Lora Levițchi - GIUVAIERUL MARGARETELOR

 

GIUVAIERUL MARGARETELOR

 

 

~*~

 

Omul înfintit se cunoaște după chip, luminosii ochi radiază, smerenie pentru Dumnezeu,

Claritatea lor reflectă sufletu-i neprihănit, rebeliunea împotriva răului este crucea unui mucenicit,

Știința de carte, din adâncuri scoate, înțelepciunea ce timpul a cucerit,

Trezită-i conștiința ce le vede pe toate, darul clarviziunii i-a fost dăruit.

În slujba oamenilor s-a pus, roada brațelor și mintii sale intru totul le-a impărtit,

Aceștia, însă, hulpavi l-au jefuit din picioare, ba încă și cu pari l-au lovit.

În secolul XXI, noutatea s-a fandosit, a luat fată digitală proiectată de pe ecrane plasmate,

Tradiționalul, autenticul se vrea nedospit, valorile din istorie, să fie eliminate, eroii uitați în pământ,

Omenirea se vrea pusă în temniță cu tag-uri legate de gât,

Inteligenta este păcat bun de pedepsit, libertatea va veni pe cartelă, în zi de Sabat,

Insfintitii aprind candele peste popoarele cu destin mătrășit,

Mintea lor, la impărati efemeri, nu se închină, de societate sunt considerați nebuni,

Altruismul lor de după zăbrele, întemnitatii scoate,

Oamenii uitat-au cum să trăiască fară a sta sub zăvor,

Aleargă din nou în închisoare, pe sfinti îi alungă cu pietre.

Apocalipsa se cere venită să distingă om de neom,

În nedreptate deplină, omenirea este adâncită,

Corupția pune stăpânire pe cei cu apetit de furt, de manipulare ori de omor,

Florile naturale nu cresc printre skyscrapers, visează pajiște de deal cu pădure,

Unde petalele libere își pot lăsa făr de teamă în vânt,

Înfiorat e pământul la așa alienare, zidirea lui Dumnezeu transformată-i in oi,

Fariseii au poziții cu ștaif de mare cătare, omul de medie, e pus cu un călus în gură, la locul lui,

Sălbăticia naturii dă planetei albastre mare alinare,

Când omul de fală-i cotropit, ateu se proclamă,

Devine în ochii lui Dumnezeu, de compătimit.

O pereche de suflete, transformate în margarete, au ajuns la Dumnezeu,

Mucenicia lor, de pe pământ, le-a dăruit un parfum sălbatec, exotic,

Miros reavăn de dealuri și aer plin de oxigen, încapsulat-au în ființa lor,

Mama și fiica s-au reunit în cer, scapăt-au de-al trădătorilor hău,

Petalele lor, într- o lume veșnică, nesfârșită, una câte una s-au scurs,

Acolo, întrupate-n îngeri, catalogul iubirii l-au updatat cu al lor suspin ținut ascuns,

Transformat în lumină, a fost răspândit din nou în lume, sub formă de raze de soare și  stele,

Lacrimile lor, devenit-au colb strălucitor pe astre, destinul și-au împlinit,

Pacea le-a venit după cumplite razboie din care maleficul a iesit înfrânt.

În împărăția lui Dumnezeu, timpul lăsat-a zbuciumul de pe pământ,

Cortina de fier a sufletelor, înțelenite în păcate, nu-l mai trage în jos,

Veșnicia lui aduce liniște în toate, la porți albe, sidefate ajuns-am și eu,

Am bătut cu pumnii în ele, să se deschidă, am fost trimisă -napoi, suferința umană, mai adânc s-o cunosc,

Să nu mă mai tem de ea, s-o iau ca pe ceva firesc, să înțeleg că trădarea umană,

A fost și va fi, noțiunea de bază a unei societăți delincvente, promovează ființe decadente,

Maleficitatea lor a zdruncinat porțile raiului, pe cele ale iadului cu funinginea lor le-au înnegrit,

Pasări mari, ca niste corbi negre, au umplut lumea de maleficități înnoite, pe pragul colapsului astăzi oamenii trăiesc,

Dumnezeu mi-a arătat viața pe pământ în secunde,

Dându-mi de gândit la veșnicia celestă, unde lucrurile au divin înțeles.

Fiecare suflet i-o clepsidră în rugăciune,

Unii, percep cuvântul lui Dumnezeu ca un lucru de sagă,

Pentru ei, lumea nevăzută, dacă are dovadă, este de-a lor putere total separată,

Pe pământ, oamenii cu conștiință cariată, se cred mici Dumnezei,

Fură, inseală, fraudează, manipulează și omoară,

În numele păstrării rangului și multiplicării averii,

Idea curăției sufletești este o prostie deșartă,

În mințile lor setea de acumulare și afirmare naste demoni ce cu totul îl cotropesc.

După moarte însă, lucrurile se schimbă,

100 de ani maxim trăiți pe pământ, nu cutremură,

Arca lui Noe, ce adăpostește, pereche din fiecare vietate,

A uitat însă la oameni, peceți pe ochi, să le pună,

Răul să nu mai poată să îl mai vadă,

Să nu le vină pofta de-al înmulți până Sus,

Fuioare de meteoriți ce cad peste noi, arată cum Universul planetă cu planetă leagă,

Om cade și noi când ne va veni timpul, descompuși de trup, cu sufletul într-o lume privită ca un nevăzut abis.

Acolo inima ne va zvâcni mai rar, va intra în veșnicia celestului,

Iubirea divină face doar câte un nor hoinar, să ne tulbure unde de apă senină,

Acolo, punând capul pe safire, ne vom putea odihni, nu vom mai auzi zarva ce neîncetat s-a anunțat că vine,

De la oameni ce nu-și judecă propriile fapte, nicicând privind îndărăt.

Acolo, liniștea ce vă-nconjoară, în brațele universale,

Trage lanțul unit prin ADN, de vii și morți, de la un capăt la celalalt,

Conștiința universului intrată -n minte de om, cunoaște infernul neomului,

Aruncă  consecința faptelor lui în iad, le transformă -n jăratec,

Energia aceasta poate să încălzească inima oricărui ateu,

Divinul reciclează răul, procesul de re-engineering îl face pe hoț, cinstit; pe curvar- neprihănit; pe criminal- de sânge curățit,

Nemurirea sufletelor permite exerciții de viață fiecăruia dintre noi pe pământ,

Liberul arbitrul face pe unii să rămână repetenți, pe alții, îi lasă spre toamna vieții, corigenti,  aruncându-i în comploturi aparent făr de ieșire,

Adevărul, pe ascuns, gol la groapă e dus, minciuna-n hermină, ocupă jilț cu mare cătare, râvnit de mulți,

Un sihastru ce le-a văzut pe toate, refuză posturi înalte,

S-a apucat de tăiat lemne, si-apoi, pe-un deal, cu mâna, buruieni a smuls.

Vremelnicia omului este neînțeleasă de nepricopsiți netreziti,

Și-au însemnat cu uitare, sufletul de Dumnezeu dăruit,

Când spurci o ființă divină cu lături umane,

Îl tăvălești prin glodul porcilor, cu infracțiuni și crime îl decorezi,

Ai șansă ca noblețea din inceptie fiintei tale dată,

Pe veci în nemernicia neoamenilor în smoală să ți-o implantezi,

Fățărnicia-ți mult de draci dorită, te face, redute aurite să acaparezi,

Nu știi, sărmane că te condamni la a rămâne  pe veci funingină, de neuronii cu demonisme ți-i înfierezi.

Ce-ar fi dacă toți v-ați lepăda de-ale voastre luxuri, surplusul la bătrâni și copii chinuiți veți decide să îl donati,

Dormiți tot într-un pat, mâncați tot cu o singură lingură, noaptea, tot pe o singură perină, capul vi-l așezați,

Ce-ar fi de-ați auzi din diferitele colturi de lume cum mame plâng, strângându-si la piept pruncii flămânzi,

Când veți simți durerea bolnavilor ce-o cană de apă, cu glas stins cutează a cere, și-o alinare, cersesc plăpânzi,

V-ați înmuia și îndrepta ori neclintiți în citadela voastră veți rămâne,

Ce-ar fi de-ntr-o secundă în locul lor veți fi așezați?

Margaretele chiar de sunt zdrobite, de netreziti, pe pământ,

în rai sunt refăcute sunt lumina duhului sfânt,

Ce omul distruge, strică, de dragostea lui Dumnezeu, e reîntregit,

El, fruntea neputinciosului, pe patul de boală, o mângâie,

Zâmbet, copiilor abandonați pe chip le- așterne,

Bătrânilor părăsiți le dă speranță și putere,

Îi lasă să vadă lumea nevăzută, încurajându-i, a lor trezire, să-și mențină,

Curățenia sufletească este giuvaierul ce dracul se chinuie să li-l smulgă.

 

~*~

Lora Levițchi

USA- 3 Iunie, 2021