securitate a fost și decizia liderilor israelieni de a iniția programul de
realizare a armei nucleare. Aventura nucleară a Israelului a început din anul
1956, după Războiul din Sinai, când Franța i-a livrat tehnologie nucleară
non-militară. Ulterior, prin eforturi proprii a reușit să dobândească
knowhow-ul necesar pentru realizarea armei nucleare. Se estimează că în prezent
IDF dispune de 150-200 focoase nucleare ce pot fi lansate terestru, din aer sau
de pe nave (de suprafață sau subacvatice).
Poziția oficială adoptată de liderii
politici și militari ai Israelului este aceea a ambiguității nucleare.
Strategia nucleară este cunoscută sub denumirea de Strategia Samson, aluzie
clară la eroul biblic care a preferat să dărâme templul în care era înlănțuit
și să piară împreună cu toți filistenii, dușmanii Israelului care reușiseră
să-l captureze ca urmare a trădării Dalilei. Chiar și numai această aluzie
biblică ar putea avea un efect de descurajare, dar în Orientul Mijlociu nimic
nu este normal așa că nici strategia nucleară israeliană nu a avut efectul
dorit, iar arabii, de câte ori au vrut să facă război cu Israelul au făcut,
fără să fie descurajați de armele sale nucleare.
Totuși, nu se poate afirma că ecuația de
securitate din Orientul Mijlociu nu a fost influențată în niciun fel de
existența armamentului nuclear în arsenalul IDF. În primul rând, în intervalul
de timp scurs de la realizarea primei arme nucleare până în prezent, Israelul a
reușit să acumuleze un număr însemnat de mijloace nucleare. În al doilea rând,
politica sa de ambiguitate nucleară i-a permis să-și dezvolte arsenalul nuclear
în paralel cu menținerea relațiilor cu SUA și cu alte state ce promovau neproliferarea
nucleară în lume. Faptul că liderii israelieni nu au spus că au arma nucleară,
nu justifică și nici nu dă credibilitate atitudinii celor care au închis ochii
în această privință, introducând astfel încă un motiv de suspiciune într-o zonă
tradițional marcată de neîncredere și de conflicte de toate felurile. În
sfârșit, au fost și efecte pozitive directe pentru Israel generate de posesia
armei nucleare în: arabii și-au modificat obiectivele militare trecând de la
cel al distrugerii complete a statului Israel, la scenarii cu obiective
limitate, de tipul recuceririi teritoriilor pierdute în confruntările
anterioare și a influențat hotărârea liderilor arabi de a intra în negocieri cu
Ierusalimul.
Nici efectele negative nu sunt de
neglijat: dobândirea armei nucleare nu a împiedicat războaiele ulterioare
(1973, 1991), a provocat cursa înarmărilor în statele arabe, dar și în Israel,
a agravat contextul general de securitate regional, bugetul militar al
Israelului a crescut continuu deoarece amenințările convenționale sunt mai
multe decât cele care ar putea duce la folosirea armamentului nuclear, iar
efectivele încorporate s-au menținut sau au crescut. Bilanțul este negativ, iar
programul nuclear pare mai curând o aventură periculoasă decât o decizie înțeleaptă.
Oarecum în pofida ambiguității nucleare
adoptată de liderii israelieni, a existat totuși o declarație oficială,
probabil făcută sub presiunea SUA, anume că „Israelul nu va fi primul care va
introduce arme nucleare în Orientul Mijlociu” (în esență o declarație care nu
spune nimic, dar se vrea o poziție menită să liniștească lumea arabă). Era și
cazul deoarece în anul 1979 a avut loc un test nuclear în sudul Oceanului
Atlantic care, deși secret, a fost repede descoperit și comentat internațional.
De asemenea, Israelul a protejat cu mare grijă facilitățile sale nucleare de la
Dimona unde s-a permis o singură inspecție în anul 1960, complet ineficientă,
după care nimeni nu s-a mai apropiat de acea zonă. De fapt, a mai fost un avion
care a survolat acest spațiu și care a fost doborât de către apărarea
anti-aeriană israeliană.
Ambiguitatea nucleară este accentuată și
de faptul că Israelul este unul din cele patru state care nu au semnat Acordul
de Neproliferare Nucleară (Non Proliferation Treaty). Probabil, pentru a
sprijini politica de ambiguitate nucleară, liderii militari israelieni nu au
cenzurat presa în a aborda subiectul armamentului nuclear israelian și chiar a
permis apariția unor materiale neoficiale privind testele rachetelor Jerico I
și II, despre care se crede că pot transporta încărcături nucleare până la
distanțe de 1500 km.
Deși liderii israelieni s-au angajat să nu
fie primii care vor introduce arme nucleare în Orientul Mijlociu, acest lucru
nu prea s-a realizat. Din momentul dobândirii armei nucleare până în prezent au
fost cinci situații în care IDF a dat ordinul de armare a rachetelor nucleare:
în mai 1967, pe timpul Războiului de 6 zile, în timpul Războiul de Yom Kipur
(1973) de două ori (în septembrie, după ce contraofensiva armatei israeliene
pentru respingerea forțelor egiptene ce reușiseră forțarea Canalului Suez a
eșuat și atunci când sirienii se pregăteau să introducă o divizie de tancuri
T-72 în luptă, pe Înălțimile Golan) și pe toată durata Războiului din Golf
(1991).
De remarcat că pe timpul Războiului din
Golf, deși teritoriul Israelului a fost lovit în mod repetat de rachetele SCUD
irakiene, armamentul nuclear era armat și gata de luptă, deși au fost
înregistrate pagube materiale și chiar umane (două persoane au murit), liderii de
la Ierusalim nu au considerat necesar (sau nu au fost lăsați) să riposteze
nuclear. Motivele se cunosc, dar ne putem gândi că este și o urmare a aplicării
Doctrinei Samson, anume că Israelul va recurge la arma nucleară în condițiile
în care este într-o situație disperată. Poate că aceasta este o speculație
fiindcă nimeni nu face efortul de a dobândi arma nucleară ca să aștepte să
ajungă pe marginea prăpastiei, ci pentru a o folosi oportun pentru a schimba
soarta războiului.
Orientul Mijlociu este o zonă complicată,
care adună toate tipurile de conflicte și care în toate timpurile a atras
marile puteri care l-au inclus în zona lor de influență sub diferite forme. Nu
cred că acum este alt fel.
Concluzii
Israelul nu poate conta pe descurajarea
nucleară. Nici Egiptul, nici Siria, nici chiar Hezbolah nu au fost descurajate
să atace Israelul. Dezvoltarea arsenalului nuclear nu a însemnat reducerea
celui convențional, ceea ce a ridicat foarte mult nivelul bugetelor militare.
În plus, atât Războiul din 1973, cât și Războiul din Golf au demonstrat că mai
curând mijloacele convenționale au fost cele care au contribuit la realizarea
descurajării inamicului, decât cele nucleare.
Dobândirea armei nucleare nu a contribuit
nici măcar la reducerea efectivelor forțelor armate (active și de rezervă): în
2004 IDF avea 16 % din totalul populației sub arme; Egiptul a crescut
efectivele cu 1% iar Siria cu 2,7 %. Posesia armelor nucleare în loc să-i
descurajeze pe adversari i-a încurajat să investească în dezvoltarea
programelor de rachete și arme chimice.
Într-o regiune volatilă precum Orientul
Mijlociu, posesia armelor nucleare poate duce la escaladarea unui conflict
local, de mică intensitate, în unul neconvențional și atunci prima lovitură
nucleară va fi și ultima. Această evaluare nu este ipotetică și justifică
hotărârea Israelului de a împiedica prin orice mijloace ca o țară arabă să
dobândească arma nucleară.
În toate conflictele majore cu
palestinienii, liderii militari israelieni au optat pentru tactica
transformării rapide a războiului de mică intensitate într-unul de mare
intensitate, folosind pe scară largă aviația, artileria, rachetele și
tancurile. Întotdeauna populația, liderii arabi dar și comunitatea internațională
au reacționat negativ la dezechilibrul dintre combatanți. Disproporția
acțiunilor israeliene compromite eforturile comunității internaționale de a
normaliza situația din Orientul Mijlociu, discreditează Israelul în opinia
publică internațională, alimentează terorismul fundamentalist arab și duce la
creșterea antisemitismului.
În conjunctura internațională actuală nu
se mai justifică principiul conform căruia este mai ușor să faci război cu
arabii decât pace.
Notă - Text publicat în revista „Dincolo de
orizonturi”, Anul VII, Nr.13?aprilie 2022
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu