Despre
mărturisire. Noul globalism si corectitudinea politică (1)
Acad.
Ilie Bădescu
23
Aprilie 2022
Despre mărturisire. Ideologiile care
distrug lumea. Pe cine mărturisește corectul politic? Noul globalism si
corectitudinea politică. Elite malefice și elite harismatice
Pe
cine mărturisește corectul politic?
Imperiile din lumea aceasta nu decurg din
firea lucrurilor ci din linia directoare a „puterilor văzduhului”. Sociologii
americani, Frazer și Tony Campolo, preiau accepțiunea paulină asupra „puterilor
spirituale” ale văzduhului, cele care, „în alianță cu răul, pot energiza
rebeliunea dezordonată a lumii”[1]ii. „Prin conectarea activă a acestor spirite
cu anumite formațiuni sociale, unele elemente ale societății sunt transformate
în forțe, în activității și în seducții. Realitățile sociale și inițiativele
umane pot să devină aliatele acestor puteri decăzute”[2]iii. Puterile căzute
dezorganizează lumea. În mediul operării lor se aleg însă și mărturisitorii
liniei dumnezeiești, ai rânduielilor firești, așa cum le-a creat Dumnezeu, care
se disting de cei ce mărturisesc linia sistemului, potrivnicii lui Dumnezeu și
ai firii așa cum a creat-o Dumnezeu. Aceștia sunt corecții politic, cei ce se
fac martori, promotori și apărători ai sistemului rebel față de rânduiala
dumnezeiască. Între ei și mărturisitorii lui Dumnezeu se deschide războiul
nevăzut care despică veacul cu linia lui.
Ascensiunea sistemului aduce cu sine
debilitarea lumii prin păcat. Prin cele „văzute și nevăzute”, se „desfășoară
planul etern al lui Dumnezeu” în lumea aceasta. Până la întrupare, cele
nearătate au rămas în parte ascunse de întunericul păcatului, astfel că lumea a
fost profund marcată de un deficit. Iisus Domnul „a fost ales (rânduit) mai
înainte de întemeierea lumii (de creație), dar Care a fost arătat în anii cei
mai de pe urmă de dragul vostru”[3]ivși astfel, după venirea și întruparea Sa
în istorie, lumea cu popoarele ei, existența toată, au dobândit „un înțeles
pozitiv”[4]v, căci lumea a fost scoasă din deficitul ontologic pe care i-l
pricinuise căderea în păcatul neascultării. Lupta cu păcatul nu este doar una
individuală ci și una obștească, fiindcă în păcatul trufiei sistemului cad nu
pur și simplu indivizii, ci chiar marile civilizații în întregul lor, state și
popoare. O asemenea alunecare s-a petrecut în Europa în Quatrocento, prin marea
ruptură provocată atunci dintre moștenirea greco-romană și spiritualitatea
creștină, ruptură generalizată pe firul marelui trend civilizațional european.
Așa au apărut și promotorii sistemului nou, fără de Dumnezeu. Ei sunt corecții
politic, adică cei ce ridică linia sistemului la rang de adevăr suprem și de
cale unic-corectă. Biserica a fost astfel puternic afectată în latura ei
misionară de noua doctrină. Știința a fost ruptă de credință, iar fractura
quattrocentistă s-a desăvârșit, ne spune Mircea Eliade, în secolul al XVII-lea.
Roadele otrăvite se vor arăta progresiv în
secolele următoare, începând cu marea deflagrație anticreștină din veacul al
XVIII-lea indusă de valul revoluției franceze spre a culmina cu instalare
primului stat programatic anticreștin, statul comunist sovietic, care a transformat
idolatria ideologică marxist-leninistă și explicit anticreștină în doctrină
statală. A urmat, la scurtă vreme, experimentul statului nazist, ridicat tot pe
temelia unei idolatrii ideologice, cea rasistă. În aria occidentală, startul
procesului poate fi identificat în momentul lansării ideologiei trumaniste,
care, printr-o declarație din 1948, la încheierea războiului, a anunțat
idolatria blândă, deși nu mai puțin vicleană, a consumerismului. În ultimul
deceniu al sfârșitului de secol XX și în primul pătrar al secolului XXI aceste
tendințe distructive s-au radicalizat în noua ispită babeliană numită
„corectitudine politică” și în transumanism.
Toate cele patru direcții au consemnat
lovituri radicale date principiului etnoidentitar și Bisericii creștine ca tip
de relație socială universală cu dimensiune orizontală și verticală. Aceste
mutații au devenit mediul favorizant al unei deviații care îmbină demonismul cu
exterminarea inocenților, în cele două expresii ale sale: pruncuciderea în
pântece cu vânzarea pruncilor abia născuți de către mame surogat, la prețuri
variind între 40.000 și 60.000 de euro. O țară în care este îngăduită această
deviație demonică n-are viitor, Guvernanții care îngăduie ori chiar favorizează
asemenea practici prin legislații protectoare se transformă în groparii
propriului popor. Evident, corectul politic se va grăbi să apere libertatea
mamelor surogat de a-și vinde pruncii ori de a-i suprima în pântece în numele
dreptului de a dispune „liber” de propriul trup.
Noul
globalism si corectitudinea politică
Formula mentală a „noului om corect” este
vitală pentru triumful noului globalism pentru că direcția sistemului trebuie
declarată linie corectă de acțiune, de gândire, de sensibilitate. Sistemul este
corect, va striga omul corect. Potrivnicii lui sunt incorecții politic. Ei
trebuie să fie educați, aduși la corectitudine. Noul globalism, amoralist și
masificator, autarhic și nihilist, se va folosi de armata corecților politic
pentru a desăvârși contra-educația planetară. Globalizarea cu perspectiva ei
amoralistă, masificată și masifictoare (obturând interioritatea ba chiar
nimicind puterile interioare), a triumfat din momentul în care lumea care, în
trecutele vremuri, își căuta mântuirea în cer, a consimțit și deci s-a livrat, prin
elitele popoarelor rătăcite, ideii care enunță posibilitatea amăgitoare a
desăvârșirii treptate și complete pe pământ, prin prosperitate materială, prin
bunăstare economică, prin desconsiderarea sufletului în favoarea trupului și
prin alegerea bunăstării în locul mântuirii. Acesta este hotarul de la care
începe tărâmul corectitudinii politice.
Punctul culminant al acestei noi direcții
și momentul de start al mondializării unei asemenea viziuni pseudomesianice,
căci e fără perspectivă transcendentă, a fost „punerea în circulație de către
președintele Harry Truman în 1948 a ideologiei dezvoltării economice, care a
devenit de atunci «idealul întregii lumi așa zise libere»”[5]vi(Mantzaridis,
14). Aceasta este prima expresie, expresia blândă, a gândirii răsturnate căci a
mutat tărâmul salvării din cer pe pământ, dinspre cele sufletești spre cele
trupești și astfel a asigurat triumful ideii că omul poate orice, și orice
invitație la înțelepciunea smereniei, a măsurii de sine, a fost decretată
incorectă politic. A nu consimți la ideologia progresivistă, la evoluționism,
la transgenderism etc. era și este întâmpinat ca o inabilă ofensă adusă „noului
om corect”.
„Oamenii au crezut în [globalizare], au
socotit-o ca pe cel mai înalt bine, și-au pus întreaga lor personalitate în
slujba acestui ideal”. „În felul acesta au început să se transforme în mașini
de consum, să-și piardă universul interior, să uite neliniștile duhovnicești și
să identifice libertatea cu anularea limitelor consumului și ale circulației”
(ibidem, p. 14-15).
Curios este că în același timp se dă
startul acestei filosofii economiste, fără dimensiune și perspectivă
spirituală, duhovnicească, în tot Estul comunist doar că justificarea îmbracă
aici forme agresive și ideocratice (în România tot în 1948 se petrece
naționalizarea mijloacelor de producție în numele eliberării de proprietatea
privată prin proprietatea economică de tip colectivist, denumită, mincinos, a
întregului popor). Omul nou de tip comunist este, în Est, varianta regională a
omului corect, a corectului politic, așa cum este el definit în Vest.
A fi de acord cu linia partidului însemna
a fi corect, politic corect. Dacă în Apus, noua filosofie economică declanșa un
„război blând” contra vieții duhovnicești, în Răsărit acest război a fost
atroce, exterminator, devoalând, dacă mai era cazul, caracterul anticristic,
antiduhovnicesc, amoral, anti-uman al noii orientări. Începea
„deconstructivismul” globalizării în cele două expresii ale sale: „blând” în
Occident și „deosebit de agresiv” în Răsărit, însă cu aceleași efecte pe ambele
fețe ale lumii și cu aceiași țintă: triumful omului corect politic. A noului om
corect. Omul global este, iată, om fără interioritate, fără dimensiune
spirituală (duhovnicească), fără tensiune eshatologică și fără perspectivă
transcendentă. Este a-calitativ, este omul cantității și al masificării, este
imanentist și fără măsură, soteriologist, adică promotor al unui mesianism
imanentist, de variante multiple, de la cel occidentalist (mesianismul
ideologiei Occidentului eliberator) la cel eurasianist (una dintre variantele
Orientului eliberator). Omul global este totodată omul fără de apartenență la
un popor și o biserică și deci cu totul insensibil la ideea de popor și de
familie a popoarelor. Când omul pierde conștiința că „este ființă împrumutată”
și în consecință își pierde măsura, „este normal să treacă dincolo de limitele
sale și să se auto-divinizeze” (Mantzaridis, p. 157). Omul corect (aderent la
linia sistemului) este egolatru și despotic, agresiv cu toți cei care nu i se
alătură și nu primesc să-i semene. Indiferent de aria geografică a sistemului:
Vestul atlantist sau Estul eurasianist.
Atâta vreme cât lumea a fost divizată în
două sisteme politice, dar prăvălită în același „gol interior”, în același vid
moral, s-a putut păstra iluzia că încă există salvare în opțiunea pentru unul
dintre poli în opoziție neîmpăcată cu polul opus. În clipa în care s-au
prăbușit regimurile comuniste, adevărul lumii a devenit evident, iar diferența
dintre cele două fețe ale corectului politic a dispărut. Din acel moment „noul
sistem” s-a impus odată cu termenul care-l și exprimă: globalizarea. S-a văzut
brusc, instantaneu, că lumea e globală, ceea ce era adevărat cu mult mai
devreme, din clipa în care creștinismul a fost supus acțiunii forțelor
secularizante, adică, din momentul în care „omul mondial” păstrându-și
conștiința mondializării (a lumii ca întreg) a pierdut tensiunea eshatologică,
duhovnicească și perspectiva transcendentă, sufletul lui înecându-se în
materialismul ideologiei prosperității, al salvării prin bunăstare trupească,
în dispreț stupid față de suflet. În Răsărit funcționase falsa eshatologie a
planurilor cincinale care erau înfățișate ca tot atâtea trepte spre „comunismul
final, eliberator” și deci spre domnia fericirii universale (tema „paradisului
terestru”).
În Apus religia creștină și mesianismul
creștin au fost treptat substituite de câteva idolatrii (specii de religii
maimuțărite, după expresia lui Mircea Eliade): a prosperității, a progresului
tehnologic, a transumanismului etc. Totul părea că se află sub puterea „omului
autonom”, care se creează pe sine, iar din faptul că poate să treacă de
limitele sale dobândea și „false dovezi” pentru tentația luciferică de a se
auto-diviniza și a inaugura era postumanității. Începuse în lume secolul cel
mai urât al omenirii, veacul domniei universale a materialismului compact din
care se va naște proiectul unei omeniri fără diversitate lăuntrică și doborât
de credința în funcția eliberatoare a statului magic și în anunțul erei
postumanității.
Este adevărat că, după căderea sistemelor
comuniste s-a creat un „gol ideologic” pe care „ideologia globalizării încerca
a-l acoperi” (Mantzaridis, p. 15). Însă chestiunea e mult mai gravă, fiindcă
golul este mai vechi și mai adânc. El nu este un „gol ideologic”, ci un „gol
noologic”, un teribil vid spiritual, tipic pentru omul fără de Dumnezeu și deci
pentru „chipul lipsit de centru spiritual” si de „oglindă dumnezeiască”. Acesta
este promotorul liniei sistemului și el se numește „corect politic”, adică aflat
în conformitate cu linia, oricât de absurdă era sacrificarea adevărului și a
chipului divin din făptura omului real. Omul real și corectul politic intră în
conflict într-una și aceiași persoană, într-una și aceiași societate.
Societatea nouă, globală, insensibilă la
identitatea inconfundabilă a popoarelor și a omului, ca făptură care poartă
chip dumnezeiesc, este înfățișată astfel ca „un paradis terestru”, ca univers
al salvării, încât observăm că o altă trăsătură a globalismului (pe lângă cele
enumerate: externalism, abstractism, deconstructivism, etc.) este cea
soteriologică (eliberatoare). Această trăsătură va fi trecută și asupra
individului care se declară triumfător în numele sistemului nicidecum în numele
lui Dumnezeu. El propovăduiește salvarea în lume, nu în cer, pe care o
ironizează cu grobianism. Globalismul este soteriologic, el promite eliberarea
universală într-o societate fără sfinți și fără Dumnezeu, fără neamuri, fără
comunități, fără familie, adică într-un abstractism, în și prin care triumfă
„omul global”, fără sentimentul apartenenței la poporul său, la Biserica sa și
deci la comuniunea cu Dumnezeu, la familia sa. A devenit un „nomad planetar”,
un „vagabond universal”. Modelul acestui spațiu abstract este „internetul”, iar
corelativul lui organizațional este „rețeaua” și omul spațiului virtual.
„Universalitatea” aceasta este una ratată,
căci nu se dobândește prin înălțarea duhovnicească ci, din contră, prin
plonjare într-o lume fără dimensiune verticală, ce-și are puterile în sine însăși,
încât miza cea mare este posesiunea acestor „puteri”, de la „puterea banilor”
și până la „controlul informațiilor”, prin digitalizare și fuziunea omului cu
tehnica, ceea ce induce iluzia „atotputerniciei”. Transomul este, astfel,
împins la „autodivinizare”. El dobândește conștiința unei lumi în care
„puterea” este a lui și astfel „caută să devină dumnezeu” (Mantzaridis, p. 23),
„adică să uzurpe și să domine toate cu puterile lui” (ibidem).
Prin omul cu conștiință globală, dar fără
tensiune eshatologică, prin corectul politic, răul capătă și el dimensiuni
totalitare, exteriorizate prin acele „pericole universale” aduse asupra lumii
de faptele lui, cum ar fi „pericolul poluării mediului înconjurător” ori chiar
al „schimbării climei”, pericolele „ingineriei genetice”, ale „energiei
atomice”, pericolul extraordinar al pierderii identității spirituale (de om
creat după chipul lui Dumnezeu), al sciziparității lăuntrice dintre omul
global, corectul politic, și omul eclezial, național, familial etc., decretat incorect
politic de către sistem, dintre omul exterior și omul interior, dintre omul
autonom și omul duhovnicesc, teonom etc.
Toate acestea sunt introduse în miezul
lumii de către omul global, adică de către omul sistemului, fără de legătură cu
Dumnezeu, lipsit de sentimentul măsurii interioare, în și prin care s-ar
manifesta înlăuntrul lui „inspirația Dumnezeiască”, „puterea duhovnicească”.
Sorgintea acestei puteri externaliste pare a fi tot una cu stăpâniile și cu
puterile degradate ale văzduhului, de care vorbește Sf. Apostol Pavel.
Paradoxul globalizării este că aceasta
preface starea lumii fără a transforma omul, lăsându-l în starea lui învechită,
plin de egoism, de patimi și de orgolii.
Globalizarea este deci o lume mondializată
dar ne-înnoită, ba mai grav, întoarsă pe dos, înjosită, adică ne-eliberată din
egoism și deci din starea de păcat. Este lumea căreia îi lipsește sistemul
axiologiei restauratoare, axiologia iudeo-creștină.
Încât, putem spune că globalizarea este o
lume fără popoare și fără Dumnezeu, mondializată dar neîntregită, căci omul
globalizării nu-l are înlăuntrul său pe Dumnezeu, ci o „putere” care-l face
„puternic” asupra externalității acestei lumi, nu asupra interiorității ei.
Aceasta-i rămâne necucerită, un adevărat vid interior, un gol lăuntric, pe care
zadarnic încearcă să-l umple cu idolatrii, de la marile idolatrii ideologice la
idolatria consumeristă. Pe acest om îl apără sistemul pentru ca el să consimtă
la declarația de corectitudine politică, adică la mărturisirea liniei sistemului
cu prețul pierderii sufletului. Și „ce-i va folosi omului, dacă va câștiga
lumea întreagă, iar sufletul său îl va pierde?” (Matei, 16, 26).
Istoria și pământul sunt divizate, după
cum „omul” este impregnat fie de „gândirea egoistă a Vechiului Adam” și de
„potențele” sale magico-idolatre, sau, din contră, de forța interioară a noului
Adam, a lui Hristos, „care este fundamentul și prototipul unității și al
universalității celor credincioși” (Mantzaridis, op. cit) și care „introduce în
lume puterea gândului smerit” (ibidem, pp. 26-27) și comunitatea fraților. Doar
astfel „energia necreată” a lui Dumnezeu „se face element ontologic al
existenței umane” (ibidem, p. 26), adică se actualizează în manifestările cu
adevărat purtătoare de universalitate ale omului înnoit. Există doar două
expresii ale universalității: cea de „dincolo de ceea ce este istoric și
trecător, în împărăția lui Dumnezeu” și cea de dincoace de ceea ce este istoric
și trecător, „în interiorul timpului”, cu și prin consecințele restauratoare
ale legământului care culminează prin actul „înomenirii lui Dumnezeu”, prin
care „Împărăția lui Dumnezeu” trece în istorie ca Biserică și, deci, ca Templu
rezidit. Ambele expresii aleuniversalității denotă, așadar, caracter
eshatologic, căci antrenează „împliniri sta eshata, adică dincolo de ce este
istoric și trecător, în împărăția lui Dumnezeu” (ibidem).
Istoria se divizează, iată, și în raport
cu două tipuri de elite, care au efecte diferite: unele domină lumea, celelalte
înnoiesc lumea, printr-unele se propagă dominația și egoismul în lume,
mărturisirea corectitudinii politice ca ultima ratio, adică „imperiul răului”,
prin celelalte, iubirea, bunătatea, smerenia și mila, adică „împărăția lui
Dumnezeu”. Globalizarea nu poate, așadar, salvaomenirea, ea este o falsă
soteriologie și aduce la guvernarea lumii „elite închipuite”, „minorități
dominante” și orgolioase, nicidecum „elite creatoare”, cum ar spune Toynbee.
Popoarele se pot înfrăți dacă elitele care se află la cârma lor cunosc
învățătura frățietății. Altfel înfrățirea lor, afirmarea lor ca familie
planetară va eșua. La cârma popoarelor pot răzbate, iată, elite malefice și
acestea vor compromite maritologia harismatică a popoarelor. Facem distincție,
așadar, între elite malefice și elite harismatice. Eșecul înfrățirii popoarelor
este rezultatul ieșirii pe scena lumii a elitelor răului și nu a popoarelor
însele.
Există, desigur, o continuitate a elitelor
răului, așa cum există și una a „elitelor harismatice”, ale „binelui”, prin
care Dumnezeu lucrează în lume, intervine activ și renovator. În categoria
elitelor harismatice intrau, în vechime, profeții și geniile revelației
naturale, iar în lumea cea nouă (înnoită prin Kenoza hristică) sfinții, de la
„mucenici” și „martiri” până la „preoții de har” etc. Această diviziune
desparte omul harismatic, omul lui Dumnezeu, de omul sistemului, corectul
politic, adică mărturisitorul dogmatic al exclusivității liniei sistemului.
Genealogia elitelor, malefice și/sau
harismatice, este chestiunea cea mai tulburătoare din evoluția omenirii și
reprezintă un fir călăuzitor într-o abordare de noologie istorică a elitelor și
a popoarelor. Noologia studiază în profunzime distincția aceasta dintre
genealogiile malefice și genealogiile harismatice în istorie.
Se pune, desigur, și problema dacă
popoarele se află sub primejdia unei fracturi în ceea ce privește continuitatea
liniei genealogice a binelui, precum sigur li se întâmplă elitelor. Chestiunea
devine delicată, și interpretarea biblică ne lasă a înțelege două lucruri și anume
că până la Kenoză, Dumnezeu a lucrat în lumea căzută prin „poporul ales”, mai
exact, prin „proorocii” săi, ai adevăratului Dumnezeu și, la scara tuturor
celorlalte popoare, „în colaborare” cu „geniul”, ca modalitate de accesare a
„revelației naturale” (argumentul este oferit de mituri, legende cosmogonice și
alte bune învățături păstrate în tradiții și în memoria profundă a omenirii).
Însă atât geniul cât și popoarele se află sub primejdia „devierii”, a
„pierderii” căii adevărate, cum ne-o arată chiar istoria biblică a „poporului
ales”, care s-a confruntat constant cu primejdia rătăcirilor asupra cărora au
venit mereu avertismentele profeților, ale liderilor spirituali. După Kenoză,
deci după înomenirea lui Dumnezeu, apar popoarele creștine, care, unificate în
Biserică, nu pot pierde direcția câtă vreme se păstrează ca popoare
îmbisericite. Numai poporul despărțit de Biserica lui Dumnezeu se află în
primejdia rătăcirii, care este și cea finală, adică aceea care-i aduce pieirea.
Aceiași este lecția pe care ne-o transmite învățătura Templului ridicat de
Solomon la chemarea lui Dumnezeu către poporul Său.
Pe de altă parte, manifestările creatoare
în sânul popoarelor sunt o dovadă care ne spune că Dumnezeu păstrează perpetuu
în lume mila și latența creativității.
Încât popoarele poartă în mediul lor
sufletesc, prin „latențele difuze”, șansa „energiilor înnoitoare”. Sistemul
poate înteți controlul dar nu poate spori energia creatoare și creativitatea.
Corectul politic este necreativ, dogmatic. El apără sistemul. Omul lui Dumnezeu
este creativ și sfințitor. El apără rânduiala dumnezeiască. Unul face garduri,
celălalt cultivă grădini.
„Tradițiile și cultura” sunt tot atâtea
semne ale „puterii creatoare. Dacă la scara poporului, credințele și tradițiile
sunt puternice în mediul vieții obișnuite, la scara societăților istoricizate,
substratul peren al popoarelor se află sub amenințări multiple. Cea mai
teribilă amenințare este cea direcționată contra proprietății identitare a
indivizilor și a popoarelor însele. Modernitatea a declanșat un masiv proces de
dezproprietărire identitară ceea ce agravează criza mondială actuală. Rupți de
tradiții, de credințe, de sentimentele apartenenței, indivizii și grupurile
devin toți, împreună și separat, vulnerabili în fața acestui nou tip de
amenințări[6].
- Va urma –
Nota autorului - Acest material preia părți din alte studii
ale mele, unele editate în Vol „Noopolitica războiului nevăzut”, și într-un
volum anterior, „Noopolitica. Teoria fenomenelor asincrone”, precum și în unele
studii postate online sau redactate la solicitare, toate fiind integrate
într-un capitol mai amplu din vol I al trilogiei, „Creație și ruină”, în curs
de apariție la Editura Mica Valahie.
-----------------------------------
Nota
autorului - Acest material preia părți
din alte studii ale mele, unele editate în Vol „Noopolitica războiului
nevăzut”, și într-un volum anterior, „Noopolitica. Teoria fenomenelor
asincrone”, precum și în unele studii postate online sau redactate la
solicitare, toate fiind integrate într-un capitol mai amplu din vol I al
trilogiei, „Creație și ruină”, în curs de apariție la Editura Mica Valahie.
[1]
T. Campolo și Fraser, Sociology through the Eyes of Faith, p 187
[2]
Ibidem
[3]
Petru, 1: 20
[4]
Campolo și Fraser, 182
[5]
G Mantzaridis, Globalizare și Universalitate. Himeră și Adevăr, Editura
Bizantină
[6]
Publicat în Active News -
https://www.activenews.ro/opinii/Acad.-Ilie-Badescu-Despre-marturisire.-Ideologiile-care-distrug-lumea.-Pe-cine-marturiseste-corectul-politic-Noul-globalism-si-corectitudinea-politica.-Elite-malefice-si-elite-harismatice-I-173933
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu