Asasinarea
culturii şi sfidarea firii noastre
General
de Armată (rtg) Prof. dr. Mircea Chelaru
01
Martie 2023
„O naţiune nu înfruntă eternitatea nici
prin politicienii ei, nici prin armata ei, nici prin ţăranii sau proletarii ei
- ci numai prin ce se gândeşte, se descoperă şi se creează între hotarele ei”
(Mircea Eliade, „De ce sunt intelectualii laşi„, Criterion, 1 noiembrie 1934).
Un popor, o naţiune, o comunitate,
indiferent cum s-ar numi acestea, nu rezistă şi nu poate exista în cuprinsul
simplu al istoriei oricărei civilizaţii fără educaţia prin care devine parte a
umanităţii. Mă pregătisem să dau o replică abstractă, cu trimiteri comparative
la marile valori ale unui trecut confortabil, sprijinindu-mă pe argumentul lui
Horaţiu: „Naturam expelles, tamen usque recurret” (Vei alunga naturalul, dar
mereu va reveni) administrându-mi o speranţă fardată, dar nemeritată.
Ofensiva destrăbălătoare din educaţie şi-a
găsit loc şi în cultură, unde curentele aşa-zis moderniste, mai degrabă
mondeniste, îşi refuză ostentativ orice orientare şi consolidare
moral-educativă. Din aproape toate creaţiile postdecembriste au fost gonite
sublimul, idealul, etosul, reveria, pateticul, şi chiar problematicul cauzal,
pierzând în faţa gratuităţii de tip divertisment uşuratic şi a ironiei
băşcălioase.
Miniştrii culturii de-a lungul acestei
eterne perioade nu au fost capabili de o reală construcţie a unei filosofii a
actului de cultură majoră, de asanarea reziduurilor ideologice, de stopare a
pseudovalorii tupeiste care se afişează cu obrăznicie în capul listelor de
premii a Uniunilor de toate felurile. Nici nu au încercat măcar, prin politici
liniare coerente să protejeze bazalul, autenticul, în faţa infiltrărilor
decadente şi atotmistuitoare de puritate. Culturalul s-a bezmeticit, iar
produsul său a fost preponderent un fetus imatur, cu malformaţii morale
ireparabile. Culturalul societăţii noastre s-a încuscrit cu maneaua de pe
aiurea şi a schimbat lista de protocol a unor guvernanţi contagiaţi de
colierele de aur atârnate la gâtul însoţitoarelor de companie, de mondiali
consacraţi, cu cefe groase.
Substanţe culturale autentice nu au mai apărut.
Câteva zvârcoliri cu scâncete, câteva nervozităţi răcnite ale câte unui
pamfletar sau eseist mai talentat nu pot redefini sterpitudinea, deşertul
spiritual şi decondescendenţa generală. Corciţii culturnici au năpădit cu
lăturile lor zoioase peste esenţele noastre, batjocorindu-ne simbolurile
universale.
Eminescu a ajuns „cadavrul din debaraua
naţională", la care, chipurile!, facem mereu recurs pentru a ne legitima
bruma de prezenţă pe un continent al altora.
O nevolnică hoardă de logoreici îşi masturbează
limba viperală, schimonosind orice urmă de frumos, orice şansă de abstract şi
sublim. Această logoree zoioasă nu trebuie doar pusă la index, după spusele
unor literaţi oneşti, ci trebuie vidanjată la canalul propriilor lor dejecţii.
Pentru un anume nemernic, care, pe deasupra, a luat şi premiul Uniunii
Scriitorilor, România este poligonul imaginar al fanteziilor sale pornografice,
iar expresiile lui de rahat uscat nu pot fi trimise decât direct în sorbul
vidanjelor de closet stătut. Este de-a dreptul dramatic să constaţi cum, în
numele libertăţii de creaţie, se produc cele mai abjecte atacuri asupra esenţei
culturii noastre identitare. Pentru ei, Mioriţa nu este neapărat o baladă a
românilor, ea călătorind mai peste tot, prin Balcani şi proiectează spiritul
mortuar predestinat, fatalismul perdant. Balada, zice-se, este o cacealma, şi
nu mai trebuie să facem apel la un asemenea gen protoartistic!
Esenţele noastre nu trebuie să mai ţină de
natura primordială, iar cultura pastorală, tradiţională, este predilect tratată
ca un handicap ce ne balastează accesul în planul culturii europene. Alogeni
fiind, aceşti cretini patentaţi nu au de unde şti că transfigurarea în
semnificaţie orfică a existenţei, ba mai mult, a actului martiric!, a luat
forma spirituală a evenimentului narat.
Prin asumarea ideatică a morţii, românul
ancestral nu s-a îngrozit şi nici nu a devenit defect sau curtezan al
laşităţii, ci a translatat moartea spre sublim.
Asasinii culturali, deloc mioritici, au
venit cu sortimente contrafăcute de culturi hibride pe care le basculează în
ograda noastră în ambalajele multiculturalismului. Îmi susţin convingerea că
multiculturalismul este moartea culturilor autentice! Acest concept, lansat cu
ingeniozitate de producătorii unei metaordini mondiale, are ca finalitate
distrugerea autenticului, delocalizarea originilor, a rădăcinilor spirituale şi
tabularasarea mentalului colectiv. Actul de cultură, de creaţie artistică, de
ştiinţă, filosofia însăşi produc coagulantul recognoscibil al identităţii de sine,
sunt amprenta imaterială a unui patrimoniu irepetabil care produce nu atât
diferenţa specifică, pe cât zidesc genul proxim al profilului deveniri oricărei
naţiuni.
Aici lovesc năpârcile care au ocupat
spaţiul nemijlocit, cât şi pe cel adiacent al culturii românilor. Au reuşit
într-un timp nepermis de scurt să producă un mutant greu de identificat în noi
înşine. S-a umblat la cromozomul durabilului şi al creaţiei perene pe care l-a
supus perversiunilor simple ale consumismului de plăceri uşoare, ale ispitei
către digerabil vizual şi apetent la vulgar. Incultul are farmecul său. El se
manifestă conform programării sale genetice şi este predictibil. Incultul are
un statut recunoscut şi stabil în spaţiul cultural de referinţă. Este un fel de
bufon al regelui.
Elita nu se simte ameninţată în vreun fel,
pentru că incultul nu încearcă să o uzurpe, ci doar să o şicaneze, doar
comparându-se hazliu cu ea, poate ostentativ, dar nicidecum identificându-se cu
ea.
Mai simplu, incultul are măsura lungului
de nas! Subculturatul este pretenţiosul absurd, este dobitocul ideal a cărui
semidoctă devine ţâfnă academică! El se revendică pe sine marilor valori
incontestabile şi îşi administrează merite pe care nu le-a avut vreodată. Le
mimează schimonosit.
Subculturatul nu se recunoaşte decât în
opozabilitate şi negativism, iar dacă i se administrează argumentele care îi
deconspiră primitivismul, imediat învinuieşte, acuză, culpabilizează ţipat tot
ceea ce îl denunţă, dându-se un mare nedreptăţit, un olimpian neînţeles de „fosilizaţii”
zilei. Subcultaratul de la noi este maestru al improvizaţiei de moment, este
cel care ajustează fără decenţă spectacolul în detrimentul veridicului, doar
pentru că „aşa dă bine la şefuʼ”.
Lipsa de cultură se poate corecta prin
acumulare, printr-o reorientare organizată a mobilării personalităţii, prin
extragerea din mediul steril sau chiar fertilizarea răbdătoare a acelui steril.
Subculturatul este saturat de sine, îşi este suficient sieşi şi nu acceptă
alteritatea. Este esenţialmente surprins în dictonul lui Boileau "un prost
găseşte întotdeauna unul mai prost ca el, să-l admire!". De aceea, poate,
sălile noastre de teatru, de concerte şi operă, ba chiar şi Ateneul, sunt
privite mai mult pe dinafară. Odată intrat, subculturatul se aşază lângă un
notoriu respectabil şi de îndată începe să exhale un aer de cocotă, de un
ridicol grosier. Teatralizarea dramaticului se mută de pe scenă pe fizionomia
lui sordidă şi enervantă, mereu în căutare de prim plan şi atenţie publică. Ce
rezonanţă artistică(!), ce trăire a mesajului(!) Nu..., doar să fie văzut...,
să dea bine... la spotul de ştiri, că de, este acolo(!), la marele eveniment
cultural.
Am secătuit izvorul farmecului
incandescent al originalităţii. Am sleit de puteri măduva osului genealogic al
sacrului, al reflexivului existenţial şi al marii interogaţii dătătoare de sens
căutării şi iluminaţiei divine. Gorunul lui Blaga nu mai este ascultat cu
tâmpla minţii şi nimeni nu mai aude cum în fiecare clipă el dospeşte scândurile
sicrielor noastre. Un uriaş sarcofag al sufletului comun abuzat de
subculturnicul epocii de pojghiţă! Şi totuşi, în această derivă explicabilă,
dar nicidecum acceptabilă există filonul energetic omniprezent şi
cvasiperceptibil. Recuperarea creatoare a culturii moştenite este posibilă,
după cum posibilă este şi despuţirea caselor sufletelor noastre. Chemarea nu
este una a trecutului, ci doar a timpului care vine.
Rămâne doar să ecologizăm, fără excepţii,
propriile conştiinţe.
Notă
– Intervenție consemnată conform materialului depus la secretariatul de sedință
în Parlamentul României
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu