EROISMUL
TEODOREI DE A PURTA CRUCEA BOLII
-
PR. FLORIN STAMATE -
Mesajul Teodorei este că nu se poate fără cruce
M-am regăsit în această cântare[1] a voastră cu
fiecare pas pe care l-am parcurs alături de Teodora pe drumul ei de pe cruce
până la Înviere, de care ea s-a bucurat. Cred că dincolo va fi o bucurie
nespusă când o să vă reîntâlnească să cântați împreună în Împărăția lui
Dumnezeu. Însă, drumul este lung.
Mesajul Teodorei este că nu se poate fără cruce.
Fiecare dintre voi trebuie să v-o asumați cu fruntea sus. În aceasta stă
nădejdea noastră, că Dumnezeu a primit-o pe Teodora în Împărăția Lui pentru că
a dus-o demn. Tot ce a fost, a primit ca de la Dumnezeu și n-a cârtit fiind pe
cruce, pentru că, la urma urmei, crucea tot o duci.
Spunea Sf. Ioan Gură de Aur foarte frumos că dacă
Hristos pe Cruce nu spunea: „Iartă-le lor că nu știu ce fac!”, nu era posibilă
iertarea oamenilor nici până în ziua de astăzi. Dar pentru că El și-a asumat
Crucea în momentele acelea în care a fost teribil de greu și a avut puterea
aceasta să spună: „Părinte, iartă-le lor că nu știu ce fac”, acesta este un
cuvânt care se duce peste veacuri și pentru noi. Nici noi nu știm ce facem
atunci când păcătuim. Nici noi nu ne dăm seama cât ne depărtăm de Dumnezeu și ce
rană suntem pentru El când greșim în fața Lui.
Rana de moarte a lui Dumnezeu este, de fapt, iadul.
Iadul sunt toți oamenii care n-au vrut să fie cu Dumnezeu, n-au răspuns iubirii
Lui, L-au ignorat spunând: „N-am nevoie de Tine”. Dumnezeu caută să facă cu
fiecare dintre noi tot ce e posibil ca să ne mântuiască. Există o grijă
permanentă a Lui ca să pășim cum trebuie în lumea aceasta. Iar dacă ni s-a
întâmplat să greșim sau să cădem, avem aceste cuvinte: „Părinte, iartă-le lor
că nu știu ce fac!”, după harul pe care l-a lăsat Apostolilor Săi ca „Oricâte veți
lega, să fie legate și oricâte veți dezlega, să fie dezlegate”.
Roua iubirii și iertării lui Dumnezeu
Sf. Sofronie de la Essex spunea că iertarea de la
Dumnezeu plutește în aer chiar atunci când faci păcatul. Important este să
reușești ca după ce ai căzut să te ridici și să-ți impropriezi această iertare.
Dacă privești spre această iertare și spui: „Doamne, nu mă lăsa! Iartă-mă!
Dumnezeule, milostiv fii păcătosului!” sau: „Doamne, Iisuse Hristoase,
miluiește-mă!”, în momentul acela Dumnezeu îți dăruiește iertare.
Vedeți cum sunt florile dimineața!? Dacă florile se
deschid primesc roua dimineții și reușesc să treacă peste arșița zilei oricât
ar fi de cald. Noi ne ducem la umbră, dar ele rămân acolo în soare. Dacă
floarea stă închisă dimineața și nu primește roua atunci, peste zi, nu are
resurse și se usucă. Așa suntem și noi. Dacă ne deschidem spre Dumnezeu, El ne
dă roua iubirii și a iertării Sale. Dacă am ști cât ne iubește Dumnezeu, am
„înnebuni”. De aceea, sfinții și pustnicii care se retrag au o nebunie sfântă în
Hristos și această nebunie îi face să se dăruiască cu totul lui Dumnezeu.
Cum spunea Părintele Arsenie Papacioc: „Să ai un
zâmbet ascuns în inimă!”. Chiar dacă viața este grea și încurcată cu necazuri
și ispite, întotdeauna să avem acest zâmbet în inimă, pentru că noi avem
încrederea că tot ce se întâmplă pe pământ este cu o rânduială.
Planurile noastre și planurile lui Dumnezeu
Și trecerea Teodorei la Domnul a fost cu o rânduială
mare. Dacă atunci când era ca voi, ne făceam planuri cum va merge la Facultate,
unde, când și ne socoteam cum e mai bine, Dumnezeu ne-a arătat că planurile
acestea ale noastre nu sunt și planurile Lui. Spunea un părinte: „Întotdeauna
mi-a plăcut la Dumnezeu că mi-a dărâmat planurile mele până să mă dărâme ele,
pe mine”. Dumnezeu ne dărâmă planurile noastre, chiar dacă noi gândim că așa e
bine să facem.
Întotdeauna să aveți această încredințare că dacă vă
poticniți sau dacă există piedici, Dumnezeu le vede pe toate și știe ce e mai
bine. Așa că să nu vă tulburați cu nimic! Să aveți pacea interioară de a merge
mai departe. Toate sunt în rânduiala lui Dumnezeu. Și crucea pe care o dă
copiilor.
Mi-a spus o maică deunăzi că Părintele Justin Pârvu
avea un pomelnic cu copiii trecuți la Domnul și când avea ispite mari,
neajunsuri, greutăți sau lipsuri, punea maicile să facă la Psaltire și să-i
pomenească pe acești copii pentru că ei mijloceau la Tronul lui Dumnezeu și așa
se rezolvau foarte multe probleme.
Noi privim omenește orice moarte și facem din aceasta
o tragedie. Dar nu este așa! Unii pleacă înaintea noastră și ne ajută de Sus
poate mai mult decât ar fi făcut-o în lume. Unii rămân aici ca să dea mărturia
a ceea ce ar trebui să fim în lume. Dumnezeu are lucrarea Lui cu fiecare. De
aceea, eu cred că El va primi rugăciunile Teodorei pentru că de multe ori, ea
își făcea această grijă: „Cum voi putea eu mulțumi tuturor celor care m-au
sprijinit atât? Ce pot face eu pentru atâta lume care s-a rugat pentru mine?”.
Și îi spuneam: „Teodora, nu poți decât să te rogi și tu și să-i pomenești pe
toți care te-au ajutat”.
Și cred că în Împărăția lui Dumnezeu, aceasta poate să
facă Teodora.
Crucea în Hristos nu ne dărâmă chiar dacă este grea
În cântarea voastră, m-am regăsit cu totul: cu
durerile crucii, cu deznădejdea aceasta harică, pentru că așa este când porți o
cruce atât de grea. Este o deznădejde care, totuși, nu te dărâmă. Deși simți că
te pârjolește iadul și că diavolul îți dă târcoale continuu și ai impresia că
ești singur și că nu mai ai nicio ieșire, că nu te mai aude nimeni, deznădejdea
aceasta harică trebuie pusă la temelia credinței în Dumnezeu. Pentru că din iad
nu mai ai unde să te duci.
Omul când ajunge în adâncul iadului cu sufletul său,
nu mai are unde să cadă. De acolo, trebuie să înceapă urcușul. Este foarte
important că atunci când cădem, avem unde să ne întoarcem. Acesta este cel mai
important pentru că nu vom fi sfinți sau cu o viață la înălțime, continuu. Dar
atunci când te depărtezi, știi unde trebuie să vii pentru că ai un Dumnezeu
care te iartă continuu și te iubește.
De aceea, am avut în viață această nădejde și eu cred
că Teodora a fost astăzi împreună cu voi și s-a bucurat cu voi și cred că cea
mai mare dorință a Teodorei ar fi ca să ajungem cu toții în Împărăția lui
Dumnezeu. „Căutați Împărăția lui Dumnezeu și toate se vor adăuga vouă”, spune
Evanghelia. Dacă ai nădejdea în Dumnezeu, toate se adaugă ție, dar trebuie să
te lași ca un prunc purtat în brațele mamei.
Nu trebuie să ne facem foarte multe griji sau să
disperăm: „Ce o să fac, cum voi reuși?”. Pune-L pe Dumnezeu în fața ta:
„Doamne, Tu mă știi: cum am crescut, câte am învățat, Tu știi câtă credință am
avut în familie sau n-am avut. Nu mă lăsa!”. Deci, fiți sinceri că la Dumnezeu
ajung oamenii sinceri și dacă Îl vom găsi pe Dumnezeu, cu siguranță nimic din
lumea aceasta nu ne va mai clătina.
[1] Se referă la cântarea colegilor și prietenilor
Teodorei, care au venit la mormântul ei din mănăstirea Paltin, să sărbătorească
la cei 18 ani, pe care i-ar fi împlinit.
(Extras din Revista Atitudini Nr. 70;
selecții)
SPICUL
DE GRÂU
-
Sfântul Vasile cel Mare -
Când sămânţa a căzut în pământ şi are umezeală şi
căldură potrivită, se face moale şi poroasă; apoi pune stăpânire pe pământul
din jurul ei şi absoarbe din el tot ce-i este propriu şi înrudit; în urmă acele
părticele foarte fine din pământ intră în porii seminţei şi-i măresc volumul,
încât se înrădăcinează în partea de jos, iar din partea de sus ies la suprafaţă
firele de iarbă la fel de numeroase ca şi firele rădăcinii. Firul de iarbă,
încălzit mereu, îşi trage prin rădăcină umezeala; odată cu căldura trage din
pământ şi hrana care-i trebuie, pe care o distribuie în pai, în coajă, în
tecile grâului, în bobul de grâu şi în mustăţile spicului. Şi aşa, crescând
încetul cu încetul, fiecare plantă ajunge la măsura sa proprie, fie grâu, fie
legume, fie ierburi, fie mărăcini.
Un singur fir de iarbă, o singură plantă sunt de ajuns
să-ţi facă mintea să contemple măiestria cu care s-au făcut toate! Cum este de
pildă paiul de grâu încins cu noduri, ca şi cum l-ar lega spre a putea suporta
greutatea spicului, ca să nu cadă la pământ când este plin de rod! Ovăzul
sălbatic are paiul gol, pentru că vârful nu-i cu nimic îngreuiat, pe când paiul
de grâu este întărit cu acele legături. Bobul de grâu este pus, apoi, într-o
învelitoare, ca să nu fie cu uşurinţă răpit de păsările care mănâncă seminţe;
bobul mai este apărat încă şi de vârfurile ascuţite ale mustăţilor spicului,
care ca nişte bolduri, nu lasă să fie vătămat de micile vietăţi.
Sfântul Vasile cel Mare, Omilii la
Hexaemeron, traducere de Pr. Dumitru Fecioru, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1986, p.
122
CASA
LUMII
-
Sfantul Ioan din Kronstadt -
Lumea este o casa. Arhitectul si Stapânul acestei case
este Creatorul, iar Tatal crestinilor care locuiesc în ea este Dumnezeu. Mama,
în aceasta casa, este Preasfânta Nascatoare de Dumnezeu. Mergi întotdeauna în
prezenta Tatalui tau, cu iubire si ascultare; la fel în prezenta Mamei noastre
a tuturor, a Maicii Domnului, cu sfânta iubire, cu veneratie si ascultare. În
nevoile tale materiale si spirituale, în nenorociri, necazuri, boli,
întoarce-te spre ea cu credinta, nadejde si dragoste.
Fii sfânt, asa cum Domnul Dumnezeul tau sfânt este; ca
si stapâna noastra, Maica Domnului si maica ta de asemenea, potrivit cuvintelor
Mântuitorului: „Femeie, iata fiul tau… Iata mama ta” (Ioan 19, 26-27).
Pentru ca noi sa nu ne îndoim de dreptul nostru de a o
numi Mama a noastra pe Maica Preaînaltata a Dumnezeului Preaînalt – Stapâna
Preasfânta, Preacurata, nemarginit fericita –, dumnezeiescul ei Fiu, Domnul
nostru Iisus Hristos, ne-a îngaduit în mod expres tuturor acelora care tintesc
spre sfintenie sa o numim Maica noastra: „Iata mama ta”. Caci în persoana
Sfântului Ioan Teologul, noua, crestinilor, ni se adreseaza aceste cuvinte. Da,
ea este cu adevarat cea mai blânda, cea mai atenta dintre mame, care ne conduce
pe noi, copiii ei, spre sfintenie.
Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea
intru Hristos, traducere de diac. Dumitru Dura, Ed. Oastea Domnului, Sibiu,
1995, p. 133
CE
ESTE SUFLETUL?
-
SF. ILARION FELEA -
Sufletul este mai mult decât hrana
Silinţele pentru formarea omului duhovnicesc din omul
trupesc încep de la curăţirea sufletului. O astfel de lucrare, grea şi
îndelungată, care ţine viaţa întreagă, nimeni nu o va începe înainte de a-şi da
seama ce este sufletul, ce rol şi ce putere are el în trup, ce valoare, ce preţ
are sufletul şi care sunt datoriile omului faţă de sufletul său?
Mântuitorul a spus: «Împărăţia lui Dumnezeu este
înlăuntrul vostru» (Lc. 17:21). O lume întreagă este înlăuntrul omului, o lume
nevăzută şi nepipăită de nimeni… O lume adâncă în care sunt ascunse gândurile
bune şi rele, amintirile, simţirile şi sentimentele de iubire şi ură, de
bucurie şi durere, dorurile după lumină şi libertate, poftele şi patimile,
voinţa de a munci, a lupta şi a birui… Mintea cu toate darurile, sclipirile,
lucirile şi tainele ei minunate… Toate sunt ascunse undeva înlăuntrul omului,
în suflet. Chiar şi împărăţia lui Dumnezeu, tronul lui Dumnezeu se ascunde în
noi, înlăuntrul nostru, în suflet. Poate tăgădui lumea aceasta? Cel puţin
atâta vreme cât ea există în fiecare din noi, nu se poate.
Ce este sufletul? Este ceva în noi mai adânc decât
noi, spunea Fericitul Augustin. E sufletul, viaţa trupului nostru.
Chipul lui Dumnezeu în om
După Sfânta Scriptură, sufletul e suflarea şi chipul
sau icoana lui Dumnezeu în om (Fac. 1:26-27; 2:7), că «pentru suflet este făcut
omul după chipul lui Dumnezeu». Cu alte cuvinte, sufletul e faţa dumnezeiască a
omului , cea mai minunată plăsmuire din toate. De aceea spune românul creştin:
«Când pălmuieşti o faţă de om, pălmuieşti chipul lui Dumnezeu».
Demnitatea omului, chipul lui Dumnezeu în om, se arată
în raţiune şi în libertatea sufletului, pe care Dumnezeu le respectă pentru
valoarea sufletului, că tot universul material nu cântăreşte cât un suflet (Mc.
8:36-37). Prin suflet omul devine templul lui Dumnezeu (1 Cor. 3:16; 2 Cor.
6:16).
Trupul este opera şi unealta sufletului. Dumnezeu
creează sufletul după chipul şi asemănarea Sa (Fac. 1:26-27). Iar sufletul îşi
creează trupul după legile atotînţelepte ale zămislirii din sămânţă, ale
naşterii şi ale creşterii. «Duhul Dumnezeirii este viaţa sufletului», iar
«sufletul este trupul Duhului Sfânt». Precum trupul fără suflet este mort şi nu
poate face nimic, tot aşa este şi sufletul fără sufletul cel ceresc, fără duhul
divin, e mort pentru Împărăţia lui Dumnezeu.
Fiind chipul, icoana, trupul lui Dumnezeu în om,
sufletul e duh nevăzut, ca şi Dumnezeu. «Dumnezeu este duh,… îngerul încă este
duh… şi sufletul omului este duh… Dumnezeu este nevăzut, îngerul este nevăzut
şi sufletul omului este nevăzut. Dumnezeu este nemuritor, îngerul este
nemuritor şi sufletul omului este nemuritor. Dumnezeu are înţelegere şi voie şi
sufletul omului are înţelegere şi voie».
Demnitatea sufletului omenesc
Un filosof (H. Bergson) spunea că sufletele sunt
râuleţe din fluviul cel mare al vieţii, râuleţe, zicem noi, ascunse în
Dumnezeu, ca izvorul în munte, ca puiul în coaja oului şi ca energia nucleară
în stihiile materiei. Cine a ştiut ieri de energia nucleară şi alaltăieri de
lumina electrică şi mai ales cine a văzut-o? Cine a ştiut ieri că energia
electrică nu circulă prin firul electric, ci firul numai o direcţionează, îi
arată drumul, o conduce? Izvorul acestui fluviu este la Dumnezeu, căci nu ne
putem închipui fluviu fără izvor, suflet fără Dumnezeu. De aici însemnătatea,
gingăşia, frumuseţea, nobleţea, valoarea şi demnitatea sufletului omenesc, mai
presus de orice alte valori şi frumuseţi.
Nimic nu avem mai scump decât sufletul. Pentru suflet
există lumea. «Pentru suflet osteneşte firea, se mişcă cerul, străluceşte
soarele, rodeşte pământul, răsar plantele şi se nasc animalele. Pentru suflet a
fost făcut raiul, a fost pregătită Împărăţia cerurilor, fericirea nesfârşită,
slava nemărginită şi toate celelalte bunătăţi ale vieţii veşnice, pe care
ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit şi la inima omului nu s-au suit (1
Cor. 2:9).
„Dacă vom pierde acest suflet, am pierdut totul: şi
pământul, şi cerul, şi lumea, şi raiul, şi această viaţă trecătoare şi pe
cealaltă, cea veşnică; totul, totul” . Pentru suflet s-a scris Biblia, pentru
suflet grăiesc profeţii, Se întrupează Mântuitorul şi se vesteşte Evanghelia.
Pentru mântuirea sufletelor s-a adus jertfa de pe Golgota, s-a întemeiat
Biserica şi s-au aşezat în ea Sfintele Taine.
«Aşa a iubit Dumnezeu lumea (omenirea), încât pe Fiul
Său Cel Unul-Născut L-a dat (să se răstignească şi să învieze), ca oricine
crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică» (In. 3:16). «Fiul lui
Dumnezeu m-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru mine» (Gal. 2:20); pentru
sufletul meu.
Sufletul și lumea
Dumnezeu are grijă de om; îi dă viaţa şi lumina,
soarele şi ploaia, toate bunătăţile şi darurile, pentru că îl iubeşte. Ne-a dat
şi ne dăruieşte neîncetat pe Fiul Său, cu Evanghelia, cu Biserica Sa; Sfintele
Taine şi harurile Duhului Sfânt, pentru că ne iubeşte. Ne iubeşte sufletul;
sufletul meu şi sufletul tău, frate şi soră. Grija şi iubirea părintească ne-o
arată Dumnezeu pentru că ne iubeşte, pentru că are chipul Său ascuns în noi, în
sufletul nostru prin care gândim, simţim, iubim, trăim, viem, ne mişcăm şi
suntem (FA 17:25-28).
Sufletele oamenilor sunt „cetăţile”, „oile” şi
„neamurile” la care sunt trimişi Apostolii, nu zidurile de piatră sau oile
ciobanilor. După Evanghelie, «sufletul este mai însemnat decât hrana» (Lc.
12:23); un singur suflet preţuieşte mai scump decât valoarea şi greutatea lumii
întregi. «Ce-i va folosi omului de ar dobândi toată lumea, iar sufletul şi l-ar
pierde? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său?» (Mc. 8:36-37). Nimic.
Nimic în lumea aceasta nu poate înlocui valoarea unui singur suflet.
Nimeni dintre oameni şi nimic de pe pământ nu poare
răscumpăra un singur suflet pierdut, «că răscumpărarea sufletului e prea scumpă
şi niciodată nu se va putea face», numai prin puterea omului (Ps. 47:7-8). Iar
dacă sufletul e cel mai mare dar şi cea mai scumpă comoară pe care o avem de la
Dumnezeu, mai scumpă decât lumea, înţelegem uşor că avem faţă de mântuirea şi
fericirea lui răspunderi tot atât de mari, pe cât de mare este valoarea lui şi
pe cât de mari sunt făgăduinţele dumnezeieşti pentru fericirea lui vremelnică
şi slava lui veşnică.
Dorul sufletului după patria cerească
În urma obârşiei şi ţintei sale dumnezeieşti, în tot
timpul petrecerii în trup, sufletul suspină după patria sa cerească, se mistuie
de dorul casei părinteşti, caută neîncetat pe Dumnezeu. Aşa după cum albinele
se opresc şi se odihnesc numai pe flori, porumbiţa numai în corabia lui Noe şi
fiul risipitor numai acasă la tatăl său, tot aşa şi sufletul se opreşte, se
linişteşte şi se odihneşte numai la Dumnezeu. Aceasta e cea mai grăitoare
dovadă că sufletul e dumnezeiesc; că patria lui e cerul, că Tatăl său e Dumnezeu
şi că fericirea lui e veşnică.
Ascultă, creştine, şoaptele şi suspinele tainice ale
sufletului tău… Dă-ţi seama, omule, că porţi în tine cea mai scumpă comoară…
Dă-ţi seama, frate, că porţi în tine un sâmbure de viaţă cerească, o scânteie
de lumină dumnezeiască, mai scumpă decât lumea întreagă; un mărgăritar mai
strălucitor decât toate mărgăritarele.
Mulţumeşte lui Dumnezeu că ţi l-a dat şi Mântuitorului
Hristos că ţi l-a răscumpărat. Grijeşte mai mult decât lumina ochilor să nu-l
întinezi, să nu-l pângăreşti şi să nu-l pierzi, că nici o greşeală nu este aşa
de mare ca negrija de mântuirea sufletului. Cine pierde un suflet, pierde lumea
întreagă; cine mântuieşte un suflet, mântuieşte lumea întreagă. Pierzi un lucru
fără de preţ şi eşti neliniştit, nu dormi nopţi întregi. Dar pentru suflet,
pentru lucrul cel nemuritor?…
Grija pentru suflet
Nu este nebunie mai mare decât negrija pentru
mântuirea sufletului, să nu te ocupi de scopul vieţii, să ştii că eşti
nemuritor şi să te grijeşti numai de lucruri trecătoare. De-ţi pierzi sufletul,
creştine, pierzi icoana feţei lui Dumnezeu din tine, frumuseţea şi slava aceea
minunată, care dacă s-ar arăta o clipă în iad, iadul ar ajunge rai; iar dacă
numai o clipă nu s-ar arăta în rai, raiul s-ar întuneca şi s-ar preface în iad
.
„Iisuse al meu cel răstignit, Fiule al Dumnezeului
celui viu! Ţi-ai dat suflarea, ca să plăsmuieşti acest suflet; Ţi-ai vărsat
sângele ca să-l răscumperi. Ai făcut colimvitra (cristelniţa) dumnezeiescului
botez, ca să-l speli. Ai rânduit al doilea botez, pocăinţa, ca să-l curăţi. Ai
pregătit masa preacuratelor Tale Taine, ca să-l hrăneşti. Ai zidit aici pe
pământ Biserica, pentru ca să-l sfinţeşti, iar dincolo raiul, ca să-l
fericeşti. Ai făcut tot ceea ce putea să facă covârşitoarea Ta bunătate, spre a
mântui acest suflet.
Noi, însă, facem tot ceea ce poate să facă
covârşitoarea noastră răutate, ca să-l pierdem! Să nu se întâmple asta,
veşnicule Mire al sufletelor noastre, să nu se întâmple! Mai degrabă să pierdem
pe toate celelalte şi să câştigăm sufletul!…Să-l câştigăm, prin harul Tău,
pentru împărăţia Ta. Amin” .
(Extras din „Spre Tabor”, vol II, de Sf.
Ilarion Felea)
CEA
MAI FRUMOASĂ
-
Sfântul Ioan din Kronstadt -
Omul, creatura cea mai frumoasă şi cea mai de preţ,
cea mai aleasă dintre cele făcute de mâna lui Dumnezeu; cea mai armonioasă şi
cea mai perfectă şi cea care ar trebui să fie cea mai curată, neatinsă de nici
o întinăciune, ca şi creaţie a lui Dumnezeu, chip şi templu al Său. Să nu ne
lăsăm atinşi de nimic din ceea ce este necurat şi viclean, să alungăm gândurile
hulitoare şi sceptice. Suntem poporul lui Dumnezeu, suntem sfinţi, întru
Hristos; să ne păstrăm inimile în sfinţenie, ca nişte chivote vii ale lui
Dumnezeu, să nu ne lăsăm atinse gândurile şi inimile de spurcatele şi viclenele
duhuri! Cel ce Te-ai făcut om pentru noi, Cuvinte al lui Dumnezeu şi Doamne,
ţine-ne în sfinţenia Ta! Tu, Cel ce eşti Preasfântul nostru Cap, nu lăsa ca
trupurile şi sufletele noastre să se dea spurcatului Veliar, să ni le întineze
acela cu gânduri ticăloase; rămâi mereu cu noi, ţine-ne curaţi şi neprihăniţi.
Fă, Doamne, să păstrăm mereu cu Tine, Dumnezeiescul nostru Cap, o legătură vie,
ca şi mădulare ale Tale, legătura gândurilor inimii, legătură de rugăciune şi
de faptă. De vor cădea inimile noastre de la faţa Ta, Doamne, întunericul şi
moartea să fie partea lor, întristarea şi strâmtorarea, ruşinea, nimicirea şi
ticăloşirea. Cu Tine însă, ale noastre sunt lumina, viaţa, pacea, bucuria,
lărgimea inimii, îndrăznirea către cele înalte, măreţia şi sfinţenia.
Sfântul Ioan din Kronstadt, Viaţa mea în
Hristos, traducere de Boris Buzilă, Ed. Sophia, Bucureşti, 2005, p. 229
UMEZEALA
-
Sfântul Tihon din Zadonsk -
Vezi că de vreme ce pământul n-are umezeală, nimic din
el nu răsare, deşi seminţele sunt puse în ţărână. Aşa este şi inima omului:
chiar de va auzi cuvântul Domnului, ea nu va putea să crească rodul vrednic de
acest cuvânt dacă nu va avea în sine umezeala harului lui Dumnezeu. De aceea
avem poruncă să ne rugăm cu osârdie pentru a o primi: „Cereţi, căutaţi,
bateţi”, grăieşte Domnul (Matei 7, 7). Prin aceasta suntem încredinţaţi că ni
se cuvine a ne ruga lui Dumnezeu cu sârguinţă şi a cere har de la El, ca să ne
dea „urechi să auzim” Cuvântul Lui şi „inimă să înţelegem” voia Sa (Isaia 6,
10). Fără acestea nimic nu vom putea, căci avem o inimă stricată până în
temelie, astfel încât, chiar de am auzit Cuvântul Domnului, nu ne este cu
putinţă a-l pricepe şi a-l adânci în inimă, iar de l-am înţeles, nu-l putem
face; de aceea, în fiece clipă avem trebuinţă de harul lui Dumnezeu, care ne
este ajutător în fapta bună cea lucrătoare.
Sfântul Tihon din Zadonsk, Dumnezeu în
împrejurările vieţii de zi cu zi, traducere de Olga Bersan, Ed. Sophia,
Bucureşti, 2011, p. 108
LENEȘUL
ȘI HARNICUL
PILDA
LUCRĂTORILOR VIEI
-
SF. ILARION FELEA -
Chemarea Domnului la muncă
În pilda aceasta, Mântuitorul Iisus Hristos ne
vorbeşte despre valoarea şi răsplata muncii. Gospodarul este Dumnezeu,
lucrătorii sunt oamenii, via este sufletul, plata este judecata şi răsplata
pentru munca din „via Domnului”.
Dumnezeu, Tatăl nostru şi marele gospodar al lumii, ne
cheamă să lucrăm în via Lui. Ne cheamă părinteşte, nu sileşte pe nimeni. Ne
pofteşte ca şi la nuntă, ca să ne răsplătească din nesfârşitele şi negrăitele
Sale comori şi bucurii cereşti. În via sufletului ne cheamă să desţelenim
ţarina inimii, să smulgem buruienile năravurilor rele şi spinii patimilor
vinovate, să tăiem mlădiţele sălbatice ale obiceiurilor păgâne şi să facem ogor
potrivit pentru rodul seminţelor bune, care sunt cuvintele Sf. Evanghelii.
Cum muncesc lucrătorii în vie, ca via să rodească
struguri buni, tot aşa suntem chemaţi de Dumnezeu să lucrăm şi în via
sufletului, ca să dobândim mântuirea: să săpăm, să semănăm, să plivim, să
retezăm crengile uscate şi mlădiţele nefolositoare, într-un cuvânt, să muncim…
Cum răspund oamenii la chemarea Domnului? Unii
lucrează în vie dis-de-dimineaţă, adică din copilărie îşi dau seama de preţul
sufletului şi se ostenesc să-şi asigure mântuirea prin har, credinţă, virtuţi
şi fapte bune. Alţii din tinereţe, alţii numai la vârsta bărbăţiei, alţii abia
în ceasul din urmă al vieţii, la bătrâneţe, primesc chemarea la mântuirea
sufletului, abia pe patul morţii se înduioşează şi întind braţele spre cer.
Până atunci se tot lenevesc şi stau nepăsători, ca lucrătorii fără de lucru pe
uliţele şi pieţile oraşelor.
Tâlcul pildei lucrătorilor viei
Dumnezeu însă nu încetează a purta de grijă de noi. Şi
dimineaţa şi la amiază şi după amiază, adică din floarea copilăriei şi până la
asfinţitul vieţii, ne cheamă mereu să lucrăm în via sufletului. Când vine seara
– sfârşitul vieţii pământeşti – Stăpânul face plata. Nimeni nu rămâne
nerăsplătit. Ba mai mult: Stăpânul plăteşte şi pe cei din urmă, ca şi pe cei
dintâi. Dumnezeu nu plăteşte zilele de muncă, ci rodul muncii, felul lucrului
ieşit din osteneala omului.
Nu este aceasta o nedreptate? Sunt lucrători, care
deşi intră în holdă sau în fabrică dimineaţa, au mai puţin spor la lucru decât
alţii care vin mai târziu, dar lucrează cu toată hărnicia. Un om leneş, care
stă toată ziua în coada sapei şi mereu se uită la soare, sau altul care se ţine
mai mult de poveşti decât de lucru, nu va arăta un spor mai mare decât omul
harnic, care face în două-trei ore de lucru un Spor cât alţii ziua întreagă.
Este nedreptate dacă primesc toţi aceeaşi plată?… Nu!…
Aşa este şi în via sufletului. Sunt oameni, care deşi
primesc chemarea la mântuire din copilărie sau din tinereţe, nu au părăsit cu
totul cărările păcatelor, sau poate se lenevesc în lupta cu relele. Sunt alţii
în schimb, care deşi stau rătăciţi şi primesc târziu chemarea la mântuire, după
ce se dezmeticesc, se străduiesc din toate puterile să câştige timpul pierdut
şi să împlinească poruncile Domnului cu toată sfinţenia.
Se întâmplă cu ei ca şi cu şcolarii în şcoală. Unii
dintre ei sunt silitori la începutul anului, până când iau câteva note bune,
apoi bizuindu-se pe ele, se lenevesc; alţii, dimpotrivă se silesc la învăţătură
spre sfârşitul anului şi astfel ajung, dacă nu întrec, pe cei dintâi.
Nimeni nu rămâne fără plată la Dumnezeu
Sunt sfinţi în calendarul Bisericii, care numai târziu
s-au oprit din drumul care duce la pierzanie. Dar odată întorşi la credinţa în
Dumnezeu şi la cuvintele Evangheliei, au arătat atâta iubire, atâta râvnă şi
atâtea lacrimi de pocăinţă, încât au lăsat mult în urmă pe atâţia care sunt
numai cu numele „creştini”.
Din cuprinsul pildei despre lucrătorii viei, noi toţi
trebuie să învăţăm că munca este una dintre legile mari ale vieţii şi ale
ordinii sociale. Toţi oamenii sunt chemaţi de Dumnezeu să muncească, după
puterile, priceperea şi hărnicia lor. Când însă, unora le vine o lucrare mai
puţin grea, sau mai aducătoare de câştig sau de mai scurtă durată, să nu
cârtim, să nu-i pizmuim şi să nu ne plângem. Fiecare îşi ia plata după munca
sa, pe care singur şi-a ales-o.
Important este că: nimeni nu rămâne fără de plată,
pentru tot ce face, fie în folosul trupului, fie de dragul sufletului, aici pe
pământ sau după ce apune soarele acestei vieţi, prin bunăvoinţa şi pronia
cerescului Părinte.
(Extras din cartea Pildele Mântuitorului,
de Preot Ilarion V. Felea
DEMONSTRAŢIE
-
Sfântul Ioan din Kronstadt -
Dacă
vreodată, într-un anumit loc, într-o încăpere, sau pe apă, sau sub cerul liber
vei pune la îndoială prezenţa lui Dumnezeu acolo, oferă-i inimii tale această
demonstraţie. Dumnezeu ţine totul cu puterea Sa. Mă ţine şi pe mine cu trupul
şi cu sufletul, ţine toate corpurile solide, lichide, gazoase. Ţine şi aerul
locului în care mă aflu şi pe care îl respir, ţine orice particulă din el; de
aceea se şi numeşte Atotţiitorul, fiindcă ţine în mâna Sa toată făptura,
macrocosmosul şi microcosmosul. Cum ar putea, deci, să lipsească dintr-un
anumit loc? Să nu fie undeva Adevărul lucrurilor, Cauza existenţei lor? Când
vei avea în gând aceste cuvinte, inima lovită de apoplexia îndoielii îndată se
va înviora şi se va linişti, aceasta fiind tot o dovadă puternică a
omniprezenţei lui Dumnezeu, cu deosebire în sufletele noastre. Slavă Ţie,
Atotţiitorule Împărate, că nu m-ai lăsat în bezna diavolească, ci mi-ai trimis
grabnic lumina Ta, ca să mi se risipească din suflet întunericul. Tu, Doamne,
eşti Luminătorul meu, luminezi întunecimea din mine.
Sfântul Ioan din Kronstadt, Viaţa mea în
Hristos, traducere de Boris Buzilă, Ed. Sophia, Bucureşti, 2005, p. 415-416
PANACEUL
SUFLETESC
-
Cuviosul Bonifatie de la Teofania -
Un om
oarecare, trecând prin schit, a intrat în bolniţa de pe lângă schit. Văzând
numeroşii bolnavi care zăceau acolo, s-a apropiat de doctor şi l-a întrebat:
„Sunt, oare, ierburi care vindecă de păcate?” Doctorul a răspuns: „Sunt şi o să
ţi le arăt. Ia rădăcina ascultării, tulpina răbdării, florile curăţiei şi roada
faptelor celor bune; zdrobeşte toate acestea în vasul smereniei, cerne-le prin
sita cugetării sănătoase, toarnă-le în oala nădejdii, varsă peste ele suspinuri
şi adaugă câteva lacrimi; după aceea, aprinde focul iubirii dumnezeieşti,
acoperă oala cu milostenia şi hrăneşte focul cu lemnele iubirii de osteneală.
Când fiertura va fi gata, răceşte-o cu iubirea de fraţi şi ia-o cu lingura
pocăinţei. După ce vei fi primit doctoria aceasta cu credinţă curată,
ajutându-te cu înfrânarea şi cu postul, te vei vindeca de orice boală a
păcatului şi vei fi sănătos atât cu trupul, cât şi cu sufletul”.
Cuviosul Bonifatie de la Teofania, Bucuria
de a fi ortodox, traducere de Adrian Tănăsescu-Vlas, Ed. Sophia, Bucureşti,
2011, p. 66.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu