Un
fenomen straniu
Maria Diana Popescu
Editoriale
17
August 2026
Frați români, progresul a sosit. Nu mai sîntem o țară
oarecare, unde contribuabilul își închipuie că are dreptul să întrebe pe ce se
duc banii lui. Acelea au fost vremuri primitive, cînd lumea mai credea în
socoteli, chitanțe, ricipise și răspundere. Astăzi trăim într-o epocă
superioară. Cheltuielile uriaşe ale statului sînt toate la secret. Din sacul de
galbeni naţional se înfruptă şi autorităţile şi străinii. Pentru români banii
sînt îngheţaţi de frig. Cetățeanul are o singură îndatorire: să contribuie. Cît
despre restul, este secret. Și dacă este secret, atunci este cu atît mai
democratic. Căci nimic nu întărește încrederea poporului mai zdravăn decît
necunoașterea. Omul care nu știe nimic nu poate fi tulburat de prea multe
adevăruri.
Cu cît politicienii noştri de baltă pronunță mai des
cuvintele „democrație”, „transparență”, „stat de drept” și „valori europene”,
cu atît cresc șansele ca, în propoziția următoare, să explice de ce tocmai
transparența trebuie amînată, legea interpretată, iar explicațiile păstrate
pentru vremuri mai liniștite. Este un fel de magie administrativă. Vorbele lor
sînt din sticlă. Faptele, din ceață. În fond, puterea de la Bucureşti şi din
teritoriu se teme de omul care întreabă simplu: De ce? Și, mai ales, pe ce s-au
cheltuit banii? Aceasta este întrebarea pe care orice putere o consideră
periculoasă. Nu fiindcă ar distruge statul, ci fiindcă obligă statul să-și
amintească cine este adevăratul lui stăpîn. Nu ministrul. Nu partidul. Nu
președintele. Ci cetățeanul care muncește, plătește și așteaptă, de prea multe
ori în zadar, nu favoruri, ci un lucru infinit mai modest: un răspuns de la
boierii travestiți ai secretului. Cum au pus mîna pe funcţii, încetează să mai
creadă că ocupă vremelnic o funcție și începe să se comporte ca și cum ar fi
proprietarul ei. Biroul lor devine tron, instituția devine moșie, iar
cetățeanul - acel personaj care îl trimisese acolo prin vot – este retrogradat
la rangul de figurant. Bun să plătească, bun să aplaude, bun să tacă. De aici înainte,
totul capătă o logică aparte. Pentru ei nu mai există bani publici, ci bani
administrați de niște inițiați care nu datorează explicații decît între ei. Nu
mai există transparență, ci comunicate. Nu mai există răspundere, ci conferințe
de presă atent regizate, în care întrebările incomode sînt tratate ca accidente
de protocol. Cînd o instanță spune că anumite informații trebuie făcute
publice, omul obișnuit își imaginează, cu naivitatea lui provincială, că
hotărîrile judecătorești sînt făcute pentru a fi respectate. Vai, cît de
demodat este!
Politica ultimilor ani pare să fi descoperit o nouă
ramură a dreptului: executarea facultativă. Legea este venerată în discursuri,
citată la ceremonii și invocată ori de cîte ori trebuie pus cineva la punct.
Numai că, atunci cînd începe să incomodeze puterea, aceeași lege devine brusc
interpretabilă, elastică și plină de nuanțe filozofice. Se respectă, desigur,
dar nu chiar acum, nu chiar așa, nu chiar de către cine trebuie. Este o
adevărată capodoperă administrativă: să vorbești necontenit despre statul de
drept și, în același timp, să te porți ca și cum hotărîrile Justiției ar fi
simple recomandări de lectură. Contribuabilul român asistă la spectacol, unii
înţeleg, alţii nu, că n-au carte de specialitate. Asistă cu aceeași expresie pe
care o avea odinioară țăranul privind birarul domnesc. Diferența este că astăzi
birurile au nume moderne, sînt colectate digital și sînt însoțite de explicații
sofisticate despre solidaritate, reziliență și interes strategic. Fenomen
straniu, nu-i așa?
Numai că interesul strategic pare să înceapă exact
acolo unde se termină dreptul cetățeanului de a înțelege. Politicienii noștri
au descoperit o formulă miraculoasă: dacă nu poți convinge, clasifică; dacă nu
poți explica, invocă securitatea; dacă nu poți răspunde, vorbește suficient de
complicat încît întrebarea să pară lipsită de importanță.
Este alchimie politică în stare pură. Transformarea
transparenței în ceață. Transformarea răspunderii în slogan. Transformarea
secretului în virtute civică. Și, culmea, toate acestea sînt prezentate cu
aerul profesorului care își ceartă elevul fiindcă a îndrăznit să ridice mîna.
În această nouă ordine administrativă, cetățeanul ideal nu este cel informat.
Este cel disciplinat. Cel care plătește fără să întrebe. Cel care votează fără
să compare. Cel care aprobă fără să cunoască. Pentru că omul informat este incomod.
Omul curios produce explicații. Iar explicațiile obosesc puterea. Poate tocmai
de aceea asistăm la cea mai ciudată inversare de valori din ultimii ani.
Secretul este prezentat drept dovadă de responsabilitate, iar transparența
începe să fie tratată ca un moft periculos. Puterea uită un lucru elementar.
Funcțiile nu sînt moșteniri. Instituțiile nu sînt proprietăți. Iar cetățenii nu
sînt chiriașii statului. Într-o democrație, adevăratul proprietar rămîne
întotdeauna cel care plătește factura. Restul sînt administratori trecători.
Unii mai buni. Alții corupţi şi imorali. Dar toți, fără excepție, datori să dea
socoteală. Fiindcă istoria are un simț al umorului pe care niciun birou de
comunicare nu-l poate controla: astăzi poți secretiza documente, poți cosmetiza
comunicate și poți amîna răspunsuri. Mîine însă, cînd cortina cade, publicul nu
mai ține minte explicațiile. Ține minte doar cine a confundat vremelnica putere
cu dreptul de a nu răspunde în fața celor care i-au încredințat-o.
Mai apare, din cînd în cînd, cîte o instanță care își
închipuie că hotărîrile judecătorești trebuie executate. Admirabil zel! Numai
că politica modernă importată de la Bruxelles a descoperit o invenție genială:
respectarea selectivă. Legea nu mai este un stăpîn; este un consultant. Îl
asculți, îi mulțumești frumos și apoi faci exact ce aveai de gînd.
Curat independență! Se vede că și Justiția trebuie să
înțeleagă mersul vremurilor. Ea poate hotărî orice dorește, însă Executivul
hotărăște dacă hotărîrea merită executată. Ce armonie instituțională! Ce
echilibru constituțional! Aproape că-ți vine să ceri introducerea acestei
invenții în manualele de drept. Iar contribuabilul? Ah, contribuabilul este
personajul cel mai simpatic din această piesă. El apare numai în primul act,
cînd plătește. În actul al doilea dispare complet. În actul al treilea reapare
doar pentru a mai plăti o dată. Dacă întreabă, este suspect. Dacă insistă, şi
mai vrea un ban de metal în plus, este incomod. Dacă vrea explicații, i se
vorbește despre responsabilitate strategică, interese superioare și mistere de
stat atît de adînci încît nici cei care le invocă nu par foarte convinși că
le-au înțeles.
Politica noastră seamănă tot mai mult cu un spectacol
de magie. Pălăria este aceeași, iepurele este același, numai banii dispar de
fiecare dată cu un prestidigitalism demn de aplauze. Și, Doamne, ce respect
solemn pentru statul de drept! Atîta respect încît este ținut într-o vitrină și
privit de la distanță, ca o vază de porțelan pe care nimeni n-are voie s-o
atingă. Morala? Simplă. În această republică a secretelor, adevărul circulă
numai cu legitimație, transparența intră doar pe bază de invitație, iar cetățeanul
rămîne ceea ce a fost întotdeauna în ochii multor stăpîni vremelnici: bun de
numărat la alegeri și bun de încasat la fisc. În rest... Curat democrație. Dar
secretă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu