Mircea Dorin Istrate
Poezii pentru sâmbăta
seara
,,În zi de zi,,
ÎN POSTUL PAȘTELUI
~*~
E Postul Paștelui de-acum,
Și-n mersul vremii pe-al său drum
În satul meu precum se cere
Se pregătesc de Înviere
Românii mei cei credincioși,
Buni, iertători și cuvioși.
Trăind sub umbră de ceresc,
De când se știu, ei se trudesc,
Să-și merite cel colț de pâine,
Muncit de ieri, de azi, de mâine,
Tot zilnicind sub sfântul soare
În osteneală și sudoare.
Acum că-i post, se îngrijesc
Plăcuți să fie la ceresc,
Să nu se-ndemne la păcate,
Să ierte cele rele fapte
Ce-n contra lor mi le-au făcut
Mai unii care-așa au vrut.
Cel trup și-l curăță postind,
Cel cuget prin împărtășit
Iar sufletul prin rugăciune
Tot așteptând sfintă minune,
Le facă viața lor mai bună,
Fie măcar, așa, o lună.
Duminica și-n sărbători
De-i vânt, de-i soare, de-s răcori,
Pupă icoane și se-nchină,
La chipul Micii sub lumină,
Și-n strană, fie-le de hasnă
Ascultă duși, sfânta priceasnă.
Când popa slujba o sfârșește
Ființa lor se veselește,
E mai ușoară, mai curată,
Mai dornică de bună faptă,
Mai aplecată spre iertare,
Mult mai smerită, mai datoare.
De când se știu, așa sunt ei,
Spășiți, smeriți, țăranii mei,
Ei leagă lumea ți-o dezleagă
Învrednicindu-și viața-ntreagă,
Toți s-au născut pe astă humă
De la întâi, la cel din urmă.
Hotarul să le de-a bucate
L-au tot întors din zi în
noapte,
Să-mi aibă prunci-mbucătură
Pentru mereu flămânda gură,
Și-apoi, când ei s-au îmbrumat
În nemurire mi-au plecat
Pe Coastă-n deal, la hodinit
Să-și doarmă somn de veșnicit.
Acum, de Paștele cel sfânt,
Aveți-i și pe-aceștia-n gând,
Și-n noaptea cea de Înviere,
Gândiți o clipă în tăcere
La ei, ce mi-i purtați în voi
Mereu în gând, și-i dați apoi
Nepoților să-i ducă-n minte
Postăți de viață înainte,
Tot rând la rând, pân’ la apus,
Când toți din lume, ne-om fi dus.
03.04.2022
Mircea Dorin Istrate
MERSUL VIEȚII
Mi-au înflorit caișii de-acum, din deal în deal,
Trezind din amorțeală jertfelnicul Ardeal,
Mai după ei cireșii și prunii și-apoi merii,
Vestind că stau de-acuma în palma primăverii.
Cămeși de alb îmbracă pomiștea popii toată,
Înmugurește crângul, la fel ca altădată,
Se pune puf în cuiburi la ceia puișori
Le fie cald și bine în zile cu răcori.
Ce-a brazdă care plugul de mii de ani o-ntoarce
A reavăn îmi miroase, urmând ca să se-mbrace
În vara ceia lungă cu lanul vălurit,
Dând muncii robitoare fericele-mplinit.
În om stârnește setea de viață, de iubire,
De zbor și de visare spre cea nemărginire,
Dând vaga cea speranța că poate-n ăsta an
Norocu-i va surâde, la bine și la ban.
*
Acuma stai pe-aicea iubită primăvară
Și ține-o până da-vei în călduroasa vară,
Apoi, muta-ne-om gândul spre toamna-mbelșugată,
Spre iarna ce-o să vină când anul mi se gată.
Și-așa, tot în rotire de vremuri și-anotimp,
Ne-om toarce firul vieții din caierul de timp,
Lăsând în urma noastră alți muguri să rodească,
Pe calea lunga-vieții, destin să-și împlinească.
04.04.2022
Mircea Dorin Istrate
RÂUL ÎNVRĂJIT
Ninge cu petale peste maluri joase,
Îmbătaţi de soare fluturi mii se-adună,
Roiuri colorate zboară maiestoase
Pe deasupra apei, pestriţă cunună.
Liniştea mi-o curmă clipocite valuri,
Jocul libelulei fâlfâie aripe,
Cu sărutul undei pus pe strâmte
maluri
Creşte veşnicia, adunând clipite.
Mormolocii veseli, boabe mişcătoare,
Lenevesc la maluri în amiaza blândă,
Şi-n visări s-or
crede broaşte săritoare
Ce aici avea-vor, loc ascuns de pândă.
Trestia-ndoită pod de vis se face
Înfrăţind prin dânsa lumi ce-s despărţite,
Peste el o gâză, trece-n bună pace
Spre tărâmuri încă, nedescoperite.
Doi pescuţi cât acul, iuţi ca o săgeată,
În a lor hârjoană
tremură o undă,
Iar sub flori de brustur, încâlcită plasă
Ţese un păianjen, ce-n visări se-afundă.
***
Eu pe malul apei mi-ndulcesc privirea
Prins de ceea lume lată de doi paşi,
Unde viaţa naşte încă nemurirea
Din fărâme care, au aici sălaş.
05.04.2022
Mircea Dorin Istratw
ÎNŢELEGERE
Dealul meu de-odinioară,
Turme-l urc,
turme-l coboară,
Tot mai rar
ajung la tine
Că tu creşti
şi nu-i de mine.
Azi, o undă
de răcoare
Şi-un miros
de nalbă-n floare,
Spusu-mi-au
că tot m-aştepţi
Vara-n cald,
iarna-n nămeţi,
Să mai stăm
la vorbă dulce
Colo-n rarişte,
la Cruce,
Să bem apă
de izvor
La
hodină, pe-un răzor.
Tu
mă-ntreabă, eu răspund
Câte ştiu
şi-mi stau în gând,
Eu te-ntreb,
iar tu să-mi spui
Unde-i
cuibul binelui,
Unde e
izvorul vieţii
Şi comoara
tinereţii.
De mi-i
spune, braţ de flori
Am să-ţi pun
la subţiori
Şi-o să-ţi
seamăn cimbrişor,
Romaniţă şi
bujori,
Să miroşi a
tinerel
Nu a deal,
ci a muncel.
Iarbă grasă
să îţi crească
Turme vină
să te pască.
Toate-n drag
să te-ndrăgească.
06.04.2022
Mircea Dorin Istrate
TOTUL ŞI
NIMIC
Picuraţii
stropi de timpuri, bobi lucii ca scumpa smirnă
Puşi în
candela uitării peste-al sufletului jar,
Ard mocnit
divine clipe, prefăcându-se-n pustie
Ce tot scad,
când adunate-s, zilele din calendar.
Repetându-se
într-una , ca-n a cercului rotire
Adunând
clipite vieţii tot scădem din ce-am primit,
Că vecia ce
dorit-am este pură-nchipuire
Necuprinsă-n
mintea noastră, ca şi lungul înfinit.
Viaţa
noastră-i o nimica din a timpului lungime,
Ne-nsemnată,
prea puţină, necontând la numărat,
Dar în ea,
cât e trăită, îmi încape rău şi bine
Cât în lume
nu-s cuvinte, despre câte-s de- ndurat.
07.04.2022
Mircea Dorin Istrate
ÎNTORCÂNDU-MĂ ÎN
TIMP
-ÎNCEPUTURI-
Motto:
’’Când
deschid a vieţii carte şi cu ochii minţiii mele
Mă cufund în
vremea veche gârbovită şi bătrână,
Dau acolo
de-nceputul care-a fost la toate cele
Şi de-a
neamului mlădiţă, răsărită din ţărână’’
*
În
cuprinsuri de pădure care-mi cresc de-o veşnicie
Din cei
munţi cu văi colţoase cuibărite de vultani,
Ori pe
dealuri unduite şi întinsuri de câmpie,
Pasc în voie
turme grase, păstorite de ciobani.
Doar prin locuri mai ferite strâmtorate şi-adunate
Vieţuiesc
de-odat’ cu timpul ce se pierde în
uitare,
Oameni
aspri, rupţi din stâncă, toţi cu arcurile-n spate
Oricând gata
să-şi păzească stămoşeştile hotare.
De-i întrebi
care li-i neamul şi de unde ei se trag
Ţi-or
răspunde că-s vecie pomeniţi acol’ pe plai,
Că ei
nume-au dat la toate, c-acest loc li-i
sfânt şi drag
Şi de iei
din el o palmă, eşti om rău şi asta-i bai.
Neamul lor,
buric de lume-i, nu de-acum, ci din vechime,
Când aici,
pe aste locuri, zeii lor nemuritori
Şi-au făcut cuibarul
vieţii tot mărindu-l în lărgime,
Să-mi rămână
pomenire ca a lumii ziditori.
Că din ei,
în scursul vremii, tot născutu-s-au popoare
Ce s-au dus
în largul zării înspre locuri de iernat,
Şi acolo
stâlpi de ţară au rămas, nemuritoare
Vremi
să-nfrunte nesfârşite, pe cărări de neumblat.
Că Zamolxis
li-i stăpânul ce din cer îi ocroteşte
Şi-a lui
legi îi trec prin viaţă din vechime ne-ncetat,
Că ei râd în
faţa morţii când cea viaţă se sfârşeşte
Ca să
meargă-n nemurire, pe tărâmul celălalt.
C-a lor viaţă
muritoare dată-i doar ca să o umple
Cu mărirea
unor fapte ce s-or face nălţătoare,
Ca urmaşii
de urmaşii, vii icoane, sus la tâmple
Să mi-i pună-nchinăciune, pe la sfintele altare.
Peste ei vor
trece veacuri de răbdări pe lemn de cruce
Sau aleşi vor
fi de soartă cu de toate săturaţi,
Dar nicicând
în prădăciune pe la alţii nu s-or duce,
Morţi mai
bine-n sărăcie, decât hoţi şi îmbuibaţi.
Lumea lor,
i-o lume aspră, scurtă-n vreme, dar cinstită,
Cu de toate
presărată, mergătoare spre-nălţare,
Dar atât cât
este dată meritată e trăită
Să se facă
semn de urmă, pe întinsa lor cărare.
***
Azi, de-i
cauţi sunt uitare, duşi prin lumile de sus,
O
poveste-nfiorată cu eroi şi mari bărbaţi,
Gând
lăuntric de mărire ce făcutu-l-am pe-ascuns
Când îmi
caut începutul printre zeii mei uitaţi.
Chiar de
nu-s ce-au fost străbunii, tot mai simt că-mi curge-n vine
Al lor sânge
şi-al lor spirit ce mă fac nemuritor,
Iar de încă
ţării mele voi dori să-i fie bine
Viaţa i-o
voi da-o vamă, ca s-ajung în lumea lor.
08.04.2022
Mircea Dorin
Istrate
POATE-O FI...
Tu, ce-o să rămâi de mine despărțindu-ți astfel
pasul
De al meu, plecat la ceruri să îmi căt acol’
sălașul,
Lasă plânsul și tristețea izvorâte din durere,
Că așa-i de când e lumea mersul omului în vreme.
Toți suntem o picătură din oceanul vieții care
A pornit din neștiuturi pe-ncâlcita ei cărare
Și tot merge-n poticnire mari postăți din lungu-i
timp,
Când se stinge și renaște-n, primăveri de anotimp.
*
Ici pe humă stăm o clipă, să vedem de ce-i în
stare,
Lumea asta laolată și pe rând mai fiecare,
Cât cu cea înțelepciune facem rău ori facem bine,
Cât păcat îmi e în dânsa și în cel de lângă tine.
Poate că, plecând de-aicea către lumile de sus
Judecați vom fi de căte le-a făcut, chiar și
pe-ascuns,
Și trimiși din nou în lume să trăim tot vieți la
rând
Suferind ce noi făcut-a rău în fapte, cu-al nost’
gând.
Poate-așa ne curăța-vom de cel rău ce-n noi
trăiește
Și-om putea cândva, vre-odată, să trăim împărătește
Într-o viață curățită de tot răul cei în lume,
Ca mutat aici să fie, Raiul, plin de-nțelrpciune.
**
Ce gândesc poate-i povestea ce o știm din
străvechime,
Ca împărățind cea lume noi să facem numai bine,
Dar e greu, că el, păcatul, încă ne ademenește
Cu dulcețile-i de miere și la urmă, ne robește.
09.04.2022
Mircea Dorin Istrate
&&&&
NEBUNATIC VIS
Nebune om, de când pierdut-ai Raiul
Te rogi la cer n-apoi să-ți dea vecia,
Te sature de viață și de traiul
Ce-mbucuratu-ți-a atunci pruncia,
Și mai apoi flămânda tinerețe
De dragoste, de dor și-nfiorare,
Ce datu-ți-a în cela timp binețe
În viața ce ți-a fost, nemuritoare.
*
Dar ce să faci acum cu nemurirea
În lumea asta rea și întristată?
Când banu-i pentru toți dumnezeirea,
Și-avere aibă-n veci, nemăsurată.
Vrei să trăiești în lung-amărăciune?
În molime și crâncene războaie?
În lumea ce-i de-acum o goliciune?
În ură, răutăți ce curg șiroaie?
Cu Iude peste tot ce te-nconjoară?
Cu cei care-au uitat de cel ceresc?
Cu viața măcinată ca-ntr-o moară,
În mâzgă noroiasă de lumesc?
**
Mai bine fii așa cum ești acuma,
Proscrisul alungat din sfântul Rai,
Să-ți ceri iertări cerescului într-una
Ca-n fapte bune să te-ndrepți, de ai.
Atunci avea-vei iară Raiul sfânt
Cu tot și toate câte îți dorești,
Aici, în lutul ăsta, pe pământ,
Precum i-acum, în lumile cerești.
~*~
08.04.2022
Mircea Dorin Istrate
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu