Imigrația
și Constituția (I)
Acest
articol este prilejuit de Ziua Mondială a
Refugiatului (20 iunie) și se vrea un strigăt de alarmă.
Este scris cu ajutorul IA.
A. Imigrația
Nu analizez acum sistematic cauzele emigrației
românești de după 1990, dar în mare sunt mineriada din iunie 1990 (și
celelalte mineraide), apoi închiderea miilor de obiective economice care a dus
la lipsa locurilor de muncă și, recent, anularea alegerilor prezidențiale din
2024.
Numărul românilor care au emigrat după 1990 variază
semnificativ în funcție de definiția utilizată (migrație definitivă vs.
temporară), însă estimările oficiale indică între 3,6 și 5,7 milioane
de persoane care trăiesc în prezent în afara granițelor. Conform
Institutului Național de Statistică, fenomenul "plecărilor cu adio"
(schimbarea domiciliului stabil) este doar o fracțiune din totalul migrației.
În perioada 1990 – 2024, peste 808.000 de persoane au emigrat definitiv din
România. Anul record este 1990, cu aproape 100.000 de plecări definitive,
însă anul 2024 a stabilit un nou record recent de plecări. România a fost
raportată ca având una dintre cele mai mari rate de creștere a diasporei la
nivel mondial, fiind la un moment dat a doua sursă de migrație după Siria (în
contextul raportat la populația totală).
A regretat statul român acest adevărat exod
al românilor? NU, chiar s-a bucurat de banii trimiși de ei rudelor
din țară, i-a încurajat să plece. Se face elogiul străinătății, globalizării și
se condamnă suveranismul, naționalismul ca ceva nociv, ”extremist”,
anti-european și anti-occidental. S-a introdus și în Legile
învățământului internaționalizarea ca politică de stat. La televiziunea
de stat sunt prezentate programatic succesele românilor din străinătate,
dorințele elevilor de a-și continua studiile în străinătate etc. Dar
exodul este o ”hemoragie” pentru România și un aport de ”sânge proaspăt” pentru
occident (Jean-Jacques ASKENASY - medic neurolog), pentru care
occidentul ar trebui să ne mulțumească. S-a ajuns acolo că nu mai
există forță de muncă în România în unele domenii.
Și, exact ca fabricantul avar, care dacă
muncitorii sunt nemulțumiți de condițiile de muncă și fac grevă, în loc să-i
mulțumească, aduce alți muncitori din altă parte, tot așa, statul român, în loc
să fi împiedicat distrugerea întreprinderilor țării și să-i mulțumească pe
români, ca să nu (mai) plece, sau ca să se întoarcă cei plecați, aduce oameni
din alte țări, care să-i înlocuiască (parțial). Cu ce preț? Schimbarea
la față ireversibilă a României.
Sunt două feluri de (cote de) imigranți –
refugiații relocați (prin cote impuse de UE) și lucrătorii
străini nou-admiși pe piața forței de muncă (prin cote impuse de guvern). În
plus, există refugiații din Ucraina. (Vezi Anexa)
1.Cotele obligatorii de relocare refugiați
(Criza din 2015)
Cotele la care se referă cel mai des dezbaterea
publică au apărut în contextul crizei refugiaților din 2015.
În septembrie 2015, Consiliul UE a aprobat un sistem de cote
obligatorii pentru distribuirea a 120.000 de solicitanți de azil între
statele membre. România a votat inițial împotrivă (alături
de Cehia, Slovacia și Ungaria), susținând principiul voluntariatului, dar a
trebuit să se supună deciziei majoritare. României i-a fost alocată
inițial o cotă de peste 6.000 de refugiați.
Deși există o percepție conform căreia majoritatea
refugiaților vin în Europa, în fapt, 73% dintre refugiați sunt deja
găzduiți de țări cu venituri mici și medii, de obicei chiar de vecinii lor
africani sau asiatici. Există motive specifice, invocate de
autorități, pentru care un număr restrâns (cum sunt cei 300 pentru România)
sunt relocați în afara continentului african:
Țări precum Egipt, Kenya, Etiopia sau Sudan găzduiesc
deja milioane de refugiați, ceea ce pune o presiune imensă pe resursele lor
limitate (apă, hrană, locuri de muncă). Relocarea în Europa este un mecanism
de solidaritate internațională pentru a ajuta aceste țări
gazdă să nu intre în colaps.
UNHCR (Agenția ONU pentru Refugiați) selectează pentru
relocare doar persoanele care nu sunt în siguranță nici în
prima țară în care au fugit (de exemplu, victime ale torturii, persoane cu
nevoi medicale grave sau copii în risc) și care nu au nicio perspectivă de
integrare acolo.
În multe țări africane, refugiații sunt ținuți în
tabere zeci de ani, fără dreptul de a munci sau de a se deplasa liber.
Relocarea într-o țară precum România le oferă o soluție durabilă (cetățenie,
drept de muncă), pe care țările vecine, aflate ele însele în crize, nu le-o pot
oferi.
Prin oferirea acestor 300 de locuri, România
contribuie la crearea unor rute legale și sigure, descurajând
refugiații să apeleze la traficanți de persoane pentru a traversa periculos
Mediterana.
Practic, pentru fiecare refugiat care ajunge în
Europa, mii de alții rămân în Africa. Relocarea este doar un "colac de
salvare" pentru cazurile cele mai grave care nu pot fi ajutate
local.
Cota de relocare în România, în perioada 2026 -
2027, este de 300 de refugiați sudanezi, eritreeni și/
sau sud-sudanezi din Egipt și/ sau Kenya, 200 dintre aceștia reprezentând cota
neîndeplinită aferentă perioadei 2024-2025. Refugiații relocați sunt inițial
cazați în centrele administrate de stat (IGI) (cele mai importante se află
în: București, Giurgiu (un centru modernizat
recent pentru familii), Galați, Rădăuți (jud.
Suceava), Șomcuta Mare (jud. Maramureș), Timișoara (unde
există și Centrul de Tranzit în Regim de Urgență - primul de acest tip din
lume)), unde intră în programul de integrare. După primele 6-12 luni (perioada
de acomodare), obiectivul este ca aceștia să se mute în locuințe închiriate în
orașe mari pentru a facilita accesul la piața muncii.
|
Țara |
Număr
total de refugiați (Iunie 2026) |
Observații |
|
Egipt |
~1.100.000 |
Cei mai mulți
sunt din Sudan (850.000+), urmați de sirieni. |
|
Etiopia |
~1.124.000 |
Găzduiește
refugiați din Sudanul de Sud, Somalia și Eritreea. |
|
România |
~154.000
- 210.000 |
Majoritatea
sunt ucraineni sub protecție temporară. |
|
Relocare
(Cota) |
300
persoane |
Efort
voluntar de a
prelua cazuri medicale sau vulnerabile din Africa. |
Datele statistice publicate de Inspectoratul General
al Poliției de Frontieră relevă că, de la începerea conflictului (Rusia-Ucraina
n.n.), au intrat în România peste 11 milioane de cetăţeni ucraineni,
cu scopul de a obține protecție temporară sau de a tranzita teritoriul spre
alte destinații. (Strategia Națională privind Imigrația pentru perioada
2026-2030, p. 24)
Persoanele care vin prin cotele de relocare primesc de
obicei statutul de refugiat sau protecție subsidiară imediat
după sosire. Acesta le oferă dreptul de a locui, munci și studia în
România pe o perioadă nedeterminată (permisul de ședere se reînnoiește
periodic, dar statutul rămâne valid atâta timp cât condițiile de pericol din
țara lor de origine persistă). Dacă aleg să se integreze, aceștia pot
deveni cetățeni români. După 5 ani de ședere continuă și
legală în România de la momentul acordării protecției, refugiații pot depune
cerere pentru obținerea cetățeniei române. Trebuie să demonstreze
că cunosc limba română și noțiuni elementare de cultură și civilizație. Deși au
libertatea de a călători ca turiști în spațiul Schengen (pe baza documentului
de călătorie emis de statul român), nu au drept de muncă automat în
alte țări UE. Statutul lor este legat de România. Dacă vor să se mute
definitiv în altă țară europeană, trebuie să parcurgă procedurile de imigrare
specifice acelei țări, ceea ce este foarte dificil fără cetățenie. De
ce rămân unii și de ce pleacă alții? Factori pentru a rămâne: Accesul
la un loc de muncă, siguranța copiilor în școli și sprijinul comunităților
religioase sau al ONG-urilor locale. Motive de plecare: Mulți
refugiați (în special cei din valurile anterioare) au încercat să plece spre
Europa de Vest pentru salarii mai mari sau pentru a se reuni cu rude deja
stabilite acolo. Totuși, legislația UE (Regulamentul Dublin) prevede că aceștia
pot fi trimiși înapoi în România, deoarece este țara care le-a acordat
protecția. În concluzie, statul român și UE investesc în acești 300 de oameni
cu scopul ca ei să devină membri activi ai societății românești, completând
deficitul de forță de muncă și stabilindu-și o nouă viață aici
(deci cu scopul înlocuirii celor plecați).
2.Cotele pentru lucrători străini (Anuale)
Procesul de aducere a migranților ca forță de muncă
prin contingente anuale a început într-o formă restrânsă în 2007,
imediat după aderarea României la UE, dar a explodat numeric în ultimul
deceniu. Cotele există încă de la adoptarea HG 572/2008 și
a strategiilor ulterioare și se referă strict la contingentul de
lucrători nou-admiși pe piața forței de muncă.
Guvernul aprobă anual, prin Hotărâre, numărul maxim de
avize de angajare ce pot fi eliberate străinilor. Cadrul legal care permite
Guvernului să „invite” zeci de mii de străini este bazat pe Ordonanța
Guvernului nr. 25/2014. Aceasta oferă Executivului puterea de a stabili
prin Hotărâre de Guvern, în fiecare an, câți oameni aduce, în funcție de
solicitările patronatelor.
Evoluția istorică a contingentului de lucrători
străini (non-UE) nou-admiși pe piața forței de muncă din România reflectă
deficitul tot mai mare de personal cu care s-a confruntat economia națională.
Iată situația contingentelor stabilite prin Hotărâri
de Guvern (HG) de la momentul adoptării HG 572/2008 până în prezent:
|
Anul |
Contingent
Aprobat |
Observații / Evoluție |
|
2026 |
90.000 |
Scădere ușoară
față de anii precedenți. |
|
2025 |
100.000 |
Epuizat oficial
în decembrie 2025. |
|
2024 |
100.000 |
Menținut la
nivelul anului precedent. |
|
2023 |
100.000 |
Pragul
psihologic de 100.000 atins pentru prima dată. |
|
2022 |
100.000 |
Creștere masivă
(aproape 400%) față de 2021. |
|
2021 |
50.000 |
Dublat de la
25.000 inițial prin rectificare în august. |
|
2020 |
30.000 |
Stagnare
cauzată de contextul pandemiei. |
|
2019 |
30.000 |
Creștere de la
20.000 (inițial 13.500) în 2018. |
|
2018 |
15.000 |
Suplimentat pe
parcursul anului de la 7.000. |
|
2017 |
5.500 |
Nivel scăzut,
specific perioadei pre-criză forță de muncă. |
|
2008-2016 |
~5.500
- 8.000 |
Perioadă cu
contingente mici, axate pe specialiști. |
Se observă că din
2017 până în 2024, numărul lucrătorilor străini permiși a crescut de
circa 18 ori, ca răspuns la migrația românilor către Occident și
dezvoltarea sectoarelor precum construcțiile, HORECA, serviciile
de curierat și manipulare mărfuri. Topul celor mai
importante trei țări de origine pentru lucrătorii străini din România s-a
menținut relativ constant în ultimii ani, cu Nepal pe prima
poziție, detașat de restul statelor, urmat de Sri Lanka și India.
Care este interesul UE de a aduce
refugiați din Africa în Europa?
Această întrebare atinge esența politicii externe și
de securitate a Uniunii Europene. În realitate, UE alocă sume uriașe și
țărilor africane, dar interesul de a aduce un număr mic de refugiați în Europa
(cum sunt cei 300 pentru România) este unul strategic. Iată principalele
motive:
UE este cel mai mare donator de asistență umanitară
din lume. UE a trimis peste 5 miliarde de euro către țări
precum Egipt, Etiopia sau Libia pentru a îmbunătăți condițiile din tabere, a
crea locuri de muncă acolo și a descuraja migrația ilegală. Se dorește ca
refugiații să rămână cât mai aproape de casă, pentru a se putea întoarce când
războiul se termină. Deși pare contra-intuitiv să aduci oameni dintr-un
continent în altul (relocarea), UE are trei interese majore:
(i)Dacă Europa nu oferă
nicio cale legală de acces (precum aceste cote de 300 de persoane), refugiații
disperați vor plăti mii de euro traficanților pentru a traversa Mediterana pe
bărci nesigure (un loc pe o barcă de cauciuc: 1.500 - 3.000 euro, o
rută mai „sigură” cu documente false: 5.000 - 10.000 euro).
Relocarea prin aeroport, cu viză și control de securitate, subminează
„afacerea” traficanților.
(ii) Prin
relocare, serviciile de informații (cum este SRI în România) verifică
persoana înainte ca aceasta să calce pe teritoriul european.
În cazul migrației ilegale, oamenii ajung la graniță neidentificați, ceea ce
reprezintă un risc de securitate mult mai mare.
(iii) Dacă țări
precum Egiptul (partener strategic al UE) se prăbușesc sub presiunea a milioane
de refugiați, întreaga regiune devine instabilă, ceea ce ar declanșa un val de
migrație de neoprit către Europa. Preluarea unor cote simbolice de către statele
UE este un gest politic prin care li se spune țărilor africane: "Nu
sunteți singure, vă ajutăm să gestionați povara."
Pe termen lung, Europa (inclusiv România)
se confruntă cu o populație îmbătrânită și un deficit masiv de forță de muncă.
Refugiații relocați sunt tineri, iar copiii lor se integrează rapid. Spre
deosebire de migranții economici care vin și pleacă, refugiații relocați au tot
interesul să muncească și să se stabilească definitiv, devenind plătitori de
taxe în sistemul care i-a salvat.
Recent, UE a adoptat (2024) un nou sistem (Pactul
UE privind Migrația și Azilul, care a început să fie aplicat din 12 iunie
2026), care înlocuiește cotele rigide cu un mecanism de „solidaritate
obligatorie”.
Mecanismul de „solidaritate obligatorie” oferă
trei opțiuni la alegere: primești oameni (și bani), refuzi oameni (plătești
contribuția financiară) sau oferi ajutor logistic (echipamente, personal):
- Suma
pentru acceptare: Pentru fiecare refugiat relocat pe teritoriul său,
un stat membru precum România primește o sumă forfetară de 10.000 euro din
fondurile europene. În cazul minorilor neînsoțiți, suma acordată statului poate
crește la 12.000 euro.
- Plata
pentru refuz: Statele membre care decid să nu accepte refugiați
prin sistemul de relocare trebuie să contribuie financiar cu 20.000
euro pentru fiecare persoană refuzată. Acești bani sunt direcționați
către un fond comun destinat managementului migrației și proiectelor în țările
de origine.
Sistemul vizează relocarea a cel puțin 30.000
de solicitanți de azil anual la nivelul întregii Uniuni, pentru a
reduce presiunea asupra țărilor de frontieră (Italia, Grecia, Spania).
Statele aflate deja sub o presiune migrațională mare (cum a fost cazul Poloniei
sau al țărilor de la granița cu Ucraina) pot solicita scutiri temporare de
la aceste contribuții.
În concluzie, România poate alege să primească 10.000
euro per refugiat acceptat sau să plătească 20.000 euro per refugiat refuzat
din cota alocată. Din punct de vedere economic și logic, este vorba
despre un mecanism de descurajare. Deși ai opțiuni, nu poți
alege să nu faci nimic. Solidaritatea este obligatorie, deci ori accepți
oameni, ori plătești. Această lipsă de libertate totală de decizie fără costuri
întărește ideea de sancțiune pentru opoziție. Practic, este un sistem de
tipul „morcov sau băț”: 10.000 euro sunt stimulentul, iar cei 20.000 euro sunt
costul de neconformare. Iar săracii (cu duhul), vor alege morcovul. Banii
europeni! Ce nu face omul pentru bani? Își vinde și părinții și țara și
sufletul!?
De ce refugiații din Orientul Mijlociu sau
Africa de Nord nu se duc în țările bogate din Asia, Emiratele arabe etc.?
Este o întrebare logică, având în vedere că țări
precum Emiratele Arabe Unite, Arabia Saudită sau Qatar sunt extrem de bogate,
aproape geografic și împărtășesc, în multe cazuri, aceeași religie și limbă cu
refugiații din Orientul Mijlociu sau Africa de Nord. Realitatea este însă
complexă și ține de legile lor interne, care sunt foarte diferite
de cele europene.
Spre deosebire de România și restul țărilor UE,
majoritatea țărilor din Golf (EAU, Arabia Saudită, Qatar, Kuweit) nu au
semnat Convenția din 1951 privind refugiații. În aceste țări, conceptul
juridic de „refugiat” nu există. Oricine intră pe teritoriul lor trebuie să
aibă o viză de muncă sau de turist. Dacă nu o au, sunt considerați imigranți
ilegali și pot fi expulzați imediat.
În aceste țări bogate, dreptul de a sta acolo este
strict legat de un contract de muncă activ (sistemul Kafala). Dacă
un refugiat își pierde locul de muncă, își pierde automat și dreptul de ședere.
Nu există ideea de „asistență socială” pentru străini. Statul nu le oferă casă,
masă sau bani dacă nu muncesc.
În Europa, după 5-8 ani, un refugiat poate deveni
cetățean. În țările din Golf, obținerea cetățeniei de către un străin
este aproape imposibilă, indiferent de câți ani locuiește acolo.
Refugiații caută stabilitate pentru copiii lor, iar în Asia sau Golf ar rămâne
mereu „lucrători temporari” care pot fi trimiși acasă oricând.
Deși sunt bogate, aceste țări sunt extrem de scumpe.
În plus, ele își protejează foarte strict frontierele: este aproape
imposibil să treci granița ilegal (prin deșert sau pe mare) către Dubai sau
Riad din cauza supravegherii tehnologice avansate. Vizele se acordă de obicei
doar celor cu înaltă calificare (ingineri, medici, specialiști IT).
În loc să primească refugiați pe
teritoriul lor (ceea ce ar putea schimba echilibrul demografic al populației
lor mici de cetățeni), aceste țări preferă să fie principalii
donatori de bani pentru taberele de refugiați din Iordania, Liban sau Egipt.
Găzduiesc milioane de „lucrători străini” (nu îi numesc refugiați) din țări
musulmane, dar aceștia sunt acolo strict pentru muncă, nu pentru protecție
umanitară.
Deci, refugiații aleg Europa (inclusiv România) pentru
că sistemul european le oferă drepturi legale, protecție socială și o
cale către cetățenie, lucruri care nu există în țările bogate din Golf.
De ce UE nu-și protejează
frontierele strict? Ce interes are să nu le protejeze?
Diferența dintre modul în care UE și țările din Golf
își protejează frontierele nu ține de „lipsă de interes”, ci de un conflict
între legi, valori și geografia terenului. Iată de ce UE nu poate
aplica aceleași metode „brutale” sau restrictive ca țările din Golf:
Spre deosebire de Emirate sau Arabia Saudită, statele
UE au semnat tratate internaționale (Convenția de la Geneva) care
le obligă să analizeze cererea de azil a oricărei persoane
care calcă pe teritoriul lor sau ajunge în apele lor teritoriale. UE nu are
voie, prin lege, să trimită pe cineva înapoi într-un loc unde viața îi este
pusă în pericol (război, tortură). Țările din Golf, nefiind semnatare,
pot pur și simplu să închidă granița complet și să nu lase pe nimeni să intre,
fără a da explicații.
UE este construită pe ideea respectării drepturilor
omului. O frontieră „sigilată ermetic” în stilul Coreei de Nord sau al
unor dictaturi ar însemna folosirea forței letale împotriva civililor
neînarmați (femei, copii). Pentru o democrație europeană, imaginile cu
soldați trăgând în refugiați la graniță sunt inacceptabile din punct de vedere
politic și moral, ducând la sancțiuni interne și prăbușirea guvernelor. Este
mult mai ușor să păzești un gard în deșert decât mii de kilometri de coastă maritimă.
Conform Legii Mării, orice navă (inclusiv paza de coastă) este
obligată să salveze persoanele aflate în pericol de înec. Odată ce refugiații
sunt urcați pe o navă de salvare europeană, ei se află sub jurisdicția UE și au
dreptul legal de a cere azil.
UE a înțeles că nu poate opri migrația la „zero”, așa
că interesul său este să o gestioneze: Pactul privind
Migrația (2024 - 12 iunie 2026) introduce reguli noi pentru a decide rapid
la frontieră cine are șanse la azil și cine trebuie trimis înapoi
imediat. UE plătește Turcia, Libia sau Tunisia (miliarde de euro) pentru
ca acestea să oprească migranții înainte ca ei să ajungă la
granița UE. Practic, UE își „externalizează” protecția strictă către țări care
nu au aceleași scrupule legate de drepturile omului.
Există (și) un interes economic pragmatic
(sau mai degrabă acesta este motivul principal ?). Europa
are o populație care îmbătrânește rapid. Multe state (ca Germania) au nevoie de
sute de mii de noi locuitori anual pentru a menține economia funcțională.
Provocarea este să îi selecteze pe cei care vin legal și să îi oprească pe cei
care vin ilegal.
Deci, UE își protejează frontierele,
dar o face sub constrângerea unor legi care pun preț pe viața umană, ceea ce
face procesul mult mai lent și mai complicat decât în țările autoritare.
UE a înțeles că nu poate opri migrația la
„zero”! Dar alții de ce pot?
Legile sunt făcute de oameni,
iar liderii europeni au ales să creeze și să mențină acest cadru juridic. Nu
este o forță a naturii, ci o alegere politică asumată.
Există însă țări precum Australia, Japonia sau
statele din Golf, care au reușit să reducă migrația ilegală aproape de zero.
Diferența nu este de capacitate tehnică, ci de voință politică și
filosofie de stat.
Iată explicația din spatele acestei situații, dincolo
de discursul oficial:
Statele UE au creat aceste legi (Convenția Europeană a
Drepturilor Omului, Tratatele UE) după al Doilea Război Mondial pentru a
se asigura că niciun guvern nu mai poate abuza de oameni. Aceste legi, gândite
să protejeze cetățenii de dictaturi, sunt acum folosite de rețelele de
traficanți. Liderii UE se tem că, dacă modifică aceste legi fundamentale pentru
a opri migrația, vor pierde controlul asupra propriei democrații sau vor fi
sancționați de propriile instanțe judecătorești (care sunt independente de politic).
Unde apare „minciuna” sau, mai bine
zis, partea nespusă (minciuna prin omisiune)? Multe
economii europene (Germania, Italia, Franța) se bazează pe muncă
ieftină. Migrația, chiar și cea care începe ilegal, furnizează mână de
lucru pentru agricultură, construcții și servicii, sectoare unde europenii nu
mai vor să lucreze. Politicienii sunt prinși la mijloc: publicul cere
„frontiere închise”, dar patronatele cer „forță de muncă”. Soluția lor este un
sistem semi-permisiv, pe care îl critică oficial, dar îl tolerează practic.
De ce alții „pot”? (Modelul
Australian) Australia a spus: „Niciun om care
vine cu barca nu va pune piciorul în Australia”. I-au dus în insule izolate
(Nauru, Papua Noua Guinee). UE ar putea face asta? Tehnic, da.
Politic, ar însemna ca UE să suspende tratatele pe care s-a construit. Unele
țări, precum Ungaria sau Polonia, au încercat să sfideze aceste
reguli, dar au fost amendate de restul Uniunii.
În ultimii ani (2024-2026), discursul s-a schimbat
radical deoarece liderii europeni simt că pierd voturi în fața partidelor
naționaliste. Acum se discută despre „centre de detenție în afara UE” (modelul
Italia-Albania), ceea ce arată că, sub presiunea poporului, încep să caute
portițe pentru a ocoli propriile legi.
În concluzie, este o contradicție
voită. Legile sunt paravanul, dar în spate există un amestec de interese
economice și frica de a nu dărâma întreg sistemul juridic pe care se bazează
Uniunea. (Va urma)
Dr. Afrodita Iorgulescu
Matematician, prof.univ. emerit
19.06.2026
Anexa
HG 572 din 2008 este
actul normativ al Guvernului României privind constituirea Grupului de
coordonare a implementării Strategiei naționale privind imigrația. Prin
acest grup s-a urmărit creșterea gradului de interoperabilitate între
instituții, facilitând schimbul de date necesar pentru decizii
rapide și corecte în gestionarea fluxurilor de străini.
În contextul statutului de stat membru UE (aderare în
2007), România trebuia să își armonizeze legislația și practicile cu standardele
comunitare și internaționale. HG 572/2008 a oferit cadrul pentru
monitorizarea aplicării acestor practici europene în plan local: Sistemul
Comun European de Azil (CEAS), Acordul Schengen, Strategiile și Pactele
Europene, Decizia 2006/688/CE.
Strategia Națională privind Imigrația
pentru perioada 2026-2030 este documentul strategic prin
care România își definește politicile de gestionare a migrației legale,
controlul migrației ilegale și azilul în următorii cinci ani, fiind aliniată la
noul Pact European privind Migrația și Azilul, aprobat în
2024 și intrat în vigoare la 12 iunie 2026.
Se va realiza printr-un Plan de acțiune dedicat, care include modernizarea
sistemelor informatice (precum platforma WorkinRomania.gov.ro,
estimată pentru august 2026). România gestionează în prezent aproximativ
238.000 de străini, iar strategia vizează eficientizarea procesării cererilor
de muncă și azil. Strategia nu a fost încă aprobată oficial printr-o
Hotărâre de Guvern definitivă, aflându-se în etapa de avizare
interministerială.
Proiectul de act normativ a fost inițiat de
Ministerul Afacerilor Interne (MAI) prin Inspectoratul General
pentru Imigrări (IGI). Proiectul a fost publicat pe site-ul MAI la
jumătatea lunii martie 2026. Organizațiile și cetățenii au avut la dispoziție
intervalul legal obligatoriu din martie 2026 pentru a trimite recomandări în
scris. Faza actuală: documentul finalizat se află în circuitul de avizare
interministerială premergător adoptării în ședință de Guvern.
Strategia Națională privind Imigrația
pentru perioada 2026-2030 (documentul finalizat) (extrase):
“Pentru o gestionare integrată a migrației, care să
implice toți actorii relevanți, la nivelul Guvernului României funcționează
Consiliul Interministerial pentru Afaceri Interne și Justiție înființat în
baza Hotărârii Guvernului nr. 750/2005..., în coordonarea căruia se
află Comisia pentru Managementul Imigrației, denumită în continuare
Comisia, constituită în baza Hotărârii Guvernului nr. 572/2008
... . Principalele atribuții ale Comisiei sunt elaborarea Strategiei
Naționale privind Imigrația și monitorizarea implementării acesteia. (p. 3)
Strategia Națională privind Imigrația pentru perioada
2021-2024, aprobată prin Hotărârea Guvernului nr. 884/2021..., a
Planului de acțiune pe perioada 2021-2022 pentru implementarea Strategiei
naționale privind imigrația pentru perioada 2021-2024, precum și pentru
modificarea Hotărârii Guvernului nr. 572/2008 privind constituirea Grupului de
coordonare a implementării Strategiei naționale privind imigrația, a
avut drept obiectiv gestionarea eficientă a fenomenului migraționist și
consolidarea sistemului național de azil în conformitate cu standardele
europene și internaționale. Documentul strategic în cauză a
înregistrat un nivel ridicat de performanță în atingerea obiectivelor
stabilite, cu o rată de conformare ce depășește 96%. (p. 3)
Noile prevederi europene, stipulate în Regulamentul
(UE) 2024/1351 al Parlamentului European și al Consiliului din 14 mai 2024
privind gestionarea azilului și migrației, de modificare a Regulamentelor (UE)
2021/1147 și (UE) 2021/1060 și de abrogare a Regulamentului (UE) nr.
604/2013, impun statelor membre obligaţia de a adopta strategii care
să reflecte capacitatea de a pune în aplicare sistemul de gestionare a azilului
și migrației, în conformitate cu legislaţia Uniunii Europene, dreptul
internațional şi ținând cont de contextul național.
Pentru a sprijini îndeplinirea acestei obligaţii,
Comisia Europeană a stabilit un model standard care să fie utilizat de statele
membre ale UE pentru a se asigura că strategiile naționale sunt comparabile din
perspectiva unor elemente esenţiale comune. Strategiile naţionale au fost
transmise Comisiei Europene, iar ulterior, în baza strategiilor prezentate de
statele membre ale UE, a fost elaborată Strategia Europeană privind
Managementul Azilului și Migrației, pentru o perioadă de cinci ani, care stabilește
o abordare integrată privind gestionarea migrației la nivelul UE.
Strategia Națională privind Imigrația pentru perioada
2026-2030 stabilește principiile și liniile directoare pentru reglementarea
politicilor naționale privind admisia, șederea, imigraţia forţei de muncă,
combaterea migrației ilegale, părăsirea teritoriului de către străini,
acordarea unor forme de protecţie persoanelor aflate în nevoie și integrarea
acestora în societatea românească. (p. 3)
Viziunea, obiectivele și direcțiile de acțiune propuse
în Strategie au avut la bază o analiză riguroasă a contextului actual al
migrației, bunele practici internaționale în domeniu, cât și recomandările
Comisiei Europene pentru asigurarea comparabilității strategiilor în domeniu și
elaborarea Strategiei europene în domeniul migrației și azilului. (p. 5)
Uniunea Europeană şi statele membre îşi definesc
politicile pe termen scurt şi mediu în contextul unor schimbări structurale,
cum sunt evoluția demografică pe termen lung, deficitul
de forţă de muncă în anumite domenii, creşterea competiţiei pentru atragerea de
lucrători înalt calificaţi, precum şi creșterea capacității de răspuns pentru
gestionarea unui flux semnificativ de migranţi proveniți din afara Uniunii
Europene, generat de instabilitate militară/politică /socio-economică. (p.5)
În ultimii ani, statul român s-a confruntat cu o criză
a forței de muncă, înregistrând, de la an la an, un deficit tot mai mare de
lucrători. Astfel, angajarea cetățenilor străini a reprezentat o acțiune prin
care s-a încercat acoperirea parţială a necesarului de personal. În fiecare an
a fost stabilit un contingent de lucrători străini nou-admiși pe piața forței
de muncă care, în anumite situaţii, în urma solicitărilor şi informărilor
primite din partea patronatelor, a fost suplimentat. Pe fondul unor indicatori
macroeconomici favorabili, precum și a regimului juridic permisiv și orientat
spre acoperirea deficitului, numărul de lucrători străini nou-admiși pe piața
forței de muncă din România a crescut semnificativ, înregistrând în anul 2024 o
creştere de 360, 5% faţă de anul 2020 (p. 7)
Potrivit Hotărârii Guvernului nr. 1596/2008
privind relocarea refugiaților în România cu modificările și
completările ulterioare, România și-a asumat, în perioada 2024-2025, relocarea
unui număr de 200 refugiați din Turcia, Iordania și Liban. Pe parcursul anului
2024, UNHCR a referit IGI un număr de 51 de cazuri (9 – Liban, 42 – Turcia), totalizând
223 de persoane, cu privire la care a fost inițiată procedura de preselecție.
Ca urmare a schimbărilor politice intervenite în Siria în decembrie 2024,
demersurile privind îndeplinirea cotei aferente perioadei 2024 – 2025 au fost
suspendate. În data de 09.05.2025 a avut loc întrunirea Comitetului
pentru relocarea refugiaților în România, în cadrul căreia a fost
constatată imposibilitatea îndeplinirii cotei și a fost adoptată în unanimitate
decizia de a reloca în România, în perioada 2026 - 2027, 300 de
refugiați sudanezi, eritreeni și/ sau sud-sudanezi din Egipt și/ sau
Kenya, 200 dintre aceștia reprezentând cota neîndeplinită aferentă perioadei
2024-2025. (p. 15)
Unul din principalii factori care influențează
migrația este situația economică precară din țările de origine, coroborat cu
dorința/necesitatea de a avea un trai mai bun. Creșterea ratei de îmbătrânire a
populației în țările dezvoltate și existența unei balanțe negative între oferta
și cererea de locuri de muncă determină un efort susținut pentru atragerea
forței de muncă din țări care oferă oportunități reduse de angajare și resurse
limitate pentru un trai decent. În acest context, o gestionare eficientă a migrației
forței de muncă poate contribui atât la reducerea utilizării rutelor
ilegale, cât şi la atragerea de talente și competențe în raport cu nevoile
pieței forței de muncă.
Aceste realități au avut impact și la nivel național,
contingentul de lucrători străini nou-admiși pe piața forței de muncă
aflându-se într-o creștere progresivă, de la 5.500 în 2014 la 30.000 în anul
2019. Din anul 2019 și până în prezent, contingentul de lucrători străini
nou-admiși pe piața forței de muncă a cunoscut o creștere accelerată, culminând
cu o cotă anuală de 100.000 în perioada 2022-2025. (p.16-17)
Regulamentul Dublin și Regulamentul 2024/1351 al
Parlamentului European și al Consiliului din 14 mai 2024 privind gestionarea
azilului și migrației, de modificare a Regulamentelor (UE) 2021/1147 și (UE)
2021/1060 și de abrogare a Regulamentului (UE) nr. 604/2013 reprezintă
instrumente esențiale în gestionarea fenomenului migrației, cu accent pe
aspectele socio-demografice. (p. 19)
În continuarea eforturilor de a crea o politică
cuprinzătoare şi durabilă, cu un răspuns pe termen lung la provocările generate
de migraţia ilegală, Comisia Europeană a iniţiat o reformă amplă a legislației
europene în domeniul migrației și azilului, prin Pactul privind
Migraţia şi Azilul, prezentat în septembrie 2020 şi adoptat în
anul 2024. În urma negocierilor, au fost aprobate zece acte legislative care
vizează reformarea domeniul migrației şi azilului. Implementarea efectivă a
acestor măsuri va începe în termen de doi ani de la publicarea în Jurnalul
Oficial al Uniunii Europene, respectiv în 2026.
(p.22-23)
Datele statistice publicate de Inspectoratul General
al Poliției de Frontieră relevă că, de la începerea conflictului (Rusia-Ucraina
n.n.), au intrat în România peste 11 milioane de cetăţeni
ucraineni, cu scopul de a obține protecție temporară sau de a tranzita
teritoriul spre alte destinații. (p. 24)
Creșterea numărului de străini încadrați pe piața
forței de muncă a generat creșteri semnificative ale numărului de persoane cu
ședere ilegală luate în custodie publică, a celor returnate, precum și a celor
care solicită o formă de protecție în România. (p. 29)
Obiectivele generale și specifice (p.
32-35) (selecție)
OS 1.2 Facilitarea și simplificarea accesului
legal pe teritoriul României a cetățenilor proveniți din state terțe
OS 1.3 Consolidarea cooperării în domeniul
reglementării admisiei și șederii străinilor pe teritoriul României
OS 1.6 Adoptarea și implementarea măsurilor de
solidaritate în gestionarea migrației și azilului
OS 1.7 Participarea activă a României la eforturile de
relocare intra-UE
OS 3.3 Participarea activă a României la
eforturile de relocare extra-UE, precum şi promovarea altor căi legale de
admisie pe teritoriul național
Programe (p.
35-39) (selecție)
Direcțiile de acțiune care vor sprijini atingerea
obiectivelor și implementarea Strategiei sunt prezentate după cum urmează:
1.2.2. Promovarea condițiilor generale și speciale de
admisie și reglementare a dreptului de ședere în favoarea străinilor, cetățeni
terți, inclusiv prin intermediul rețelelor social-media
1.3.2 Colaborare cu autorități din ţări terţe care
coordonează activitatea agențiilor specializate de recrutare a lucrătorilor din
respectivele țări
1.6.1. Actualizarea legislației naționale primare și
subsecvente în vederea armonizării cu legislația europeană
1.6.2. Adaptarea cadrului legislativ necesar pentru
stabilirea contribuției României la mecanismul de solidaritate
1.7.1. Continuarea implicării în procesul de
relocare intra-UE a refugiaților din statele membre ale UE supuse unui flux
masiv de migranți și participarea la programele comune ale UE de relocare
intra-UE
în cadrul Forumului la nivel înalt al UE privind
solidaritatea, dar și în cadrul Forumului la nivel tehnic
3.3.1. Continuarea programului de relocare a
refugiaților în România și participarea la Planul de relocare și admisie
umanitară al Uniunii Europene
3.3.2. Implicarea activă în dezvoltarea și
implementarea de programe pe linia căilor complementare de admisie pe
teritoriul României
Rezultatele așteptate (p.
39-40) (selecție)
- asigurarea
unui control al numărului străinilor care intră pe teritoriul României,
asigurând în același timp atragerea imigranților care pot contribui la
acoperirea unor domenii deficitare şi la dezvoltarea economică
- respectarea
angajamentelor asumate de către România și participarea activă la eforturile
comunității internaționale privind procesul de relocare extra-UE a cetățenilor
statelor terțe
Implicațiile bugetare și surse de
finanțare
În ceea ce privește implicațiile de ordin financiar,
resursele financiare necesare implementării Strategiei provin, în principal,
din:
- fonduri de la bugetul național, alocate fiecărui
minister şi fiecărei instituții cu competență în implementarea Strategiei, cu
încadrarea în bugetele anuale aprobate;
- fonduri nerambursabile dedicate gestionării
migrației, azilului şi integrării aferente instrumentelor financiare ale
Uniunii Europene din domeniul Afaceri Interne pentru perioada 2021 – 2027;
- fonduri nerambursabile aprobate la nivelul Uniunii
Europene în cadrul politicii de coeziune pentru activitățile de integrare cu
impact pe termen lung;
- alte surse externe de finanțare relevante, donații
şi sponsorizări oferite/acceptate în condițiile legii, precum şi alte surse.”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu