CUM
S-A MUTAT MAICA DOMNULUI CU TRUPUL LA CER
-
SF. MAXIM MĂRTURISITORUL -
De la Sion la Ghetsimani
Îngerul Gavriil, venind din noi, de la Dumnezeu, să-i
vestească moartea, i-a dat semnul de biruință, ramura de finic, ca să arate că
a fost biruitoare a tuturor rânduielilor firii. După care, Sf. Apostoli s-au
adunat dint oate colțurile lumii răpiți de nori. S-au strâns cei doisprezece și
mulți alții care i-au urmat, veniți într-o clipă să slăvească pe Sfânta și
Slăvita Maică a Domnului, și au descoperit acolo taina celei de a Doua Veniri,
după cum spune Apostolul Pavel: „După aceea, noi, cei vii, care vom fi rămas,
vom fi răpiți împreună cu ei în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh, și
așa pururea cu Domnul vom fi”(1 Tes 4: 17), dumnezeiasca taină a răpirii de mai
apoi pe nori..
Aici, la Adormirea Fecioarei, s-a săvârșit marea și
slăvita minune, venirea într-o clipă a unui atât de mare număr din toate
colțurile pământului, din țări îndepărtate, și oprirea lor în Sion, în fața
Maicii Pururea-Fecioară.
După care a venit Hristos, Dumnezeu Fiul, Împăratul
Slavei, Domnul și Fiul său, Care a socotit bun să aducă la ființă soarele și,
prin venirea Duhului Sfânt, prin sălășluirea în sânul ei și prin întruparea din
ea, a săvârșit iconomia mântuirii noastre... Același Milostiv Împărat a venit
și atunci cu mulțimile îngerilor și ale arhanghelilor, a cerut sufletul sfânt
și slăvit al binecuvântatei și fericitei maicii Sale și l-a urcat în sălașurile
slăvite ale tatălui Său, „cele ce ochiul n-a văzut și urechea n-a auzit și la
inima omului nu s-au suit, pe care le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El
(1 Cor. 2, 9), și mai mult decât toți, pentru Maica Sa cea fără prihană.
Mutarea cu trupul la cer
Din porunca Domnului, Dumnezeului și Învățătorului
lor, apostolii au dus apoi din Sion în Ghetsimani, trupul sfânt și neprihănit
al Împărătesei lor, și l-au așezat în mormânt ca odinioară Iosif și Nicodim
trupul lui Iisus. Și așa cum Domnul slavei a înviat a treia zi, tot așa și
aici, a treia zi, trupul Sfintei maici n-a mai fost găsit în mormânt, ci a fost
mutat așa cum a vrut Fiul ei. A fost îngropată ca un mort după rânduiala firii
și a fost mutată ca Maica lui Dumnezeu, pentru a întări și a face vrednică de
crezare Învierea Fiului său, Domnul, și luarea firii pe care El o îmbrăcase din
ea întărind propria noastră înălțare și adevărata noastră nestricăciune ce va
veni.
Așa cum nașterea ei s-a făcut în chip nestricăcios,
tot așa moartea ei a fost nestricăcioasă. După cum nașterea ei a fost mai
înaltă decât cuvântul şi decât firea, tot așa şi mutarea ei a fost mai adâncă
decât rânduiala firească a vremii. Și a fost uimire, căci așa cum sufletul ei a
urcat la cer fără trup, așa si trupul ei a urcat fără suflet. Ea a arătat
Fiului ei si slujitorilor Săi părtășia şi despărțirea ei. A urcat la cer prin
har şi sub călăuzirea Fiului ei înainte de învierea obștească, făcându-ne să
nădăjduim în învierea ce va să vină. A fost înălțată cu totul: mai întâi
deosebi cu sufletul ei sfânt, atunci când a cerut-o Domnului, iar mai apoi şi
trupul fără prihană după cum a voit Domnul.
Astfel, mărturisim conștiința omenească pe care o avea
Fericita şi harul slăvit cu care a preamărit-o Fiul ei. Aşa se cinstește de
către toți acest praznic minunat, cinstire a îngerilor și a oamenilor, si
împodobit cu harul Sfintei Născătoare de Dumnezeu. ...
Prin înălțarea şi mutarea Sfintei Fecioare, firea
noastră a urcat acum la cer. Ca odinioară prin înălțarea Fiului ei, ea s-a
făcut mai înaltă decât tronurile, decât heruvimii şi serafimii, căci s-a făcut
cu adevărat mai înaltă decât toate făpturile nemateriale şi netrupești. Și
preaslăvita, preabinecuvântata Maică a Mântuitorului nostru, Hristos Dumnezeu,
înveșmântată cu slavă împărătească, închinată de toate oștirile, puterile şi
stăpânirile, şi de tot numele dat nu numai în această lume, dar şi în cea viitoare,
nevăzută si necunoscută.
Acum cel de-al doilea mijlocitor a plecat la Pavel
mijlocitorul, un om îmbrăcat în Dumnezeu la Dumnezeu Cel întrupat, o a doua
aducere a firii noastre la Tatăl, după cea dintâi care s-a adus o dată pentru
totdeauna pentru toţi. Și ea e pururea vie spre ajutorul celor ce așteaptă pe
Dumnezeu de la ea. Dar astfel de lucruri sunt mai presus de cuvântul și puterea
noastră, şi nu suntem în stare să le pătrundem şi să le rostim cu limba.
Rugăciune de mulțumire
De aceea, vom lăsa deoparte tainele ascunse, căci
Domnul in cer şi pe pământ a făcut tot ceea ce a vrut. După puterile noastră
însă vom mulțumi Domnului şi ne vom aduce datoria cuvântului nostru...
Te lăudăm, Imparate si Dăruitorule al tuturor taine
lor, pentru toate bunătățile Tale si pentru cea pe care ai ales-o aici spre
slujba tainelor Tale! Te lăudăm, Intelepciune negrăită si Putere a iubirii de
oameni, care nu numai ca ai unit si îndumnezeit firea noastră dar ai vrut să o
alegi pe Maica Ta dintre noi şi să o faci Impărăteasa tuturor!
Te lăudăm și pe tine, Împărăteasă binecuvântată și
slăvită, care ai de-a pururea milostivire de noi și suferi pentru toate
chinurile noastre si ceri Fiului tău să nimicească păcatele și ispitele
noastre. Nu plângem moartea si îngroparea ta, ci prăznuim cu slavă mutarea ta.
Căci ai fost mutată la cer, și nu-i lași pe cei ce locuiesc pământul.
Nu ne lisa orfani de ajutorul tău şi de harul tău
dorit, ci lucrează pentru noi și acoperă-ne cu roua slavei tale si închină
Fiului tău si Dumnezeului nostru mijlocirea necontenită și cererea celor ce te
laudă si te slăvesc. Căci cu adevărat acum esti Împărăteasa tuturor, de-a
dreapta Împăratului cu haina ţesută de aur, împodobită şi îmbrăcată prin harul
Duhului Sfânt, preaînfrumuseţată cu podoabă si gătelile...
Acum ai, prin Fiul tău şi Dumnezeul tău, cununa
frumuseţii si toiagul Împărăției si podoabă mai presus de orice stăpânire. Te
rugăm: Nu uita poporul tau care laudă pe Fiul tău şi cântă numele tău, căci
toate le poți pe lângă Fiul tău milostiv şi iubitor de oameni, Care ascultă cu
bunătate toate cererile si rugămințile tale, şi tu însăți eşti milostivă pentru
toţi cei ce slujesc şi nădăjduiesc întru tine.
Am fost izgoniti din Eden şi prin tine am primit
deopotrivă cerul si Edenul. Am cules rodul pomului cunoștinței şi am pierdut
pomul vieţii, dar prin tine am dobândit pe Ziditorul pomului. Prin neascultare
am fost dezbrăcați de vesmântul dumnezeiesc, dar prin tine ne-am îmbrăcat in
Dumnezeu şi suntem uniţi cu El, şi ne-a dat puterea de a ne face fiii lui
Dumnezeu.
Acestea sunt darurile si harurile tale pentru noi, o,
Fecioară Născătoare de Dumnezeu, care ne-ai dăruit viața, în care erai tu. Şi
acum mai mult, după adormirea ta, eşti încă şi mai vie şi prăznuită si șezi
împreună cu Cel Viu si Dăruitorul Vieţii Fiul tău, și vezi că Cel născut din
tine e Unul din Treime Cel ce a fost cuprins în tine si nu poate fi cuprins de
cer și pământ, Cel ce-ţi împlineşte cererile cu simplitate.
O, comoară a tuturor bună voirilor! O, dăruitoare mai
înaltă decât firea! O, floare cu toate miresmele! O, faimă a firii omenești,
dragostea noastră, viața noastră şi pacea noastră, biruința noastră,
înțelepciunea noastră!
Cu adevărat ești cartea cea vie în care a fost scris
negrăit Cuvântul lui Dumnezeu cu pana făcătoare de viată a Duhului Sfânt. Ești
cu adevărat trupul Noului Testament scris dumnezeiește, al Testamentului
făcător de viață lăsat de Dumnezeu oamenilor.
(Cuvântul integral îl puteți citi în „Sf.
Maxim Mărturisitorul, Viața Maicii Domnului”)
EXPERIENŢA
DE VIAŢĂ
-
Compozitorul Arvo Pärt -
Omul este mai mult decât o maşină oarecare sau un sac gol. În el, pe lângă
toate celelalte, funcţionează mereu şi conştiinţa; ea îi trimite impulsuri.
Dacă în jurul nostru şi înăuntru, în sânge, este mereu zgomot, atunci
bineînţeles că nu mai ascultăm aceste impulsuri. Nu ştim cine suntem. Suntem
târâţi de puhoiul unui râu de munte. Dar închipuiţi-vă că acolo, în râul cel de
munte, omul luptă între viaţă şi moarte şi, după o piatră oarecare, într-un
colţişor, deodată se opreşte. Şi acolo este linişte. Şi slavă lui Dumnezeu că a
izbutit să iasă de acolo [din acel puhoi] măcar pentru o clipă. Iată, atât de
dramatice pot fi lecţiile din care putem învăţa adeseori în timpul vieţii.
Lucrul acesta trebuie trăit. De zeci de ori. Numai atunci începe [să se arate]
o oarecare strălucire tăcută şi umilincioasă, care va rămâne. Apare experienţa,
deprinderea, şi omul începe să vadă în acest întuneric. E ca şi cum ai intra
din stradă într-o încăpere întunecoasă şi n-ai vedea nimic la început. Abia
apoi începi să vezi. Odată cu trecerea anilor. Această discuţie nu este pentru
cei tineri. Ei nu pot să se raporteze astfel la problemele de felul acesta.
Omul care are puţină experienţă de viaţă, care a suferit puţin, umblă pe alte
căi. El are alte interese şi necesităţi.
Compozitorul Arvo Pärt, Cântul inimii –
puterea cuvântului şi a muzicii (AP), traducere de Laura Mărcean & Olga
Bersan, Ed. Sophia, Bucureşti, 2012, p. 112
EXPERIENŢA
DE VIAŢĂ
-
Compozitorul Arvo Pärt -
Omul este mai mult decât o maşină oarecare sau un sac gol. În el, pe lângă
toate celelalte, funcţionează mereu şi conştiinţa; ea îi trimite impulsuri.
Dacă în jurul nostru şi înăuntru, în sânge, este mereu zgomot, atunci
bineînţeles că nu mai ascultăm aceste impulsuri. Nu ştim cine suntem. Suntem
târâţi de puhoiul unui râu de munte. Dar închipuiţi-vă că acolo, în râul cel de
munte, omul luptă între viaţă şi moarte şi, după o piatră oarecare, într-un
colţişor, deodată se opreşte. Şi acolo este linişte. Şi slavă lui Dumnezeu că a
izbutit să iasă de acolo [din acel puhoi] măcar pentru o clipă. Iată, atât de
dramatice pot fi lecţiile din care putem învăţa adeseori în timpul vieţii.
Lucrul acesta trebuie trăit. De zeci de ori. Numai atunci începe [să se arate]
o oarecare strălucire tăcută şi umilincioasă, care va rămâne. Apare experienţa,
deprinderea, şi omul începe să vadă în acest întuneric. E ca şi cum ai intra
din stradă într-o încăpere întunecoasă şi n-ai vedea nimic la început. Abia
apoi începi să vezi. Odată cu trecerea anilor. Această discuţie nu este pentru
cei tineri. Ei nu pot să se raporteze astfel la problemele de felul acesta.
Omul care are puţină experienţă de viaţă, care a suferit puţin, umblă pe alte
căi. El are alte interese şi necesităţi.
Compozitorul Arvo Pärt, Cântul inimii –
puterea cuvântului şi a muzicii (AP), traducere de Laura Mărcean & Olga
Bersan, Ed. Sophia, Bucureşti, 2012, p. 112
FERICITUL
PELERIN AL LUI HRISTOS
-
MOȘ GHEORGHE LAZĂR -
ÎN CĂUTAREA LUI HRISTOS DIN ANII TINEREȚII
„Nu vă tulburați, are grijă Dumnezeu să ne hrănească,
numai să ne rugăm permanent și să facem voia Lui!”.
În inima „Perlei Moldovei”, la poalele culmilor
domoale ale dealurilor Cozla și Pietricica, care străjuiesc orașul
Piatra-Neamț, un turn zvelt, octogonal apără ca o suliță înfiptă în ancora
timpului, mica fortăreață a Curții Domnești, ctitorită în anul 1499 de
voievodul Ștefan cel Mare și Sfânt. La începutul secolului trecut, vreme de 20
de ani zidurile reci de piatră ale turnului-clopotință s-au încălzit la șoapta
fierbinte a rugăciunilor unui pelerin isihast, Moș Gheorghe Lazăr, așezat de
curând în ceata sfinților români, sub numele de Sf. Gheorghe Pelerinul. Un
sfânt greu de surprins în cuvinte și de țintuit în tipare! Cu chipul luminat de
harul rugăciunii, cu ochii albaștri, pătrunzători și limpezi ca două picături
de rouă, părea un cuvios coborât din vechile icoane. Adeseori, în liniștea lină
a înserării, pășea desculț pe stradă, strângând la piept cu pioșenie o carte
sfântă, Psaltirea lui dragă. Privindu-l, o pace adâncă îți topea sufletul
înghețat de păcat și fără să vrei te trezeai cu mintea agățată de gândul la
iubirea lui Dumnezeu.
Înfiat cu evlavie de credincioșii moldoveni, Sf.
Gheorghe Pelerinul sau Moșul, cum îl numeau cei apropiați, a văzut lumina zilei
în anul 1846, în Ardeal, în comuna Șugag, vestită prin îndeletnicirea de
căpătâi a locuitorilor ei, păstoritul vitelor. Traiul sărăcăcios al familiei
lui Gheorghe care mai avea doi frați, pe Andrei și Nicolae, îi va netezi calea
către adâncul inimii, acolo unde întotdeauna Hristos așteaptă smerit și tăcut
să i se deschidă ușile ferecate adeseori de nepăsare și de uitare.
Sătenii își amintesc că încă din anii copilăriei, lui
Gheorghe îi plăcea să se piardă în desișul pădurilor Munților Șureanu ca să-și
plece genunchii la rugăciune și să poată face tihnit metanii fără număr. Avea
să deprindă de mic cum să asculte glasul tânguitor al codrilor și cum să-i
așeze fiecare suspin în lira inimii sale, acolo unde vibrau fără oprire
stihurile Psaltirii. Din corola de minuni deslușite în tainele naturii, avea să
împletească podoabă nestricăcioasă duhului său blând și doritor de isihie.
Biserica satului, în care noapte de noapte se adâncea în fiorul rugăciunii cu
mâinile înălțate către cer asemenea unei torțe de lumină, îi era mai dragă
sufletului decât casa părintească.
REFUZĂ VIAȚA MONAHALĂ DECĂZUTĂ ÎN ACEA PERIOADĂ
Deși avea inima aprinsă după Hristos și sufletul
înmiresmat de mirul rugăciunii, tânărul Gheorghe nu va lua drumul călugăriei.
Viața monahală din Ardeal își pierduse seva de duh după atacurile virulente ale
stăpânirii austro-ungare asupra mănăstirilor transilvănene, distruse în mare
parte de tunurile imperiale. Puținii călugări rămași pe baricadele locașurilor
sfinte se zbăteau să păstreze nestinsă candela adevăratei credințe pe
meleagurile românești, sfârtecate de tăișul Uniației.
Astfel, Gheorghe va lua jugul căsniciei la 24 ani,
alături de Pelaghia Todescu, o tânără la fel de evlavioasă și de râvnitoare ca
și el. Dar a doua zi după nuntă, Gheorghe dispare fără urmă. Marta, una din
fiicele sale, își amintește de istorisirea mamei sale, uluită de incidentul din
acea zi: „Mama și rudele l-au căutat peste tot. Tata lipsea de câteva ore.
Numai în grădină nu l-au căutat. Când s-au dus unii în fundul grădinii, l-au
găsit la rugăciune. Stătea nemișcat în genunchi cu fața și mâinile întinse
către cer. Toți erau uimiți. Nimeni nu îndrăznea să-l deranjeze. Iar el, când a
observat că l-au văzut oamenii, și-a lăsat mâinile în jos și s-a dus în
casă”[1].
Rodul acestei căsnicii binecuvântate care a durat mai
bine de 13 ani, au fost cei cinci copii: doi băieți, Ioan, Vasile (a murit de
mic) și trei fete: Maria, Ana și Marta, care au fost crescuți departe de lume,
într-o casă pe care a ridicat-o la 4 km. de sat, aproape de tihna pădurii unde
își avea pășunea. Ziua, Gheorghe se îndeletnicea cu păstoritul vitelor și cu
treburile gospodărești, muncind din greu ca să-și întrețină familia săracă, iar
noaptea era răgazul sfânt în care se întâlnea cu Dumnezeu în rugăciune.
În singurătatea codrilor, cânta încetișor ca într-un
soi de litanie cuvintele pline de duh ale Psaltirii, repetându-le mereu până
când psalmii au început să se rostească singuri în tainițele lămurite de har
ale inimii. Postul și sutele de metanii erau aripile care îi înălțau sufletul
către cer în zbor lin de heruvim. Când lipsurile și grijile îi presărau în
bătătura casei, mărăcinii amărăciunii și ai nemulțumirii, Gheorghe își
îmbărbăta soția și copiii cu povățuiri pline de neșovăielnică credință: „Nu vă
tulburați! Are grijă Dumnezeu să ne hrănească, numai să ne rugăm permanent și
să facem voia Lui”.
Primea necazul și strâmtorarea cu aceeași seninătate
cu care se desfăta în bucuria tainică a rugăciunii.
PE URMELE DOMNULUI LA LOCURILE SFINTE
„Mă duc să mă închin la Sfântul Mormânt și pe locul
unde au pășit picioarele Domnului”.
Covârșit de povara grea a datoriilor tot mai
apăsătoare, renunțând la haina de negustor de vite, care nu i se potrivea
nicidecum, Gheorghe se hotărăște să plece cu toți sătenii din Șugag în Țara
Sfântă, pe urmele pașilor lui Hristos, acolo unde Mântuitorul sfințise pământul
cu sudoarea și sângele rănilor Lui. Credea cu strășnicie că drumul la Ierusalim
îi va netezi Domnului cărare de lumină în adâncul inimii lui și că norii
necazurilor care se năpustiseră cu furie asupra celor dragi se vor împrăștia în
ascunse zări. Nu avea bani de drum, nici provizii de hrană, dar purta în suflet
dorul fierbinte de a-și atinge fruntea abătută de necazuri pe lespedea sfântă a
Mormântului dătător de viață. Simțise, poate, ani de zile, la ceas de rugăciune
pe când se retrăgea în întunericul pădurii, chemarea sfântă de a călca pe
urmele Domnului și o va fi murmurat zile întregi pe potecile munților, odată cu
stihurile Psaltirii pe care o purta mereu la piept, acolo unde duhul său se
umplea de har la fiecare bătaie a inimii lui rugătoare.
Cu puțină vreme înainte de Postul Mare al anului 1883,
Gheorghe îi face cunoscută și Pelaghiei arzătoarea lui dorință: „Mă duc să mă
închin la Sfântul Mormânt și pe locul unde au pășit picioarele Domnului. Dacă
cumva întârzii să vin în țară, să nu te temi, nici să te mânii asupra mea.
Domnul și Maica Domnului vor fi cu noi. Poate n-o să am bani de întoarcere, așa
că s-ar putea să mai zăbovesc. Tu, Pelaghie, nu te tulbura, rămâi cu copiii, cu
casa și cu Dumnezeu! Nu plânge nici pentru datorii. Tot ce voi aduna în viață,
voi aduce acasă ca să achităm datoriile”.
Și a purces la drum în straie simple de cioban, cu
toiagul și nelipsita Psaltire în mâini, mergând pe jos cale lungă din Șugag
până la Constanța unde s-a urcat pe un vapor care l-a purtat până pe tărâmul
sfânt al Ierusalimului. Făclii de lacrimi și de împlinite doriri țâșnesc din
ochii calzi ai ostenitului hagiu, urcând pe aurori de rugăciuni către Golgota
Răstignirii spre baia nașterii din nou prin harul Învierii. În pacea dulce a
Sfântului Mormânt, sub nesfârșitul cerului safir, cu fiecare ceas de priveghere,
Gheorghe își simte sufletul îmbrăcat în neaua veșniciei.
Cu fiecare Liturghie săvârșită pe lespedea de piatră a
Sfântului Mormânt, îi pare că Hristos coboară tot mai blând și mai adânc în
tinda inimii sale hrănindu-i duhul cu sfințită prescură de heruvimică lumină.
Timp de 40 de zile, Gheorghe va zăbovi în Cetatea Sfântă în aspre postiri și
necurmată rugăciune, povățuind cu cuvântul atât cât de pricepea pe cei care îi
ieșeau în cale și îi cereau sfatul: „În fiecare noapte, când veneam la Sfântul
Mormânt trebuia să trec printr-o piață unde era multă lume, căci acolo târgul
se ține mai mult noaptea, din pricina căldurii.
Deci când mergeam la biserică, multă lume îmi ieșea în
cale, mă întreba cuvinte de folos, îmi cerea sfat și mă cinstea. Iar când mă
întorceam de la biserică spre gazdă, nimeni nu mă băga în seamă, nimeni nu mă
cunoștea”. Singur, Hristos îi știa inima și pătrundea cu smerita lui iubire în
ungherele cele mai tăinuite ale sufletului său, rânduind să-i descopere voia
Lui printr-un pustnic cuvios care trăia în peștera Sfântului Xenofont.
Când l-a zărit apropiindu-se de peșteră, sihastrul
care tocmai hrănea din mâinile sale un leu, l-a strigat pe nume pe truditul
călător: „Frate Gheorghe, vino și nu te teme! Pomenită să fie credința ta
înaintea tronului lui Hristos și auzită să fie rugăciunea ta în urechile
Domnului Savaot. Mă veselesc de vederea feței tale și cer binecuvântarea
Preasfintei Treimi peste capul tău. Căci ai voit mai degrabă a fi lepădat în
casa Domnului, decât a locui în locașurile păcătoșilor. Frate Gheorghe știu
dragostea și râvna inimii tale. Fericit ești că ți-ai ales a sluji toată viața
lui Hristos. Dar să nu te întorci îndată în țară, ci zăbovește o vreme la
mănăstirile din Palestina, în permanentă rugăciune, tăcere și post. Iar când
îți va porunci Duhul Sfânt, să vii iarăși pe la mine”…
RUGĂTOR ISIHAST ÎN CUPTORUL ISPITIRILOR DIN PUSTIE
„Iar nebiruitul ostaș al lui Hristos, nici așa nu s-a
lăsat biruit de vrăjmaș, ci având îndrăzneală la rugăciune, a cerut de la
Dumnezeu darul să umble toată viața sa desculț atât vara, cât și iarna”.
Dincolo de limanul nisipos și uscat al deșertului udat
de lacrimile anahoreților, sub mantaua soarelui dogoritor al Țării Sfinte, se
întind lavrele însingurate ale Palestinei pe care fratele Gheorghe le va
cerceta cu de-amănuntul, sfințindu-le cu nevoințele lui cele mai presus de
fire: „Ziua se ruga într-o peșteră, citind Psaltirea luată de acasă și făcând
mii de metanii. Iar noaptea se ruga în biserică cu mâinile la cer. Dormea numai
două-trei ore. Dimineața și seara venea cu călugării la pravilă, apoi, după ce
ajuta la udatul grădinilor de zarzavat, primea puțină hrană după asfințitul
soarelui. Câțiva pesmeți, puține măsline, smochine sau portocale. Lunea,
miercurea și vinerea nu mânca nimic până a doua zi”.
Reîntors la sfetnicul lui de la peștera Sfântului
Xenofont, i se cere o nevoință și mai aspră menită să-l ajute să-și limpezească
drumul pe care avea să-l urmeze: să se retragă în arșița pustiei și să
postească 40 de zile doar cu pâine și cu apă. Dincolo de Iordan, în inima
deșertului, unde zările se luminează de auriul nisipului și privirea, cât o țin
puterile, rătăcește fără opreliști peste stâncile rebele, în sufletul fratelui
Gheorghe încălzit de focul rugăciunii se ridică valuri de chinuitoare ispite.
Va îndura cu bărbăție pârjolul dorului de casă, de
soție și de copii, va suferi pe trupul său uscat de asprele postiri puzderia de
păduchi care, umplându-l din cap până în picioare, îl poticneau la rugăciune.
Lovit din toate părțile de ura celui pizmaș, chinuit cu năluciri și vedenii
amăgitoare, în sufletul fratelui Gheorghe arde, zi și noapte, candela
pătimirilor curățitoare. „Într-una din zile, vrăjmașul îi arunca mereu căciula
de pe cap, vrând să-l pornească spre mânie. Iar el, de la o vreme a lăsat-o jos
și s-a făgăduit înaintea lui Dumnezeu, ca până la moarte să umble vară și iarnă
cu capul descoperit. Apoi, într-o noapte diavolul i-a aruncat de la sine și
bocancii, încât nu avea cu ce se mai încălța. Iar nebiruitul ostaș al lui
Hristos, nici așa nu s-a lăsat biruit de vrăjmaș, ci având îndrăzneală la
rugăciune, a cerut de la Dumnezeu darul să umble toată viața sa desculț atât
vara, cât și iarna”.
Moșul Dumitru Bogdan Strâmbu, unul din bătrânii
satului Șugag și rudă cu Moș Gheorghe Lazăr își amintește cum vrednicul
nevoitor îi povestea că în cele 40 de zile de pustie, acesta a mâncat numai 250
gr. de pâine, iar când bruma de hrană i s-a terminat, l-a luptat o foame atât
de sălbatică încât a început să mănânce din rădăcinile care creșteau răzlețe
printre ciulinii din pustie. Nedespărțit de slova Psaltirii și de dulceața
numelui Fiului Sfânt, fratele Gheorghe va săvârși cu bine călătoria ostenicioasă
a celor 40 de zile și va pleca spre Ierusalim, purtând pe înscrisul inimii sale
însemnele biruinței asupra potrivnicului. „Și cum a intrat în Biserică să
aprindă lumânarea la Sfântul Mormânt, s-a petrecut un lucru minunat: lumânarea
din mâna lui s-a aprins singură, ca semn că i-a primit Dumnezeu ostenelile și
rugăciunea din pustie”.
Dornic să se spovedească, se reîntoarce la pustnicul
de la peștera Sfântului Xenofont care îi zidește sufletul cu ultimele
îndrumări: „Frate Gheorghe, Duhul Sfânt mi-a descoperit că nu ești chemat să
fii călugăr, dar vei duce o nevoinţă mai înaltă decât a unui monah. Vei umbla
din loc în loc în rugăciune şi multă lipsă şi vei avea mintea mereu la
Dumnezeu. El va fi tot timpul cu tine. Stăruieşte în rugăciune. Asta este
regula vieţii tale. Pentru că ai biruit pe vrăjmașul în pustie și nu te-ai
lăsat înșelat de cursele lui, iată ți-a dat Dumnezeu darul rugăciunii celei
curate și putere asupra vrăjmașului. În toată viața ta, nu vei mai fi amăgit de
diavolul și vei umbla până la moarte desculț și cu capul descoperit, căci
frigul, căldura și boala nu te vor vătăma” …
PRIBEAG NEOBOSIT PE CALEA RUGĂCIUNII LA SFÂNTUL MUNTE
ȘI ÎN ȚARĂ
„Azi am fost în cer, azi am fost în cer”…
După un an de aspre nevoințe, purtând pe umeri același
cojoc cu care plecase din țară, fratele Gheorghe va apuca din nou calea
pribegiei pe la mănăstirile din Țara Sfântă până în ziua în care Dumnezeu îi va
deschide un alt drum, povățuindu-l prin glasul unor stareți îmbunătățiți să se
îndrepte către Sfântul Munte. Nezăbovind prea mult pe gânduri, cu puținii bani
pe care îi primise, a luat vaporul și în 10 zile a ajuns pe țărmul Grădinii
Maicii Domnului. Valurile mării, în broderii albe, loveau cu putere înaltul mal
al Sfântului Munte, încercând neputincioase să se ridice pe deasupra lui, când
fratele Gheorghe și-a plecat genunchii sărutând pământul sfânt.
Avea să cutreiere vreme de un an și jumătate, mai
toate mănăstirile, schiturile și chiliile de pe cuprinsul Athonului,
desăvârșindu-se în tainele rugăciunii isihaste. Când desaga inimii sale s-a
umplut cu merindele duhovnicești ale vieții celei veșnice, s-a hotărât să se
întoarcă pe meleagurile natale ale Șugagului. „Desculț, cu picioarele crăpate
și lovite de pietre, cu capul descoperit, ars de soare și de ger, cu cojocul
tot cârpit, cu Psaltirea subțioară și cu toiagul în mână”, când a intrat pe
poarta casei, copila lui cea mică s-a speriat de el, luându-l drept un
cerșetor.
Prinzând de veste că Gheorghe Lazăr s-a întors acasă,
s-au strâns neamurile, i-au adus haine, dar el nu a vrut să le primească:
„Mulțumesc, drăguță, dar eu nu mai am nevoie de nimic. Dumnezeu să vă primească
dragostea, dați la alții mai săraci!”. Iscodit mereu de întrebările curioase
ale sătenilor care se minunau de strania lui înfățișare, Moș Gheorghe se vede
nevoit să-și părăsească din nou cătunul, casa și familia și să pribegească prin
alte locuri, prin ținuturile neștiute, dar mai primitoare ale țării.
PELERINUL DESCULȚ
Colindând desculț zile întregi peste dealuri cu păduri
străbune, truditorul pelerin va poposi în fiecare nouă mănăstire sau biserică
care îi deschidea porțile, aprinzând câte o firavă lumânare și închinând lui
Dumnezeu mănunchi de umilincioasă rugăciune. Își petrecea nopțile cu mâinile
ridicate la rugăciune și se ferea să doarmă în casele oamenilor, preferând
să-și odihnească trupul ostenit în curtea bisericilor, în șuri sau pe câmp,
adeseori sub pânzele norilor fumurii încărcați cu snopuri de fulgere.
Pe acasă mai trecea doar o dată pe an ca să le împartă
celor dragi din pomenile căpătate de la creștinii care atrași de curăția
sufletească a lui Moș Gheorghe și de lumina care i se statornicise pe smeritul
chip, îl implorau să-și amintească de ei la rugăciune.
„Timp de aproape 40 de ani a fost veșnic călător, din
sat în sat, de la o biserică la alta, de la o mănăstire la alta. Permanent
mergea și zicea pe de rost Psaltirea pe care o știa din tinerețe. Niciodată nu
se grăbea, nici nu se tulbura de ceva, orice i s-ar fi întâmplat. Nici nu era
vreodată scârbit la față. Nici bolnav nu a fost vreodată, până ce s-a mutat din
viața aceasta. Mergea încet, vorbea foarte rar și era de o blândețe
dumnezeiască. Aceeași rânduială a avut-o neschimbată. 40 de ani aceeași pravilă,
aceeași mâncare, aceeași haină vară și iarnă, aceeași față senină, aceeași
divină pace și bucurie în inimă”. An de an în Postul Mare, cu cojocul peticit
pe umeri și cu toiagul în mână, pornea cu inima învăpăiată de dor către Sfântul
Mormânt al Domnului, însoțit uneori de câte un suflet de credincios care se
zbuciuma în căutarea mântuirii.
Așa a ajuns tânărul Ion Moroi, (viitorul egumen al
Schitului Sihăstria, Protosinghelul Ioanichie Moroi), să ceară sfat la
sihastrul de la Peștera Sfântului Xenofont care zărindu-l, l-a întrebat cu
sfântă simplitate: „Frate Ioane, cum de ai întâlnit pe omul acesta minunat
(adică pe Moșul Gheorghe)? Căci acesta este mai mare la Dumnezeu decât noi…
Ascultă sfatul lui și nu vei greși, căci are darul Duhului Sfânt”. Peste ani,
nu va pregeta să se lase povățuit de cuvântul luminat de har al sârguitorului
călător: „Moș Gheorghe, vreau să mă fac călugăr. Unde zici să mă duc la
mănăstire? Aici sau în țară?”. „Frate Ioane, drăguță, știi unde să stai dacă
vrei să te mântuiești? Acolo unde sunt mai multe ispite!”.
SIHASTRU ÎN TURNUL LUI ȘTEFAN CEL MARE DIN
PIATRA-NEAMȚ
„Mintea trebuie să fie întotdeauna înălțată la
Dumnezeu, că la toată fapta bună, trebuie să povățuiască neîncetat nevinovata
rugăciune”.
În preajma anului 1895, Moș Gheorghe Lazăr și-a
îndreptat pașii către meleagurile nemțene sfințite de lacrima rugătoare a
miilor de pustnici ascunși de zarva lumii în inima codrilor seculari. Încins cu
brâul munților de brazi, scăldat de apele repezi ale râului Bistrița, orașul
Piatra-Neamț va fi ultima cetate stătătoare de aici, de pe pământ, în care Moș
Gheorghe va poposi vreme de 20 de ani, înainte să se așeze în odihna Celui de
Sus. În cămăruța de piatră din turnul clopotniță al Bisericii Sf. Ioan Botezătorul
ctitorită de marele voievod Ștefan, psalmodia lină a neobositului nevoitor e
întreruptă din când în când de bătăile orologiului bătut de vânt din vârful
turnului legendar.
„După ce dormea două ceasuri până la ora 12, se scula,
descuia biserica Sf. Ioan în taină, se încuia pe dinăuntru și stătea desculț în
mijlocul bisericii, pe piatra rece, nemișcat cu mâinile în sus, două-trei ore.
Apoi scotea cojocul și făcea metanii, timp de o oră, rostind câte o rugăciune
scurtă pentru fiecare sfânt din calendar. Și așa continua până către ziuă. Iar
când se revărsau zorile, ieșea în taină din biserică, se urca în turn, ațipea
câte un ceas și se deștepta odată cu toată lumea.
Nimeni, afară de câteva persoane, nu știa nevoința
aceasta a Moșului Gheorghe. Dimineața își făcea câteva rugăciuni, apoi își lua
Psaltirea subțioară și pornea desculț, cu capul descoperit, pe ulițele
orașului, zicând psalmii pe de rost. Se ducea pe la alte biserici unde îl
îndemna duhul, pe la cei ce-l chemau în familie, la unii preoți. Și nu se
întorcea în turn, până nu termina Psaltirea toată de rostit: «Acum să începem
drăguțele de rugăciuni ale catismei întâi», zicea bătrânul cu glas blând. Și
începea. Lin, duios, rar și în ison. Psalmii deveneau în graiul lui o minunată
și lungă cântare îngerească. Se uneau cu suflarea lui. Se făceau una cu duhul
lui”.
DESPĂTIMIREA ÎN HRISTOS
Pe cale, prin oraș primea milostenii cu care cumpăra
un sac de pâine pe care îl împărțea săracilor ce flămânzeau pe la colțurile
străzilor. „După ce împărțea totul, pâine și bani, intra singur în turn, doar
cu o singură bucată de pâine, pe care o mânca seara. Dacă era o zi de post
(lunea, miercurea, vinerea), nu gusta nimic până a doua zi. Dacă era altă zi,
gusta pâine cu ce-i mai trimiteau credincioșii la chilie. Și aceasta numai
seara. Aceasta a fost regula lui toată viața”.
Numele celor care îl miluiau erau șoptite de către Moș
Gheorghe Lazăr în tăcerea fiecărei nopți, cu rugăciunea: „Prea Sfântă Treime,
miluiește pe cutare, care m-a miluit pe mine păcătosul”, iar desăvârșita lui
sărăcie uimea pe toți cei din jur: „Tăcut, blând, fericit, flămând, gol, sărac,
Moșul Gheorghe era plin de o nespusă pace și bucurie. Unde intra el, intra și
darul lui Dumnezeu: pacea, armonia, bucuria, binecuvântarea.
Când stăteai de vorbă cu el, simțeai o mare putere
dumnezeiască în cuvintele lui și o mare bucurie în inima ta. De aceea era
pomenit în partea locului cu mare evlavie ca un mare cuvios și sfetnic
duhovnicesc. Vorbea puține cuvinte, dar pline de durere și dar prorocesc”.
Cerceta cu dragoste părintească pe monahii care îi cereau sfaturi mântuitoare
și îi ajuta să treacă peste tulburările care adesea amenințau să îi răpună.
„Odată s-a dus la stâna Mănăstirii Neamț, unde se
aflau cei trei frați călugări din Transilvania: Veniamin, Pamvo și Damaschin,
vechi ucenici ai bătrânului. Iar ei, fiind tulburați, i-au spus: «Moș Gheorghe,
noi plecăm din mănăstirea asta, că ne-am smintit!». «Dar de ce, drăguță?». «Nu
mai este mântuire aici! Am văzut pe unul făcând cutare păcat, pe altul vorbind
cutare lucru, pe altul certându-se, iar pe altul pârând pe frați». Atunci
bătrânul, deși era foarte blând, a strigat de trei ori: «Nu fă tu, bă! Nu fă
tu, bă! Nu fă tu, bă! Că fiecare va răspunde pentru ale sale păcate. De ce vezi
și judeci pe alții?».
VAS ALES AL DUHULUI SFÂNT PRIN DARUL FACERII DE MINUNI
„Nu moare până nu vin eu!”.
Celor care îi nesocoteau din neștiință sau din
rea-voință sfințenia vieții, Dumnezeu le-o arăta în chip vădit și de
netăgăduit. Pățania lui Moș Gheorghe din trenul care îl ducea la Roman și din
care a fost coborât de controlor la prima stație pentru că nu avea bilet, a
rămas vie în amintirea celor care i-au fost martori: „Bătrânul rostea în taină
Psaltirea. Iar oamenii din tren îl rugau pe conductor să-l lase, că este om cu
viață sfântă. Însă la prima stație, acela l-a coborât din tren, iar bătrânul a
plecat pe lângă calea ferată, zicând: «Drăguță, rămâneți aici cu Dumnezeu și cu
Măicuța Domnului!».
Dar, când să pornească trenul, trenul nu pornea deloc.
Nicio defecțiune. Au schimbat locomotiva, au schimbat conductorul. Nimic.
Trenul nu pornea deloc. Toți erau uimiți și alarmați. Iar unul din funcționarii
gării a zis: «Ați dat jos din vagon pe Moșul Gheorghe? De aceea nu poate pleca
trenul. Acela este un om sfânt. Duceți-vă și-l chemați înapoi. Au alergat
îndată după el, l-au adus, l-au urcat în vagon și imediat a pornit trenul din
gară»”.
O altă întâmplare, istorisită de ucenicii săi, s-a
petrecut pe când Moş Gheorghe Lazăr călătorea tot cu trenul. Când s-a apropiat
de Piatra-Olt, i-a spus conductorului: „No, drăguţă, opreşte oleacă aici,
pentru că trebuie să iau o carte de la cineva”. „Moşule, nu oprim noi trenul
pentru cartea dumitale. Oprim numai dacă sunt oameni de luat din haltă”. Dar
când au ajuns în gară, locomotiva s-a oprit și nu a mai putut porni. Au
crezut că s-a stricat, dar după ce Moş Gheorghe s-a urcat din nou cu cartea în
mână, locomotiva a luat-o din loc, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat.
AJUTĂ FATA UNUI EVREU
Altădată, pe când se afla în iarmarocul de la
Târgu-Neamț, la rugămintea oamenilor însetați să asculte cuvântul lui Dumnezeu,
a început să le vorbească, însă în timpul predicii a fost întrerupt de
strigătul de ajutor al unui evreu bogat din Târgu-Neamț, a cărui fiică era pe
moarte pentru că nu putea să nască. „«Moș Gheorghe, moare fata noastră. Hai la
noi că e gata! Doctorul a spus că nu mai are ce-i face, moare fata noastră!».
«Drăguță, lasă să termin predica». «Moș Gheorghe, acum moare, chiar acum moare».
«Nu moare până nu vin eu».
Și au stat și au așteptat până a terminat predica,
apoi s-au luat după el mai mulți evrei. Zice: «Dar, vă botezați?». «Toți ne
botezăm dacă trăiește fata, că numai pe aceea o avem». Când au ajuns acolo,
fata era mai moartă. Dar Moșul Gheorghe, când a deschis ușa, a strigat: «Hai,
deschide-te cu Dumnezeu și cu Maica Domnului”. Tot atunci a și născut. A venit
și i-a făcut cruce pe cap și a spus: «Să fie al lui Hristos». Și s-a făcut
sănătoasă și s-a botezat și ea și copilul și i-a pus numele Gheorghe, după Moșul
Gheorghe. S-au botezat atunci 5-6 familii de evrei în Târgu-Neamț”.
SFÂRȘITUL CĂLĂTORIEI PĂMÂNTEȘTI ȘI ÎNCEPUTUL URCUȘULUI
SPRE CER
„Eu am să mor când s-or tulbura popoarele și la
moartea mea va fi sărbătoare și vor trage toate clopotele din țară”.
În tihna orășelului de la poalele Cernegurei, timpul
curge liniștit, depănându-și parcă zilele și nopțile în cadența psalmilor care
răsună din inima turnului lui Ștefan. Câteodată târgoveții curioși îl zgândărea
pe Moșul albit de ninsoarea anilor cu întrebarea: „Dar știi când vei părăsi
această lume?”. Răspunsul lui grabnic și hotărât cade ca trăsnetul peste
frunțile încrețite de mirare și de îndoială ale negustorilor iscoditori: „Când
va fi o mare sărbătoare și se vor învrăjbi popoarele. La moartea mea o să tragă
clopotele din toată țara!”.
Pe 15 august 1916, de praznicul Adormirii Maicii
Domnului, România îmbrăca haina cernită a Primului Război Mondial. Clopotarul
Bisericii Domnești a Sfântului Ioan Botezătorul urca grăbit în mlădiosul turn
ca să sune mobilizarea generală când chipul senin și luminos, dar inert al lui
Moș Gheorghe Lazăr i-a atras privirea. În chilia sa rece și sărăcăcioasă,
fericitul pelerin al lui Hristos pornise în călătoria fără întoarcere către
hotarele Împărăției de veci.
Sub cerul sticlos al lui Gustar, mii de credincioși,
împreună cu un sobor de 50 preoți, își vor lua rămas bun de la vajnicul lor
rugător, petrecându-l pe ultimul drum ca să fie înhumat în cimitirul orașului
în același cojoc de care nu se dezlipise o viață întreagă, cu toiagul și
îndrăgita lui Psaltire alături. Focul rugăciunii neîncetate și al nevoinței
izbăvitoare de patimi va continua să ardă în sufletele ucenicilor care s-au
lăsat modelați de povățuirea duhovnicească a lui Moș Gheorghe.
Unul dintre ei, Protosinghelul Damaschin Trofin,
stareț al Mănăstirii Râşca-Suceava va face demersurile trebuincioase ca în anul
1934 să strămute osemintele fericitului nevoitor de la Piatra-Neamț la
Mănăstirea Râșca. Însă, dincolo de Târgu-Neamț, la intersecția cu drumul care
duce spre Văratec, caii care purtau căruța cu sfintele oseminte s-au oprit,
refuzând să meargă mai departe. Zadarnic s-a trudit părintele Damaschin să-i
urnească din loc. Vrerea Cuviosului era să se odihnească în altă parte. Abia după
ce caii au luat-o în galop spre Văratec și nu s-au oprit decât în fața
Mănăstirii, starețul Damaschin a deslușit dorința lui Moș Gheorghe.
Sfântul se voia găzduit între zidurile ctitoriei Sf.
Paisie Velicikovski și a Sf. Cuvios Iosif, cu hramul Adormirea Maicii Domnului.
Așezate în gropnița de sub altarul Bisericii, sfintele moaște vor aștepta
răbdătoare să iasă la lumină mai bine de 100 de ani, până în anul 2018 când
Tomosul sinodal al B.O.R. a proclamat canonizarea Sf. Gheorghe Pelerinul cu
dată de prăznuire, la 17 august.
„Cu cât mai fierbinte dragostea, cu atât mai
înflăcărată rugăciunea. Cu cât mai desăvârșită dragostea, cu atât mai sfântă
viața”, obișnuia să spună un alt mare trăitor al rugăciunii din secolul trecut,
Sf. Siluan Athonitul. Pentru că cine iubește mai mult, acela se află mai
aproape de Hristos. Sf. Gheorghe Pelerinul a făcut din porunca dragostei de
Dumnezeu și de aproapele, crezul vieții lui, iar făgăduința făcută de Hristos
robilor Săi s-a învederat în ființa bătrânului nevoitor ca un legământ sfânt care
va dăinui peste negura timpului vremelnic, în lumina neapusă a veșniciei:
«Voiesc ca acolo unde sunt Eu și slujitorul Meu să fie. Cât aveți Lumina,
credeți în Lumină, ca să fiți fii ai Luminii» (Ioan 12:26, 36).
[1] Arhim. Ioanichie Bălan, Moșul Gheorghe
Lazăr, Ed. Mănăstirea Sihăstria, 2016, pp. 10-11. Toate citatele biografice
sunt preluate din aceeași sursă.
(Articol publicat în Revista Atitudini,
Nr.56)
CAPUL
ŞI MĂDULARELE
-
Sfântul Nicolae Cabasila -
E drept că şi mădularele unui trup sunt unite cu capul, (doar prin această
unire şi trăiesc, căci în clipa în care această unire s-ar strica, şi capul şi
mădularele ar pieri), cu toate acestea, mădularele credincioşilor par că se
leagă mai strâns de Domnul Hristos decât de capul lor firesc; mai mult viază
prin Fiul Domnului decât prin buna potrivire în care trăieşte capul cu
trunchiul omenesc. Şi aceasta se vede foarte lămurit din pilduitoarea viaţă a
fericiţilor mucenici, care mai curând se bucurau să li se taie capul, decât să
se dezlipească de Hristos, ba răbdau chiar cu plăcere să li se taie şi cap şi
mădulare, dar nu scoteau o singură vorbă ca să se lepede de Fiul Tatălui
ceresc.
Sfântul Nicolae Cabasila, Tâlcuirea
Dumnezeieştii Liturghii şi despre viaţa în Hristos, traducere de Pr. Ene
Branişte şi Pr. Teodor Bodogae, Ed. Arhiepiscopiei Bucureştilor, Bucureşti,
1992, p. 133
MIEZUL
ÎNŢELEPCIUNII
-
Compozitorul Arvo Pärt -
Pauza nu este un oarecare procedeu sau efect ce ţine de formă. Dincolo de pauză
stă veşnicia. Este pâinea spre fiinţă care ne este de trebuinţă pentru a ne
opri, pentru a cugeta, pentru a cântări cuvântul pe care l-am spus. Sau
cuvântul pe care îl vom spune… pe care poate că nu trebuie să-l spunem. Şi
aceasta este o pauză. Pauza este concentrarea tuturor puterilor; în înţelesul
său desăvârşit este miezul înţelepciunii.
Compozitorul Arvo Pärt, Cântul inimii –
puterea cuvântului şi a muzicii (AP), traducere de Laura Mărcean & Olga
Bersan, Ed. Sophia, Bucureşti, 2012, p. 67.
RAPORTUL
FEMEII FAȚĂ DE BĂRBAT
-
PR. CONSTANTIN GALERIU -
A fost Adam androgin?
Bărbat și femeie, înseamnă un fapt profund al
existenței, mult mai profund decât în aparență. Omul e dualitate, ființă
sexuală, cu caractere precis definite. Luat aparte, niciunul pe pământ nu se
simte complet, parcă îi lipsește ceva, și-l caută pe celălalt, pentru împlinire
și creație. Căutare și atracție torturantă, prinsă concret atât de viu în
marile drame de iubire, ca: Orfeu și Euridice, Tristan și Isolda, Dante și
Beatrice, Romeo și Julieta, Herman și Dorothea etc. Toate, expresia unui gol în
existența insului singuratic, a unei separații, sciziuni.
Platon ar părea aproape de Biblie, după unii
teologi[1] și filosofi religioși, în mitul său despre omul primar. Anume, după
el, la început, omul ar fi fost androgin; o unică persoană și ființă cuprindea
în sine deopotrivă bărbatul și femeia, caracterele unuia și ale celuilalt. Ei
au fost tăiați în două de Zeus, „pentru a-i face mai slabi”[2] și pentru a
stimula procesul înmulțirii; de atunci au devenit jumătăți și de atunci mereu
se caută unul pe altul cu o atracție sfâșietor de dureroasă.
Putem împărtăși, ca mit sau simbol, părerea
filozofului antic.
Realitatea e însă mult mai profundă. Dualitatea trece
dincolo de om, străbate întreaga existență până la rădăcinile ei și urcă în
Dumnezeu. Biblia, cum am spus, subliniază deopotrivă și unitatea și dualitatea,
și obârșia comună și diferențierea sexelor, dar e străină de acele accente
dramatice, uneori pasionale, amintite mai sus, care țin de cădere, de păcat.
Deosebirea sexelor
Deosebirea sexelor are drept scop comuniunea și
împlinirea lor. Și după cum în Sfânta Treime fiecare persoană divină, fiecare
ipostas, e purtătorul întregii naturi divine, tot astfel fiecare ipostas,
persoană umană, este și mai ales trebuie să se realizeze pe sine, spre a fi
purtătoare a întregii naturi umane. Numai în acest sens se poate vorbi în
creștinism de simbolul androgin. Omul nu e nici ființă neutră în sensul
platonic, și nici din două jumătăți, cum se afirmă în chip superficial. El e
bărbat și femeie pe de o parte, iar pe de alta, fiecare ființă umană luată
separat, bărbat sau femeie, are ceva și din caracterele celuilalt, și trebuie
să aspire la integritatea deplină a naturii umane, fiecare devenind purtător al
întregii uși umane după prototipul persoanelor Sfintei Treimi.
De aceea, deși bărbat și femeie constituie în ierarhia
creației cea mai definită pereche, tocmai afirmarea acestei distincții conduce
la o unire mai creatoare. Nu în izolare, ci în împărtășirea cât mai profundă și
intensă a unuia din viața celuilalt se realizează plenitudinea ființei
fiecăruia. Și mereu nu trebuie să uităm că pentru fiecare din noi există o rază
unică a iubirii divine, deosebită de a tuturor celorlalți”,[3] și care ne dă
distincția, unicitatea, valoarea proprie. Și repetăm, cu cât distincția, unicul
din fiecare se afirmă mai viu și mai concret, cu atât contribuția la opera
comună e mai prețioasă și viața mai creatoare.
Astfel judecând lucrurile, e de la sine înțeles că
femeia participă deopotrivă cu bărbatul la chipul lui Dumnezeu. „De la
început”, zice Cuviosul Isidor Pelusiotul, „a fost zidită femeia întru aceeași
cinste de către Dumnezeu și a fost învrednicită de aceeași obârșie, și sufletul
ei a fost creat ca și al bărbatului, după chip”[4].
Egalitatea absolută
În sprijinul egalității absolute a bărbatului cu
femeia, alături de obârșia lor comună, vorbește și monogamia biblică. Dumnezeu
a creat de la început un singur bărbat și o singură femeie, înțelegând prin
aceasta o unică și indisolubilă întâlnire în nuntă. „Bărbat și femeie i-a făcut
pe ei”, zice Domnul. „Dacă n-ar fi fost așa, n-ar fi creat un singur bărbat și
o singură femeie. După ce a creat un bărbat, pe Adam, ar fi creat două
femei”[5], zice și Hristostom.
În fața bărbatului, a conștiinței și a iubirii lui, în
taina nunții, o singură femeie dă răspunsul. Prin aceasta se afirmă iubirea
adevărată și caracterul de persoană a femeii. Mulțimea femeilor în jurul unui
bărbat a dus totdeauna la despersonalizarea, la dezumanizarea lor și la
disoluția spirituală și fizică a bărbatului. Femeia a devenit obiect de plăcere
și relația între ea și bărbat a devenit poftă, patimă.
Iubirea nu e poftă, iubirea exclude pofta. Pofta
reduce pe semenul meu la un obiect prin care-mi satisfac tot dorințele mele
egocentrice. „Fiecare în celălalt se gustă numai pe sine”[6]; nu trăiește, nu e
prezent aproapele meu în mine, nu-i sufletul său, ci un obiect, și egoismul meu
fioros care-l exploatează și-l degradează. Iubirea e posibilă între persoane
care se valorifică reciproc. În iubire, „doi oameni îl dezvăluie reciproc pe
tu”[7], își simt prezența unuia în celălalt mereu. Simt suferința unuia pentru
altul în așa măsură, încât cânt întristezi pe copărtașul tău, simți că „te-ai
lovit singur” (Tolstoi) pe tine însuți.
Nunta - ca taină divină
A descrie dragostea ideală către o persoană și după
moartea ei către alta, e o problemă de nerezolvat, chiar și pentru marii
romancieri, marii analiști ai sufletului omenesc, observă cineva.
În vechile religii de mistere, „femeia se identifică
impersonal, cu pământul mamă, în timp ce la evrei, ea devină mireasă,
persoană”. În Cântarea Cântărilor, împăratul o cheamă „sora mea”, „mireasa
mea”, „neprihănita”, „grădină închisă”, „izvor închis”, „fântână pecetluită”,
toate exprimări simbolice ale valorii ei personale. „Eu sunt a iubitului meu și
iubitul meu este al meu”, zice la rându-i mireasa, și „veniți să ieșim de sub
acoperământul firii”, adică al patimilor, al poftelor, al obiectelor.
Astfel, nunta reflectează într-un anumit fel, chipul
vieții divine, e o taină dumnezeiască. E o taină atât pentru faptul că mirii
primesc ca o putere a unirii lor harul lui Dumnezeu, cât și prin aceea că
unirea lor prin har, prin iubire dumnezeiască, oglindește simbolic taina unirii
lui Dumnezeu cu noi. Mai ales la acest al doilea sens, ne vom referi în
continuare.
În sensul amintit mai sus de taină dumnezeiască,
Sfântul Pavel stabilește următoarele analogii: Dumnezeu e capul lui Hristos,
bărbatul e capul femeii. Hristos e chipul Tatălui, femeia e slava bărbatului.
Hristos s-a unit cu Biserica, trupul Său, și o iubește ca pe Sine, bărbatul se
unește cu femeia sa și trebuie s-o iubească de asemenea, ca pe sine, ca propria
sa ființă.
Hristos e icoana bărbatului; Biserica e icoana femeii.
Hristos părăsește din iubire cerul pentru Biserică. Așa bărbatul părăsește și
el totul, primind în inimă pe femeia sa...
(Extras din „Jertfă și Înviere în familia
creștină astăzi”, Pr. Constantin Galeriu)
[1] O. Piper, op. cit. p. 28
[2] Platon..., Le banquet, p. 43
[3] Charles Journet, L`Eglise et la femme,
în „Nova et Vetera”, revue trimestrielle, no. 4, Oct.-Dec. Geneve, 1957, p.310
[4] Cf. Δημητρι΄ου Σι΄μον Μπαλα΄νου,
Ισιδδωρος δ Πηλουοσιωτης, ε΄ν Αθηναις 1922, p.125
[5] Saint Jean Chrysostome..., Discours
sur le mariage, traduction..., Martin, p. 153.
[6] Martin Buber, Ich und du, Leipzig,
1923, p. 56
[7] Idem, ibidem
[8] Charles Journet, op. Cit. p. 301
[9] Leon P. Carsavin, Sur les deux natures
dans le Christ, în „Logos”, revue internationale de synthese orthodoxe, no. 1,
1928, p.95
[10] L. N. Tolstoi, în „Ana Karenina”,
analizând dragostea dintre Levin și Kitty după taina cununiei, se exprimă
astfel: „Levin înțelese abia atunci, pentru întâia oară, ceea ce nu înțelesese
pe deplin când ieșise din biserică după cununie. Înțelese nu numai că ea era
aproape, dar că nici nu știa unde se isprăvește ea și unde începe el. Înțelese
asta din sentimentul acela chinuitor de dedublare, pe care îl încearcă în clipa
aceea” (Lew Tolstoi, Ana Karenina, E.S.P.L.A., București, 1953, vol. II, p.
49).
FURNICA
-
Sfântul Vasile cel Mare -
Luând, omule, pildă de la furnică nu te vei osteni
pentru tine şi nu-ţi vei depozita, oare, în viaţa de aici odihnele veacului ce
va să fie? Că furnica îşi adună vara hrana pentru iarnă; nu-şi amână din lene
timpul, pentru că n-au venit încă greutăţile iernii; dimpotrivă, munceşte cu
foarte mare sârguinţă până ce îşi adună în cămările ei hrană îndestulătoare. Şi
nu face asta cu trândăvie, ci, cu gând înţelept, meşteşugeşte ca să se păstreze
hrana cât mai multă vreme; taie cu cleştii săi partea din mijloc a boabelor, ca
nu cumva să încolţească şi să nu fie bune de mâncare; când simte că sunt umede,
le usucă; dar nu le întinde în orice vreme, ci când presimte că văzduhul are să
fie mai mult timp frumos. Fii liniştit, n-ai să vezi ploaie căzând din nori
câtă vreme furnicile au grâul întins afară!
Ce cuvânt va fi îndestulător, ce auz va putea
cuprinde, ce timp ne va ajunge să spunem şi să istorisim toate minunile Marelui
Meşter? Să spunem şi noi cu profetul: „Cât s-au mărit lucrurile Tale, Doamne!
Toate întru înţelepciune le-ai făcut!” (Psalm 103, 25) Aşadar nu ne putem apăra
îndestulător că n-am fost învăţaţi din cărţi cele ce ne sunt spre folos, când
legea cea nescrisă a naturii ne învaţă să alegem cele ce ne folosesc.
Ştii ce bine să faci aproapelui? Acela pe care vrei să
ţi-l facă altul ţie! Ştii ce este răul? Ceea ce nu vrei să suferi de la altul!
Nici arta care se ocupă cu strângerea plantelor pentru studii, nici ştiinţa
despre plante n-au învăţat pe cele necuvântătoare la ce folosesc plantele; şi
totuşi fiecare vieţuitoare are în chip firesc priceperea de a-şi procura ce
este spre folosul şi mântuirea ei; are în ea ceva tainic care îi spune ce se
potriveşte cu firea ei.
Sfântul Vasile cel Mare, Omilii la
Hexaemeron, traducere de Pr. Dumitru Fecioru, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1986, p.
173-174
OGLINDIREA
SOARELUI
-
Sfântul Ioan din Kronstadt -
Luminătorul cel mai mare, soarele, se reflectă în
infinitatea celor mai mici corpuri de pe pământ, în nenumărata lor multitudine;
şi chipul omului se reflectă în minuscula pupilă a ochiului. Tot astfel Soarele
raţiunii – Hristos, capătă chip în fiinţe minuscule – oamenii –, în infinita
lor multitudine şi, tot aşa, în cele mai mici particule din Trupul şi Sângele
Său, fiindcă viaţa primordială şi veşnică este simplă (necompusă) şi unică.
Soarele se reflectă într-o multitudine de corpuri, mari şi mici, luminează tot
pământul, îl cuprinde cu razele sale. Aşijderea şi Domnul.
Sfântul Ioan din Kronstadt, Viaţa mea în
Hristos, traducere de Boris Buzilă, Ed. Sophia, Bucureşti, 2005, p. 78
VOINŢA
ŞI DORINŢA
-
Sfântul Nectarie al Eghinei -
Voia/voinţa în om este puterea care domneşte şi
dirijează, pe când dorinţa e cea care ascultă şi slujeşte. Voia/voinţa ocupă în
relaţie cu dorinţa o poziţie asemănătoare celei pe care o ocupă sufletul faţă
de trup. Voia/voinţa este puterea activă a sufletului prin care acesta este
reprezentat în activitatea sa raţională. Cel ce voieşte exprimă prin acest act
pretenţia raţională a sufletului; faptul că „eu voiesc în acord cu raţiunea”
semnifică voia/voinţa persoanei respective, care-şi ridică personalitatea la
măsură supraomenească. Cel ce-şi exprimă dorinţa, dar nu în acord cu raţiunea,
ci în acord cu impulsurile părţii poftitoare, acela nu dă glas pretenţiei
sufletului, ci celei a trupului; pentru aceasta dorinţa nu poate fi socotită a
se afla la nivelul unei cereri venite din partea sinelui, fiindcă sinele nu se
oferă liber şi în acord cu raţiunea, ci se arată constrâns de partea
poftitoare.
Voia/voinţa este liberă, neputând fi supusă nici unei
legături materiale; dorinţa poate fi constrânsă să se retragă în sine;
voia/voinţa însă, niciodată. Cei ce îi refuză omului libertatea morală ignoră
de fapt persoana umană şi viaţa sa duhovnicească; cât îi priveşte pe unii ca
aceştia, răspunsul e atât de greu pe cât este de dificil să descrii soarele
pentru cel orb din naştere; celor ce nu cunosc omul duhovnicesc şi viaţa sa
duhovnicească le este cu neputinţă să înţeleagă ce sunt libertatea morală şi
voia/voinţa liberă a omului; ei socotesc că voia/voinţa omului nu este liberă
deoarece e una denaturată şi schimbătoare, din cauza educaţiei care îşi are
legile şi limitele ei, dar au cunoscut ei oare cu adevărat voia/voinţa liberă a
omului duhovnicesc? Au ajuns ei la cunoştinţa faptului că aceasta se schimbă
datorită educaţiei? În omul duhovnicesc glasul cuvântului lăuntric, glasul
voii, se uneşte cu Logosul dumnezeiesc şi rămâne de-a pururea neschimbat; dar
pentru unii ca aceştia asemenea lucruri sunt de neînţeles şi de aceea se
limitează veşnic la discuţii privind faptul că omul are voinţă liberă şi este
liber din perspectivă morală.
Sfântul Nectarie al Eghinei, Un portret al
omului, traducere de protopresbiter dr. Gabriel Mândrilă, Ed. Sophia /
Metafraze, Bucureşti, 2015, p. 124-125
PRIETENIA
-
Sfantul Ioan din Kronstadt -
Toti
oamenii sunt suflare si faptura a unicului Dumnezeu, vin de la Dumnezeu si se
vor întoarce la Dumnezeu, ca la obârsia primordiala. „Si ca pulberea sa se
întoarca în pamânt cum a fost, iar sufletul sa se întoarca la Dumnezeu, Care
l-a dat” (Ecclesiastul 12, 7). Vom fi „partasi dumnezeiestii firi, scapând de
stricaciunea poftei celei din lume” (2 Petru 1, 4). Ca unii care se trag
dintr-un singur om, este de la sine înteles ca oamenii trebuie sa traiasca în
iubire reciproca, având grija unii de altii, si ca nu trebuie sa-i desparta
egoismul, trufia, rautatea, invidia, zgârcenia, incomunicabilitatea, pentru ca
toti sa fie una (Ioan 17, 22). Luati aminte la furnici cum traiesc în
„prietenie”, sau la albine, sau la un stol de porumbei, de stancute, de ciori,
de gâste, de rate, de lebede, de vrabii; cautati la o turma de oi sau la o
cireada de vite si veti constata acelasi lucru: un atasament reciproc.
Gânditi-va la imensele bancuri în care se aduna unele specii de pesti în mari
si în râuri, carora le place sa umble în colonii numeroase, cât de legati sunt
între ei. Gândeste-te cu cât zel se apara, se ajuta si se iubesc între ei si te
vei rusina fata de niste necuvântatoare, tu, care nu traiesti în iubire si care
faci tot ce îti sta în putinta „sa nu porti sarcina” altuia (Galateni 6, 2).
Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in
Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 149
Cu prilejul sărbătorii Adormirea Maicii
Domnului, rog pe Bunul Dumnezeu să reverse asupra Dumneavoastră
celor ce-i purtați numele și celor dragi ai Dumneavoastră sănătate,
bucurii, împliniri în toate cele bune, sănătate, puterea de a nu vă pierde
speranța și credința, pace, liniște sufletească, bună înțelegere și trăire
creștinească!
La mulți și fericiți ani!
Pr. Al. Stănciulescu-Bârda
NU
LĂSA INIMA SĂ SE RĂCEASCĂ
SF.
IOAN DE KRONSTADT
Gândurile bune și gândurile de tulburare
Distinge în tine Duhul cel dătător de viață și duhul
cel dătător de moarte, care îți omoară sufletul. Când în sufletul tău predomină
gânduri bune, îți este bine și ușor, iar când în inima ta predomină liniștea și
bucuria, în tine petrece Duhul cel bun, duhul cel sfânt.
Dar când ai gânduri rele sau mișcări rele ale inimii,
dacă îți este rău și greu pe suflet și ești tulburat lăuntric, să știi că în
tine petrece un duh rău, duhul cel viclean. Când în noi petrece duhul cel
viclean, atunci, din pricina strâmtorării inimii și a tulburării, de obicei,
simțim o dificultate în a ne apropia cu inima de Domnul, deoarece duhul cel rău
leagă sufletul și nu-l lasă să se înalțe până la Dumnezeu.
Cum ne păzim inima de gânduri?
Cei ce se străduiesc să ducă o viață duhovnicească
trebuie să poarte necontenit cea mai anevoioasă și mai subtilă luptă: lupta
duhovnicească cu gândurile. Li se cere să aibă ochi treaz și limpede pentru a
ține sub supraveghere toate gândurile care trec prin suflet și care ar putea
veni de la cel viclean, ca să le poată respinge.
Inima acelora trebuie să fie mereu pătrunsă de
credință arzătoare, de smerenie și de dragoste. Altminteri, viclenia
diavolească ar putea pătrunde lesne în ea, iar după viclenie, slăbirea
credinței sau chiar necredința.
Iată de ce nu trebuie să-ți lași inima să se răcească.
Mai cu seamă în timpul rugăciunii, caută să te ții deoparte cu orice chip de
nepăsarea cea rece. Omul pare aproape de Domnul cu buzele, dar cu inima este
departe de El. În timp ce noi ne rugăm însă, vicleanul diavol recurge la toate
mijloacele pe care de cele mai multe ori nici măcar nu le observăm, pentru a ne
răci inima și a ne-o atrage spre viclenie.
Roagă-te și fii tare! Întărește-ți inima!
Atenția la gândurile față de aproapele
Străduiește-te să ai o atitudine binevoitoare față de
orice om, precum ne-a poruncit nouă Domnul și sub nicio formă să nu ai
animozitate față de cineva, de exemplu, față de săracii care sunt destul de
sâcâietori și față de cerșetorii de orice fel.
Străduiește-te să fii imparțial și nefățarnic în
dragostea față de oameni, fără a ține seama de starea, de calitățile personale,
de statutul social, de avuția sau de sărăcia omului. Condu-ți cu asprime
gândurile și simțămintele inimii și nu-ți lăsa pentru niciun minut inima să
viclenească, supunându-te capriciilor ei. Fii robul lui Dumnezeu, nu al
patimilor și al poftelor celui viclean!
Te deprinzi să te superi pe lucruri? Te vei supăra și
pe oameni chiar și fără pricină și vei cădea din dragoste, iar dragostea este
miezul întregii legi a lui Dumnezeu. Iubește-l pe aproapele tău ca pe tine
însuți!
Îngăduința față de aproapele
Când ne rugăm pentru aproapele, Domnul se uită la
inimile noastre să vadă în primul rând dacă îi dorim cu adevărat aproapelui
nostru mântuirea și tot binele, la fel cum ne-am dori pentru noi înșine.
În al doilea rând, dacă ne îngrețoșăm cu adevărat de
păcat și dacă iubim cu adevărat pocăința și fapta bună. În al treilea rând,
dacă-L iubim cu adevărat pe Domnul și dacă avem față de El dăruire din inimă.
În al patrulea rând, dacă nu avem mânie, vrăjmășie împotriva aproapelui.
Suntem datori să nu avem neprietenie față de nimeni,
ci să avem pogorământ, răbdare atotiertătoare, plină de dragoste ca și pe noi
să ne ierte Dumnezeu.
Te înverșunezi cu răutate împotriva aproapelui tău,
zicând că este un cărpănos, un rău, un înfumurat, că a făcut una sau alta. Ce
treabă ai tu cu el? Dacă a greșit, a greșit înaintea lui Dumnezeu, nu a ta.
Dumnezeu să-l judece, nu tu!
Fratele pe care îl osândești este om ca și tine. Fii
îngăduitor cu el, ca față de un om supus păcatului, întru totul asemenea ție.
Iubirea dă viață inimii, iar răutatea și ura împotriva aproapelui o omoară.
(Extras din Revista Atitudini Nr. 69)
SFINȚII
PĂRINȚI DESPRE SF. ÎMPĂRTĂȘANIE
-
SF. ILARION FELEA -
Împărtășirea zilnică în vechime
De la Maica Domnului, care în biserică, de copilă a
crescut și a ajuns «binecuvântată între femei» și «plină de dar» (Lc. 1:28),
adică a atins culmea sfințeniei și a desăvârșirii morale - și de la Sfântul
Apostol și Evanghelist Ioan, care la Cina cea de Taină și-a așezat capul pe
pieptul lui Iisus și până astăzi, chiar și aici între noi, avem în istoria
Bisericii o mulțime nesfârșită de creștini buni și de sfinți care în viața lor
au fost mari iubitori ai Sfintei Liturghii.
Alegem din șirul lor câteva nume de exemple frumoase
care să aprindă și în inimile noastre o cât mai vie dragoste de a asculta cât
mai des, când se poate zilnic, Sfânta Liturghie.
Creștinii cei dintâi luau parte în fiecare zi la Sf.
Liturghie, nu numai Duminica (FA 20:3). «În fiecare zi cercetau cu râvnă
biserica și frângând pâinea prin case, primeau hrana cu inima curată și veselă»
(FA 2:46). «Și erau neobosiți în învățătura apostolilor, în împărtășire, în
frângerea pâinii și în rugăciuni» (FA 2:42). Din legătura aceasta zilnică,
neîntreruptă cu Hristos, prin ascultarea Evangheliei și prin împărtășirea cu
Sf. Euharistie, au ajuns ei la desăvârșirea credinței, a iubirii și peste tot a
trăirii creștine, de model în toată istoria Bisericii…
Liturghia Sf. Lucian în temniță
Sf. Mucenic Lucian din Antiohia (pomenit la 15
Octombrie), preot vestit prin viața sa curată și prin cărțile sale frumos
împodobit, mai ales prin mulțimea pildelor (†312), când era închis în temnița
din Nicomidia (Asia Mică). După o vreme se simțea foarte mâhnit și chinuit, dar
nu din pricina bătăilor și a rănilor prin care a pierdut mult sânge, că
mucenicii primeau prigoanele și moartea cu bucurie, și vreme de nouă ani cât a
stat închis nu a încetat să vestească celor închiși ca și el pentru Hristos – calea
spre mântuire - ci pentru că nu se mai împărtășise de mult timp.
Străjerii creștini ascultând dorința Sfântului, i-au
adus pe ascuns pâine și vin. Atunci Lucian, care era preot, a zis: „Sunt
pe moarte; am să săvârșesc Sfânta Taină a Împărtășanii și toți să ne
împărtășim”. Creștinii care erau cu el în temniță au răspuns îngrijorați:
„N-avem prestol pe care să punem Sfântul Trup și Sânge al lui Hristos”.
„Așezați-mi aici pâinea și vinul”, arătându-și cu
privirea pieptul, căci mâinile îi erau legate. Pieptul meu să fie masă vie lui
Dumnezeu. Și așa au slujit Sf. Liturghie, făcând altar din pieptul Mucenicului.
Și la urmă dând el binecuvântarea, scăldați în lacrimi de bucurie, s-au
împărtășit cu toți, în ajunul morții - atât de vie era în sufletele lor dorința
de a se apropia de Sf. Potir și a se împărtăși cu Trupul și Sângele Domnului.
Râvna Sf. Teodor Studitul pentru Sf. Împărtășanie
Sf. Teodor Studitul și Mărturisitorul († 826, cinstit
la 11 Noiembrie), după mulți ani de închisoare și de surghiun, era greu bolnav,
pe moarte. Își adună puterile și roagă pe Dumnezeu să-l ajute să mai slujească
o Sfântă Liturghie, să se întărească, prin darurile ei, în lupta cu puterile
iadului. Rugăciunea i-a fost ascultată.
Îndată s-a simțit mai bine, s-a sculat, a mers la
biserică și a servit Sf. Liturghie cu o râvnă Sfântă, încât cei de față,
mișcați de rugăciunile lui, au vărsat multe lacrimi. Astfel, pregătit și
împărtășit cu Hristos, s-a întors în chilie, s-a întins pe pat și a adormit
ușor, în Domnul.
Vedenia Sf. Nifon
Sf. Nifon, episcopul Constanțianei din Cipru (pomenit
la 23 Decembrie), în timpul slujirii unei Sfinte Liturghii, a avut următoarele
vedenii:
I se părea că un foc din cer a acoperit întreg altarul
și pe fericitul arhiereu care servea Sf. Liturghie. În vremea cântării „Sfinte
Dumnezeule”, i s-au arătat patru îngeri care cântau împreună cu cei din
biserică.
La citirea Apostolului a văzut la spatele cititorului
pe Sf. Pavel. Când se citea Evanghelia, vedea cuvintele ei înălțându-se la cer,
ca niște flăcări de foc.
La ieșirea cu Sfintele Daruri, în vremea Heruvicului,
i se părea că s-a deschis acoperișul bisericii și i s-a arătat cerul, iar
îngerii se coborau și cântau: „Slavă lui Hristos, Dumnezeu!”. Tot atunci
îngerii au adus din cer un prunc frumos și l-au așezat pe Sf. Disc. Doi
serafimi îl acopereau cu aripile lor și doi heruvimi zburau peste capul lui.
La tainica prefacere, un înger a înjunghiat pruncul și
sângele i l-a scurs în Sf. Potir. La împărtășirea cu Sf. Taine îngerii priveau
cum fața celor care se împărtășeau cu vrednicie, era luminată ca soarele, iar a
celorlalți care se împărtășeau cu nevrednicie era întunecată ca noaptea. Cei
vrednici erau încununați iar de la cei nevrednici, îngerii își întorceau fața.
După Sfânta slujbă, fericitul arhiereu a văzut cum
Pruncul iarăși a fost luat de îngeri și înălțat la cer, întreg, cum l-au și
coborât.
Folosul Sf. Liturghii
Porunca Bisericii spune că Sf. Liturghie trebuie
ascultată de fiecare creștin în fiecare Duminică și sărbătoare. Creștinii cei
mai buni o ascultă în fiecare zi.
Monica, mama Fericitului Augustin, lua parte în
fiecare zi la Sfânta Liturghie. Cu rugăciunile ei fierbinți a reușit să-și
întoarcă pe fiul ei pierdut, la calea mântuirii. Aproape de moarte a cerut să
fie pomenită în fiecare zi la Sf. Liturghie.
Sf. Genoveva, când mama sa a bătut-o, pentru că mergea
în fiecare zi la Sf. Liturghie, a răspuns: „Eu nu pot să te ascult și aleg mai
bine să te superi tu, decât să supăr pe Dumnezeu”. Scoasă din fire, și-a bătut
fiica și de răutate a orbit. Abia după opt ani, la rugăciunile fiicei
credincioase, a primit iarăși vederea.
Cu astfel de exemple înainte, iubite creștine, mai
poți sta acasă în vremea Sfintei Liturghii? Sau, mai poți trece pe lângă
biserică fără să te închini, fără să intri să-ți faci câteva rugăciuni, fără să
faci o vizită și să stai câteva clipe în fața altarului în care se află singur
Domnul Euharistic? Fără să îngenunchiezi înaintea Lui, să-ți pleci fruntea
înaintea Lui, ca Ioan capul pe inima Lui, să simți și tu adierea tainică a
iubirii Lui?
(Extras din cartea „Tâlcuirea Sfintei
Liturghii, de pr. Ilarion V. Felea”)
ÎNŢELEPCIUNEA
ANIMALELOR
-
Sfântul Nectarie al Eghinei -
Cel care supune observaţiei un animal anume poate,
desigur, să determine care sunt limitele ştiinţei şi înţelepciunii aceluia?
Înţelepciunea şi priceperea animalelor au un caracter particular: fiecare
animal are înţelepciunea corespunzătoare lui; înţelepciunea unui animal nu se
înrudeşte câtuşi de puţin cu înţelepciunea altui animal dintr-o altă clasă şi
nu au acelaşi fundament, pentru că nu au ca temei raţiunea, ci firea
animalului. Multe animale pot convieţui vreme de secole în aceleaşi locuri, dar
niciodată un animal nu va trage vreun folos de pe urma înţelepciunii şi
ştiinţei altui animal; se poate ca maimuţa să-l vadă pe castor vreme de secole
construind, dar niciodată nu va ajunge să-i imite meşteşugul; nici câinele,
nici pasărea o altă pasăre şi nici vreun animal mai mult sau mai puţin
dezvoltat nu va ajunge să imite ştiinţa altui animal. Prin urmare, sufletul
animalelor nu se bucură nici de cea mai mică asemănare cu cel al omului; pentru
că animalul nu lucrează cu ştiinţă, nici nu e conştient de finalitatea lucrării
sale; pe când omul lucrează liber, ca o fiinţă ce e înzestrată cu suflet
raţional, având conştiinţa scopului şi finalităţii sale.
Sfântul Nectarie al Eghinei, Un portret al
omului, traducere de protopresbiter dr. Gabriel Mândrilă, Ed. Sophia /
Metafraze, Bucureşti, 2015, p. 62-62
CARAMIDA
-
Sfantul Teofan Zavoratul -
Trebuie sa tinem piept vapaii patimilor cu vapaia
focului dumnezeiesc. Pâna când nu este arsa, caramida este farâmicioasa si
moale, iar dupa ce petrece în foc si se coace acolo, se face stavila în calea
focului si a apei.
Sfantul Teofan Zavoratul, Psaltire sau
cugetari evlavioase si rugaciuni, traducere de Adrian Tanasescu-Vlas, Ed.
Sophia, Bucuresti, 2011, p. 127.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu