Asumarea
răspunderii - condiție de viață a mareșalului Ion Antonescu
Comandor
(r) Prof. univ. dr. Jipa Rotaru, Membru A.O.Ş.R.
13
Aprilie 2022
„Mi-am
asumat răspunderea pentru destinul țării, când toți fugeau de răspundere...” [1](Ion
Antonescu)
Secolul al XX-lea, cel mai încărcat veac
de istorie tragică, a dat lumii personalități de mare rezonanță care,
asumându-și cu curaj și tenacitate responsabilitățile supreme, s-au impus prin
decizia lor în locuri și momente cheie ale istoriei lor naționale, și chiar
universale. Americanii i-au avut pe Wilson și Roosevelt, englezii pe Churchil,
germanii pe Hitler, italienii pe Musolinni, spaniolii pe Franco, portughezii pe
Salazar, francezii pe De Gaulle, rușii pe Lenin și Stalin etc. [2] La noi, la
români, nefiind ocoliți de niciunul dintre cataclismele sociale ale acestui
secol, a existat un lider care pe drept cuvânt merită aprecierea de
„personalitatea cea mai elocventă a istoriei românești a secolului al
douăzecilea”[3]. Acesta a fost Conducătorul Statului român din cea mai grea
perioadă a istoriei sale contemporane (1940- 1944), generalul și apoi Mareșalul
Ion Antonescu[4].
„Cazul Antonescu”, așa cum l-a denumit
savantul Constantin Rădulescu Motru, formulare preluată și de Gheorghe Buzatu
în vasta-i operă consacrată Mareșalului, socotim că va ocupa încă multă vreme
un loc important în preocupările de fond ale istoriografiei românești. Și
aceasta, pentru că personalitatea Mareșalului nu este încă elucidată în raport
cu contribuția acestuia la istoria contemporană românească și universală. Avem
în vedere, în principal, rolul lui Ion Antonescu și contribuția sa în momentele
majore ale istoriei secolului al XX-lea, cu predilecție cel de-Al Doilea Război
Balcanic și cele două războaie mondiale, dar și în perioada interbelică, atunci
când în funcții publice și nu numai, chiar și ca persoană particulară, a luat
atitudine și s-a pronunțat în legătură cu marile probleme cu care se confrunta
societatea românească, problemele armatei și ale apărării țării în condițiile
creșterii pericolelor la adresa fruntariilor, unității naționale și
integrității teritoriale, fiind cele mai acute și, totodată, cele mai apropiate
preocupărilor sale[5] Apoi, chiar dacă din majoritatea lucrărilor, studiilor și
culegerilor de documente sau monografii publicate în ultimii ani pe acest
subiect, și trebuie precizat că nu sunt deloc puține, se desprinde concluzia
că, în „cazul” Ion Antonescu, avem de-a face cu o personalitate puternică de
român, desăvârșit patriot, care prin întreaga viață pusă până în ultima clipă
în slujba neamului său, s-a constituit într-una dintre cele mai elocvente
figuri de legendă ale neamului românesc.
Numele Mareșalului Ion Antonescu a intrat
în istorie cu faptele sale, cu, sau mai degrabă, fără voința unora sau a
altora, încă din timpul vieții. Mai presus de orice - omul cu toate calitățile
și defectele sale, pentru toate faptele sale bune sau rele. Nu a fost fascist,
cum gratuit este catalogat de unii contemporani nouă, după cum nici democrat, dar
nici rasist ori criminal de război, cum este taxat mai ales, în ultimul timp,
fiind tot mai des readuse în discuție asemenea teme oneroase și odioase ale
procesului din mai 1946. Înainte de toate, Ion Antonescu a fost un bun
naționalist, manifestându-se ca atare, atât în planul vieții politice interne
și externe a statului, cât și pe vremea cât el s-a aflat la cârma României.
Răstimpul care ne desparte de asasinarea Mareșalului și a echipei sale de
colaboratori în 1946, este, totuși, la scara istoriei, prea scurt pentru a ne
putea pronunța în mod categoric în legătură cu faptele celor care, în cumpliții
ani de război 1940-1944, s-au aflat la cârma destinului unui neam triplu
mutilat, de înaintașii celor care azi îl ponegresc pe Mareșal, încercând
scoaterea sa din istorie. Este de netăgăduit, că până la urmă, adevărul va fi
scos la suprafață cu toată împotrivirea vădită sau ascunsă a celor ce nu-i pot
ierta marelui român opoziția față de oculta lacomă de atunci, ca și de acum.
Deja unele sondaje de opinie (în anul 2006 TVR a organizat un ciclu de emisiuni
de identificare la nivel național a celor mai mari români din toate timpurile
sub genericul „Mari români”) l-au situat pe Mareșal, în rândul celor mai de
seamă români de oricând și de oriunde.
Într-o asemenea interpretare se pronunță
în epocă, marele profesor sociolog Constantin Rădulescu Motru, care scrie: „În
afară de Ion Antonescu, nimeni altul nu putea să salveze România de la
prăbușirea determinată de cedarea a mai mult de o treime din teritoriul patriei
și nenorocirile care au urmat: evacuarea întregii administrații de stat cu mii
de funcționari și zeci de mii de familii gonite din căminele lor,
dezorganizarea economiei agricole și industriale a țării, împovărarea bugetului
peste măsură și pe deasupra tuturor, mai apăsătoare decât orice, deprimarea
sufletească din rândurile armatei care
era pe cale de descompunere și care se văzuse mutilată prin ordin de retragere
necondiționată de pe hotarul Nistrului, și, mai ales, aș zice eu, haosul din
sufletul tineretului nostru care își vedea viitorul lăsat la voia întâmplării.
Niciodată, în istorie, nu a mai fost atâta urgie adunată pe capul unui singur
popor, și în aceste condiții, cel chemat să înlăture această urgie nu putea fi
un om politic”[6].
Pentru toate acestea, dar mai ales pentru
sfârșitul său tragic, socotim că niciodată, nu este lipsit de importanță, să
aducem noi elemente la întregirea imaginii veridice a personalității
Mareșalului Ion Antonescu și, în special, a ceea ce a însemnat elementul forte al
acestuia - cariera militară[7].
Demersul întreprins prin prezentul studiu,
este doar o completare cu noi documente și idei, de fapt o revedere și
îmbunătățire a mai vechii ediții a lucrării noastre „Ion Antonescu. Cariera
militară. Scrisori inedite”, împreună cu generalul de brigadă Mircea Agapie,
publicată la Editura Academiei de Înalte Studii Militare, în anul 1993. Nevoia
reeditării lucrării se datorează volumului sporit de documente achiziționate de
noi în ultimii ani ca și interesului încă menținut, pentru cunoașterea cât mai
realistă a unor momente și personalități de seamă, făuritoare de istorie.
Așa cum știm, la 7 mai 1946, renumitul „de
tristă amintire” Tribunal al Poporului, manipulat de la Moscova, pronunță
sentința prin care, cei mai reprezentativi membri ai Guvernului României care
au condus țara în cea mai dificilă perioadă a existenței sale de istorie
contemporană, 1940-1944, au fost condamnați la ani grei de temniță și chiar la
moarte, cei mai reprezentativi dintre ei, fiind socotiți „criminali de război
și responsabili ai dezastrului țării”[8]. Lista celor șapte condamnați la
moarte în prima sesiune a Tribunalului Poporului, era deschisă de fostul Prim
Ministru și Conducător al Statului, Mareșalul Ion Antonescu. I se alăturau
membrii Cabinetului care se consacraseră întru totul, în perioada 1940- 1944,
salvgardării intereselor naționale și refacerii unității teritoriale: Mihai
Antonescu, Constantin Z. (Pichi) Vasiliu, Gheorghe Alexianu, Radu D. Leca,
Eugen Cristescu și Constantin Pantazi[9].
În aceeași zi, 7 mai 1946, Mareșalul
adresa soției sale, Maria Antonescu, o ultimă scrisoare. Sintetizându-și viața
și activitatea în preajma împlinirii vârstei de 64 de ani (2 iunie 1946 -
n.n.).consemna: „Nimeni din această țară n-a servit poporul de jos, cu atâta
dragoste, pasiune și dezinteresare cum am făcut-o eu. Am dat de la muncă până
la banul nostru, de la suflet, până la viața noastră, fără a-i cere nimic. Nu-i
cerem nici azi. Judecata lor pătimașă de astăzi nu ne înjosește și nici nu ne
atinge. Judecata lui de mâine, va fi sigură și dreaptă și ne va înălța. Sunt
pregătit să mor, după cum am fost pregătit să sufăr. Tu știi că toată viața
mea, în special cei patru ani de guvernare, a fost un calvar, dar a fost
înălțător și va fi nepieritoare. Împrejurările și oamenii nu au îngăduit să
facem binele pe care l-am dorit cu atâta
pasiune, țării noastre. Suprema voință a decis altfel, am fost un învins, au
fost și alții... mulți alții! Numai așa dreapta judecată – istoria - i-a pus la
locul lor, ne va pune și pe noi. Popoarele, în toate timpurile și peste tot, au
fost ingrate, nu regret nimic și nu regreta nimic. Să răspundem la ură cu
iubire, la lovituri cu mângâiere, la nedreptate cu iertare” [10].
Așa cum se exprima și în scrisoarea sa
adresată șefului Marelui Cartier General, generalul Ilie Șteflea după
catastrofa de la Stalingrad, în decembrie 1942, „Istoria ne va judeca”[11], Ion
Antonescu spera într-o judecată dreaptă pe măsura eforturilor sale pentru
refacerea României Mari. Numai că, după 23 august 1944, „dreapta judecată a
istoriei” la care spera Mareșalul, nu s-a putut în nici un fel a se manifesta
în condițiile ocupării militare a țării de către Armata Roșie și a
bolșevizării, adevărat progrom la adresa poporului român[12].
Așadar, judecata istoriei nu a fost cea
dreaptă și nici nu putea să fie, dacă ne gândim cum s-a înfăptuit istoria în
cea de a doua jumătate a secolului al XX-lea, perioadă aflată la noi, ca și
aiurea, sub spectrul noii ideologii străine, adusă și impusă cum este știut, de
acoliții comunismului totalitar, sprijiniți de tancurile cu steaua roșie. Eroii
care s-au jertfit pentru idealul sfânt al românilor - reîntregirea națională -
uciși, îngroșând cu trupurile lor țărâna străină, alții dispărând în tundra Siberiei
sau schingiuiți în închisorile comuniste din țară, după o judecată sumară și
strâmbă, nu numai că nu și-au găsit până acum locul cuvenit în cartea sfântă a
neamului, dar, mai mult, au fost dați uitării, sau, și mai grav, stigmatizați
ca trădători de țară, ori criminali de război și re-condamnați la cererea unei
instituții gestapoviste aflată sub tutela Guvernului României.
Este de-a dreptul năucitor să constatăm,
că la 31 de ani după evenimentele din decembrie 1989, președintele țării a
promulgat sub directa impunere a unor forțe oculte, legi criminale: Legea 217
din 23 iulie 2015 - „pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a
Guvernului nr. 31/2002 privind interzicerea organizaţiilor şi simbolurilor cu
caracter fascist, rasist sau xenofob şi a promovării cultului persoanelor
vinovate de săvârşirea unor infracţiuni contra păcii şi omenirii”- așa cum a
apărut în Monitorul Oficial nr. 558 din 27 iulie 2015. Ulterior, la insistența
acelorași factori de influență, a fost promulgată Legea nr. 157/2018 privind
unele măsuri pentru prevenirea și combaterea antisemitismului publicată în Monitorul Oficial nr. 561 din 4
iulie 2018).
Prin aceste legi-fără-de-lege, cei
împușcați la Jilava, în Valea Piersicilor, sau cei schingiuiți și uciși în
închisorile comuniste, precum și cei împușcați chiar în ziua de Crăciun a
anului 1989, sunt din nou condamnați, de data aceasta la oprobiu și uitare,
pentru că nu mai pot fi uciși a doua oară.
Mulți dintre aceștia au fost ostași ai
Armatei Române de la soldat la Mareșal. Celui mai mare dintre ei, Mareșalul Ion
Antonescu, îi dedicăm rândurile ce urmează. Și o facem cu convingerea că acum,
când prin hotărâri cu totul nesăbuite ale politicienilor români, înmulțiți
precum ciupercile după ploaie, inspirate tot de cercuri străine oculte, cel ce
a condus o țară și armata sa într-una dintre cele mai grele perioade ale
istoriei contemporane, este RE-condamnat drept „criminal de război”. De data aceasta post-mortem.
Prin urmare, hulit de unii, adulat de cei
mai mulți, Ion Antonescu rămâne cu o biografie inconfundabilă pusă în slujba
Țării și a Neamului său, biografie din care se reține în special, devotamentul
cu care Mareșalul și-a asumat necondiționat răspunderea apărării interesului
național în cele mai grele momente inclusiv în ultimul său cuvânt rostit în
fața Tribunalului Poporului: „Domnule Preşedinte şi Onorat Tribunal, s-a dat
aici, în faţa poporului nostru, a istoriei noastre şi a conştiinţei universale,
un penibil şi trist spectacol. Majoritatea foştilor mei colaboratori au găsit
că este de demnitatea lor şi a neamului nostru să se desolidarizeze de
guvernarea la care au participat. Eu, Onorat Tribunal, declar solemn, în acest
ceas, că, în afară de crime şi furturi, mă solidarizez şi iau asupra mea, toate
greşelile pe care, cu ştiinţa sau fără ştiinţa mea, le-am făcut”[13]. Resortul unei asemenea paradigme încercăm și
noi să elucidăm, prin documentele publicate.
De la început ținem să precizăm că
Mareșalul Ion Antonescu nu a fost un demiurg fără pată. De-a lungul carierei și
a responsabilităților asumate, el a făcut și greșeli, unele insolvabile. Ar fi
fost aproape imposibil să nu le săvârșească într-o perioadă atât de tulbure și
într-o Europă cuprinsă din toate părțile de flăcări și de toată „nebunia” care
a fost Primul, apoi cel de-Al Doilea Război Mondial. Ar fi fost imposibil să nu
facă greșeli, când aproape toate deciziile sale au fost luate în situații
limită, când România era practic amenințată cu dispariția de pe hartă. De aceea
socotim că nu greșelile trebuie reconsiderate căci pentru acestea a plătit cu
viața, dar a plătit cu vârf și îndesat și pentru greșelile altora.
Ceea ce trebuie reconsiderate sunt faptele
care-i pun în lumină marea personalitate politică și militară și care, pe drept
cuvânt, îl consacră ca „un mare OM și conducător al istoriei noastre
contemporane”[14].
Fiind una dintre cele dintâi victime
marcante a terorii roșii, Ion Antonescu a fost după moarte și până în decembrie
1989 o personalitate interzisă în țara sa, prin voința autorităților comuniste
de la București, în deplin acord cu
aliații învingători în cel de-Al Doilea Război Mondial, cei de la Răsărit ori
cei Occidentali. Așa se face că în primul deceniu postbelic, grație unora
dintre cei ce slujiseră sub conducerea sa, Mareșalul era descoperit doar în
exil, în vreme ce în România, el a fost hulit printr-o ocultă și virulentă
campanie politico-propagandistică foarte bine orchestrată de culturnicii
comuniști interni, dar mai ales de unele forțe oculte externe, inclusiv de
peste Ocean.
Interzis cu desăvârșire în țară, Mareșalul
a fost deschizătorul lungii liste a personalităților a căror operă era pusă sub
obroc, întocmită în baza instrucțiunilor antinaționale emanată de la conducerea
comunistă a țării între 1945 și 1948. Iată cum era formulat punctul 6 din
respectivele înscrisuri: „orice lucrare datorată următorilor autori indiferent
dacă sunt trecute sau nu în broșura de față sunt interzise din principiu. Ion
Antonescu, Mihai Antonescu, Nichifor Crainic, Armand Călinescu, Octavian Goga,
Mihail Manoilescu, Iuliu Maniu, Ion Mihalache, Stelian Popescu, Pamfil Șeicaru,
Al. Vaida Voievod, Mircea Vulcănescu și alții”[15].
După mulți ani de menținere cu strășnicie,
a ceea ce a putut fi salvat de la distrugere (ardere) prin vestitul în epocă
„fond special” începând de prin anii 80`, mai ales odată cu aprofundarea
studiilor consacrate epocii 1939-1945 și punerii în circulație a unor noi și
importante fonduri arhivistice politice, diplomatice și militare în țară, ori
grație accesului cercetătorilor români la fondurile arhivelor străine, marile
personalități mai sus menționate, inclusiv Mareșalul Ion Antonescu, revin în
atenție, nu prin preocuparea în vreun fel a autorităților în această direcție,
ci în mod natural, ca urmare a legităților interne ale evoluției istoriografiei
românești. Într-un asemenea context au apărut în țară ori în străinătate
lucrări (monografii, studii, culegeri de documente ori chiar romane și
însemnări consacrate nemijlocit personalității lui Ion Antonescu și regimului instaurat
și condus de acesta în perioada 1940-1944”.
Sunt de acum binecunoscute specialiștilor,
și nu numai, contribuțiile lui G. Barbul, Ion Gheorghe, Platon Chirnoagă, ale
istoricului german Andreas Hillgruber, Constantin I. Kirițescu și ale
regretatului Aurică Simion de la Cluj, care cu ale sale „Preliminarii
politico-diplomatice ale insurecției române din August 1944”, Cluj-Napoca,
1979, a provocat o adevărată furtună
politică și istoriografică la București, cartea fiind grabnic retrasă de la
vânzare și topită. Cu atât mai mult au circulat printre pasionații de istorie
exemplare cumpărate în prima zi (singura, de altfel, în care cartea s-a aflat
în librării) sau xeroxurile realizate după aceste exemplare. Era prima lucrare
fundamentală, amplu documentată despre regimul politic din România în perioada
guvernării antonesciene și un timid început de tratare a participării României
la războiul de Reîntregire Națională - Frontul de Est.
Cu volumul „Preliminarii
politico-diplomatice ale insurecţiei române din august 1944" a lui Aurică
Simion, cele patru volume „Antonescu, Mareșalul României și Războaiele de
Reîntregire” publicate la Editura Nagard, Cannaregio Veneția în 1986 de către
Iosif Constantin Drăgan, prin fundația ce-i poartă numele, cu „Delirul” lui Marin
Preda, continuarea acestuia - „Delirul” vol.II de Ștefan Dumitrescu și multe
studii publicate de cei mai valoroși istorici, specializați în istoria celui
de-Al Doilea Război Mondial, dintre care în acest context remarcăm cel puțin pe
regretații Gheorge Buzatu și Florin Constantiniu, pe profesorul Petre Țurlea și
istoricii militari din perioada postbelică, numele Mareșalului Antonescu și
activitatea sa în fruntea guvernului și a armatei române în Campania din Est
între anii 1940-1944 începe să fie cunoscut și apreciat la adevărata lui
valoare. Din păcate, perioada instaurată după 1989, de recuperare științifică a
adevărului istoric, referitor nu numai la Mareșal ci și la numeroși lideri
politici și militari ținuți, după cum deja am consemnat, la obroc după 1945, nu
avea să dureze prea mult.
După o perioadă de circa zece ani în care,
prin efortul unor societăți, fundații, asociații sau chiar persoane fizice
(cercetători civili și militari), în care cercetarea istorică a perioadei
guvernării antonesciene a fost aprofundată, cel puțin eforturile României și al
armatei sale pe Frontul de Est, fiind bine documentate de specialiști, iar în
ceea ce îl privește pe cel ce s-a aflat în fruntea țării și armatei în anii
respectivi, au fost dezvelite câteva busturi în diferite orașe, s-a acordat
unor străzi numele său, iar în Pitești a fost pusă o placă de marmură pe casa
în care acesta s-a născut în urmă cu 139 de ani[16].
O mențiune aparte trebuie făcută în
legătură cu Liga și Fundația „Mareșal Ion Antonescu” și a revistei acestei
fundații, care, din păcate, consecință a prevederilor O.U.G. 31/2002, a avut o
existență efemeră[17].
Această stare de lucruri era pusă de cei
aflați la cârma României, pe seama faptului că la începutul anilor 2000, când
problematica aderării României la N.A.T.O. a început să fie mult mai discutată,
oculta internațională, dominată de cea de peste Ocean, începea presiunile
pentru a-l scoate pe Mareșal din cărțile de istorie și memoria colectivă, fiind
etichetat „criminal de război” și „vinovat de dezastrul țării”.
O primă luare de poziție a fost cea a
premierului de atunci Adrian Năstase, care, după ce a fost chemat la ordine la
Washington, atât de bine i-a fost spălat creierul, încât, într-o alocuțiune
susținută la Școala de Studii Internaționale avansate „Paul H. Nitze”,
Universitatea „John Hopkins”, marți 30 octombrie 2001, spunea: „suntem hotărâți
să trecem peste trecut și să extirpăm antisemitismul sau naționalismul extrem.
Un curs de educație cu privire la holocaust va fi introdus în programa
Colegiului Național de Apărare. Va fi adoptată o lege care să interzică toate
simbolurile și manifestările asociate cu persoane care au comis crime de
război”, iar la 23 iulie, același an, președintele țării, Ion Iliescu, într-o
cuvântare extrem de tranșantă în care a reluat teza, „Mareșalul Ion Antonescu -
criminal de război”, spunea că: „Mă voi ocupa personal să îndepărtez acea
statuie a Mareșalului Ion Antonescu”. Și s-a ținut de cuvânt.
A urmat o videoconferință a premierului cu
județele și municipiul București, marți, 27 noiembrie, ora 17.00. Adrian
Năstase a simțit nevoia să se disculpe în legătură cu rațiunile pentru care a
făcut afirmațiile precizate în S.U.A.
Mai adăugăm doar scrisoarea celor 10
senatori americani, prin care acuzau Senatul României că face cultul
Mareșalului Antonescu, și înțelegem, în sfârșit, care au fost originea și
bazele O.U.G. nr. 31/2002, semnată de primul-ministru prin care se interzicea
cultul Mareșalului. Acest act normativ, care nu-și justifica în niciun fel
urgența, lasă totuși câteva portițe cercetării științifice a perioadei
regimului antonescian. Schimbându-se guvernele, parlamentele și președinții,
s-a schimbat, sigur, sub presiune, și atitudinea față de cercetarea perioadei
istorice analizate și atitudinea față de memoria Mareșalului.
Așa apare, fiind emanată de la guvernul
Ponta, o lege ilegală și neconstituțională prin care se restricționează
libertatea de exprimare și se re-legiferează cenzura, o lege despre care Ion
Măldărescu, director al revistei de cultură ART-EMIS scria că încurajează
falsificarea istoriei României: „strâmbul ucaz strecurat pe sub preșul
parlamentului României, votat « discret » și la grămadă în unanimitate de
nevrednicii aleși ai neamului, dornici și cu gândul la vacanțe și promulgată,
nu « pas cu pas », ci în pas alergător de ocupantul vremelnic al tronului de la
Cotroceni, constituie un inacceptabil abuz și o rușine chiar pe obrazul Uniunii
Europene”.
Ați înțeles, desigur, majoritatea dintre
dumneavoastră având preocupări în sfera cercetării științifice, că este vorba
de scelerata Lege 217/2015, re-actualizată și adăugită - 157/2018 („legea
Vexler”) care, nici mai mult, nici mai puțin, sub controlul unui obscur
institut finanțat de la buget (adică din banii contribuabililor români)
sancționează dreptul la libera exprimare cu pedepse privative de libertate (de
la 3 luni la 3 ani) sau amenzi consistente.
Făcând slalom printre articolele acestui
rușinos și neconstituțional înscris, vom încerca în continuare să prezentăm
principalele aspecte ale carierei și personalității celui care a fost al
treilea Mareșal al României și unul dintre cei mai mari conducători ai
neamului, în momentele de restriște angajându-se cu toată răspunderea la
salvgardarea intereselor naționale, sacrificat fiind într-un final, de către un
rege imatur, pe altarul bolșevismului sovietic și cel românesc, aduse și
instaurate la noi de tancurile cu stea roșie.
La drama Mareșalului aveau să contribuie
din plin și liderii „partidelor istorice”,
incapabili să înțeleagă la momentul dat riscurile și pericolele unei
colaborări cu comunismul, ca să nu ne referim și la indiferența puterilor europene
aliate față de cea de-a treia forță,
care s-a înscris, după 23 august 1944, în campania dură antifascistă, lăsând
fiecăruia latitudinea de a medita asupra celei mai grele perioade din istoria
României și a celor ce și-au asumat, cu riscul vieții, refacerea și
reîncadrarea României în ansamblul civilizației europene.
Așadar, să încercăm, în continuare, pe
baza cercetărilor din ultimii ani[18], a descifra cine a fost cel ce și-a
asumat răspunderea salvării țării, în momentele cele mai grele ale istoriei
contemporane, care îi este obârșia, care i-au fost resorturile angajării la un
asemenea travaliu, cum a crescut și s-a desăvârșit ca personalitate, mai ales
în cariera militară, cel chemat să salveze ce se mai putea salva în cumplita
toamnă a anului 1940 și apoi în anii grei ai războiului de reîntregire. Cum a
fost „răsplătit” Mareșalul pentru sacrificiul său de neegalat. Răspunsul la
toate aceste întrebări și încă multe altele, încercăm să-l găsim prin studiul
nostru, dar mai ales prin documentele de arhivă anexate, majoritatea dintre ele
inedite.
- Va urma -
Notă - Fragmet din volumul „Asumarea
Răspunderii, Ediția a II-a, revăzută și completată, Chișinău, Editura Serebia,
2022. Volum editat cu sprijinul Institutului de Studiul Arhivelor și al Fundației
Culturale Memoria, Filiala Argeș, președinte prof. univ. dr. ing. Ilie Popa;
Coordonator Vasile Șoimaru
--------------------------------------
[1] Ion Ioachim, Cireșe pentru mareșal,
Editura Babel, Bacău, pag. 353
[2] Jipa Rotaru, O carieră militară strălucită,
în Revista Mareșalul Antonescu, Anul nr 1-2, 2001, București, pag. 9 și urm.
[3] Larry L. Watts, Romanian Cassandra:
Ion Antonescu and the Struggle For Reform.1916-1941, Boulder, Colo, New York,
Columbia University Press , 1993, p.11, lucrare apreciată de unul dintre cei
mai prodigioși istorici și cel mai bun specialist în istoria celui de-al doilea
război mondial, regretatul profesor Gheorghe Buzatu, drept „cea mai bună
monografie închinată mareșalului Ion Antonescu” (Ghe. Buzatu – România și războiul
mondial din 1939- 1945. Centrul de Istorie și Civilizație Europeană , Iași,
1995, p. 104) a fost editată și în limba română, sub titlul: O Cassandră a
României. Ion Antonescu și legile pentru reformă.1918- 1941, de către Editura
Fundației Culturale Române, București, 1994
[4] Lucrarea de față, pe care o dorim o
cât mai completă monografie a vieții și carierei militare și politice mai ales,
a Mareșalului Ion Antonescu, o întemeiem și pe studiile anterior publicate de
noi, printre care: Ion Antonescu, Cariera Militară. Scrisori inedite,
București, Editura Academiei de Înalte Studii Militare 1993; Ion Antonescu, Am
făcut războiul sfânt împotriva bolșevismului, Editura Cogito, Oradea, 1994; Al
treilea Mareșal al României, Editura Metropol, S.A., Brănești, 1993; Antonescu,
Hitler, Caucazul și Crimeea, Editura Paideea 1997, și la care am adăugat noile
surse bibliografice și documente mai ales din noile fonduri cercetate în
Arhivele Militare și CNSAS
[1] Jipa Rotaru, Op. Cit., vezi nota de
subsol anterioară, p.9.
[2] Gheorghe Buzatu, Mareșalul Ion
Antonescu, Casa Editorială Demiurg, Iași, 2010, p. 126
[3] Larry L. Watts, Romanian Cassandra:
Ion Antonescu and the Struggle For Reform.1916-1941, Boulder, Colo, New York,
Columbia University Press , 1993, p.11, lucrare apreciată de unul dintre cei
mai prodigioși istorici și cel mai bun specialist în istoria celui de-al doilea
război mondial, regretatul profesor Gheorghe Buzatu, drept „cea mai bună
monografie închinată mareșalului Ion Antonescu” (Ghe. Buzatu – România și
războiul mondial din 1939- 1945. Centrul de Istorie și Civilizație Europeană ,
Iași, 1995, p. 104) a fost editată și în limba română, sub titlul: O Cassandră
a României. Ion Antonescu și legile pentru reformă.1918- 1941, de către Editura
Fundației Culturale Române, București, 1994.
[4] Lucrarea de față, pe care o dorim o
cât mai completă monografie a vieții și carierei militare și politice mai ales,
a Mareșalului Ion Antonescu, o întemeiem și pe studiile anterior publicate de
noi, printre care: Ion Antonescu, Cariera Militară. Scrisori inedite,
București, Editura Academiei de Înalte Studii Militare 1993; Ion Antonescu, Am
făcut războiul sfânt împotriva bolșevismului, Editura Cogito, Oradea, 1994; Al
treilea Mareșal al României, Editura Metropol, S.A., Brănești, 1993; Antonescu,
Hitler, Caucazul și Crimeea, Editura Paideea 1997, și la care am adăugat noile
surse bibliografice și documente mai ales din noile fonduri cercetate în
Arhivele Militare și CNSAS.
[5] Jipa Rotaru, Op. Cit., vezi nota de
subsol anterioară, p.9.
[6] Gheorghe Buzatu, Mareșalul Ion
Antonescu, Casa Editorială Demiurg, Iași, 2010, p. 126.
[7] Ioan Scurtu, Gheorghe Buzatu, Istoria
românilor în secolul XX (1918- 1948), Editura Paideea, București, 1999, p. 421
[8] Vezi în detalii în Ioan Dan (PDF)
Procesul Mareșalului Ion Antonescu ( lucrarea reproduce textul integral al
volumului intitulat Procesul Marii Trădări naționale, apărută la Editura
Eminescu în 1946),
[9] Petre Țurlea, Regele Mihai și
Mareșalul Antonescu, Editura Semne, București, 2011, p.323
[10] Col. Dr.Alexandru Duțu, Drd. Florica
Dobre, Drama Mareșalului Antonescu, în Mareșalul Antonescu, publicație
periodică de istorie și cultură patriotică nr. 1/2001, p. 28, extras
[11] Gen. Mircea Agapia, Cpt. Rg. 1, Dr.
Jipa Rotaru , Ion Antonescu. Cariera militară, București, 1999,
[12] Vezi pe larg în : Jipa Rotaru, Locul
și rolul consilierilor sovietici în comunizarea României, în Paradigmele
istoriei. Discurs. Metodă. Permanență. Omagiu profesorului Gheorghe Buzatu,
Vol. II, Editura Casa Editorială Demiurg, Iași, 2009, p. 97
[13] Ioan Dan, „Procesul Mareșalului Ion
Antonescu, Bucureşti, Ed.Lucman, 2005, p.434.
[14] Acad. Dan Berindei, Dreapta cumpănire
în Ghe. Buzatu (coordinator), Mareșalul Antonescu la judecata istoriei, Editura
Mica Valahie, București, 2002, p. 15-16
[15] Ghe. Buzatu, Cazul Antonescu, în
Mareșalul Ion Antonescu, publicație periodică de istorie și cultură patriotică,
Anul 1, nr.2/2004, p. 6
[16] Jipa Rotaru, studiul Ion
Antonescu la cârma destinului României
1940-1944 în Dezrobirea Basarabiei: 22 Iunie 1941-23 august 1944, Editura
Serabria, Chișinău, 2016, p. 26-63
[17] Publicația periodică de istorie
tematică și cultură patriotică, revista Mareșal Ion Antonescu, purtând, pe
materialele publicate, girul semnăturii unor cercetători și oameni de cultură
consacrați, a apărut doar în trei numere în anul 2001, după care a fost
interzisă (vezi țelurile și conținutul ridicat științific al revistei în Andrei
Popa Strâmbeanu: De ce revista „Mareșal Ion Antonescu” în nr. 2/ 2002 anul I al
revistei
[18] Bazăm demersul nostru pe o serie de
documente mai putin uzitate sau chiar inedite din fondul Arhivelor Militare
Nationale, Arhivele Ministerului de Externe, Arhivele Nationale Istorice
Centrale si, în special, fondul Presedinția Consiliului de Miniștri și
Ministerul de Interne, s.a. De un real folos ne-au fost, de asemenea, lucrările
Valeriu Florin Dobrinescu si Horia Dumitrescu, Ion Antonescu si Războiul de
Reîntregire a Neamului și Pe marginea
prăpastiei. 21-23 ianuarie 1941, Editura Scripta, București, 1992
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu