Ben Todică - Oameni care au făcut posibil ca eu să devin eu

 

AMINTIRI

Oameni care au făcut posibil ca eu să devin eu

Ben Todică

26/08/2026

 

Să încep cu ultimul om de care m-am despărțit atunci când am fugit din România comunistă.

Viorel Sperlea

Viorel Sperlea a fost profesor și director al Liceului „General Dragalina” din Oravița. În memoria unui fost elev, a rămas „trup și suflet pentru liceu și pentru elevii săi”. Chiar și după trecerea anilor, continua să se identifice cu viața liceului.

Din amintirea altui elev, Sperlea era omul care putea lăcrima de emoție în fața succesului unui tânăr.

Tânărul eram eu, Ben Todică.

Am păstrat legătura cu Oravița, iar mai târziu l-am intervievat pe Sperlea în calitatea sa de director al Casei Pionierilor din Oravița. Pentru această instituție am realizat un film care a fost distins cu Marele Premiu pe țară. Trofeul i-a fost înmânat lui Sperlea, care, înlăcrimat de bucurie, mi-a mulțumit pentru succesul care făcuse cunoscută Oravița la nivel național.

Directorul nu era preocupat numai de funcție și de instituție. Aprecia foarte mult izbânzile tinerilor. Rezultatele lor erau, pentru el, reușitele întregii comunități. Reacția lui la primirea trofeului dovedea o mare sensibilitate, mândrie și o implicare afectivă reală în destinul tinerilor orăvițeni.

„Regizorul” din mine își amintește că, de mic, eram ucenic în cabina de proiecție a cinematografului cu domnul Wattz Iosif. Acolo am descoperit magia imaginii și mi-am spus: de aici vine magia care aduce fericirea. Din acel moment am dorit să fac parte din această lume.

Am fost un mare admirator al lui Sergiu Nicolaescu. Într-o vară, la mare, am avut ocazia să realizez împreună cu el un filmuleț de un minut și jumătate.

L-am instruit bine:

„Coborâți în nisip, apoi urcați pe faleză. Vă uitați în dreapta, apoi în stânga. Alegeți stânga și vă îndepărtați spre oraș.”

La final, a venit la mine, mi-a urat succes și ne-am despărțit.

Cu nostalgie îmi aduc aminte de anul evadării mele, 1979, și de clipa în care soarele „mi-a mângâiat sufletul” pe vârful stâncos rămas în urma gardului de sârmă ghimpată. Un soare care îmi surâdea și dezvelea, de ceața dimineții, ca de o pătură de nori albi, orașul Oravița, șerpuind la poalele Marilei.

Parcă o priveam din ceruri!

 

Primii mei învățători

Viața din afara familiei a început, pentru mine, în clasa întâi, cu învățătorul nostru, Ion Mustață, care, pe lângă lecțiile de scris și citit, ne-a învățat și grădinăritul.

De două ori pe săptămână eram urcați pe dealul din spatele Școlii Generale, dincolo de pârâul Jitin, în dreptul blocurilor 20 și 21. Sus, pe o parcelă mare de pământ, noi, în frunte cu învățătorul nostru, înarmați cu sape, hârlețe și greble, învățam să lucrăm pământul și să-l pregătim pentru însămânțările de toamnă.

Apoi semănam, udam răsadurile, iar anul următor culegeam rodul muncii noastre.

Acolo, în primii ani de școală, am învățat liniile și caligrafia, primele palme după cap, apoi primele adunări și scăderi, folosind bețișoare pregătite din nuielușe de alun culese de pe deal.

În fiecare dintre cei patru ani ai ciclului primar am avut câte o doamnă învățătoare. Prima s-a mutat la Galați după un trimestru. A doua a fost doamna Tulbure, al cărei soț era inginer la minele de uraniu. A treia a fost doamna Misura.

În paralel cu studiul din clase, eram duși pe dealurile din împrejurimi la cules de afine, porumbele, mălaie, semințe de măceșe sau flori de tei, pentru contribuții și ajutor voluntar în folosul societății — cel puțin așa bănuiesc astăzi că ni se spunea.

Desigur, nu putem uita colecția de fier vechi sau, toamna, culesul porumbului și al cartofilor pe tarlalele colectivelor din zonele vecine șantierului minier.

E adevărat că, la sfârșit de an, totul se termina cu serbări și premii oferite de școală și de Moș Gerilă, sub marele brad adus și plantat în fiecare an în fața clubului de către sindicatul muncitoresc.

Școala a fost, de la început, mai mult decât un loc unde învățam. A fost un mijloc prin care învățam să ne cunoaștem comunitar, să ne măsurăm intelectul și să ne descoperim capacitățile artistice.

În ciclul gimnazial am început să ne dezvoltăm și îndeletnicirile sportive, participând intens în echipele de fotbal, handbal și atletism ale școlii.

Pentru fiecare materie aveam câte un profesor specialist.

La limba română, doamna Ștefănescu m-a inspirat, prin lecturile sale, să compun versuri în stil eminescian, sperând astfel să fiu admirat de colegi. Știu că am scris vreo patru pagini care au plăcut atât de mult doamnei Cadar, încât le-a luat la serviciu și mi le-a bătut la mașină.

La fizică și chimie o aveam pe doamna Manda Anica.

La desen, pe domnul Ion Călin, care, pe lângă faptul că ne-a înscris în întrecerile județene de pictură, a adus și teatrul în mijlocul nostru. Așa am ajuns să joc în piesele „Amintiri din copilărie” și „Ion Horia”, regizate de dânsul.

Prin dânsul am ajuns să joc chiar și pe scena Teatrului „Mihai Eminescu” din Oravița.

Matematica o făceam cu domnul Popescu Dorel, care ne era și diriginte — și care, trebuie să recunosc, ne „tortura” cu matematica.

La sport îl aveam pe domnul Dogaru.

Istoria o făceam cu domnul director al școlii, Doru Sperlea, sportiv de lupte greco-romane.

Apoi am avut muzică cu domnul Topală, iar botanica și lucrările practice cu doamnele Dogaru și Popescu.

Fiecare dintre ei a lăsat ceva în mine.

Uneori o lecție. Alteori o teamă. Alteori o ambiție. O imagine. O pasiune. O direcție.

 

Școala profesională

A urmat Școala Profesională de pe lângă Uzinele UCMMA Bocșa, unde s-au remarcat profesorii Gagea, soții Martinovici, educatorii Sirotenco și alți ingineri specialiști aduși din fabrică pentru a ne preda.

O școală profesională este interesant de parcurs atunci când dorești să descoperi secretele viitoarei tale meserii.

Acolo începi să înțelegi că mâinile pot învăța la fel de mult ca mintea.

 

Liceul și profesorii de după muncă

După intrarea în câmpul muncii, pofta de a cunoaște și de a te întrece crește.

La sfatul doamnei Cârje — iar pe toți acești sfătuitori ai vieții mele îi așez în aceeași categorie a „învățătorilor” — am urmat liceul real de matematică, la cursuri serale.

Din nou am întâlnit profesori admirabili și, curios, extrem de înțelepți în meseria lor. Domnul Ion Țăranu la istorie. Stoiadinovici. Soții Epure — istorie și română. Soții Stilojan și Ambruster — sport și rusă. Crăciun, Mătăsăreanu, Crețu și Abid la matematică. Abid mi-a dat primele note de 10 din viața mea de elev.

De obicei aveam note de 10 la desen, muzică, fizică și lucrări practice. Soții Raia — fizică și franceză. Căhnița — limba română. Perian, Iana, Sperlea, directorul liceului, și doamna Doran, care m-a lăsat corigent la botanică, astfel încât a trebuit să vin în toamnă să-mi dau corigența din „frunză”.

Astăzi îmi vine să zâmbesc. Atunci nu-mi venea deloc.

 

Copacul devenirii

Dacă aș sta să-i socotesc pe toți profesorii mei de-a lungul vieții, împreună cu cei întâlniți în diaspora, cu siguranță aș depăși suta. Și asta fără să mai pun la socoteală oamenii întâlniți prin pasiuni, prin muncă, prin artă, prin radio, prin film și prin toate celelalte drumuri pe care viața m-a purtat.

Privind în urmă, înțeleg că viața unui om nu este niciodată numai povestea lui.

În fiecare dintre noi trăiesc, fără să ne dăm seama, oamenii pe care i-am întâlnit. Un învățător ne-a învățat să scriem. Un profesor ne-a deschis o carte. Un altul ne-a descoperit un talent. Cineva ne-a certat. Cineva ne-a încurajat. Cineva ne-a dat o șansă. Cineva a crezut în noi într-un moment în care noi încă nu știam să credem în noi. Unii au trecut prin viața noastră pentru câteva luni. Alții au rămas ani întregi. Dar fiecare a lăsat ceva.

Voi ați trecut prin viața mea și ceva din voi a rămas în mine.

Astăzi, când privesc în urmă, nu vreau să număr anii. Vreau să număr oamenii. Pentru că viața mea nu este făcută numai din ceea ce am făcut eu, ci și din tot ceea ce am primit de la ceilalți. Poate că acesta este unul dintre marile noastre păcate: ne grăbim să spunem „eu am făcut”, uitând câți oameni au pus câte o cărămidă nevăzută la temelia acelui „eu”.

Nimeni nu crește singur.

Fiecare om este o construcție la care au lucrat, de-a lungul timpului, alți oameni. De aceea, această colecție de amintiri nu este o colecție despre mine. Este despre noi. Despre oamenii care ne-au format. Despre cei cărora poate că nu le-am mulțumit niciodată. Despre cei al căror nume poate s-a pierdut undeva în memoria noastră, dar al căror gest a rămas.

A mulțumi înseamnă a recunoaște că n-am crescut singuri. Iar recunoștința nu micșorează omul. Dimpotrivă, îl înalță. Îl face să vadă cât de bogată a fost viața lui. De aceea îmi adun amintirile nu pentru a mă întoarce în trecut, ci pentru a aprinde o lumină asupra lui.

Poate că, citind aceste rânduri, fiecare dintre noi își va aminti un nume. Un profesor. Un învățător. Un prieten. Un coleg. Un părinte. Un vecin. Un om care, poate fără să știe, a schimbat ceva în noi. Atunci să-i mulțumim. Chiar și numai în gând. Pentru că poate că și noi, fără să știm, am trecut cândva prin viața cuiva și am lăsat ceva din noi acolo.

Și poate că acesta este adevăratul sens al devenirii:

să înțelegem, într-o zi, că în spatele omului care am devenit se află o mulțime de oameni.

Iată de ce, privind astăzi spre trecut, nu spun:

„Uite ce am făcut eu.”

Spun:

„Uite câți oameni au făcut posibil ca eu să devin eu.”

Lor le datorez o parte din ceea ce sunt.

Și, pentru toate acestea, le spun acum, cu întârziere, dar cu toată inima:

Vă mulțumesc!

Acesta este omagiul meu adus lor.

Și, poate, cel mai frumos dar pe care îl pot face vieții care mi i-a scos în cale. Pentru că, dacă viața este un copac, noi nu suntem decât una dintre frunzele lui. Iar în rădăcinile noastre trăiesc toți cei care ne-au ajutat să creștem.

Aceasta este coroana marelui Copac al devenirii OM.

Ben Todică