Pandora
Files
Av.
Silvia Uscov
17
Aprilie 2022
C.C.R. poate declara
neconstituționalitatea tratatelor constitutive ale U.E. în interpretarea lor
dată de C.J.U.E.
În contextul conflictului deschis de
Curtea de Justiție a Uniunii Europene (CJUE), care tinde să extindă pe cale
jurisprudențială competența acordată de statele membre prin Tratatul privind
Uniunea Europeană (T.U.E.) și Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene
(T.F.U.E.), mi-am pus întrebarea dacă suntem condamnați la o simplă acceptare a
acestei situații juridice sau putem face ceva pentru a readuce U.E. în matca
dreptului.
Când mă refer la extinderea competențelor
U.E. într-un mod care încalcă ordinea de drept unională, stabilită în consens
prin tratate de către statele membre, aduc în discuție recentele hotărâri
pronunțate de C.J.U.E., pe care le-am mai tratat aici[1]. și aici[2], în
contextul dezbaterilor vizând așa-zisa „supremație” a dreptului U.E., care în
fapt se limitează la prioritatea acestuia față de legile infraconstituționale
ale statelor membre, deci nu și față de Constituțiile lor.
Mi-am pus firesc întrebarea următoare:
„Curtea Constituțională a României poate fi sesizată cu privire la
neconstituționalitatea legii de ratificare a Tratatului de la Lisabona prin
care au fost modificate Tratatul privind Uniunea Europeană şi Tratatul de
instituire a Comunității Europene?”.
Fără a relua argumentele de drept din
cuprinsul articolelor anterior menționate, și fără a-mi propune să analizez in
extenso de ce anume ar contraveni Constituției României prevederile tratatului
la care se face referire în Legea nr. 13/2008 pentru ratificarea Tratatului de
la Lisabona de modificare a Tratatului privind Uniunea Europeană şi a
Tratatului de instituire a Comunității Europene, semnat la Lisabona la 13
decembrie 2007, publicat în Monitorul Oficial nr. 107/2008, voi prezenta câteva
repere despre posibilitatea sesizării C.C.R. cu o excepție de
neconstituționalitate.
Conform art. 147 alin. 3 din Constituția
României și art. 26 alin. 3 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și
funcționarea Curții Constituționale, nu pot face obiectul unei excepții de
neconstituționalitate tratatele internaționale a căror constituționalitate a
fost verificată și constatată de C.C.R. anterior ratificării lor, în procedura
reglementată de disp. art. 146 lit. b) din Constituția României. Per a
contrario pot face obiectul unei asemenea excepții tratatele care nu au trecut
prin filtrul unei asemenea proceduri, respectiv tratatele internaționale
nesupuse controlului de neconstituționalitate anterior ratificării lor.
Ulterior ratificării, tratatele
internaționale încheiate de România vor putea fi supuse controlului de
constituționalitate prin procedura invocării unei excepții de
neconstituționalitate față de legea prin care acestea au fost ratificate, ele
făcând corp comun cu însuși actul normativ național care le-a conferit forță
juridică în ordinea de drept internă.
Aceste concluzii se desprind și din art.
40 Legea nr. 590/2003 privind tratatele care tratează în primele 3 alineate
controlul anterior de constituționalitate prevăzut de art. 146 lit. b) din
Constituția României, iar în alin. 4 menționează faptul că: „prevederile
prezentului articol nu aduc atingere procedurilor de control al
constituționalității legilor şi ordonanţelor Guvernului, prevăzute de legea
privind organizarea şi funcționarea Curţii Constituţionale. În cazul în care,
în exercitarea atribuțiilor sale de control al constituționalității, Curtea
Constituţională decide că dispozițiile unui tratat aflat în vigoare pentru
România sunt neconstituţionale, Ministerul Afacerilor Externe, împreună cu
ministerul sau instituţia în competenţele căruia/căreia se află domeniul
principal reglementat prin tratat, va face demersuri, în termen de 30 de zile,
pentru iniţierea procedurilor necesare în vederea renegocierii tratatului sau
încetării valabilităţii acestuia pentru partea română ori, după caz, în vederea
revizuirii Constituţiei”.
Tratatul de la Lisabona, de modificare a
Tratatului privind Uniunea Europeană şi a Tratatului de instituire a
Comunităţii Europene, semnat la Lisabona la 13 decembrie 2007, precum și
Tratatul de aderare al României la U.E. reprezintă, din punctul de vedere al
oricărui stat membru, o normă de drept internațional, iar nu o normă de drept
european.
Prin urmare, el cade sub incidența
dispozițiilor art. 11 alin. 3 din Constituția României, care prevăd că „în
cazul în care un tratat la care România urmează să devină parte cuprinde
dispoziţii contrare Constituţiei, ratificarea lui poate avea loc numai după
revizuirea Constituţiei”.
Este adevărat că regimul tratatelor
constitutive ale UE, al actelor de revizuire ale acestora, precum și al
dreptului U.E. sunt prevăzute distinct în art. 148 din Constituția României,
dar aceasta numai cu privire la procedura de aderare și la raportul între
normele de drept al U.E. și legislația infraconstituțională, denumită în alin.
2 al aceluiași articol, prin sintagma „dreptul intern”. Așa cum am arătat în
mai multe studii anterioare, în ierarhia normelor de drept românesc, „dreptul
intern” este situat pe un palier inferior Constituției naționale, fără a o
include pe aceasta.
Astfel, putem observa că, până în prezent,
Tratatul de la Lisabona (primul tratat ratificat de România în calitate de
membru U.E.) nu a fost supus controlului de constituționalitate, la fel cum nu
a fost supusă controlului de constituționalitate nici Legea nr. 13/2008 pentru
ratificarea acestuia.
Instanțele judecătorești sunt obligate să
sesizeze Curtea Constituțională atunci când una dintre părțile din cauzele
aflate pe rolul lor invocă o excepție de neconstituționalitate al cărei obiect
îndeplinește condițiile prevăzute de art. 29 alin. 1 din Legea nr. 47/1992.
Astfel, aceste instanțe sunt ținute să sesizeze C.C.R. cu privire la
excepțiiile de neconstituționalitate a legilor adoptate în ședința comună a
Camerei Deputaților și Senatului, conform procedurii prevăzute de art. 148
alin. 3 prin raportare la art. 148 alin. 1 din Constituția României.
Spre exemplu, invocându-se ca temei art. 2
T.U.E. și art. 19 alin. 1 par. 2 T.U.E. (articole nou introduse prin Tratatul
de la Lisabona) în cuprinsul Hotărârii C.J.U.E. din 21.12.2021, Curtea de la
Luxembourg pune sub semnul întrebării obligativitatea deciziilor C.C.R.,
acordând permisiunea instanțelor naționale, pe de o parte, să aprecieze dacă
C.C.R. este o instanță independentă față de puterile legislativă și executivă
prin raportare la dreptul intern, iar, pe de altă parte, ca acestea să lase
neaplicată o decizie a C.C.R. dacă apreciază că ea este contrară art. 19 alin.
1 par. 2 T.U.E., art. 325 alin. 1 T.F.U.E. sau Deciziei 2006/928.
Ceea ce se urmărește din partea C.J.U.E.
este schimbarea de facto și nepermisă de ordinea juridică a raporturilor
prevăzute de Constituția României dintre C.C.R. și instanțele de drept comun,
precum și modificarea competențelor lor constituționale.
Potrivit Constituției României:
- C.C.R. este garantul supremației
Constituției (art. 142 alin. 1 din Constituție), fiind singurul organ
jurisdicțional de natură constituțională ce are atribuțiile prevăzute de art.
146 din Constituție și de legea organică a Curții (art. 146 lit. l din
Constituție);
- instanțele judecătorești înfăptuiesc
justiția în numele legii (art. 124 alin. 1 din Constituție), iar legea nu poate
fi contrară prevederilor constituționale; după cum nu poate fi contrară nici
prevederilor Tratatului, care, prin ratificare, devine parte din dreptul intern
(art. 11 alin. 2 din Constituția României), ori celor ale actelor adoptate de
instituțiile U.E., care au prioritate faţă de dispoziţiile contrare din legile
interne (conform art. 148 alin. 2 din Constituție).
Art. 1 alin. 5 din Constituția României
prevede faptul că „în România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi
a legilor este obligatorie”. Acest text impune două observații și anume:
- Constituția se află în vârful piramidei
sistemului normativ din România, inclusiv deasupra tratatelor la care statul
român este parte singura excepție (aparentă) constă în soluționarea automată a
conflictului de reglementări dintre actele normative adoptate de legislativul
național și tratatele internaționale din domeniul drepturilor omului,
ratificate de acesta, în sensul aplicării standardului de protecție celui mai
înalt dintre cele prevăzute de normele concurente respective (art. 20 alin. 2
din Constituția României) de interpretare a dispozițiilor constituționale
potrivit art. 20 alin. 2 din Constituția României, respectiv aplicarea celui
mai înalt standard de protecție a drepturilor omului;
- nu se face distincția între autorități,
instituții, persoane private sau publice, instanțe judecătorești etc.
Prin urmare, conform arhitecturii
constituționale actuale, o instanță judecătorească nu este îndreptățită să lase
neaplicată o decizie general obligatorie a C.C.R.
Se cuvine să menționez aici că discutăm
despre următoarele efecte ale deciziilor pronunțate de C.C.R.:
- odată ce C.C.R. s-a pronunțat în sensul
neconstituționalității dreptului național sau într-un conflict juridic de
natură constituțională, atât considerentele, cât și soluția acelei decizii sunt
general obligatorii erga omnes;
- odată ce C.C.R. s-a pronunțat în sensul
constituționalității dreptului național, atât considerentele, cât și soluția
acelei decizii produc efecte exclusiv în raporturile cu cei care au ridicat
excepția de neconstituționalitate.
Forța juridică obligatorie a deciziilor
C.C.R. pentru instanțele judecătorești naționale derivă din art. 147 alin. 4
Constituție. Această afirmație este valabilă, atât în ceea ce privește soluția,
cât și considerentele decizilor respective, și cu privire la conflictele
juridice de natură constituțională prin raportare la principiul ubi lex non
distinguit, nec nos distinguere debemus. În același context se impune a fi
evocat și art. 1 alin. 5 Constituție, care prevede că „în România, respectarea
Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie”.
Îmi pot pune întrebarea în ce măsură
C.C.R., sesizată pentru efectuarea controlului constituționalității Tratatului
de la Lisabona înaintea ratificării acestuia, s-ar fi pronunțat în sensul
conformității lui cu Constituția României, dacă ar fi ajuns la concluzia că,
într-o anumită interpretare, respectivul tratat neagă supremația cu legea
noastră fundamentală?
Apreciez că nu ar fi putut constata
conformitatea, și atunci tratatul nu ar mai fi putut fi ratificat în actuala
formă, lăsând fără aplicare dispozițiile art 148 din Constituție, la care unii
fac referire azi pentru a susține supremația dreptului U.E. în raport cu
Constituția națională.
În același sens, mă întreb cum ar fi decis
C.C.R. în cadrul controlului de constituționalitate ex ante, dacă ar fi conchis
că o anumită interpretare a Tratatului de la Lisabona conferă C.J.U.E.
competența de a controla deciziile sale și de a funcționa ca o adevărată
instanță de apel în raport cu deciziile instanței naționale de contencios
constituțional?
Or, în conformitate cu Constituția
României, ceea ce nu s-a făcut ex ante, se poate face ex post, căci o eventuală
eroare de interpretare comisă de către cel care a ratificat tratatul
(Parlamentul României), având consecințe atât de grave pe planul suveranității
naționale, nu poate rămâne neîndreptată.
Este adevărat și de netăgăduit că
judecătorul național este primul judecător european și că se poate adresa CJUE
cu o trimitere preliminară, dar trebuie să țină cont de faptul că hotărârea
C.J.U.E. se limitează la interpretarea Tratatului (act de drept internațional
public), iar în concepția legiuitorului constituant român, Tratatul nu se poate
plasa pe același palier cu Constituția României și cu atât mai puțin deasupra
acesteia.
Locul Tratatului în ierarhia normelor
sistemului de drept românesc este între Constituție și legile
infraconstituționale. Aceasta face ca, atâta timp cât C.C.R. nu s-a pronunțat
printr-o decizie cu privire la un anumit act normativ, judecătorul național să
poată aplica o hotărâre a C.J.U.E. fără probleme. Dimpotrivă, atunci când
C.C.R. s-a pronunțat printr-o decizie, judecătorul național nu are
posibilitatea alegerii între aceasta și o hotărâre C.J.U.E.
Închei menționând faptul că instanțele
naționale au deja un exemplu de practică judiciară unională stabilită prin
sesizarea de către Curtea de Casație italiană a Curții Constituționale italiene
în cauza Taricco II [3].
Astfel, așa cum se prevede în Hotărârea
nr. 115/10.04.2018 a Curții Constituționale din Italia [4], „Curtea de Casație a ridicat probleme
de constituționalitate ale art. 2 din legea 2 august 2008, nr. 130 (Ratificarea
și executarea Tratatului de la Lisabona de modificare a Tratatului privind
Uniunea Europeană și a Tratatului de instituire a Comunității Europene și a
unor acte conexe, cu act final, protocoale și declarații, făcute la Lisabona la
13 decembrie 2007), cu referire la articolele 3, 11, 24, 25, al doilea paragraf,
27, al treilea alineat, și 101, al doilea alineat, din Constituție. Dispoziția
atacată dispune executarea Tratatului privind funcționarea Uniunii Europene
(T.F.U.E.), modificat prin art. 2 din Tratatul de la Lisabona din 13 decembrie
2007 și ratificat prin legea nr. 130 din 2008, și, în consecință, ale art. 325
din acest tratat.
Judecătorul de trimitere se îndoiește de
legitimitatea constituțională a dispoziției, în partea în care, prin impunerea
aplicării art. 325 T.F.U.E., astfel cum este interpretată de Hotărârea Marii
Secțiuni a Curții de Justiție din 8 septembrie 2015, în cauza C-105/14,
Taricco, atrage neaplicarea art. 160, al treilea alin., și 161, al doilea
alin., cod penal, când rezultă impunitatea sistematică a fraudei grave în
domeniul taxei pe valoarea adăugată (TVA)” (traducerea autorului).
Curtea Constituțională italiană a apreciat
că nu sunt întemeiate criticile de neconstituționalitate pur și simplu pentru
că „regula Taricco”, stabilită prin hotărârea pronunțată de C.J.U.E. în cauza Taricco
I [5], nu poate fi aplicată în sistemul
de drept italian nu numai din cauza prevederilor constituționale ale acestui
stat, dar și din cauza prevederilor dreptului unional. Este de remarcat,
astfel, că prin însăși considerentele deciziei Curți Constituționale italiene
s-a îndepărtat de la aplicare o hotărâre a C.J.U.E., chiar dacă decizia a fost
în sensul respingerii criticilor de neconstituționalitate.
În concluzie, apreciez că, pentru a
salvgarda principiul securității juridice și supremația Constituției României,
C.C.R. ar avea competența de a se pronunța, în măsura în care ar fi sesizată,
cu privire la o excepție de neconstituționalitate a Legii nr. 13/2008 pentru
ratificarea Tratatului de la Lisabona.
-------------------------------------
[1]
https://www.juridice.ro/764413/mcv-cjue-si-ccr-de-ce-mcv-a-expirat-in-2010-si-o-analiza-a-suprematiei-si-primatului-in-raporturile-dintre-ordinea-juridica-nationala-si-ordinea-juridica-a-ue-partea-i.html
- 30 decembrie2021
[2] https://www.juridice.ro/764579/mcv-cjue-si-ccr-de-ce-mcv-a-expirat-in-2010-si-o-analiza-a-suprematiei-si-primatului-in-raporturile-dintre-ordinea-juridica-nationala-si-ordinea-juridica-a-ue-partea-a-ii-a.html
- 2 ianuarie 2022
[3]
https://curia.europa.eu/juris/document/document.jsf?text=&docid=197423&pageIndex=0&doclang=RO&mode=lst&dir=&occ=first&part=1&cid=367198
- 5 decembrie 2017
[4]
https://www.cortecostituzionale.it/actionSchedaPronuncia.do?anno=2018&numero=115
- 2018
[5]
https://curia.europa.eu/juris/document/document.jsf?text=&docid=167061&pageIndex=0&doclang=RO&mode=lst&dir=&occ=first&part=1&cid=5644853
– 8 septembrie 2015
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu