„Normalitatea
greului” și psihologia resemnării:
Cum au supraviețuit oamenii din Lăcrița
în anii instalării dictaturii stalinisto-comuniste (1948–1957/1958)
Conf. univ. dr. Nicolae Grigorie Lăcrița
Cuprins:
1. Introducere
2. Retrospectiva unei transformări brutale
3. Universul fără tehnologie și arheologia
traiului arhaic
4. Vestimentația de subzistență: Opincile și cele
opt luni desculț
5. Economia supraviețuirii și impactul
colectivizării
6. Rigoarea de fier: De la cutumă la disciplina
școlară
7. Mecanismul psihologic al „normalității
greului”
8. Efectele pe termen lung: O moștenire
sociologică
1. Introducere
De la bordeiele de pământ la colectivizarea
forțată, anii dificili ai instalării regimului comunist au lăsat urme adânci în
viața oamenilor și în fibra socială a țării.
Această analiză retrospectivă, bazată pe trăirile
și memoriile subsemnatului, ca martor al epocii în satul Lăcrița, județul Dolj,
oferă o cheie de boltă pentru descifrarea psihologiei sociale a României de
astăzi.
Multe dintre aceste amintiri au fost consemnate
și într-un jurnal de familie adresat nepoțelului meu, Sava Belu, sub titlul
„Arcul peste timp: Lumea copilăriei bunicului din Lăcrița postbelică”.
Precizez că această analiză pornește de la
experiența directă și memoria personală a subsemnatului, trăite în satul
Lăcrița, județul Dolj. Satul Lăcrița este prezentat aici ca un exemplu concret
al unei realități rurale postbelice mai largi, fără ca experiența sa
particulară să fie confundată cu o generalizare absolută asupra tuturor satelor
românești.
Cele ce urmează nu reprezintă doar o evocare a
trecutului, ci și încercarea de a înțelege cum lipsurile, frica, munca grea și
lipsa alternativelor au modelat felul de a gândi, de a simți și de a reacționa
al oamenilor.
2. Retrospectiva unei transformări
brutale
Pentru generația născută
în preajma anului 1948, copilăria a însemnat o confruntare directă cu perioada
cea mai dură a instalării comunismului.
Satul Lăcrița din acei
ani era un microcosmos reprezentativ pentru o epocă sumbră.
Comunitatea rurală
tradițională a fost destructurată violent de trei factori majori: lipsurile
crunte, frica generalizată și colectivizarea forțată.
3. Universul fără tehnologie și
arheologia traiului arhaic
Lumea rurală postbelică
ar părea astăzi desprinsă dintr-o realitate medievală.
Ritmul vieții era dictat
exclusiv de absența utilităților elementare:
3.1. Absența
electricității: Noaptea aducea un
întuneric deplin. Casele erau luminate doar de lămpi cu gaz și lumânări. Pe
ulițe se circula doar cu ajutorul felinarului.
3.2. Izolarea
informațională: Aparatul de radio,
televizorul și telefonul erau concepte complet necunoscute. Universul cotidian
se reducea strict la perimetrul fizic al satului.
3.3. Infrastructura
precară: Drumurile locale erau
exclusiv din pământ. Asfaltul reprezenta o noțiune de domeniul SF-ului. Chiar
și artera națională Craiova – București era pe atunci doar o întindere de
pământ pietruit și praf.
3.4. Urmele
trecutului: Sărăcia structurală
era de o duritate extremă. În anul 1955, în satul Lăcrița încă mai existau 8
sau 10 bordeie îngropate în pământ.
4. Vestimentația de
subzistență: Opincile și lunile petrecute desculț
Izolarea comunității era
accentuată de lipsa totală a produselor industriale, inclusiv a celor de
îmbrăcăminte:
4.1. Hainele făcute în
casă: Îmbrăcămintea era realizată
în întregime pe plan local. Se foloseau lâna de oaie, părul de capră și firele
de cânepă țesute manual în gospodărie.
4.2. Încălțămintea de
iarnă: Singura barieră în fața
gerului de îngheț o reprezentau opincile tradiționale purtate cu obiele groase.
4.3. Viața fără
protecție: În sezonul cald, care
dura între 6 și 8 luni pe an, atât adulții, cât și copiii mergeau exclusiv
desculți. Aceștia înfruntau direct pământul bătătorit și miriștile aspre de
după seceriș.
5. Economia supraviețuirii și impactul
colectivizării
Sărăcia lucie a
transformat mămăliga în hrana de bază a comunității.
Existau cazuri dramatice
de familii care petreceau Sfintele Paști fără a avea măcar o felie de pâine pe
masă.
Subzistența se baza
strict pe eforturi titanice:
5.1. Legumicultura de
curte: Cultivarea de fasole,
cartofi, varză, ceapă și roșii în grădina proprie.
5.2. Resursele
hotarului: Fructele culese de pe
puținele terenuri deținute înainte de colectivizare sau din pomii răzleți de pe
câmp.
5.3. Micro-gospodăria: Lapte, brânză, ouă și carne obținute de la
puținele animale din bătătura casei.
5.4. Șocul
confiscării: Procesul de
colectivizare a agriculturii (1950–1962) a însemnat confiscarea treptată a
pământurilor, a utilajelor și a vitelor. Țăranii au fost deposedați abuziv de
bunuri și lăsați fără resurse. Până și produsele destinate Crăciunului sau
Paștelui erau asigurate cu mare greutate.
6. Rigoarea de fier: De la cutumă la
disciplina școlară
Într-o societate cu un
grad scăzut de educație formală, reperele morale se transmiteau prin tradiții
orale și cutume.
La doar 9 ani, copiii
erau priviți ca niște adulți în miniatură și integrați direct în muncile grele
ale gospodăriei și ale câmpului.
Ascultarea față de
părinți și bunici era absolută.
Un părinte întors de la
câmp după o zi de muncă epuizantă și hrănit precar nu tolera indisciplina;
sancțiunile fizice erau imediate și aspre.
Aceeași rigoare de fier
guverna și sistemul școlar.
Corecțiile fizice
aplicate de învățători (trasul de păr, de urechi, loviturile cu nuiaua peste
palme) reprezentau o normalitate socială acceptată.
Învățământul era de o
severitate extremă, definit de reguli care astăzi par de necrezut.
Se lăsau repetenți,
inclusiv copiii de clasa I, în
baza a trei criterii neiertătoare înscrise în catalog:
a) Pentru rezultate
slabe la învățătură;
b) Pentru depășirea
unui anumit număr de absențe;
c) Pentru note mici
obținute la purtare.
Notă istorică: În
clasa mea am fost 11 fete și 4 băieți; unul dintre băieți a rămas repetent
chiar în clasa I.
Premiile școlare erau
limitate strict la trei pe întreaga clasă: un singur premiu I, un singur premiu
II și un singur premiu III.
Sistemul se baza pe
criterii autentice de merit, frecvență și disciplină.
Astăzi, când clase
întregi primesc premiul întâi în mod colectiv, standardele de atunci ar plasa
mulți elevi în pericol direct de repetenție.
Cei care nu își făceau
temele primeau note minime (sistemul de notare era de la 1 la 5) și erau
reținuți la școală „la arest”, fiind ulterior ironizați de săteni pe drum, o
mare rușine ce se răsfrângea asupra întregii familii.
7. Mecanismul psihologic al
„normalității greului”
Dimensiunea cea mai
frapantă a acestei realități rămâne adaptarea psihologică a populației.
Oamenii se obișnuiseră cu
acest mediu ostil, ajungând să considere suferința drept starea firească a existenței
lor.
Acest fenomen de
resemnare structurală a definit esența unei întregi generații.
Supraviețuirea s-a
sprijinit pe trei piloni conceptuali fundamentali:
7.1. Obișnuința
zilnică: Mintea umană
normalizează treptat rutina aspră pentru a conserva energia necesară acțiunii
și supraviețuirii.
7.2. Absența
alternativelor: Când la orizont
nu se zărește nicio altă opțiune sau un alt model de viață, greul încetează să
mai fie perceput ca o anomalie și devine modul de viață normal.
7.3. Amorțirea
emoțională: Un mecanism
psihologic de autoapărare prin care trauma este blocată interior pentru a
asigura rezistența fizică brută de zi cu zi.
8. Efectele pe termen lung: O moștenire
sociologică
Consecințele istorice și
sociale asupra comunității rurale au fost profunde și de lungă durată:
8.1. Îngustarea
orizontului: Absența unui model
de viață prosper a limitat așteptările populației la simpla supraviețuire
imediată.
8.2. Acceptarea
tacită: Dorința de a lupta pentru
schimbare, libertate sau dreptate a fost cu totul înăbușită a) de urgența
zilnică a asigurării hranei și b) de regimul de dictatură care se instaurase în
țară, care, prin frica impusă, ajunsese să stăpânească și sufletele.
8.3. Replierea spre
interior: Oamenii s-au
însingurat, iar societatea s-a închis în ea însăși. Ultima fărâmă de speranță
pentru un viitor mai bun a rămas legată de viitorul copiilor și al nepoților.
Înțelegerea acestui
trecut nu are doar un rol memorialistic.
Libertatea, securitatea
alimentară și confortul prezentului sunt, în fapt, prețul scump plătit în
tăcere de o generație care a învățat să supraviețuiască transformând suferința
în normalitate.
Această consemnare nu
este doar o pagină de jurnal, ci un adevărat document istoric, sociologic și de
familie, care le arată copiilor de azi de unde provine rezistența și
înțelepciunea bunicilor lor.
Bibliografie
N. Grigorie Lăcriţa – Bogăția intelectuală și bogăția materială.
Carte autobiografică, Editura Sitech, Craiova, Ediţia I, 2022, ISBN
978-606-11-8021-9, 134 p.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu