Ben Todică - Ochelarii

 

Ochelarii

Ah, ce zi luminoasă și însorită!

Autostrada curge leneș sub soarele amiezii.

Mașini, clădiri, reclame cu inscripții colorate, copii care râd în mașinile părinților și se întorc de la școală. Prin geamurile lor îi văd citind cărțile copilăriei noastre. Îi recunosc după felul în care țin cartea, după felul în care lumea încă nu le-a intrat cu totul în ochi.

Traficul este greu.

Motoarele mârâie. Claxoanele celor nerăbdători se amestecă unele peste altele. Toți vor să ajungă acasă, la cei dragi.

Șase benzi merg înainte.

Alte șase vin spre noi.

Și noi înaintăm, sacadat, ca și cum am ști cu toții unde trebuie să ajungem.

La un moment dat încerc să citesc numărul de înmatriculare al mașinii din față.

Nu-l văd.

Clipesc.

Mă apropii puțin.

Tot neclar.

Și atunci îmi dau seama:

Nu port ochelari.

Îi caut automat în buzunarul cămășii.

Dar înainte să-i găsesc se întâmplă ceva ciudat.

Parcă lumea întreagă începe să se desprindă de mine.

Contururile se topesc.

Clădirile devin pete.

Mașinile devin forme.

Chipurile dispar.

Și, pentru câteva secunde, am senzația că nu eu am încetat să văd lumea, ci lumea a încetat să mai vrea să fie văzută.

Îmi pun ochelarii.

Într-o clipă, totul revine.

Numerele se limpezesc.

Drumul se limpezește.

Mașinile se limpezesc.

Lumea se întoarce la locul ei.

Totul este normal.

Dar atunci mă lovește întrebarea:

Ce este „normal”?

Nu mi s-a mai întâmplat sau poate că nu-mi mai aduc aminte.

Dar dacă pierderea clarității nu este numai o problemă a ochilor?

Dacă este și un truc al creierului?

Dacă, la un moment dat, creierul spune:

„Lasă. Nu mai trebuie să vezi atât de bine. Există ochelari.”

Și se lenevește.

Se acomodează.

Se condiționează.

Îți predă ție responsabilitatea și își vede liniștit de treabă.

Mă!

Ești tâmpit?

Să fie oare posibil?

Să-ți antrenezi mintea astfel încât să nu mai ai nevoie niciodată de ochelari?

Pare absurd.

Dar și mersul pe Lună părea absurd.

Și acum mă întreb dacă nu cumva multe dintre lucrurile pe care le numim imposibile sunt doar lucruri pentru care încă nu am descoperit tehnica.

Îmi scot ochelarii.

Și atunci mă lovește lumea.

Nu o mai văd.

O simt.

Șase benzi de mașini vin spre mine ca o turmă dezlănțuită.

Alte șase se aruncă înainte, într-o avalanșă de metal.

Claxoane.

Motoare.

Frâne.

Lumini.

Viteze.

O hărmălaie optică și mecanică ce mă strivește.

Dintr-odată nu mai sunt omul care conduce.

Devind un pui de pisică pierdut de grupul care tocmai a traversat strada.

Mă uit în jur și nu mai recunosc civilizația.

Văd o turmă de zimbri alergând dintr-o pădure aprinsă.

Flăcările se ridică peste ei.

Fumul se amestecă fioros cu razele unui apus văratec.

Iar eu sunt acolo, în mijlocul turmei, fără să înțeleg de ce toți aleargă.

Îmi pun repede ochelarii.

Și, în aceeași clipă, lumea revine.

Drumul.

Benzile.

Mașinile.

Regulile.

Semnele.

Totul.

Și merg mai departe.

Ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

Dar ceva s-a întâmplat.

Am văzut pentru o clipă lumea fără program.

Noi suntem condiționați să urmăm acest tunel bine organizat, construit din experiența și evoluția civilizației.

Mergem cu o sută de kilometri pe oră și nici măcar nu ne gândim că, la aceeași viteză, putem dispărea din această experiență numită viață.

Știm asta.

Și totuși mergem.

De ce?

Pentru că suntem programați să mergem.

Vorbind ca „expert” — și ce cuvânt ridicol devine uneori acesta — trăim într-o lume plină de ieșiri din acest ROM.

O înțepătură de păianjen.

Un șarpe.

Un virus.

O lovitură.

Ceva înghițit greșit.

O fracțiune de secundă de neatenție.

Un accident.

Și programul se oprește.

Exit.

Game over.

Și totuși, de când ne naștem, suntem învățați să nu privim acolo.

Să nu vedem ciobul de sticlă.

Să nu vedem glonțul.

Să nu vedem prăpastia.

Să nu vedem moartea.

Suntem educați să funcționăm.

Familia ne instalează primele programe.

Școala le dezvoltă.

Societatea le definitivează.

Religia, știința, legile, banii, frica, iubirea, ambiția — fiecare mai adaugă câte ceva.

Și într-o zi ne trezim adulți.

Perfect adaptați.

Perfect programați.

Perfect convinși că suntem liberi.

Dar dacă libertatea este doar un program mai sofisticat?

Dacă ochelarii pe care îi port nu sunt numai pe nas?

Dacă îi port și în minte?

Atunci cine mi-i poate da jos?

Și, mai ales...

cine mă poate obliga să-i pun la loc?

Pentru că există momente în care ceva pătrunde în ROM-ul nostru.

Ceva ce nu era programat.

Un om.

O întâlnire.

O întâmplare.

O voce.

Un telefon venit exact în clipa în care nu mai vedeai nicio ieșire.

Unii îi spun Dumnezeu.

Alții îi spun destin.

Noroc.

Înger păzitor.

Coincidență.

Eu nu știu cum să-i spun.

Dar știu că se întâmplă.

Și atunci mă întorc la povestea mea.

Cine a trimis-o pe femeia din „SINUCIDERE” să mă sune?

De ce tocmai atunci?

De ce tocmai ea?

De ce tocmai acel telefon?

Poate că a fost întâmplare.

Poate.

Dar dacă nu?

Dacă, din când în când, ceva din afara ROM-ului nostru găsește o fisură și intră?

Dacă acea mână salvatoare nu este o fantezie?

Dacă există o inteligență pe care noi încă nu o putem vedea pentru că purtăm ochelarii pe care ni i-am pus singuri?

Atunci poate că adevărata problemă nu este că nu vedem.

Poate că problema este că ne-am obișnuit să vedem numai ceea ce am fost învățați să vedem.

Îmi scot din nou ochelarii.

Drumul se tulbură.

Mașinile devin umbre.

Claxoanele se transformă în urlete.

Mi se face frică.

Îmi pun ochelarii la loc.

Și totul devine din nou frumos.

Ordonat.

Civilizat.

Sigur.

Dar acum știu ceva ce înainte nu știam.

Ochelarii nu mă ajută numai să văd lumea.

Poate că mă ajută și să o suport.

Și atunci îmi vine ultima întrebare.

Nu pentru mine.

Pentru tine, cel care citești.

Când privești lumea prin ochelarii pe care ți i-a dat civilizația...

vezi cu adevărat?

Sau vezi doar ceea ce ai fost condiționat să vezi?

Suntem cu toții CONDITIONAȚI?

Sau suntem, undeva în adâncul nostru, încă LIBERI?

Ben Todică