DOSTOIEVSKI și EMINESCU – PROFEȚI ai ORTODOXIEI
(partea a II-a)
„Cheia tuturor tainelor – Hristos a înviat!”
(Sfântul Nicolae
Velimirovici)
Viața Omului, în mod deosebit cea a creștinului ortodox
și cu totul expres a celui valah nu ar putea fi închipuită fără gând, fără
cuvânt, fără lucrare, fără zâmbet și fără surâs, fără suferință și fără umor,
fără rugă și fără cântare, respectiv fără timp și fără spațiu, fără menire și
fără definire, fără dăruire și fără dăinuire sau altfel spus, fără pământ și
fără cer, care se cuprind în tăcerea diafană și grăirea inimii ori în roata
sufletului ce se rotește în jurul Soarelui - HRISTOS!
Menirea, trăirea, mărturisirea, dorul creștinului
ortodox geto-daco-român sunt întru scopul și sensul căutării ADEVĂRULUI
revelat, care de fapt înseamnă aflarea DRAGOSTEI dumnezeești!
„În tot ce ai de gând să faci, apleacă urechea
la sfatul Cerului! La toate câte țeși, leagă ițele de Cer!” (Sfântul Nicolae Velimirovici, Gânduri despre Bine și
Rău, trad. din lb. sârbă de Ionuț și Sladjana Gurgu, Predania)
Profeți ai Ortodoxiei universale, Dostoievski și Eminescu, ca toți
Profeții creștinismului Mântuitorului HRISTOS, au fost cu ochii și urechile, cu
mâinile și cugetul, cu inima și sufletul permanent la Cer pentru a grăi în
limba pământului strămoșesc lămurită de limba clopotului Biserici-Una, astfel
ca LOGOSUL divin să le poată grăi: Profetule,
află-mă neîncetat în tine!
Este bucurător și trist totodată faptul că toate națiile ortodoxe din lume
își revendică, geniile, profeții lor indiferent de orânduirea socială, mai
puțin națiunea noastră-Patria Maicii Domnului.
Dostoievski, chiar pentru comuniști,
pentru bolșevicii sovietici a rămas o valoare incontestabilă.
Luceafărul
nostru – EMIN, care ne-a încălzit
Națiunea cu razele lui binefăcătoare,
doritoare, tămăduitoare a fost persecutat, a fost prigonit, a fost huiduit,
până la urmă chiar omorât, iar după ce a ajuns în Cer între Aștrii lui,
detractorii din țară și din afara ei aruncă încă cu pietre-legi în El.
Privindu-i cu mare atenție și profundă
admirație înăuntrul Pantheonului lor spiritual, cresc Luceferi din care radiază
raze, căldură și lumină, înapoia lor, de-a lungul istoriei Patriilor lor, dar
și înaintea lor, către posteritatea care s-a format și se va forma din razele
lor – IDEI, conturând astfel pe cerul viitorului un tip nou de umanitate,
umnitatea creștină, așa cum au văzut-o Ei în marea, în geniala și în profetica
clarviziune de fervent ortodox.
Opera literară a marelui Rus, Dostoievski a
crescut din sămânța bună aruncată și frământată de peste un veac și mai bine în
brazdele adânci, afânate și roditoare ale culturii ruse. „Din opera lui, pe de altă parte, se desface o nouă serie de idei, care
dau prilej unei noi serii de interpretări ce crează o școală filosofică, după
moartea lui.
Oare la noi școlile filosofice din secolele
XX-XXI sunt conduse de neromâni și necreștini cu adevărat ?
Nici
Biserica Ortodoxă, pe care Profetul a numit-o MAMA Patriei, n-a catadicsit să-i
acorde o Catedră. În Italia papală, Poetul național, geniul universal Dante Alighieri își are catalogul prezent
în toate ciclurile de învățământ. Cinste ei!
„Un
geniu de mărimea colosală a lui Dostoievski, chiar adoptând o idee străină, o
dilată, îi dă un nou prestigiu, încât aceasta apare într-o lumină cu totul nouă
și într-o perspectivă cu totul alta decât până atunci. Flacăra geniului lui
dilată, prin urmare, toate ideile pe care le adoptă de la antecesorii lui,
pentru ca astfel transformate, uneori deformate, să le proiecteze mai departe
lumii care va veni după dânsul.” (Nichifor Crainic, Dostoievski și
Creștinismul Rus, Arhidiecezana Cluj, Ed. Anastasia, București-1998)
„Iată,
prin urmare, că pe de o parte ideile de dinaintea lui, concentrându-se în
geniala lui operă și căpătând accentul lor și însemnătatea lor, n-au dispărut
după moartea lui, ci, fiind propăvăduite de genialul scriitor rus, au căpătat
un colosal prestigiu... Pentru Rusia, Dostoievski e una din marile figuri
reprezentative. O figură reprezentativă e o personalitate creatoare în care
sunt rezumate, expuse în esența lor, trăsăturile fundamentale ale geniului
național al unui popor... Orice țăran rus e o bucată din Dostoievski.”(ibid.)
Pentru a evita cenzura de tip țarist ori
bolșevic, gânditorii nu s-au exprimat în sistem filosofic ci sub forma
romanului. Prin excelență, literatura rusă a secolelor XIX-XX e o literatură de
romane. „Așa se face că însăși opera lui
Dostoievski e operă de romane. În romanele lui se găsesc toate ideile care au
apărut în câmpul culturii rusești. Prin Dostoievski facem cunoștință cu ideile
din toate direcțiile, el fiind rezervorul
ideilor care au frământat Rusia, și mai ales întrevedem viitorul uman-creștin pe care, către sfârșitul vieții
lui, l-a sperat din toată inima.” (ibid.)
Trebuie să recunoaștem însă că în afara
Providenței Maicii Domnului – MARIA,
genialul Dostoievski a avut și șansa-mana cerească să fie alături de cea de-a
doua soție Anna Grigorievna
Dostoievskaia, cea care a reușit să învingă boala celebrului scriitor,
metehnele și datoriile lui cotidiene, întreaga apăsare a sărăciei matusalemice,
denigrările, tunetul, viforul și fulgerele confraților scriitori eclipsați de
strălucirea celui care se configura deja ca Profet al Ortodoxiei slave și
universale, binecuvântat de Cerul serafic de la cântărețul sufletului Sankt Petersburgului la icoana serafică de prooroc al Rusiei țariste.
Pe 30 August 1846, în casa cu ferestrele ce
dădeau spre celebra Lavră „Sfântul Alexandru Nevski”, se năștea în familia unui
funcționar pasionat de literatură și teatru – Grigori Ivanovici Snikitin
(1799-1866) și a Annei Nikolaievna Miltopeus (1812-1893) de origine
filando-suedeză, Anna Grigorievna
Snikitina. După celebra școală „Anna Schule” unde se preda limba germană,
Anna urmează primul liceu de fete deschis în Petersburg „Liceul Marie”, unde
profesorul de literatură rusă i-a transmis pasiunea pentru scriitorul
Dostoievski. După liceu a urmat renumitele „Cursuri pedagogice” ale profesorului
Nikolai Vișnegradski, apoi cursurile serale și gratuite de stenografie rusă,
ceea ce o va ajuta întru căsnicia ei cu Dostoievski. Marele prozator, căzut în
capcana unui ticălos editor, trebuia să predea, până la sfârșitul lunii, un
roman pe care încă nici nu începuse să-l scrie. Prietenii au sărit să-l ajute,
el trebuind doar să-l finiseze. N-a acceptat. Atunci s-a apelat la noua tehnică
ce abia apăruse, stenografia. Așa apare într-o dimineață rece, de toamnă, 4
octombrie, „o tânără de 20 de ani,
îmbrăcată modest, cu o față ovală și o bărbie mică, dar voluntară, cu ochii
cenușii și pătrunzători – Anna Grigorievna Snikitina.” (Anna Grigorievna
Snikitina, DOSTOIEVSKI, AMINTIRILE UNEI VIEȚI, trad. din lb. franceză Brândușa
Vrânceanu, Ed. Nepsis Timișoara – 2025)
26 de zile, atât a durat conceperea și dictarea
romanului Jucătorul, ce va aureola în mod expres cununa mariajului împletită cu
erupțiile vulcanice ale datoriilor zilnice tot mai amenințătoare care, amanetau
bijuteriile binefăcătoarei și jertfitoarei Anna, jocurile de „noroc fără noroc”
ale soțului, creația lui care era apăsătoare, galopantă și strivitoare, fiindcă
nu avea timpul necesar corecturii, peste care se adăuga însă, ipostaza
revelatoare a Corolei celebrității activității prozatoare: Crimă și pedeapsă,
Idiotul, Eternul soț, Demonii, Adolescentul, Frații Karamazov, Jurnalul de
scriitor din 1873, 1876, 1877, 1880 și inuarie 1881.
„Plecând
din Baden, am vrut să mergem la Paris sau în Italia, dar, după ce ne-am numărat
banii, am hotărât să rămânem la Geneva… Pe drumul spre Geneva, ne-am oprit și
la Bâle, să vizităm muzeul, ca să vedem tabloul, o pânză de Holbein, pe care
era zugrăvit Hristos, după ce a trecut prin suferințele neomenești la care a
fost supus și a fost coborât de pe cruce. Dostoievski a rămas împietrit zeci de
minute în fața Icoanei suferinței supreme a iubirii de oameni.” (ibid.)
„În
septembrie 1867, la debutul Congresului de Pace, la Geneva a sosit Giuseppe
Garibaldi. Ne-am dus și noi pe strada Mont-Blanc, pe unde trebuia să treacă,
venind de la gară… Am asistat, împreună cu Dostoievski, la a doua ședință a
acestui Congres, care ne interesa foarte mult. Discursurile de pace enunțate de
masonii-iluminați erau de fapt o întunecată și tenebroasă chemare la ură, la
violență și la crimă. Neplăcut impresionat, soțul i-a scris Ivanovei Hmârova:
„Au început prin a ne spune că, pentru a aduce pace pe pământ, trebuie distrus
creștinismul și lichidate marile națiuni, prin înlocuirea acestora cu națiuni
mici. Apoi, că trebuie desființat capitalul, ca totul să aparțină tuturor, în
comun… Totul, fără nici cea mai mică argumentare, toate au fost învățate pe de
rost, acum vreo douăzeci de ani și așa au rămas. Dar, în primul rând, lumea
trebuie trecută prin foc și sabie, ca să poată avea pacea…”
(ibid.)
De atunci, chiar mai dinainte, această
doctrină a „Iluminaților” a rămas testamentul lor întunecat care va aduce nu
pacea, ci bezna deșertăciunilor, războiul și crima asupra omenirii.
Profetul rus Feodor Mihailovici Dostoievski a
proorocit Revoluția bolșevică din Octombrie – 1917, pe care a numit-o în
întreaga ei ipostază demonică: CRIMĂ SOCIALĂ – CRIMĂ COLECTIVĂ. Viziunea lui a prevăzut în personajele sale,
cum avea să se întâmple sub regimul bolșevic al „Iluminaților”, dacă nu se
identifică în lumea contemporană lui, se identifică în lumea contemporană nouă.
Pe acest soclu se ridică profetismul lui – profetul revoluției rusești .
O crimă este distrugerea unui om, iar din
punct de vedere religios se distruge Chipul și asemănarea cu Dumnezeu. Este
așadar, un atentat împotriva lui Dumnezeu. Prin actul revoluționar, prin revoluție,
am avut și noi o astfel de șansă demonică,care încă ucide , se ajunge la o crimă socială, prin
care se distruge Chipul și asemănarea lui Dumnezeu în societate.
„Revoluția,
în fond, nu este altceva decât o crimă socială, o crimă individuală amplificată
asupra societății întregi… Nu există un alt scriitor care să demaște mai cu
înverșunare, mai cu tenacitate, mai metodic în opera lui, socialismul
revoluționar, ca Dostoievski.
Dostoievski,
deși a criticat înverșunat socialismul – comunismul, socialismul integral, n-a
cunoscut marxismul; el nu cunoaște din socialism decât doctrina, aproape
creștină uneori, a socialiștilor francezi din veacurile XVIII și XIX: Saint
Simon, Fourier, Prudhomme… Cu atât mai mult
iese în relief genialitatea acestui scriitor, cu cât pornind de la doctrină
care nu era așa de categorică cum va fi mai târziu marxismul, el prevede consecințele marxismului pentru societate.”
(Nichifor Crainic, Dostoievski
și creștinismul rus, Arhidiecezana Cluj, Ed. Anastasia, București, 1998)
Revelator în acest sens este capitolul „Legendă a Marelui Inchizitor, din
romanul Frații Karamazov, o sinteză despre catolicismul istoric și despre
socialismul revoluționar. Marele
Inchizitor – Necuratul, cum ar spune Creangă al nostru îL acuză pe
Mântuitorul Hristos că: „în momentul
când a instituit doctrina salvatoare a creștinismului, nu a cunoscut deloc
josnicia iremediabilă a sufletului uman și că de aici ar porni greșeala.
Adică, Mântuitorul a dat o doctrină prea înaltă pentru ca omul să poată ajunge
vreodată la ea, de aceea îi reproșează:
„Noi („Iluminații”) am
urmat altă metodă decât a ta; Tu ai vrut să ridici pe omul iremediabil josnic
la înălțimea doctrinei Tale: ceea ce nu e posibil; noi, dimpotrivă, am urmărit
să coborâm doctrina Ta, ajustând-o la iremediabila neputință omenească.” (ibid.)
Și eminentul scriitor-profet își extrage
proorocirile sale vizionare din socialismul revoluționar: „Cine nu mai are popor, nu mai
are Dumnezeu!”; „Dezrădăcinații” – ateii nu-și mai recunosc poporul și nu se
mai recunosc în acest popor!”; „Secularizarea împărăției lui Dumnezeu, trebuie
să împartă omenirea în două categorii: o zecime care trebuie să conducă și nouă
zecimi care trebuie să fie conduse!”; „Rusia e prin excelență țara unde se
poate întâmpla ce vrei fără ca nimeni să se opună!” (ibid.)
Oare de ce simțim că retrăim acum exact
această situație dar de astă dată la noi ?!
Profețiile scriitorului rus Feodor
Mihailovici Dostoievski s-au împlinit în toate țările creștin ortodoxe,
dar mai cu seamă și mai aprig în România
noastră sau a „lor- întunecaților” de
azi!
LIBERTATEA
ODĂ
„Regină slabă a Cytherii*,/ Să-mi piei din
ochi! Și ieși în față,/ Tu, ce pe țari cumplit îi sperii,/ A libertății
cântăreață!/ Cununa frânge-mi mai curând,/ Și lira, gingașele-i tonuri,/ Să
fulger viciul de pe tronuri,/ Și libertatea să o cânt.// Arată-mi calea-acelui
gal/ Cu-avânturile-i îndârjite,/ Tu i-ai dat imnul triumphal/ Prin aspre
cumpene slăvite./ Tirani ai lumii, tremurați,/ Copii ai soartei schimbătoare!/
Iar voi, căliți-vă mai tare,/ Sculați, voi, robi îngenuncheați!// Oriunde ochii
mi-i arunc,/ Văd pretutindeni bice, fiare,/ Văd al robiei plânset lung/ Și
rușinoase legi, murdare,/ Prejudecata – nour des - / Văd nedreptatea
stăpânirii,/ Și zeul crud al asupririi,/ Și goana dup-un sterp succes.” (Pușkin,
Poezii, Editura Pentru Literatură – 1962)
*Cythera (azi Cerigo)-insulă grecească la
sud de Moreea, pantheonul zeiței Venus. Poetic: insulă încântătoare, patria
alegorică a Amorului.
EMINESCU – IERI – AZI – ÎNTOTDEAUNA!
Ca să descoperi geniul unui artist creștin ori
profeția unui gânditor orthodox precum Mihail Eminescu trebuie să străbați
deopotrivă fără nici o ezitare atât Marea suferinței, cât și Muntele
Fericirilor!
Atât bucuria, cât și suferința comprimă
într-un sortit – Ales întregul destin al Profetului, care se înalță deasupra
spațiului Vetrei străbune, peste temporalitate și peste orice circumscrieri ale
materiei, către izvorul întregii existențe confirmând chemarea și alegerea sa!
Sufletul mare, frumos, tumultos și furtunos
al marelui ROMÂN a fost un sensibil și frământat câmp de luptă între rațiune și
simțire, între frumusețe și iubire, între artă și natură, între materie și
spirit, între agonie și extaz, între sentimentul menirii și al jertfei, stări
necontrarii, complementare, antinomii printre care viziunea lui a trebuit să-și
desfacă aripile profetice!
Mai întotdeauna Epocile istorice cruciale au
dăruit lumii – Profeții lor – măsura
plenară a potențelor creatoare ale omenirii, generând astfel piscuri-everestre
în diversele domenii de activitate spirituală, declanșând și promovând
adevărate seisme-rivirimente în Poezie, Proză, Artă, Filosofie, Teologie,
Știință.
Apariția meteorică a Luceafărului – EMINESCU
pe cerul spiritualității daco-române și a celei mondiale, a fost condiționată
de o epocă istorică de mari prefaceri, atât în viața internă a Țărilor Române
din Regatul Dacia Mare, cât și pe plan internațional – Revoluția
burghezo-democratică, desfășurată sub bagheta Ocultei sioniste aproape în
întreaga Europă între anii 1848-1849, împotriva feudalismului și a regimurilor
absolutiste.
Este desigur un miracol faptul că în preajma
fiecărei epoci de renaștere literară, ca urmare a unor adânci transformări
economice și zguduiri politico-sociale, se află cel mai pare poet, un artist
genial în ale spiritului și un promotor-deschizător de drumuri, un vizionar în
ale devenirii nației sale.
Un poet genial, un profet cert nu afirmă, în
adevăr, numai o nuanță proprie de simțire și nu dezvăluie numai o viziune
originală asupra lumii; el îmbină, totodată, unicitatea și specificul
universului său lăuntric cu trăsăturile fundamentale ale sufletului colectiv,
ale vieții sociale din care face parte, ale Patriei lui de suflet, de inimă și
de simțire!
Efervescența
spirituală care i-a înnobilat destinul a
trezit în Profetul nostru mari disponibilități de energie creatoare care l-au
predispus să unifice multiplul și să concilieze contrariile întru armonia legii
divine și cea strămoșească. El rezumă deci și sintetizează o stare de spirit
generală. Aflându-se în prelungirea unei tradiții culturale pe care o continuă,
o afirmă și o îmbogățește, el se face în același timp purtătorul de cuvânt al
epocii sale și profetul epocilor viitoare, al tuturor postulatelor morale,
ideologice, spirituale noi, împlinind misiunea de vizionar-prooroc.
Mihail
Eminescu este Fiul vremii sale, care
poartă în inima sa mare, în cugetul său necuprins și în sufletul său curat
toate durerile și frământările Națiunii epocii lui!
Parafrazându-l pe genialul poet rus Alekandr Sergeevici Pușkin, am putea grăi în limba Eminului nostru,
că: EMINESCU e începutul tuturor
începuturilor în literatura dacoromână!
Temperament activ și aprins, spirit enciclopedic de
erupție vulcanică îndrăgește încă din prima tinerețe Poezia frumoasă și pe
titanii ei – Zeii lirici: Orfeu, Homer, Pindar, Horațiu, Ovidiu, Vergilius,
Dante, Petrarca, Shakespeare, Byron, Goethe, Rabindranath Tagore, Hugo, Pușkin,
făcând din operele lor o grandioasă școală, o faimoasă bibliotecă și un atelier
de înaltă creație sub forma învățăturii sale, transplantată – sub alte lumini
și auspicii ale unui climat eminescian în care poezia, cântarea, frumosul și
iubirea atingeau sacralitatea unui cult religios.
Asemeni înaintașilor săi – Zeii slovei,
Profetul Eminescu a căpătat o celebritate unică în istoria culturii omenești.
Cuvântul lui având tiparul în cremenea carpatină, cu grai dulce bucovinean s-a
auzit pretutindeni, în toate țările mari; operele lui au fost traduse în multe
graiuri, iar numele i-a devenit renume mondial. Celebritatea lui au înalțat-o
aripile geniului. Din zborul lor s-a înălțat profetismul său înfiripând epoca
eminesciană. Poezia lui e turnată în melodii de ritmuri celeste și-n armonii de
rime zămislite angelic. Cântărețul romantic este, în realitate, tradiționalist.
Sângele lui e dacic, cugetarea lui își are rădăcinile în Harpa Orfeului tracic,
simțirea lui are cromatica imnelor homerice peste care pogoară înțelepciunea
lui Zamolxe. Poezia-limba profetului devine astfel o funcție purificatoare a
vieții religioase, creștin-ortodoxe.
„Misiunea
istorică a unui popor se judecă după creațiunile lui spirituale. Singure
valorile culturale justifică existența și misiunea unui popor. Istoria nu ține
seamă de popoarele sterile din fire.” (Mircea Eliade, Despre Eminescu și
Hașdeu, Ed. Junimea – 1987)
„Vremea de astăzi, mărturisea atât
de frumos literar și de adânc filosofic geniul liric al Ardealului – Octavian Goga, cu
toate izbânzile ei îi aparține lui Eminescu. A biruit crezul lui. Tot viforul
de dărâmare și tot avântul de reclădire țâșnește din fulgerele lui. Prin
scrisul lui Eminescu a cerut cuvânt ideea integralității naționale cu toate
atributele ei logice. Din zilele de adolescent cu o precocitate uimitoare, fiul
căminarului de la Botoșani s-a îndrumat spre acest ideal, căruia mai târziu i-a
dat o superioară justificare teoretică. Unitatea literară ca o formulă
pregătitoare a unității politice, iată lozinca către care s-a îndrumat el,
căreia de la început i-a jertfit ritmul măreț al unei creațiuni fără precedent
încă în analele noastre.
Din
primele zile, elevul lui Aron Pumnul pornit în pribegie, a simțit
chemările întregului sol românesc prins atunci subt atâtea stăpâniri vitregi. A
plecat să-l cunoască și pretutindeni a pus urechea să-l audă. Limba lui
literară, într-o vreme când grămăticii de tot soiul o drămuiau cu erezii
savante, se adapă din moștenirea „veche și înțeleaptă” a tuturora. Un proverb
din munții Moldovei, o glumă de pe Târnava, o frază euritmică din Gorj, toate
își dau întâlnire în atelierul lui Eminescu, ca să închege patrimoniul
unității.
El a fixat mai întâi și de un caracter
definitiv tablele legii în graiul nostru. Nu e însă numai codificatorul limbii
literare. Eminescu e mai mult: e părintele ideologiei naționale moderne în
evoluția noastră. E cel dintâi român al cărui creștet primește binecuvântarea
din cer, dar ale cărui picioare sunt înfipte până în glesne în pământul
strămoșesc.
Mai mult ca oricare altul, el a crezut în
neam, l-a simțit în adâncime, l-a înțeles în misiunea lui istorică. (Păi să ne mai
mirăm de ce ocultiștii și denigratorii îi „iubesc” atât de mult? n.a.) Veacurile
i-au strigat de departe, dincolo de „scripturile bătrâne”, i s-a mărturisit
misterul traco-geto-dac al începutului, i-a strălucit epopeea de la o mie patru
sute, și l-au durut toate chinurile facerii de astăzi.
Citiți Doina lui, cântecul năzuințelor
noastre eterne: e cea mai categorică evanghelie politică a românismului. Pentru
că politica națională întemeiată pe puritatea de sânge și pe încercuirea în
tradițiunile noastre seculare ca și pe excluderea străinului exploatator, n-a
avut un mai luminos doctrinar decât pe poetul Luceafărului...
Eminescu, poetul, e cel mai echilibrat
creier politic al României în creștere. Citiți articolele lui și veți vedea că
stați în fața unei axiome de valoare permanentă. Ele pot fi invocate la tot
pasul ca un îndreptar de pedagogie națională.”(O. Goga, Precursorii, Ed. Minerva,Buc., 1989)
Aspirația către frumos și iubire îl va purta
în zonele de foc glacial ale suferinței, dar și împlinirii geniale, profetice.
Frumusețea și dragostea – Aripile de foc ale Adevărului revelat îi vor fi harul, temelia,
stâlpul, catapeteasma, altarul, cumpăna, jertfa, înțelesul și crucea vieții
sale.
„Al cor gentil repara sempre Amore!” – „Inima nobilă dă totdeauna sălaș Iubirii!”
Și totuși, după creștinismul
evanghelic-ortodox, respectiv după Mântuitorul Hristos și Maria – Vlaherna –
Carpatina, Crăiasa Cerului și a Pământului, după Profeții, Eroii, Martirii și
Sfinții Neamului nostru, Eminescu rămâne
cea mai frumoasă moștenire a geto-daco-românilor.
Tocmai de aceea, eminescologii și eminologii – legatarii
lui testamentari trebuie să-i aducem pururea cinstirea cuvenită unui Geniu,
Pedagog, Profet, Luceafăr și Martir al Neamului!
MĂRIEI SALE EMINESCU
„Măria Ta, Preaînțeleptule Mihai,/ Iată, a venit timpul
ca un poet român de peste mări și țări/ să cuteze a-ți adăuga la valurile
laudelor ce le primești mereu,/ alte slăviri în plus ce vor să fie și ele o/
verigă nouă pentru nesfârșitele poeme/ ori peste transpoeziile ce vor urma cu/
siguranță în secolele care știm azi că vor veni... // Măria Ta,/ Răvășitoare,
vocea ta unică și perenă, de/ Rege al poeziei române,/ de Mareșal al spiritului
conducător al limbii/ și liricii noastre,/ de Poet universal, de mare prozator,
de/ filosof și jurnalist,/ voce plină de glorii ori de un legitim pesimism,/
dar și de patriotic optimism,/ noi știm că vei rămâne-n veșnicii/ motorul
principal al limbii noastre daco-române/ pe care tu ai armonizat-o în simfonii
patetice,/ modelând-o în toate gamele de rime orbitoare...”
Poemul MĂRIEI SALE EMINESCU și un tablou cu
Mihai Eminescu în viziunea scriitorului Cristian Petru Bălan Glen Ellyn City,
USA, care l-a elaborat cu ajutorul AI,
intitulându-l „EMINESCU REGE AL POEZIEI” și MAREȘAL AL SPIRITULUI CONDUCĂTOR AL
LIMBII ȘI LIRICII NOASTRE, în CETATEA CAVALERILOR, Anul 7 Nr.1 (65) Ianuarie
2026 Fondator: Colonel Dr. Constantin
Moșincat – Oradea.
2 Iulie 2026 – Litoralul Mării Albastre – stațiunea
Mamaia
+ Așezarea
veșmântului Născătoarei de Dumnezeu în biserica Vlaherne; Sf. Voievod Ștefan
cel Mare
Tuturor Fiilor/ Fiicelor Daco-României
Tainice
GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU
CAVALER DE CLIO
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu