Nesimțirea
Nu am înțeles niciodată atât de bine
această noțiune, ca atunci când am aflat următorul fapt.
Domnul L., fost plăcintar în viața activă,
azi pensionar, este bolnav. De vreo zece ani poartă la piept un stimulator
cardiac, așa încât fiecare zi pentru dânsul este o adevărată victorie. De când
s-a pensionat a revenit în sat și, ori de câte ori a fost solicitat de cineva,
nu a pregetat să pregătească plăcinte, brânzoaice sau alte bunătăți de acestea
pentru diferite ocazii.
În primăvară, soția sa a căzut bolnavă la
pat. Un cancer destul de violent a topit-o în câteva săptămâni. Pentru Domnul L., ,,taica boierul”, cum îi
plăcea să fie numit, a fost o perioadă de grea încercare.
Într-o zi avea oameni la prășitul
porumbilor, la câmp. Soția bolnavă în pat, el bolnav în picioare. A pregătit
prânzul pentru muncitori și tocmai când vrea să iasă pe poartă ca să le ducă
mâncare, iată că dă piept cu doamna G. Aceasta, abia purtându-și cele peste o
sută de kilograme ale corpului, ducea în mână o găleată cu untură, brânză și
făină. Venise la ,,tata boieru”, așa, fiindcă avea dumneaei poftă de plăcintă.
A încercat bietul om să-i explice care-i
situația în care se află, dar ți-ai găsit. Doamna G. vrea plăcintă și gata.
Până la urmă, ,,tata boieru” a rugat o vecină să-i ducă prânzul la câmp, la
muncitori, iar dânsul s-a apucat de plăcintă.
Ce era să facă? Nu refuzase pe nimeni până atunci. A tăiat lemne, a
făcut focul la cuptor, a pregătit tăvile și celelalte.
Doamna G. se așezase pe pat lângă maica
Maria și, fără a observa că aceasta se zbate între viață și moarte, a început
să-i vorbească ce-i venea la gură, verzi și uscate, să râdă, să se amuze,
într-un cuvânt, să ducă ridicolul până la limita suportabilului.
Când ,,taica boieru” a fost gata cu
plăcinta, i-a prezentat cele două tăvi doamnei G. Aceasta a rupt o bucată în
fața bolnavei, a mâncat-o, l-a lăudat pe plăcintar pentru meșteșug, a lăudat
bunătatea plăcintei, a luat tăvile și dusă a fost. Nici măcar n-a mulțumit.
Mare a fost dorința, dar și durerea
bolnavei. Ar fi vrut și ea doar o bucățică din acea plăcintă! L-a rugat pe soț
să-i facă și ei plăcintă. A plecat omul în sat după brânză, a făcut altă
plăcintă, dar aceea nu i-a mai plăcut bătrânei. Cea mai bună plăcintă din lume
fusese a doamnei G.,din care ar fi vrut și ea să guste!
După vreo săptămână de la această
întâmplare, maica Maria s-a dus pe cealaltă lume. Au venit la înmormântare din
fiecare casă câte unu sau mai mulți ca s-o petreacă. Fusese femeie bună și
cinstită. Doamna G. n-a venit. Să se ostenească pentru atâta lucru?!
(Nesimțirea, în ,,Datina", Tr. Severin, an.
V(1993), nr. 958(28 sept.), p. 2;
în vol. Al. Stănciulescu-Bârda, Istoria clipei, Bârda,
Editura ,,Cuget Românesc”, 1999, pp.
192-193; în vol. Inima mamei,
Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, 2002, pp.
82-83).
Pr. Al. Stănciulescu-Bârda
PUHOIUL
SI FUMUL
Sfantul
Tihon din Zadonsk
Vezi ca primavara apa curge navalnic si cu
zgomot mare, însa curând ajunge sa scada; sau fumul si focul se ridica spre
înaltimi, însa grabnic pier. Întocmai este si starea oamenilor celor mândri si
necucernici: adânciti în mândria lor, ei turbeaza si fac zarva, dar se vor
prapadi ca apa cea curgatoare; se ridica în slavi ca focul si ca fumul, însa
asemenea acestora vor pieri, astfel încât nici urma nu li se va mai vedea.
Despre aceasta ne marturiseste Prorocul lui Dumnezeu, neîndoielnicul si
credinciosul martor al Adevarului: „Vazut-am pe cel necredincios
preaînaltându-se si ridicându-se ca cedrii Libanului si am trecut pe acolo si
iata, nu era; si l-am cautat pe el si nu s-a aflat locul lui” (Psalmul 36,
35-36). Iar despre cel temator de Dumnezeu, dimpotriva, astfel ne graieste:
„Omul cel bun în veac nu se va clinti. Întru pomenire vesnica va fi dreptul: de
vorbire de rau nu se va teme. Gata este inima lui a nadajdui în Domnul:
întaritu-s-a inima lui, nu se va teme, pâna ce va privi asupra vrajmasilor sai”
(Psalmul 111, 5-7), lucru care ni se marturiseste si în Psalmul 36. Aceasta
întâmplare si cugetare te învata, crestine, sa nu urmezi pilda celor netematori
si mândri de bogatia, slava si cinstirea lumii, ca nu cumva sa pieri dimpreuna
cu dânsii, ci „sa te smeresti sub mâna cea tare a lui Dumnezeu” si sa te temi
de numele Lui, „pentru ca El sa te înalte” cu cei smeriti si tematori de
Dumnezeu (1 Petru 5, 6), „fiindca oricine se înalta pe sine va fi smerit, iar
cel ce se smereste pe sine se va înalta”, dupa cum ne învata Adevarul cel
Vesnic – Hristos (Luca 18, 14).
Sfantul Tihon din Zadonsk, Dumnezeu in
imprejurarile vietii de zi cu zi, traducere de Olga Bersan, Ed. Sophia,
Bucuresti, 2011, p. 163
TERORISMUL
SI ARTA
Compozitorul
Arvo Part
În general, exista ceva terorist în arta
actuala. Distrugerea a dobândit în cadrul ei un loc considerabil, fie ca e
comentariu sau reflectare a actualitatii, fie ca luare de pozitie agresiva.
Prea multi oameni se amuza astazi cu distrugerea. Distrugerea valorilor vietii.
Trebuie sa putem si sa vrem sa facem diferenta între doua lucruri: ura si
dragostea. Lumea întreaga oscileaza între aceste doua extreme. Asta-i tot! La
fel e si cu arta. Depinde de fiecare artist sa hotarasca cu ce partid va vota.
Trebuie sa începem sa privim violenta care este în noi. 11 septembrie 2001 trebuie
sa le aminteasca oamenilor ca si noi suntem raspunzatori pentru aceasta
violenta.
Compozitorul Arvo Part, Cantul inimii –
puterea cuvantului si a muzicii (AP), traducere de Laura Marcean & Olga
Bersan, Ed. Sophia, Bucuresti, 2012, p. 98-99
Măgărița
De două mii de ani poporul român a primit,
generație după generație, credința creștin-ortodoxă. Cu aceasta s-a născut
fiecare român, cu aceasta a trăit, cu aceasta a murit. Credința creștină
ortodoxă a primit-o din strămoși, lăsându-o drept moștenire copiilor, nepoților
și strănepoților. Este firesc ca elementele de bază ale învățăturii și
practicii religioase creștine ortodoxe să se fi imprimat adânc în conștientul
și subconștientul sufletului românesc. Asaltul susținut ce-l exercită sectele
de tot felul asupra noastră în ultimul timp produce, în marea majoritate a
creștinilor ortodocși, o stare de repulsie de respingere. Așa se întâmplă și cu
organismul nostru, când i se implantează organe străine: le respinge, fiindcă
nu sunt compatibile cu structura lui intimă.
Această repulsie spirituală ia cele mai
diverse forme, de la alungarea celor care încearcă în mod brutal să-ți pătrundă
în casă și în suflet ca să te ,,evanghelizeze”, să te ,,creștineze”, să-ți
,,vorbească de Dumnezeu” și până la combaterea logică, pe bază scripturistică
și patristică a învățăturilor
respectivelor secte. Uneori, la oameni simpli intervine și fabulația și aceasta
dă o coloratură cu totul aparte.
Zilele trecute îmi povesteau niște
enoriașe o întâmplare ce-o auziseră de
la altele, din alte localități, în autobuz ori pe stradă.
Undeva, într-un sat, un fecior s-a
căsătorit cu o fată din alt sat. S-au cununat creștinește, în credința
ortodoxă, cu toate că mama ginerelui s-a făcut luntre și punte ca cei doi să nu
se cunune. Dânsa era sectară. Și-a jurat atunci soacra că va face tot ce-i va
sta în putere ca să-i aducă pe cei doi, fiul și nora, l secta din care ea
însăși făcea parte.
Calvarul tinerilor a început de a doua zi
după nuntă. Bătrâna era vicleană și diabolică în vorbă și în faptă. Căuta orice
prilej pentru a batjocori tradiția creștină ortodoxă. Vedea că aceasta îi pricinuiește mare durere nurorii și de
aceea insista mai mult. Războiul cel
mare s-a dat asupra sărbătorilor. Soacra sărbătorea sâmbăta, nora duminica.
Tocmai duminica soacra găsea cele mai multe treburi de făcut, tocmai în
sărbători mari creștine soacra ieșea la muncă și nora, musai, trebuia s-o
urmeze.
De Sfântul Constantin era nedeie în satul
de origine al nurorii. Biata femeie s-a străduit cât a putut să-și convingă
soțul să meargă împreună la nedeie. El era de acord, se învoise de la serviciu,
dar ți-ai găsit cu soacra! Nici n-a vrut să audă. Porumbii ei era neprășiți,
iar nora voia să se ducă la distracție! Ca să vezi!
După o ceartă zdravănă, cea tânără a trebuit
să ia sapa în spinare și s-o urmeze pe soacră. Pe câmp nu se vedea țipenie de
om. Toată lumea respecta sărbătoarea moștenită din moși-strămoși. Numai cele
două munceau de zor. Către prânz, întărindu-se căldura, bătrânei i-a fost sete.
A trimis-o pe noră să aducă apă de la un izvor din apropiere. S-a dus nora.
Mergea și plângea. La biserică era slujbă, iar după-amiază, la casa părinților
ei se adunau frații, rudele și cunoscuții și petreceau cum se petrece la
nedeie. Numai ea ședea în câmp și prășea cu soacră-sa!
Gândindu-se așa și plângând, a ajuns la
izvor. Acolo se odihnea un moșneag. Avea
păr lung și barba albă. A dat ea binețe, a luat apă și a băut. Când a vrut să
umple ulciorul, bătrânul a oprit-o:
,,- dacă-i este sete soacrei tale, să vină
ea să bea!” i-a zis bătrânul.
Femeia s-a dus la soacră fără apă și i-a
spus cele întâmplate. Bătrâna s-a înfoiat ca o vântoasă și, cu o falcă în cer
și cu alta-n pământ, a plecat spre izvor, ocărându-l pe bătrân. A ajuns acolo
și s-a pornit asupra lui, gata-gata să-l despice cu sapa. Bătrânul o asculta și
nu zicea nimic. Printre multe alte cuvinte de batjocură și insultă, femeia îl
tot numea ,,măgar”. La un moment dat,
bătrânul i-a spus:
,,- Ba tu vei fi măgar!”
Din acel moment, glasul femeii a început
să dispară, locul cuvintelor articulate a început să fie luat de sunete
ciudate, care apoi s-au transformat în răget de măgar, fața i s-a alungit, gura
a devenit bot, mâinile au devenit copite. De la brâu în sus femeia s-a
transformat în trup de măgar, de la brâu
în jos rămânând femeie.
Bătrânul a dispărut.
Și iată cum a fost pedepsită de Dumnezeu
cea care a batjocorit o Sfântă Sărbătoare creștină cu voie și fără rușine!
De! Asta este! Ce să-i faci!
(Măgărița, în ,,Datina", Tr. Severin, an.
X(1998), nr. 2177(4 aug.), p. 6;
în vol. Al. Stănciulescu-Bârda, Momente și schițe, Bârda,
Editura ,,Cuget Românesc”, 2000, pp. 179
- 181; în vol. Inima mamei, Bârda,
Editura ,,Cuget Românesc”, 2002, pp.
79-81).
ADUNAREA
CELOR ASEMENEA
Sfantul
Ioan din Kronstadt
Asa cum în mari, în lacuri sau în râuri
fiecare particula de apa se afla în combinatie cu alte particule si este
înconjurata de acelea; asa cum în aer fiecare particula de aer este înconjurata
de altele si se combina cu acelea, si noi, fiii pamântului, suntem înconjurati
din toate partile de Dumnezeu, iar cei mai curati dintre noi, sau pe cale de a
se curati, sunt în unire cu El, aflându-se pretutindeni în El. Noi toti,
pamântenii, suntem întocmai ca apa, ca aerul, ca un arbore ramuros, alcatuind
un întreg, uneori însa dezmembrat, din pricina invidiei diavolului, a
egoismului, enervarii, dusmaniei, dihoniei, trufiei, ereziilor si dezbinarilor,
pizmei, avaritiei, izolationismului, rautatii, vrajitoriei si atâtor altor
patimi. Pe de alta parte, diavolul si îngerii lui stau toti laolalta, asemenea
unei ape tulburi, statute, otravite, sau ca aerul încins, asfixiant, ucigator.
Ei ne stau jur-împrejur, se caznesc sa ne patrunda în suflet, atunci când
acesta nu-si poarta de grija si se lasa prada patimilor, ca sa-l întunece, sa-l
tulbure, sa-l pârjoleasca, sa-l chinuie în tot chipul. Întocmai ca atunci când,
iesind uneori la aer curat, placut mirositor, nimeriti dintr-o data lânga o
groapa de gunoi sau de scârna, de unde exala cele mai neplacute miasme si va
grabiti sa treceti cât mai repede de locul acela, ca sa respirati din nou aer
într-un spatiu neviciat. Asa se întâmpla cu duhoarea diavoleasca. Însusi Domnul
numeste vazduhul si apa întunecatelor ostiri diavolesti atunci când vorbeste
despre asaltul stihiilor asupra sufletului omului: „A cazut ploaia, au venit
râurile mari, au suflat vânturile si au batut în casa aceea, dar ea n-a cazut,
fiindca era întemeiata pe stânca” (Matei 7, 25).
Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in
Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 84-85
CARTEA
Arhiepiscopul
Iustinian Chira
Gândurile scriitorilor, ca toate gândurile
mari, ca toate paginile serioase ale cartilor bune, sunt crâmpeie rupte din
sufletul celui ce le-a creat si de aceea aceste gânduri se citesc cu sfiala si
nu în fuga, ca o reclama ieftina si banala. În vechime, orice carte era
considerata sacra, chiar daca nu avea nimic religios în ea si era citita si
ascultata cu un fior de sfintenie. O carte este o fiinta vie. Când pun mâna pe
Sfânta Scriptura, e un contact direct cu Dumnezeu, cu Moise, cu Proorocii, cu
Apostolii…
Arhiepiscopul Iustinian Chira, Cuvintele
Parintelui - un ghid al frumusetii launtrice, Ed. Mega, Cluj-Napoca, 2009, p.
16
CEI
SAPTE ANI DE ACASA
Sfantul
Ioan din Kronstadt
Viata este o stiinta din care putem învata
multe. Nimic mai greu decât a parcurge aceasta stiinta – calea cea îngusta,
poarta cea strâmta. Cel ce în cei sapte ani de acasa sau la scoala n-a învatat
credinta, frica de Dumnezeu si un mod de viata cucernic, aceluia îi va fi
foarte greu sa treaca prin scoala vietii. Unul ca acesta, desi se va fi aratat
capabil la învatatura, bine pregatit, apreciat pentru calitatile sale, poate
ramâne repetent la scoala vietii. Mai mult chiar, uneori nu e bun de nimic, din
cauza caracterului sau necomunicativ si a egoismului, nici în viata de familie,
nici în cea sociala. Din aceasta pricina sufera, nu arareori îsi rateaza viata,
se scufunda în valurile marii, ca o corabie încarcata cu o prea grea povara,
ramasa fara cârma pe vreme de furtuna, fara parâme si fara vele.
Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in
Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 397-398
PODOABA
PRIMAVERII
Sfantul
Inochentie al Odessei
Privind la podoaba cu care se îmbraca
natura în anotimpul primaverii, privind la verdeata ce se iveste de
pretutindeni si la florile ce în jurul nostru sunt presarate cu îmbelsugare si
asemanând toate acestea cu golatatea si amorteala de mai înainte, cine nu va
zice ca natura, care a dormit somnul iernii, s-a desteptat acum ca dintr-un
somn si, urmând pilda Sfintei Biserici, a început si ea a sarbatori ziua
Învierii.
A trece aceasta sarbatoare nebagata în
seama ar dovedi o neiertata nepasare catre Însusi Întemeietorul ei, Care fara
de îndoiala nu este Altcineva, decât Însusi Atotputernicul Facator al naturii.
Caci daca pâna si cel mai neînsemnat pictor nu înfatiseaza tablourile sale
înaintea ochilor tuturora, fara un anumit tel, apoi cu cât mai vârtos
întelepciunea dumnezeiasca nu se poate sa preschimbe întreaga suprafata a
pamântului în vremea primaverii într-un minunat si fermecator tablou, fara sa
aiba în vedere ca prin aceasta sa dea învataturi folositoare acelor vederi
carora ea înfatiseaza acest tablou.
Asadar sa nu fim nebagatori de seama fata
de planurile întelepciunii dumnezeiesti, ci sa ne sârguim a iesi si a ne
stramuta cu mintea noastra în templul cel mare si larg al naturii, spre a primi
învataturi de la acea mareata priveliste care se desfasoara acum într-însul.
Multe gânduri si simtaminte frumoase
desteapta primavara în sufletul nostru! Dar mai cu seama ea ne da trei
învataminte mai însemnate: a) Primavara ne aduce aminte de facerea lumii, de
starea noastra cea dintâi si de caderea noastra; b) Primavara ne slujeste ca o
icoana vie a reînvierii noastre din moartea pacatului si ne arata ce trebuie si
ce nu trebuie sa facem pentru aceasta înviere; c) Primavara preînchipuie
reînnoirea viitoare a tuturor lucrurilor si învierea noastra care va avea loc
la sfârsitul lumii.
Sfantul Inochentie al Odessei,
Intelepciunea dumnezeiasca si rosturile naturii, traducere de patriarhul
Nicodim Munteanu, Ed. Sophia, Bucuresti, 2012, p. 23-24
POMUL
VIETII
Sfantul
Ioan din Kronstadt
„Dupa roadele lor îi veti cunoaste” (Matei
7, 16). Din roadele binecuvântate, placute si datatoare de viata ale Liturghiei
– preasfintele Taine ale Trupului si Sângelui Domnului – vei recunoaste ca
Liturghia este de la Dumnezeu, ca este inspiratia Duhului Sfânt si ca
Preasfântul Duh, Datator de Viata, respira în toate rugaciunile ei, în toate
rânduielile ei sfinte.
Ce minunat pom al vietii este Liturghia!
Ce frunze are el, ce roade poarta el! Nu numai roadele, ci chiar si „frunzele
pomului sunt spre tamaduirea neamurilor” (Apocalipsa 22, 2). Caci cine nu a
simtit în sufletul sau un mare câstig duhovnicesc, pacea si fericirea, fie si
numai pentru faptul de a fi stat cu evlavie la dumnezeiasca Liturghie? Ceea ce
aduce roade bune, este bun si în sine; aceasta este o lege a naturii.
Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea
intru Hristos, traducere de diac. Dumitru Dura, Ed. Oastea Domnului, Sibiu,
1995, p. 95-96
Josnicia
Am avut multe prilejuri nefericite de a
afla de cazuri de josnicie. Nu m-am uitat, ce-i drept, nici până azi într-un
dicționar să văd definiția cuvântului, tocmai fiindcă am înțeles că noțiunea
indică cea mai profundă decădere morală a omului.
Și, totuși, chiar în cazul josniciilor
există niște ,,scări valorice”. Sunt situații când simți că indignarea ce te
cuprinde în fața unui asemenea act este cu atât mai mare, încât cuvîntul
,,josnicie” este prea puțin. Dacă ar fi să dau un exemplu concludent de o asemenea
abjectă stare, l-aș da pe cel care-mi vine-n minte mereu de câteva decenii
încoace.
Era înainte de Revoluție. Trăia în Malovăț
o bătrână aproape oarbă, părăsită de cei trei copii ai săi, care se întreținea
din mila satului. Înainte de a orbi de tot, cu bruma de bani câștigați din
cerșit, a plecat într-o zi la Negrești, să ,,târguiască” ceva la alimentara de
la mina de acolo. Deși era vremea rațiilor alimentare ,,științific” stabilite,
la mină tot se mai aducea câte ceva și
pentru localnicii din satele învecinate.
Era zi de vară. Baba Ana a pornit-o pe
drum dis-de-dimineață, cu botița și trăistuța, urcând dealul cu greu. A
cumpărat ce-a cumpărat de la alimentara și a luat-o înapoi, cu speranța că va
putea ajunge acasă până seara. Pe la jumătatea pădurii dintre satele Negrești
și Malovăț, i-au ieșit hoții în cale: doi zdrahoni de 20-30 de ani, în stare să
stoarcă apă din piatră. Au scos cuțitele și au amenințat-o pe bătrâna înmărmurită, cerându-i ,,banii sau
viața!” Cu toate că o ducea poate cel mai rău din sat, întru nefericirea ei,
bătrâna nu s-a îndurat să-și dea viața pe mâna bandiților. Le-a dat în schimb
tot ce-a avut: o pâine și o jumătate litru de ulei.
,,Vitejii” borfași nu s-au mulțumit cu
atât. La valoarea lor! Au pus mâna pe
babă și-au percheziționat-o cu atenție.
De purici nu s-au legat. În schimb, i-au luat din sân cei zece lei, pe care bătrâna îi primise rest la
cumpărături. Era toată comoara ei!
Mai era nevoie să caut în dicționar
definiția, ca să înțeleg ce înseamnă josnicia?
Ce oameni, dom'le, ce oameni! Și ce
vremuri!
(Josnicia, în ,,Datina", an.
VI(1994), nr. 1003(14 ian.), p.
1, 2-3; în vol. Al. Stănciulescu-Bârda, Istoria clipei, Bârda,
Editura ,,Cuget Românesc”, 1999, pp.
191-192; în vol. Inima mamei,
Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, 2002, p.
78.)
Pr. Al. Stănciulescu-Bârda
O
renunțare care ne îmbogățește
Odată, un domn înstărit şi în vârstă a
mers să-i ceară Starețului sfatul cum să-şi împartă averea prin testament. Era
şi fără copii. Stareţul l-a sfătuit să înceapă să împartă averea – care era
destulă – încă din viață. Acela s-a împotrivit, cu îndreptăţirea că-i trebuie
pentru bătrâneţile sale şi ale soţiei sale.
– Părinte, dacă se îmbolnăveşte femeia
mea, îi spunea, ce voi face?
– Dumnezeu va vedea inima ta cea iubitoare
şi nu va îngădui boală, a răspuns Stareţul.
Cu toate acestea, acela n-a ascultat. După
moartea soţiei sale, Stareţul l-a îndemnat din nou să dea milostenie.
– Părinte, spunea acela, îi voi lăsa prin
testament pentru fundaţiile filantropice.
– Atunci nu îi vei lăsa, ci te vor lăsa
ei! i-a spus Stareţul zâmbind.
– Dar cum, Părinte? Căci îi voi scrie eu
în testamentul meu!
– Nu, iubitule. Dacă îi dai acum, atunci
într-adevăr îi laşi. Dacă însă îi împărţi după moarte, atunci te lasă. Şi ca să
mă înţelegi, îţi spun: îți îngădui să-i iei cu tine. Poţi?
– Desigur că nu!
– Vezi, aşadar? Ei te lasă, nu-i laşi tu!
Şi împreună-vorbitorul său s-a convins.
(Arhimandrit Epifanie Teodoropulos,
Crâmpeie de viață, Editura Evanghelismos, București, 2003, p. 116)
Nebunia
veacului
Bem prea mult, fumam prea mult, cheltuim prea nesăbuit, radem prea
puţin, conducem prea repede, ne enervam prea tare, ne culcam prea târziu, ne
sculam prea obosiţi, citim prea puţin, ne uitam prea mult la televizor si ne
rugam prea rar. Ne-am multiplicat averile, dar ne-am redus valorile. Vorbim
prea mult, iubim prea rar si uram prea des. Am învăţat cum sa ne câştigam
existenta, dar nu cum sa ne facem o viata. Am adăugat ani vieţii si nu viata
anilor.
Octavian Paler
ROADELE
OMULUI
Sfantul
Ignatie Briancianinov
Ramura roditoare se pleaca spre pamânt,
apasata de multimea si greutatea roadelor sale. Ramura stearpa creste în sus,
înmultindu-si mladitele sale neroditoare.
Sufletul bogat în virtutile evanghelice se
cufunda în smerenie din ce în ce mai adânc, si în adâncurile acestei mari afla
margaritarele cele de mult pret: darurile Duhului.
Trufia este semnul neîndoielnic al omului
desert, rob al patimilor, semnul sufletului în care nu are nici o intrare
învatatura lui Hristos.
Nu judeca pe om dupa cele din afara ale
sale, nu-ti da cu parerea despre el ca este trufas, ori ca este smerit. „Nu
judecati dupa înfatisare”, ci „dupa roadele lor îi veti cunoaste” (Ioan 7, 24;
Matei 7, 16). Domnul a poruncit sa-i cunoastem pe oameni dupa faptele lor, dupa
purtarea lor, dupa urmarile faptelor lor. „Stiu eu trufia ta si rautatea inimii
tale” (1 Regi 17, 28), i-a zis lui David aproapele sau, dar Dumnezeu a dat
marturie pentru David: „Aflat-am pe David, robul Meu; cu untdelemnul cel sfânt
al Meu l-am uns pe el” (Psalmul 88, 21). „Nu cum va cauta omul va vedea Domnul:
caci omul va cauta la fata, iar Dumnezeu va cauta la inima” (1 Regi 16, 7).
Sfantul Ignatie Briancianinov, Despre
inselare, traducere de Adrian si Xenia Tanasescu-Vlas, Ed. Schitul romanesc
Lacu, Sfantul Munte Athos, 1999, p. 106-
QUARC
Sfantul
Ioan din Kronstadt
Oricare particula a universului, cât ar fi
ea de mica si de neînsemnata, prin faptul ca are o existenta proprie aduce
dovada ca Dumnezeu, Cel Ce pe toate le savârseste si le tine, exista. Ar fi
oare cu putinta sa existe materia si sa nu existe Dumnezeu, Creatorul a toate?
Nu! Fara El nu poate sa existe nimic, fara prezenta si sustinerea lui Dumnezeu,
n-ar putea exista, daca ar fi sa ramâna singur, nici macar un firicel de praf.
„Fara El nimic nu s-a facut, din ce s-a facut” (Ioan 1, 3).
Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in
Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 116
Incineratul
Maica Elena trecuse demult de optzeci de
ani. Era slabă și uscată ca o stafie. Mergea greu, târându-și un picior
înțepenit de reumatism, sprijinindu-se în boată. Vederea îi slăbise îngrijorător demult, mâinile îi
tremurau, vorba îi era șoptită. Parcă și sufletul îi pâlpâia pe buze, gata în
orice moment să fugă din trupul acela atât de uzat și de vlăguit.
Discutam adesea cu dânsa. De fiecare dată
revenea în discuție durerea mare ce-i marcase anii bătrâneții. Când începea să
povestească, parcă uita de mine. Vorbea cu sine, croindu-și drum printre
amintiri, vorbea cu viii, adesea și cu morții, jelindu-și nefericirea. Nu
găseam niciodată cuvinte potrivite și suficiente s-o mângâi, căci sufletul îi
era prea rănit, poate cangrenat de suferință și medicamentele obișnuite nu mai
aveau efect. Câteva secvențe din relatările ei ar fi suficiente să-l facă pe
oricine să înțeleagă adevărul.
,,-L-am crescut, părinte, ca pe-o floare!
L-am ferit să nu-l mănânce porții și câinii, să nu-l împungă vacile, să nu-l
ardă focul! Am alergat cu cobelca-n spinare, cu sapa, cu coasa, cu acul, ce
ce-a dat Dumnezeu și l-am crescut. Mi-a fost greu, căci eram văduvă de război
cu șase copii, dar nu m-am plâns și
mi-am dus crucea cum am putut. Erau cinci fete și numai el fecior. Credeam că
el îmi va fi toiagul bătrâneților, stâlpul casei, bucuria mea. mă uitam la el
în fiecare zi ca la soare și-l așteptam
să crească. A trecut vremea și el a crescut, dar viața și nenorocul mi l-au
luat și l-au dus departe. A rămas în armată. A urmat școli înalte și a ajuns
colonel. Avea răspunderi mari acolo, la București. Era copil deștept, harnic și
ascultător. Respecta pe fiecare, așa cum îl învățasem.
S-a căsătorit, nu s-ar mai fi însurat! A
făcut nuntă pe acolo, cu rude de-ale ei și cu ofițeri de-ai mari. Pe mine nu
m-a chemat, că, de, eram de la țară și puțeam! Muierea și neamurile ei aveau
nasuri subțiri. Mi-a povestit fiu-meu și mie mai târziu. El venea în fiecare
vară pe la mine câte două-trei zile, dar noru-mea n-a venit niciodată. M-a luat
și pe mine odată la spital, la București, și atunci m-a dus să văd unde șade.
Își făcuse casă. Un adevărat palat. Am
plecat repede, fiindcă noru-mea se uita la mine ca la muma-pădurii. Mă împăcam
cu gândul că el e bine, sănătos, că trăiește bine. Îmi mai trimitea și mie câte ceva din când în când, câteodată
pachet, câteodată bani.
Acum zece ani a murit. Nu m-a înștiințat
nenorocita. L-a luat și l-a dus de l-a ars, l-a făcut cenușă pe copilașul meu.
N-ar mai răbda-o pământul! A aflat un ginere al meu de la un ofițer, cu care a
mers în tren. Ăla îi era prieten copilului meu. De zece ani plâng pe toate
drumurile și-l caut, și-l strig, dar nu-l mai găsesc. N-o fi avut și el un
locșor în pământul acesta?! I-am făcut toate pomenile și toate parastasele, că
nenorocita aia nu știa de așa ceva. Abia a așteptat să-l facă scrum, ca să
rămână ea stăpână pe avere. Of, of, of, vai de sufletul meu! Nu s-a pomenit,
neam de neamul meu, ca cineva să ardă morții. Doar copilașul meu n-a mai avut
noroc, nici viu, nici mort!
Și bătrâna rămânea de fiecare dată cu
inima sfășiată, jeluindu-și durerea. S-a stins și ea într-o zi și s-a dus la
copilul ei să-l scalde în lacrimi și să-i oblojească arsurile.…
Bătrâna îmi părea de fiecare dată că se
identifică pe ea însăși cu tradiția multimilenară a neamului românesc, cu
tradiția aceasta, care n-a acceptat cu ușurință modele și apucăturile venite
din cele patru vânturi. Neamul românesc și-a păstrat datinile și obiceiurile,
credința, limba și portul cu sfințenie. Fiecare abatere de la ,,legile”
nescrise a fost o mare nenorocire. Numai așa am putut și noi, ca popor, să
străbatem prin veacuri, rămânând noi înșine, în mijlocul popoarelor și al furtunilor.
(Incineratul, în ,,Datina”, Tr. Severin, an.
XI (1999), nr. 2460(8 sept.), p.
3; în vol. Al. Stănciulescu-Bârda, Momente și schițe, Bârda,
Editura ,,Cuget Românesc”, 2000, pp. 113
– 114; în vol. Inima mamei, Bârda,
Editura ,,Cuget Românesc”, 2002, pp.
76-77).
Pr. Al. Stănciulescu-Bârda
CURGEREA
APEI
Sfantul
Tihon din Zadonsk
Vezi ca din muntii cei înalti apa se
scurge spre vaile de jos. Din aceasta învata ca Dumnezeul cel Preaînalt
priveste catre cei smeriti dintru înaltimea Sa si revarsa râuri de daruri peste
inimile lor, dupa cum citim: „Dumnezeu celor mândri le sta împotriva, iar celor
smeriti le da har” (1 Petru 5, 5). De aceea, trebuie sa ne smerim pentru a ne
învrednici de mila Lui. Sfântul Ioan Gura de Aur asa ne graieste: „Cum ar putea
cineva sa dobândeasca har înaintea lui Dumnezeu? Cum altfel, daca nu prin
smerita cugetare? Caci Dumnezeu «celor mândri le sta împotriva, iar celor
smeriti le da har»; iar «jertfa lui Dumnezeu: duhul umilit» si «inima smerita
Dumnezeu nu o va urgisi»” (Omilia întâi la prima Epistola catre Corinteni). Iar
în ce sta smerenia, Sfântul Ioan ne învata tot aici, cu câteva rânduri mai jos:
„De îl vei necaji pe un om smerit, de-l vei umili sau îi vei spune ceva, el va
tacea si va îndura cu blândete. Si unul ca acesta are o asemenea pace cu toti,
încât nu poate fi rostita în cuvinte”.
Sfantul Tihon din Zadonsk, Dumnezeu in
imprejurarile vietii de zi cu zi, traducere de Olga Bersan, Ed. Sophia,
Bucuresti, 2011, p. 94
CURGEREA
APEI
Sfantul
Tihon din Zadonsk
Vezi ca din muntii cei înalti apa se
scurge spre vaile de jos. Din aceasta învata ca Dumnezeul cel Preaînalt
priveste catre cei smeriti dintru înaltimea Sa si revarsa râuri de daruri peste
inimile lor, dupa cum citim: „Dumnezeu celor mândri le sta împotriva, iar celor
smeriti le da har” (1 Petru 5, 5). De aceea, trebuie sa ne smerim pentru a ne
învrednici de mila Lui. Sfântul Ioan Gura de Aur asa ne graieste: „Cum ar putea
cineva sa dobândeasca har înaintea lui Dumnezeu? Cum altfel, daca nu prin
smerita cugetare? Caci Dumnezeu «celor mândri le sta împotriva, iar celor
smeriti le da har»; iar «jertfa lui Dumnezeu: duhul umilit» si «inima smerita
Dumnezeu nu o va urgisi»” (Omilia întâi la prima Epistola catre Corinteni). Iar
în ce sta smerenia, Sfântul Ioan ne învata tot aici, cu câteva rânduri mai jos:
„De îl vei necaji pe un om smerit, de-l vei umili sau îi vei spune ceva, el va
tacea si va îndura cu blândete. Si unul ca acesta are o asemenea pace cu toti,
încât nu poate fi rostita în cuvinte”.
Sfantul Tihon din Zadonsk, Dumnezeu in
imprejurarile vietii de zi cu zi, traducere de Olga Bersan, Ed. Sophia,
Bucuresti, 2011, p. 94
CHEIA
MANTUIRII
Parintele
Rafail Noica
Zice Mântuitorul: „Fericiti cei milostivi,
ca aceia se vor milui”. Fiindca spunem noi, în Tatal Nostru: „Si ne iarta noua
gresalele noastre, precum si noi iertam gresitilor nostri”. Si iata ca, daca
noi nu putem sa nu pacatuim, daca noi nu putem sa nu fim copii ai iadului,
Dumnezeu ne-a pus o cheie mica si usor de mânuit, pentru a ne mântui. Ca
Mântuitorul spune: „Daca voi iertati pacatele semenilor, si Tatal vostru va
ierta voua; dar daca voi nu iertati, nici Tatal vostru nu va ierta voua”. Si
iata cum putem sa facem ca pacatele de neiertat sa se ierte noua.
Parintele Rafail Noica, Cultura Duhului,
Ed. Reintregirea, Alba Iulia, 2002, p. 83.
P
A T R I A
Sfantul
Ioan din Kronstadt
Iubeste-ti patria pamânteasca si pe
parintele ei. Ea te-a educat, te-a instruit, te-a facut sa însemni ceva printre
oameni, ti-a dat respectul ce ti se cuvine, îti da de toate. Dar trebuie sa-ti
iubesti cu deosebire patria cereasca, pe Parintele veacului ce va sa vina; acea
patrie este, de buna seama, mult mai scumpa si mai vrednica de cinstire decât
aceasta, fiindca este sfânta si dreapta, de neclintit, vesnica, nestricacioasa,
fara seaman de frumoasa si datatoare de fericire, fiindca ti-a dat si îti da infinit
mai multe înlesniri si bunatati decât patria pamânteasca; fiindca Parintele
acelei patrii nu este un om muritor, supus patimilor, ci Dumnezeu Cel mai
înainte de veci, Atoatefacatorul. El te-a facut fiu al lui Dumnezeu, mostenitor
al lui Dumnezeu si împreuna-mostenitor cu Hristos, fiindca Tatal ceresc te face
partas tuturor bunatatilor Împaratiei Sale: „Cele ce ochiul n-a vazut si
urechea n-a auzit si la inima omului nu s-au suit” (1 Corinteni 2, 9). Aceasta
patrie ti-a fost juruita cu nepretuitul Sânge al Fiului lui Dumnezeu. Dar
pentru a fi cetatean al acelei patrii trebuie sa-i respecti si sa-i iubesti
legile, asa cum esti obligat sa respecti si cum respecti de fapt legile patriei
pamântesti, fiindca fara aceasta nu te vei putea face cetatean al acelei
neasemuite patrii. Iubeste Biserica, aceasta scoala de educatie duhovniceasca;
ea ne pregateste sa fim madulare si cetateni ai acelei patrii.
Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in
Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 297-298
LUMEA
VICLEANA
Sfantul
Teofan Zavoratul
În lume – aceasta mare a pacatelor – toate
zilele mele s-au scurs zadarnic: viata mea a trecut fara sa îmi aduca vreun
folos; am uitat chiar si de ziua mortii; m-am învârtit în desert si mi-am
adunat sarcina de pacate, snopi de neghine, care sunt sortiti arderii. Si iata,
plânsul si suspinarea ma asteapta pe acel tarâm plin de spaime.
Pentru ca te-am iubit de la tinerete si
pâna la batrânete, lume vicleana, vremea vietii mele a trecut pe nebagate de seama,
si iata ca în pacate ma gaseste moartea si ma rapeste. De n-as fi venit în
tine, lume amagitoare! Cei care te iubesc nu se desfateaza de bucurii, si cei
ce te urasc nu au de ce sa plânga. Fericit cel care a rupt laturile tale, ca
acela va mosteni camara bucuriei.
Cu înfatisarea sa, lumea aceasta îi
amageste pâna si pe cei întelepti, fiindca pentru o vreme pare vrednica de
dorit, ba chiar da cu împrumut bunatati si comori, însa în ziua mortii le ia
înapoi si ne rasplateste cu chinuire. Pentru putina vreme ne îngaduie sa
pacatuim, iar ca rasplata ne da vesnicul întuneric.
Sfantul Teofan Zavoratul, Psaltire sau
cugetari evlavioase si rugaciuni, traducere de Adrian Tanasescu-Vlas, Ed.
Sophia, Bucuresti, 2011, p. 123-124
FRUMUSETEA
TRECATOARE
-
Sfantul Vasile cel Mare
Vreau sa ramâna în tine si mai puternica
minunea creatiei, pentru ca, oriunde te-ai gasi si lânga orice fel de planta
te-ai afla, sa-ti aduci aminte cu tarie de Creator. Când vezi un fir de iarba
verde si o floare, sa te duci cu mintea la firea omeneasca, aducându-ti aminte
de imaginea înteleptului Isaia, care a spus ca „tot trupul este ca iarba si
toata slava omului, ca floarea ierbii” (Isaia 40, 6). Putinii ani ai vietii,
bucuria cea scurta si veselia fericirii omenesti au gasit în cuvintele
profetului o preafrumoasa icoana. Astazi trupul îti este înfloritor si plin de
carne din pricina desfatarii; fata ti-i rumena ca esti în floarea vârstei; esti
zdravan si puternic, iar când te pornesti, nu ti se poate nimeni împotrivi;
mâine, tot tu, esti vrednic de mila, fie vestejit de vreme, fie istovit de
boala. Cutare este vestit cu multimea banilor sai; are în jurul lui multime de
lingusitori; suita de prieteni fatarnici, care cauta sa-i fie pe plac;
nenumarate rude, dar si acestea fatarnice; roi de servitori, care stau lânga el
fie pentru a-l servi la masa, fie pentru alte trebuinte; pe acestia îi târaste
dupa el si când iese din casa si când se întoarce, ca sa stârneasca invidia
celor care-l întâlnesc. Adauga-i acestui bogatas si oarecare putere politica
sau dregatorii primite de la împarati sau conducere de popoare sau conducere de
osti; adauga-i crainicul, care striga cu glas puternic, mergând înaintea lui,
lictori de o parte si de alta, care baga spaima în supusi – ca de la ei vin
loviturile, confiscarile de averi, arestarile, închisorile. Da, nesuferita este
frica pe care o are de acestia poporul de sub mâna lor! Iar dupa acestea ce-i?
Într-o singura noapte sau temperatura mare, sau pleurezia, sau pneumonia
rapeste pe om, îl duce dintre oameni si-l dezgoleste dintr-o data de toata
înselaciunea care-l înconjura, iar slava lui s-a dovedit a nu fi decât un vis.
Dreptate a avut, deci, profetul, când a asemanat slava omului cu slabiciunea
florii.
Sfantul Vasile cel Mare, Omilii la
Hexaemeron, traducere de Pr. Dumitru Fecioru, Ed. IBMBOR, Bucuresti, 1986, p.
121
GUSTUL
ROADELOR
-
Sfantul Tihon din Zadonsk
Mergând prin livada, ajungi sa întelegi ca
nu poti cunoaste pomii altfel decât gustând din rodul lor. Asemenea sa cugeti
si despre oameni. Multi se numesc pe sine crestini. Însa crestinul adevarat nu
se vadeste altfel decât prin credinta cea dreapta si prin dragoste. Semnele ce
marturisesc despre un crestin adevarat acestea sunt: el este plin de dragoste,
smerit, rabdator, milostiv si binevoitor. Si precum multi dintre pomii unei
livezi aduc roade placute la înfatisare, însa atunci când le gusti pricepi
îndata ca nu sunt bune de nimic, asemenea si multi dintre oameni sunt buni
numai parelnic: vorbesc domol, blând si linistit, postesc si se roaga mult,
însa îndata ce te atingi de ei, se dovedesc a fi amari prin roadele lor, caci
sunt plini de ura, pizma, rautate si neîndurare si de aceea prin firea lor ei
se aseamana cu pomii cei rai care dau roade rele. Tocmai despre acestea
graieste Domnul: „Nu este pom bun care sa faca roada rea si nici, dimpotriva,
pom rau care sa faca roada buna. Ca fiece pom dupa roada lui se cunoaste” (Luca
6, 43-44). Nu e defaimat aici postul sau rugaciunea, însa acestea nimic nu sunt
fara dragostea crestina; nu este defaimata în sine nici vorba lina, blânda si
linistita, însa fara roada dragostei ea nu este decât viclenie si fatarnicie.
Nu doar cuvintele, ci faptele împreunate cu vorbe line, blânde si tihnite îl
vadesc pe crestinul cel bun. De aceea, trebuie sa purtam înlauntrul nostru adevaratul
duh crestin si sa ne straduim neîncetat sa-l dobândim. Si în chipul acesta,
daca binele va fi întru noi, el va razbate si în afara noastra. Astfel, dupa
cuvântul lui Hristos, „omul bun, din vistieria cea buna a inimii sale scoate
cele bune” (Luca 6, 45).
Sfantul Tihon din Zadonsk, Dumnezeu in
imprejurarile vietii de zi cu zi, traducere de Olga Bersan, Ed. Sophia,
Bucuresti, 2011, p. 101
USURAREA
-
Parintele Rafail Noica
Când te duci la duhovnic, cere lui
Dumnezeu ca prin preotia duhovnicului, prin lucrarea tainica, cum ne-a lasat-o
Biserica, sa ti se ierte pacatele. Si nadajduiesc ca, daca vei face aceasta,
daca o vei face în duh si în adevar cât de putin, de la fiecare spovedanie o sa
iesi mai mult sau mai putin „zburând”. Si acest „zbor” nu este doar o stare
psihologica, ca te simti „psihologic” usurat, nu este „sufletistic”, ci
într-adevar în duh se întâmpla usurarea, de care, da Doamne, sa ai parte acum
si în veci!
Parintele Rafail Noica, Cultura Duhului,
Ed. Reintregirea, Alba Iulia, 2002, p. 128
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu