ADRIAN
MUNTEANU: „PAINGUL ORB”
by
PETRE CICHIRDAN
DECEMBER
17, 2020
O carte de poezie apărută la Editura
„Arania”, 2020, „Paingul orb”, poezii semnate de Adrian Munteanu, 120 de
sonete, într-o ediție de lux – așa cum puține am văzut, din care transpare
dorința autorului de a fi nonconformist, atitudine cu care noi suntem absolut
de acord: hârtie de ambalaj scrisă cu tuș, care pare arhaic și sacru înscris,
scris de mână, coperți de carton și învelitoare mai mult neagră decât albă, un
alb zărit în ceață printr-o pânză de păianjen!…grafică semnată de Horia
Țigănuș. Spuneam că suntem absolut de acord cu atitudinea aceasta
nonconformistă, a lui Adrian Munteanu, pentru că astăzi există o afluență de
cărți de poezie, care, probabil nu a existat niciodată; și, nouă, artiștilor,
chiar, nu ne mai place, nu ne mai satisface, această stare poetică la îndemâna
tuturor! Nu vrem modernism, nu vrem cărți intrate direct pe linia mpoartă a
unor tipografii și edituri născute moarte. Să mai notăm referitor la această
veritabilă și valoroasă carte, prima aripioară a inspiratei învelitori,
portretul de dirijor de orchestră al autorului Adrian Munteanu, apoi, pentru
mai buna înțegere a conținutului nedezvăluit încă, să cităm câteva înscrisuri
care ne dezvăluie profilul poetului și opusului său: „un pic mai e prin șanțuri
și prin cute/ pătrund fantasme tenebros și laș/ mă iau cu patul care-n zori
pierdute/ e un sicriu plutind peste oraș” primul catren, citat, care ne apare
la începutul volumului, apoi distihul care deschide volumul: „erai paingul de
pe-o stea imensă/ hulpav măreț, dar urgisit și orb”; și la sfârșirul volumului,
tot pe copertă citim: „Poezia fără sonet este o pasăre/ Cu aripa frântă.”…Da,
în acest caz al realizării operei sale, poetul este un monah extrem de
învățat!… el o compune și o prezintă cititorilor ca o însumare de o sută
douăzeci de sonete meșteșugit realizate, chiar ca într-o simfonie a sonetului.
*
Poet, poezie, versuri, stihuri…epitet,
comparație, metaforă…niciodată nu credem că au existat poeții, ci mai degrabă
au existat oamenii înzestrați cu arta poetică, a evaluării realității
interioare și exterioare eului, descoperitorii stărilor poetice, care și-au pus
o cunună cu laurii poeziei, cu frunze de măslin pe frunte și în jurul capului;
și au cântat, îngânat și murmurat minunățiile și durerile acestei lumi,
realitîțile și visurile, speranțele și regretele…David, Solomon, Homer,
Virgiliu, Ovidiu, Petrarca, Dante și Shakespeare…Așa a devenit lumea, mereu, ca
atunci când vrea să declame superioritatea ei, să o exprime în versuri, în
imagini poetice, să o zugrăvească în cuvinte, forme și culori, să o cânte!… să
o plângă când cântecul nu mai își are rost în gura ei, nu-și mai găsește
locul…Poezie fără calitatea de a fi murmurată și cântată (bocită!…vai, am uitat
de plânsetul lui Moise înaintea propriului sfârșit – chiar al lui Iacov,
întemeietorul semințiilor, numit Israel fiindcă s-a luptat cu Domnul și a învins!…și
a trăit liber sub ceruri), fără calitatea de a fi îngânată astfel încât să-i
placă auzului și ochiului, și inimii, nu există!!
Ne uităm la cartea lui Adrian Munteanu și
dintr-o dată simțim o anume plăcere care vine din…negură!…negrul conține toate
culorile. Noaptea renaște viața, lumina, Soarele care se arată oamenilor după
ce disăpare Luna de pe cer. Tresărim, când citim catrenul de pe manșeta
coperții, adevărată prefață,ne place poza poetului; accentuăm, nu ne repetăm.
Da, nu am greșit, privind coperta am ajuns la concluzia din titlu, păianjenului
orb: „Paingul orb”, dar ce plasă poate să țese, și cât de precisă, aproape cât
o albină capabilă de construcția ei monumentală, fagurele de aur. Păianjenul
orb! Și ne trezim în transfigurarea specifică stării poetice a adevărului
fals…Întâi întunericul și mai apoi lumina!…numai că noi am existat după ce
Dumnezeu a zis să fie lumină, lumină mai mult decât întuneric…Fiat Lux (în
latină, românescul să fie lumină! …și adevărul gol goluț, nu există întuneric
deplin! și, în cazul de față , apărând sonetul, o sută douăzeci de sonete, care
luminează ca stelele, și luna, ca astrele!…adevăr gol goluț: care luminează ca
soarele de după colțul rotund, luminând astrele acestea luminează planeta
pământ.
*
Sonetul și cadrilul, deși familii
diferite, în sine închid multe, în genere, gânduri ascunse-îndelung
rumegate-simțiri, amândouă arte, fiind cuverturi pe fapte trecute și uverturi
la ceea ce are să se întâmple. Regulile lor aproape matematice, poeticul și
dansul, presupun amândouă școli avansate, meserii, adevărate arte; presupun
măiestria artistică. Ideea, starea, faptul în opt pași, două catrene cu rimă
îmbrățișată dau echilibrul, descrierea, fapta, urmând ca versurile celelalte
până la patrusprezece, șase, în rimă împerecheată să reprezinte finalul,
înțelegerea, împăcarea cu sine însuși, fiorul poetului…O stare absolută
sfârșind așa cum este și în viață în stare relativă. Ca în dansul francezilor
și altor popoare un dans de afaceri, la înțelegere , din absoluta îmbrățișare
cu partenera, trebuind să mai dansezi și cu alta, desigur, mai scurt, și în mai
multe rânduri.
Preocuparea asupra formei, impresionantă,
la fel în o sută douăzeci de variante, nu forțează cuvântul, și datorită
erudiției sale, a poetului, științei și mărimii vocabularului, cuvintele din
rime cad firești și înfrumusețează imaginea, nu sunt forțate sunt chiar
armonice. Imaginile, în general crochiuri imaginate, sunt alcătuite din linii
simple, tușe, câteva pete de sânge, negrul și roșul creând atmosfera generală
de greutate a momentului. Și Adrian Munteanu scrie această carte, anume pentru
acest secol, pentru acest deceniu, pentru acest an, pentru aceste zile în care
oamenii sunt mânați ca turme de cai sălbatici, fără zăbale, și fără știința
propriei curățiri, în care oamenii merg pe stradă și se gândesc că sunt mânați
cu pulanul de la spate să ajungă mai repede în propriul sicriu (a se revedea
catrenul prefață!)…
Câteva pete sau culori brute, tușe
abstracte, nu gâtuesc starea poetică, din contră, subliniază realul, trista
poveste, probabil, din cele o sută douăzeci de zile trecute, de trădare
omenească, inumană, precum cea din tabloul lui Giotto, „Sărutul lui Iuda”, …
Dar nouă ni se pare mai bine intuit acest prezent, al acestei umanități, de
creatorul celor o sută douăzeci de sonete, și care se răstignește singur pe
adevărul din întunericul generalizat, decât cel de acum șapte, opt sute de ani,
din Renașterea italiană, Giotto asociat cu Cimabue, și care pare o pecete a
acestei creștinătăți începută în mileniul unu…Să-l bați în cuie pe Iisus
Christos, trădat de fratele său, pentru că nu ar fi ascultat porunca mai multor
împărați de a nu părăsi propria grilă a omului condiționt de a fi mai mult
decât a nu fi…fiindcă a iubit și s-a dăruit luminii dumnezeiești!?…Din contră
cele câteva tușe abstracte și negre, și tiste sonete, extind starea poetică
într-o muzică a sferelor fără conținut, ci mai degrabă într-o muzică
dodecafonică de spart timpanele, de rupt tiparele…Poetul este la figurat un
semeț actor, călăreț singuratic fără mască de fier, desigur fără masca sanitară
cerută de împărații lumii ca să se ascundă fețele oamenilor obișnuiți să se
sărute, care-și parcurge sonetele pe măgurile întunericului, ca stări reale și
onirice, sau simplu zis, stări de vis…căci față de oniric, visul poate fi
trecut cu ochii deschiși.
Un lucru este cert, poezia lui Adriam
Munteanu este de un realism crunt, prezentat plastic în cel mai distinct
suprarealism, toate cele o sută douăzeci de sonete aparținând unui veritabil
poet, artist! Iată acest dualism, realism și suprarealism, fixat pe hârtie de
ambalaj, sfântă hârtie, cea mai ieftină hârtie, căci și sfințenia ține de
sărăcie, la iconicul 21 (să ne fie iertată îndrăzneala) care reprezintă ziua de
naștere a celui care a încearcat astăzi să fie precum poetul, în același timp
și pictor și muzician… „v-ați așteptat să scot din gură triluri/ torent de
șoapte armonii celeste/ dar din gâtlej când mă-nălțam pe creste/ ieșeau văpăi
pentru aprins trotiluri/ am răgușit de-atâtea flori oneste/ sădite-n colb
slinos lângă aziluri/ și de-nghițit necrotice fitiluri/ rămase-n plex și splină
indigeste/ nu mai sunt mierla gângurind spre astre/ cu sunet cald în trup de-a
pururi viu/ iar susurul cu unduiri albastre/ s-a prefăcut într-un stupit
sălciu/ ademenind în jurul lui dezatre/ prea ostenit de-un țipăt în pustiu” …Cu
mare greutate putem asemăna lirica poetului – artist total – Adrian Munteanu,
iată, și în maniera romantică, dar mai ales în cea postmodernistă a
contemporanilor săi, poate doar un Ștefan Dumitrescu să-i țină hangul, dar
sinestezia sa între arte, îl face un călător solitar pe calea regală a poeziei
românești din spațiul național și internațional…Pare că am întâlnit un poet
care iubește nemaipomenit poezia, s-o cânte, s-o declame, s-o spună tuturor,
poezia sa atât de clară înveșmântată cu atâtea figuri de stil și, care,
întradevăr, sub forma fericită a sonetului, nu riscă să fie „o pasăre cu aripa
frântă”, ci o veritabilă pasăre măiastră îmbrăcată în toate formele Artei.
Petre Cickirdan
PS. M-aș bucura să-i pot mulțumi în direct
lui Petre Cickirdan, cel pe care nu l-am întâlnit niciodată. Bucurii de acest
fel sunt rare.
Adrian Munteanu
https://www.amsonete.ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu