vineri, 15 aprilie 2022

Mircea Dorin Istrate - ÎN POSTUL PAȘTELUI

 



Mircea Dorin Istrate

Poezii pentru sâmbăta seara

,,În zi de zi,,

 

ÎN POSTUL PAȘTELUI

 

 

~*~

 

E Postul Paștelui de-acum,

Și-n mersul vremii pe-al său drum

În satul meu precum se cere

Se pregătesc de Înviere

Românii mei cei credincioși,

Buni, iertători și cuvioși.

 

Trăind sub umbră de ceresc,

De când se știu, ei se trudesc,

Să-și merite cel colț de pâine,

Muncit de ieri, de azi, de mâine,

Tot zilnicind sub sfântul soare

În osteneală și sudoare.

 

Acum că-i post, se îngrijesc

Plăcuți să fie la ceresc,

Să nu se-ndemne la păcate,

Să ierte cele rele fapte

Ce-n contra lor mi le-au făcut

Mai unii care-așa au vrut.

 

Cel trup și-l curăță postind,

Cel cuget prin împărtășit

Iar sufletul prin rugăciune

Tot așteptând sfintă minune,

Le facă viața lor mai bună,

Fie măcar, așa, o lună.

 

Duminica și-n sărbători

De-i vânt, de-i soare, de-s răcori,

Pupă icoane și se-nchină,

La chipul Micii sub lumină,

Și-n strană, fie-le de hasnă

Ascultă duși, sfânta priceasnă.

 

Când popa slujba o sfârșește

Ființa lor se veselește,

E mai ușoară, mai curată,

Mai dornică de bună faptă,

Mai aplecată spre iertare,

Mult mai smerită, mai datoare.

 

De când se știu, așa sunt ei,

Spășiți, smeriți, țăranii mei,

Ei leagă lumea ți-o dezleagă

Învrednicindu-și viața-ntreagă,

Toți s-au născut pe astă humă

De la întâi, la cel din urmă.

 

Hotarul să le de-a bucate

L-au tot întors din zi în noapte,

Să-mi aibă prunci-mbucătură

Pentru mereu flămânda gură,

Și-apoi, când ei s-au îmbrumat

În nemurire mi-au plecat

Pe Coastă-n deal, la hodinit

Să-și doarmă somn de veșnicit.

 

Acum, de Paștele cel sfânt,

Aveți-i și pe-aceștia-n gând,

Și-n noaptea cea de Înviere,

Gândiți o clipă în tăcere

La ei, ce mi-i purtați în voi

Mereu în gând, și-i dați apoi

Nepoților să-i ducă-n minte

Postăți de viață înainte,

Tot rând la rând, pân’ la apus,

Când toți din lume, ne-om fi dus.

 

03.04.2022

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

MERSUL VIEȚII

 

Mi-au înflorit caișii de-acum, din deal în deal,

Trezind din amorțeală jertfelnicul Ardeal,

Mai după ei cireșii și prunii și-apoi merii,

Vestind că stau de-acuma în palma primăverii.

 

Cămeși de alb îmbracă pomiștea popii toată,

Înmugurește crângul, la fel ca altădată,

Se pune puf în cuiburi la ceia puișori

Le fie cald și bine în zile cu răcori.

 

Ce-a brazdă care plugul de mii de ani o-ntoarce

A reavăn îmi miroase, urmând ca să se-mbrace

În vara ceia lungă cu lanul vălurit,

Dând muncii robitoare fericele-mplinit.

 

În om stârnește setea de viață, de iubire,

De zbor și de visare spre cea nemărginire,

Dând vaga cea speranța că poate-n ăsta an

Norocu-i va surâde, la bine și la ban.

*

Acuma stai pe-aicea iubită primăvară

Și ține-o până da-vei în călduroasa vară,

Apoi, muta-ne-om gândul spre toamna-mbelșugată,

Spre iarna ce-o să vină când anul mi se gată.

 

Și-așa, tot în rotire de vremuri și-anotimp,

Ne-om toarce firul vieții din caierul de timp,

Lăsând în urma noastră alți muguri să rodească,

Pe calea lunga-vieții, destin să-și împlinească.

 

04.04.2022

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

RÂUL     ÎNVRĂJIT

 

Ninge cu petale peste maluri joase,

Îmbătaţi de soare fluturi mii se-adună,

Roiuri colorate zboară maiestoase

Pe deasupra apei, pestriţă cunună.

 

Liniştea mi-o curmă clipocite valuri,

Jocul libelulei fâlfâie aripe,

Cu sărutul undei pus  pe strâmte maluri

Creşte veşnicia, adunând clipite.

 

Mormolocii veseli, boabe mişcătoare,

Lenevesc la maluri în amiaza blândă,

Şi-n visări s-or crede broaşte săritoare

Ce aici avea-vor, loc ascuns de pândă.

 

Trestia-ndoită pod de vis se face

Înfrăţind prin dânsa lumi ce-s despărţite,

Peste el o gâză, trece-n bună pace

Spre tărâmuri încă, nedescoperite.

 

Doi pescuţi cât acul, iuţi ca o săgeată,

În a lor hârjoană tremură o undă,

Iar sub flori de brustur, încâlcită plasă

Ţese un păianjen, ce-n visări se-afundă.

 

***

Eu pe malul apei mi-ndulcesc privirea

Prins de ceea lume lată de doi paşi,

Unde viaţa naşte încă nemurirea

Din fărâme care, au aici sălaş.

 

05.04.2022

Mircea Dorin Istratw

 

 

 

ÎNŢELEGERE

 

Dealul meu de-odinioară,

Turme-l urc, turme-l coboară,

Tot mai rar ajung la tine

Că tu creşti şi nu-i de mine.

 

Azi, o undă de răcoare

Şi-un miros de nalbă-n floare,

Spusu-mi-au că tot m-aştepţi

Vara-n cald, iarna-n nămeţi,

Să mai stăm la vorbă dulce

Colo-n rarişte, la Cruce,

Să bem apă de izvor

La hodină,  pe-un răzor.

 

Tu mă-ntreabă, eu răspund

Câte ştiu şi-mi stau în gând,

Eu te-ntreb, iar tu să-mi spui

Unde-i cuibul binelui,

Unde e izvorul vieţii

Şi comoara tinereţii.

 

De mi-i spune, braţ de flori

Am să-ţi pun la subţiori

Şi-o să-ţi seamăn cimbrişor,

Romaniţă şi bujori,

Să miroşi a tinerel

Nu a deal, ci a muncel.

Iarbă grasă să îţi crească

Turme vină să te pască.

Toate-n drag să te-ndrăgească.

 

06.04.2022

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

TOTUL    ŞI    NIMIC

 

Picuraţii stropi de timpuri, bobi lucii ca scumpa smirnă

Puşi în candela uitării peste-al sufletului jar,

Ard mocnit divine clipe, prefăcându-se-n pustie

Ce tot scad, când adunate-s, zilele din calendar.

 

Repetându-se într-una , ca-n a cercului rotire

Adunând clipite vieţii tot scădem din ce-am primit,

Că vecia ce dorit-am este pură-nchipuire

Necuprinsă-n mintea noastră, ca şi lungul înfinit.

 

Viaţa noastră-i o nimica din a timpului lungime,

Ne-nsemnată, prea puţină, necontând la numărat,

Dar în ea, cât e trăită, îmi încape rău şi bine

Cât în lume nu-s cuvinte, despre câte-s de- ndurat.

 

07.04.2022

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

ÎNTORCÂNDU-MĂ   ÎN   TIMP

-ÎNCEPUTURI-

 

Motto:

’’Când deschid a vieţii carte şi cu ochii minţiii mele

Mă cufund în vremea veche gârbovită şi bătrână,

Dau acolo de-nceputul care-a fost la toate cele

Şi de-a neamului mlădiţă, răsărită din ţărână’’

 

*

În cuprinsuri de pădure care-mi cresc de-o veşnicie

Din cei munţi cu văi colţoase cuibărite de vultani,

Ori pe dealuri unduite şi întinsuri de câmpie,

Pasc în voie turme grase, păstorite de ciobani.

 

Doar  prin locuri mai ferite strâmtorate şi-adunate

Vieţuiesc de-odat cu timpul ce se pierde în uitare,

Oameni aspri, rupţi din stâncă, toţi cu arcurile-n spate

Oricând gata să-şi păzească stămoşeştile hotare.

 

De-i întrebi care li-i neamul şi de unde ei se trag

Ţi-or răspunde că-s vecie pomeniţi acol’ pe plai,

Că ei nume-au dat la toate,  c-acest loc li-i sfânt şi drag

Şi de iei din el o palmă, eşti om rău şi asta-i bai.

 

Neamul lor, buric de lume-i, nu de-acum, ci din vechime,

Când aici, pe aste locuri, zeii lor nemuritori

Şi-au făcut cuibarul vieţii tot mărindu-l în lărgime,

Să-mi rămână pomenire ca a lumii ziditori.

 

Că din ei, în scursul vremii, tot născutu-s-au popoare

Ce s-au dus în largul zării înspre locuri de iernat,

Şi acolo stâlpi de ţară au rămas, nemuritoare

Vremi să-nfrunte nesfârşite, pe cărări de neumblat.

 

Că Zamolxis li-i stăpânul ce din cer îi ocroteşte

Şi-a lui legi îi trec prin viaţă din vechime ne-ncetat,

Că ei râd în faţa morţii când cea viaţă se sfârşeşte

Ca să meargă-n nemurire, pe tărâmul celălalt.

 

C-a lor viaţă muritoare dată-i doar ca să o umple

Cu mărirea unor fapte ce s-or face nălţătoare,

Ca urmaşii de urmaşii, vii icoane, sus la tâmple

Să mi-i  pună-nchinăciune, pe la sfintele altare.

 

Peste ei vor trece veacuri de răbdări pe lemn de cruce

Sau aleşi vor fi de soartă cu de toate săturaţi,

Dar nicicând în prădăciune pe la alţii nu s-or duce,

Morţi mai bine-n sărăcie, decât hoţi şi îmbuibaţi.

 

Lumea lor, i-o lume aspră, scurtă-n vreme, dar cinstită,

Cu de toate presărată, mergătoare spre-nălţare,

Dar atât cât este dată meritată e trăită

Să se facă semn de urmă, pe întinsa lor cărare.

 

***

Azi, de-i cauţi sunt uitare, duşi prin lumile de sus,

O poveste-nfiorată cu eroi şi mari bărbaţi,

Gând lăuntric de mărire ce făcutu-l-am pe-ascuns

Când îmi caut începutul printre zeii mei uitaţi.

 

Chiar de nu-s ce-au fost străbunii, tot mai simt că-mi curge-n vine

Al lor sânge şi-al lor spirit ce mă fac nemuritor,

Iar de încă ţării mele voi dori să-i fie bine

Viaţa i-o voi da-o vamă, ca s-ajung în lumea lor.

 

08.04.2022

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

POATE-O FI...

 

Tu, ce-o să rămâi de mine despărțindu-ți astfel pasul

De al meu, plecat la ceruri să îmi căt acol’ sălașul,

Lasă plânsul și tristețea izvorâte din durere,

Că așa-i de când e lumea mersul omului în vreme.

 

Toți suntem o picătură din oceanul vieții care

A pornit din neștiuturi pe-ncâlcita ei cărare

Și tot merge-n poticnire mari postăți din lungu-i timp,

Când se stinge și renaște-n, primăveri de anotimp.

*

Ici pe humă stăm o clipă, să vedem de ce-i în stare,

Lumea asta laolată și pe rând mai fiecare,

Cât cu cea înțelepciune facem rău ori facem bine,

Cât păcat îmi e în dânsa și în cel de lângă tine.

 

Poate că, plecând de-aicea către lumile de sus

Judecați vom fi de căte le-a făcut, chiar și pe-ascuns,

Și trimiși din nou în lume să trăim tot vieți la rând

Suferind ce noi făcut-a rău în fapte, cu-al nost’ gând.

 

Poate-așa ne curăța-vom de cel rău ce-n noi trăiește

Și-om putea cândva, vre-odată, să trăim împărătește

Într-o viață curățită de tot răul cei în lume,

Ca mutat aici să fie, Raiul, plin de-nțelrpciune.

**

Ce gândesc poate-i povestea ce o știm din străvechime,

Ca împărățind cea lume noi să facem numai bine,

Dar e greu, că el, păcatul, încă ne ademenește

Cu dulcețile-i de miere și la urmă, ne robește.

 

09.04.2022

Mircea Dorin Istrate

 

 

&&&&

 

 

 

NEBUNATIC VIS

 

Nebune om, de când pierdut-ai Raiul

Te rogi la cer n-apoi să-ți dea vecia,

Te sature de viață și de traiul

Ce-mbucuratu-ți-a atunci pruncia,

 

Și mai apoi flămânda tinerețe

De dragoste, de dor și-nfiorare,

Ce datu-ți-a în cela timp binețe

În viața ce ți-a fost, nemuritoare.

*

Dar ce să faci acum cu nemurirea

În lumea asta rea și întristată?

Când banu-i pentru toți dumnezeirea,

Și-avere aibă-n veci, nemăsurată.

 

Vrei să trăiești în lung-amărăciune?

În molime și crâncene războaie?

În lumea ce-i de-acum o goliciune?

În ură, răutăți ce curg șiroaie?

 

Cu Iude peste tot ce te-nconjoară?

Cu cei care-au uitat de cel ceresc?

Cu viața măcinată ca-ntr-o moară,

În mâzgă noroiasă de lumesc?

**

Mai bine fii așa cum ești acuma,

Proscrisul alungat din sfântul Rai,

Să-ți ceri iertări cerescului într-una

Ca-n fapte bune să te-ndrepți, de ai.

 

Atunci avea-vei iară Raiul sfânt

Cu tot și toate câte îți dorești,

Aici, în lutul ăsta, pe pământ,

Precum i-acum, în lumile cerești.

 

~*~

08.04.2022

Mircea Dorin Istrate






Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu