„ÎNTRE
APE ȘI CER”
ALBASTRU
DE VORONEȚ
La fel ca împăratul din poveste, cu un ochi râd și cu
altul plâng.
Viața împletește bucuriile și tristețile ca firele alb
și roșu ale șnurului de mărțișor, uneori fără să avem un răgaz de respirație
între ele.
Ieri, după ce am celebrat „schimbarea prefixului”
vârstei soțului meu (70 de ani), într-o atmosferă patriarhală, la o terasă unde
abundă plantele ornamentale judicios și estetic aranjate, completate de niște
smochini doldora de fructe, iar mâncarea este delicioasă, seara, am aflat de
trecerea în eternitate a distinsei Doamne Prof. Dr. Ioana Micle, vecina noastră
timp de 23 de ani. Un om integru, demn, dedicat profesiei medicale, elegant și
discret în relațiile de vecinătate. Dumnezeu să o odihnească între drepții Săi!
Tot aseară, târziu, în timp ce dezbăteam cu sora mea,
la telefon, programul de îngrijire a mamei nonagenare, am primit vestea bună a
publicării notelor mele de lectură la cartea de poezii „Între ape și cer”, a
poetei universale Veronica Balaj, în numărul 76/mai-august 2026, pp. 81-85 al
revistei DESTINE LITERARE, editată de Asociația Scriitorilor Români din America
de Nord (ASRAN).
Îi mulțumesc Veronicăi, a cărei prietenie mă onorează,
pentru împărtășirea comorilor poetice adunate ÎNTRE APE ȘI CER, și editorilor
DESTINELOR LITERARE, pentru publicarea articolului!
-----------------------------------
„Între ape și cer” – albastru de Voroneț
Noul volum de versuri al poetei universale Veronica
Balaj apare la o editură ieșeană „cu ștaif” în peisajul literelor românești,
care ne amintește prin chiar numele său de tradiția culturală hrănită de grei
ai literaturii române.
Coperta realizată în roșu, galben și albastru marin
înfățișează o frântură de peisaj nocturn, cu o lună plină tronând peste ape.
Ilustrația este destul de schematică, fără relief, aproape ca un afiș care-i
lasă cititorului misiunea și emoția de a căuta nuanțele, profunzimea, în
cuprinsul cărții. Găsesc cu totul neîntâmplător faptul că numele și prenumele
ilustratorului, Ionuț Broștianu, se leagă semantic de ape; aceeași inițială a
numelui autoarei și graficianului, consoana B, asociată numerologic valorii 2,
ne conduce tot la tărâmul acvatic, cu energia intuiției și emoțiilor, a
materiei fluide care ia forma vasului adăpostitor, uneori acumulatoare de
tensiuni ce nu se pot elibera... altfel decât prin cuvânt sau linie, culoare –
o seamă dintre poeme s-au născut la propriu „peste ocean”, ca
ținuturile-de-peste-mări ale unor puteri coloniale. Într-un registru ușor
ironic-benign, am putea gândi că autoarea „colonizează” cultural spații
geografice dintre cele mai diverse, prin numeroasele traduceri ale volumelor sale.
De la ideea cuceririi (prin frumosul epic și liric), mai facem un pas mic și
dăm peste calul troian! Ar putea fi poezia un asemenea construct care înșală
gândirea periferică impregnată de materialismul cel mai anchilozat al vieții
cotidiene sufocate de prețul combustibilului, interminabile încercări de
negociere în conflicte militare absurde, copilul care trebuie luat de la
școală, ora de înot, de engleză, de tenis, pian... întrevederea de la bancă
pentru împrumut... etc., abătând atenția de la spațiu-timpul concret al lui
aici-și-acum și, exact când gărzile s-au relaxat, năvălesc din poem cuvintele
care deschid emoții reprimate, nasc speranțe, vindecă răni, trezesc trăiri
familiare sau nasc unele noi, necunoscute? Acest dulce „asalt” al poeziei se întâmplă,
astfel, pe neștiute, ca în atmosfera dimineții argheziene (Morgenstimmung):
„Fereastra sufletului zăvorâtă bine / Se deschisese-n vânt / Fără să știu că te
aud cântând”. Nu este nicidecum un exercițiu de imaginație: voilà, o treime din
carte chiar ne poartă în Troia, prin Troia!...
Dar să nu ne grăbim! Să vedem ce mai aflăm din
elementele de paratext. Titlul, Între ape și cer, delimitează două granițe ale
spațiului imaginar în care se desfășoară aventura lecturii: apele ca suprafață
tangibilă, mișcătoare, reflectorizantă, ecranul imaginilor iluzorii (tema
oglinzii) și cerul ca limită intangibilă, superioară, idealiza(n)tă (tema
visului). Între aceste două repere se află văzduhul (tema zborului), în care
sunt plasate volutele verbale, cântecul și jocul cu secvențele temporale. Sub flamura
titlului, întreg volumul este un balans între liric și epic, o construcție
care-și alege ca spațiu predilect văzduhul, această zonă de trecere și
prefacere dintre ape și cer.
Mariana Kalkan, prefațatoarea, o mai veche și prețuită
colaboratoare a autoarei, apreciază îmbinarea între vocație și disciplină a
unei scriitoare care a rămas fidelă propriei sensibilități și unei culturi a
echilibrului, legând dimensiunea interioară de cea universală, într-o întâlnire
între vis și luciditate, între efemer și absolut. Poezia Veronicăi Balaj nu
propune spectaculosul, ci claritatea, cu fermitatea unei voci care știe că
frumusețea fie și din artă nu se clamează, ci se transmite.
Epigraful de pe coperta a patra, semnat de criticul
Cornel Ungureanu (deja trecut în eternitate), creionează imaginea palmaresului
internațional: traduceri ale diverselor volume de poezie, proză, interviuri, cu
lansări prin mai toată lumea, premii naționale și internaționale – și o
retrospectivă care confirmă valoarea: „O sută și una de poezii”, volum apărut
la Editura Academiei.
Criticul literar Adrian Dinu Rachieru, prezentând
acest volum la târgul de carte Bookfest 2026, mărturisea că regăsește ipostaza
jurnalistică a autoarei. Aceeași impresie am avut-o și eu la prima lectură,
datorită stilului, ritmului alert al căutării și avidității descoperirii.
Lecturile multiple, însă, arată că franchețea aproape revanșardă a interogației
este predominant retorică, nu așteaptă neapărat un răspuns. Atunci când vocea
auctorială pare a dori o confirmare, o întărire, este din partea unui alter ego
rațional și autoritar, ca și cum experiențele deja acumulate o îndreptățesc să
primească o asemenea validare.
Materialul literar este structurat armonios, într-un
triunghi: I. Graba clipei, II. Eva dintâi și III. ...Și alte singurătăți.
Cu o franchețe de bun augur, poeta își declară
obiectivul, de la prima poezie, „Euphonie (1)”. Ea caută cu mijloacele poeziei
„o nouă Atlantidă, / fără calendare / în care timpul / să taie / orice
răsuflare / a himerelor mele, / neînfrânt capriciu vital”.
Elementul acvatic o reprezintă și o definește pe
scriitoarea Veronica Balaj, atât în poezie, cât și în proză: curge apa din
fântâni, din izvoare, din ploaie („să plouă, Doamne, / să plouă, / se roagă
maica, / ștergându-și fața nădușită / de văpaia învierii / fiecărei zile” –
„Apă în vale, apă în cale”, p. 31-32); uneori sensul este ascendent
(„limpezimea / izvorâtă / din adâncul pământului” – „Poveste translucidă”, p.
33 34), iar bunicul poate „să mute ciutura / și apa fântânii / în cer”,
încheind cercul: „cioburile de cer / căzute peste undele fântânii / despletite”
(idem).
Căutarea Atlantidei scufundate ne conduce la tărâmul
acvatic arhiprezent în creația literară a Veronicăi Balaj, ca spațiu protector
și hrănitor (uterul matern) care ia adesea dimensiuni planetare și cosmice:
marea, potopul biblic, ploile purificatoare. Poeziile sale sunt ipostaze ale
nașterii și renașterii parcurse oniric sau într-un vis cu ochii deschiși, în
încercarea de a încetini timpul, dilatându-l mult, și a păstra în sincronie
toate experiențele de viață, într-un univers propriu guvernat de cuvinte: „glasul,
mi-e răgușit / cu praf de controverse / și duioșii / alcoolizate de nădejdi și
vreme, / în procesul deschis / li se spune poeme” (Mărturie virtuală, p. 39 41)
Ea, magiciana, care pare a merge pe deasupra
realității factuale, ca pentru a nu trezi momentele dureroase, de ruptură, de
pierdere, de abandon, atinge cu bagheta însuflețitoare doar ceea ce-i permite
să corecteze, să schimbe, să rotunjească, după legi proprii.
Marea unește verdele vieții vegetale, pe care-l
preamărește poeta, și albastrul cerului. Acolo, între apele primordiale și cer,
se rostește jurământul.
Din reflexul jurnalistic de a se adresa publicului,
își face cititorii părtași la aventura căutării: „viața-i o leoaică / pe coama
timpului / avântată / nu vă temeți! / urmați-o!” (Ceainăria verde, p. 14). Dar
viața este abrașă („leoaica trufașă / care m a atacat/ când voiam s-o pictez” –
Tânguire tăcută, p. 55).
Poezia „Octavele așteptării” este apogeul elementului
acvatic, prin invocarea miticei păsări Chataka, din hinduism, care bea apă doar
din picăturile de ploaie, nu din apa de pe pământ, oricât de sete i-ar fi. Dacă
în hinduism ea este simbolul dorului și devotamentului intens al devotului care
așteaptă „ploaia harului” divin, în volumul de față, ea este mai degrabă himera
promisiunii care întârzie să se materializeze, iar lunga așteptare consumă
răbdarea, generând amărăciune. Și în hinduism, și în creștinism, răbdarea este
o virtute de căpătâi. În hinduism, termenul sanscrit Kshama denotă nu doar o
atitudine pasivă, ci o disciplină spirituală profundă, menită să consolideze
forța interioară, prin capacitatea de a îndura dificultățile, nedreptățile sau
întârzierile, fără a pierde calmul sau a manifesta furie.
Întâmplându-se să parcurg spațiul poetic dintre ape și
cer aproape de momentul celebrării învierii hristice, nu puteam să nu mă
gândesc la pilda celor zece fecioare – cinci înțelepte și cinci nechibzuite –
care trimite la așteptarea venirii Mirelui; cum nu se cunoaște momentul exact
al evenimentului, starea de așteptare trează, de pregătire, devine un mod de a
fi, un mod de viață, caracterizat prin răbdare și disciplină
Dezamăgită de prea multă așteptare, Firea decide „nu
voi mai purta mărgele” (Octavele așteptării, p. 16), însă Darul este sensibil
la mustrarea glasului aflat la intrarea în somn: „Nerecunoscătoareo, / îmi
aruncă în față, uneori / vocea străină” (Rază cuantică, p. 20), pentru a
reactiva memoria „din punctul zero absolut”, unde „lumina se arăta / bulgăre de
nea / în mâna Creatorului” (idem).
Dincolo de efemera fenomenologie a lumii materiale,
există dorința de Adevăr etern, imuabil („nu-ți petici / vederea ochilor, / cu
frânturi din spectacolul trăit” – Confesiune metafizică, p. 26), care este
ascuns de iluzia multiplicității („uneori și realitatea/ se arată dezmembrată”
- Mistere consonante, p. 28).
Abundă alternanțele și alternativele (Disonanțe / 18),
rezultate din căutarea pe orizontală. „după-amiezi, dimineți, înserări / se
împleteau / într-o imensă coamă de cal / pornit cu mine în galop/ odată sunt
vale,/ odată sunt deal...” (Deget divin, p. 21).
Evantaiul trăirilor se deschide cu forță și o serie de
imagini expresive transmit senzații aproape fizice:
• Frica
Frica de neant: „în mine, rodea / din te miri unde /
crescând, / frica să nu pier” (Deget divin, p. 21), cu o trimitere la posibila
vindecare adusă de credință: „am apa trecerii / sub picioare” (Euphonie 2, p.
24), evocarea imaginii Domnului Iisus Hristos mergând pe ape.
Frica de închiderea în temnița singurătății: „Doamne,
oare, / ce s-ar întâmpla / dacă aș alunga / îngerul/ venit să închidă,/ lacătul
plecării mele,/ în larg?” (Liber arbitru, p. 25).
Frica de căderea adusă de păcat „alungați cântul
înșelător / aduceți un cazan / cu apă clocotită / în care să fiarbă /
galbenă-vineție, frica / de iad” (Capricii vitale, p. 29).
• Hedonismul: „dansatoare dezmierdate / laolaltă cu
umbrele / din infernul lui Dante / îmbiau la primejdioase ospețe” (Holograma
florii de piatră, p. 35-36); „în bocceluța asta / sunt literele apocrife, / ale
jurământului, / e drept ipocrit, / c-aș fi lipsită de păcate...” (Mărturie
virtuală, p. 39-41)
• Stoicismul: „nădejdile nejucate / (vinovate cuvinte
încrucișate) / pot rămâne / într-o oglindă”, „îmbălsămate în răbdare /
făgăduințele toamnelor, / le vom împărți / pe din două” (Semne și legământ, p.
37-38)
Culoarea verde, tonică, reflectată în decor și în
jocul vieții, se insinuează și în titlul unor poeme precum „Ceainăria verde”,
„Verde legământ” („cumpărați / verde unduire”), („din verde târziu, / veştejit,
/ prin zile cârpite de ploi / țeseți de puteți, / pânză pentru bluză”).
Regăsim ilustrat în acest volum crezul poetic
simbolist al lui Verlaine, „de la musique avant toute chose" (primul vers
din „Arta poetică”, publicată de Paul Verlaine în 1885): „lumina lunii care, /
tocmai s-a sinucis / aruncându-se / în lacul de pe margini”.
Atât „Octavele așteptării”, cât și „Dezlegarea de
întrebări” (p. 46-47), sunt scrise departe de țară, de matricea culturală, în
Canada, sub impactul sentimentului de dezrădăcinare (depeizare): „dorințele mi
s-au devălmășit / în vocea gândului divin / și-am devenit / o înserare, / o
parte din noapte, / și o uitare”.
După căutările și tribulațiile din partea I, aflate
sub „graba clipei”, se conturează în partea a doua un personaj expiator, care
prin transferul vinei, absoarbe toate imperfecțiunile lumii – este „Eva
dintâi”, adică aceea de la care a purces păcatul omenesc: „drumul șerpuiește
anapoda / ascunsă-i direcția spre luminiș / mă rătăcesc / între infinit / și un
ceresc legământ” (Vinovăția Evei dintâi, p. 51). Dar ea are un dublu care o
conduce la catharsis și izbăvire prin cuvânt: îngerul îi șoptește „ridică un templu
/ din cuvinte iertătoare” (Talismanul Evei dintâi, p. 52-53).
Odată cu căderea din rai și pierderea nemuririi, se
pune în mișcare mecanismul degradării: „se izvodi un aer cu gust de rugină /
roșiatic gălbui / scurs din mărul momeală” (Doar o frunză din Eden/54) și
începe calvarul sisific: „Îngere,/ m-am înfruptat / din elixirul nașterii/ în
fiecare prunc sunt eu”. „muntele golaș/ pe care, / nu îl pot urca” (Tânguire
tăcută, p. 55).
Repetabilitatea fără speranța izbăvirii – lanțul
nașterilor și morților, în hinduism – generează o dramă individuală, care
erodează unitatea Creației prin sentimentul de izolare, de singurătate.
O posibilă ieșire din acest impas ar fi reconsiderarea
inputului și reorganizarea paradigmei, cu o nouă sintaxă. Modalitățile propuse
sunt:
• desacralizarea mitului („gata să cucerim Troia /
reconstruită de fantezia noastră” – Păstrați tăcerea în interiorul calului
troian, p. 75);
• căutarea Creatorului în Creație: „am pornit / fără o
altă dorință / decât să aud cadența / pământului în rotire” (La Troia, muzica
pământului, p. 77);
• conștientizarea mișcării karmice – vizual (luna este
„o roată argintată / atârnată de cer / razele sale și acum, / fac scut de
scântei / eroilor din epopei” – Zeități și simțămintele subpământene, p. 78-79)
și auditiv („numai muzica pământului / ritualică mișcare / răzbate / până la
porțile cerului, / în piatra cetății / și-n răsuflarea mea” – Troia, sub
interval de întrebări, p. 80-81);
• asumarea destinului circular: „tăcerea-i întindere
de epopee / peste umbra / legendarei Troia / pierdută printre stele. / dintr-o
pleoapă divină / aș vrea să-mi cadă pe umeri / aripa unei ploi rebele.” (Vis la
Troia, p. 84-85); „pentru Ulisse / axa lumii se-nvârte / între venire și
așteptare” (Ulise rătăcitor prin propriile calendare, p. 86 87);
• închiderea cercului prin salvarea Evei (purificate)
de la potopul nimicitor, pentru proiectarea ei pe o altă treaptă a spiralei, un
alt început de lume care să nu mai stea sub semnul păcatului: „ar mai încăpea
în corabie, / o istorie, o femeie și o dimineață” (De-ar fi fost Noe la Troia,
89). Dar și șarpele – ispititorul! – se proiectează, plictisit, la temeiul
lumii în reluare: „iarăși ea?”.
S-ar putea crede că poeta Veronica Balaj transmite o
viziune pesimistă a lumii moderne imposibil de izbăvit – e doar o aparență!
Adevăratul mesaj purtat pe unde între ape și cer este susținerea pelerinajului
interior, o înălțătoare reconquistă a Sinelui, în intimitate, în tăcere și în
răbdarea așteptării hrănite de optimismul albastrului de Voroneț.
Alexandra Dogaru-Aldo
2026
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu