Mircea Dorin Istrate - Lăsatu-ne-au străbuni-nvățătură

 

 

Lăsatu-ne-au străbuni-nvățătură

motto

La cap de sat sunt cruci, ce-au fost odată,

Ocrotitoare pentru-a noastră vatră,

Ce ne-au ținut din vremea cea străbună

Mereu sub a lor umbra-n pază bună.

 

 

~*~

 

ACOPERIȚI de cerul sfânt,

Așa se știu de când îmi sunt

Românii mei, pe-acest pământ,

Trăind tristeți, trăind în cânt,

Trăind în bătălii ce-au fost

Pe vatra sufletului nost’,

Jertfindu-se mai cât se poate

Pentru cea sfântă LIBERTATE,

Pentru MOȘIE și OGOR,

Mai pentru tot ce-a fost a lor,

Lăsându-ne de-NVĂȚĂTURĂ,

Că de n-avem în noi MĂSURĂ,

Să ținem toți în NEUITARE,

CREDINȚA, care moarte n-are,

ISTORIA, cu-a sale fapte

Ce toate sunt adevărate

Și LIMBA, figure de miere,

Atunci a noastră țară…

PIERE.

 

~*~

Mircea Dorin Istrate

 

***

 

 

 

De noi depinde totul

 

Motto

E cald în astă noapte, iar somnul nu mai vine,

Eu număr stele-n noapte și-apoi le-mpart cu mine

Și tot socot mai unde să-mi fac o nouă casă,

Să-mi fie împrejurul o noapte maiestoasă.

 

 

~*~

 

Mai încă-i în PUTERE, cea vară prea fierbinte,

Ce PÂRJOLEȘTE lumea, s-o ținem bine minte,

Că ea e peste-a noastre VROIRI ce le avem,

Să fim STĂPÂNI a toate și-ncă mai mult putem.

 

El , OMUL, el NIMICUL, ce-abia acum MIJEȘTE,

Pe scoarța lumii ăstei, prea MULT se veselește

Că ÎNȚELEGE lumea și vrea căpăstru-ai pune

Și ea apoi în toate, încet mi s-o SUPUNE.

 

Dar nu uitați că lumea e fără de-NCEPUT,

Că ea din ea se NAȘTE, mereu , neîntrerupt,

Că ea făcut-a TIMPUL, SECUNDA trecătoare,

LUMINA, SPAȚIU, VIAȚA și MINTEA gânditoare.

 

Noi suntem doar NIMICUL, ce-acum am răsărit,

În jur ni-i INFINITUL, acel nemărginit,

Ni-i pasul șovăelnic, da-n boaba cea de MINTE,

Noi trecem UNIVERSURI, care ne stau n-ainte.

Și-ncepem a-NȚELEGE ce e prin ceruri, sus,

Ce ne AȘTEAPTĂ încă pe-acol’, când ne-om fi dus,

Ce vor GÂNDI aceia ce-n seamă nu ne bagă

Când noi îmi CĂRĂRI-vom, întreaga lume largă.

 

*

Ca UMBRA  dar ne paste PĂCATUL și TRUFIA,

Cea SETE de PUTERE și încă LĂCOMIA,

Ne DEZUNEȘTE vrerea de-a fi împreunați,

Noi care pân-acuma eram legați ca FRAȚI.

 

De astea nu le-om ȘTERGE din gândul nost nebun,

Pe VECI aici rămânem și-om pierde cela drum

Ce ne-ar fi SCOS în lume ca oameni buni și drepți,

Ce pot a fi din SPIȚA acelor, ÎNȚELEPȚI.

 

**

Acuma, eu, NIMICUL acel cu NENOROC,

Mă tot GÂNDESC cât încă mă ține sub OBROC,

PĂMÂNTUL ăsta care-i un bulgăre de TINĂ.

Iar eu, NEMERNICITUL împovărat de VINĂ,

 

Să nu pot fi în stare să fiu de-acum CURAT,

Și tot ce fac și SPUNE-oi, să fie ADEVĂRAT,

Să pot păși în HĂUL ce încă mă desparte,

De roiul cel de STELE, ce pare atât de-aproape.

 

***

Afară e o noapte de VIS și-n cel ceresc

Puzderie de stele în ROIURI se rotesc,

Cu visul meu nevolnic, GÂNDESC cum fi-va oare,

Prin cea nemărginime să îmi găsesc CĂRARE,

Spre locul cel în care ADAMUL s-a născut,

Că eu la fel ca dânsul, SUNTEM de-același lut.

 

 

~*~

Mircea Dorin Istrate