Nicolae Labiș - MOARTEA CĂPRIOAREI

 

MOARTEA CĂPRIOAREI

Nicolae Labiș

(2decembrie 1935 - 22decembrie - 1956)

 

~*~

 

Seceta a ucis orice boare de vînt.

Soarele s-a topit și a curs pe pământ .

A rămas cerul fierbinte și gol .

Ciuturile scot din fântână nămol.

Peste păduri tot mai des focuri, focuri

Dansează sălbatice, satanice jocuri.

Mă iau după tata la deal printre tîrşuri,

Și brazii mă zgârie răi și uscați.

Pornim amândoi vînătoarea de capre,

Vînătoarea foametei, în munții Carpați.

Setea mă năruie. Fierbe pe piatră

Firul de apă prelins din cișmea.

Tîmpla apasă pe umăr. Păşesc ca pe-o altă

Planetă, imensă, străină și grea.

Aşteptăm într-un loc unde încă mai sună,

Din strunele undelor line, izvoarele.

Cînd va scăpăta soarele, cînd va licări luna,

Aici vor veni în şirag să s-adape

Una cîte una căprioarele.

Spun tatii că mi-i sete și-mi face semn să tac.

Amețitoare apă, ce limpede te clatini!

Mă simt legat prin sete de vietatea care va muri

La ceas oprit de lege și de datini.

Cu foșnet veştejit răsuflă valea.

Ce-ngrozitoare înserare pluteşte-n univers!

Pe zare curge sânge și pieptul mi-i roșu,de parcă

Mîinile pline de sânge pe piept mi le-am şters.

Ca pe-un altar ard ferigi cu flăcări vineții,

Și stelele uimite clipiră printre ele.

Vai, cum aş vrea să nu mai vii, să nu mai vii,

Frumoasă jertfă a pădurii mele!

Ea s-arată săltînd și se opri

Privind în jur c-un fel de teamă,

Și nările-i subțiri înfiorară apa

Cu cercuri lunecoase de aramă.

Sticlea în ochii-i umezi ceva nelămurit,

Ştiam că va muri şi c-o s-o doară.

Mi se părea că retrăiesc un mit

Cu fata prefăcută-n căprioară.

De sus, lumina palidă, lunară,

Cernea pe blana-i caldă flori stinse de cireș.

Vai, cum doream ca pentru-întîia oară

Bătaia puştii tatii să dea greş!

Dar văile vuiră. Căzută în genunchi

Îşi ridicase capul, îl clătină spre stele,

Îl prăvăli apoi, stârnind pe apă

Fugare roiuri negre de mărgele.

O pasăre albastră zvîcnise dintre ramuri,

Și viața căprioarei spre zările tîrzii

Zburase lin, cu țipăt, ca păsările toamna

Cînd lasă cuiburi sure și pustii.

Împleticit m-am dus și i-am închis

Ochii umbroşi, trist străjuiți de coarne,

Și-am tresărit tăcut şi alb cînd tata

Mi-a şuierat cu bucurie:- Avem carne!

Spun tatii că mi-i sete și-mi face semn să beau.

Amețitoare apă, ce-ntunecat te clatini!

Mă simt legat prin sete de vietatea care a murit

La ceas oprit de lege și de datini...

Dar legea ni-i deșartă și străină

Cînd viața-n noi cu greu se mai anină,

Iar datina şi mila sunt deșarte,

Cînd soru-mea-i flămândă, bolnavă și pe moarte.

Pe-o nară puşca tatii scoate fum.

Vai, fără vînt aleargă frunzele duium!

Înalță tata foc înfricoșat.

Vai, cît de mult pădurea s-a schimbat!

Din ierburi prind în mîini fără să știu

Un clopoțel cu clinchet argintiu...

De pe frigare tata scoate-n unghii

Inima căprioarei și rărunchii.

Ce-i inimă? Mi-i foame! Vreau să trăiesc şi-aş vrea...

Tu iartă-mă, fecioară - tu căprioara mea!

Mi-i somn. Ce nalt îi focul! Și codrul, ce adânc!

Plâng. Ce gândește tata? Mănânc și plâng. Mănânc!

 

~*~

Nicolae Labiș