Safta
Brâncoveanu- Portret de lumină
Cronică de
carte
Emilia
Țuțuianu, Psiholog, Director Centrul Cultural Spiritual Văratic
17
August 2026
Acest volum, „Sfânta Elisabeta de la Văratic – viața,
ctitoria și nevoințaˮ, editat sub egida Centrului Cultural Spiritual Văratic și
a Editurii Mușatinia, cuprinde numeroase informații de ordin istoric și
social-cultural referitoare la epoca Saftei Brâncoveanu. În rândurile de față
voi contura profilul sufletesc și psihologic al acestei remarcabile
personalități a secolului al XIX-lea.
Mă consider privilegiată să pot trăi și să pășesc
adesea pe meleagurile unde și-a aflat sălașul una dintre figurile emblematice
ale istoriei noastre. Prestigiul său nu se datorează doar descendenței din
ilustre familii boierești – fiind fiica vornicului Teodor Balș (1743–1810) și
soția marelui ban Grigore Brâncoveanu (1767–1832) – dar mai ales exemplului de
viață pe care l-a lăsat posterității.
După moartea soțului său, în structura lăuntrică a
Saftei Brâncoveanu s-a produs, fără îndoială, o transformare profundă, care
avea să-i modeleze întreaga existență rămasă.
Dacă am încerca să schițăm portretul său social, am
putea spune că, aparținând uneia dintre cele mai însemnate familii
aristocratice românești ale vremii, era privită ca o doamnă de rang înalt,
căreia destinul i-ar fi putut oferi o viață lipsită de griji, înconjurată de
lux, petreceri și desfătări.
Și totuși, destinul său a urmat o altă cale. Safta
Brâncoveanu a manifestat o autentică vocație filantropică și o profundă
înțelegere a sensului existenței, întemeiată pe dăruire, compasiune și slujirea
aproapelui.
Conturându-i portretul sufletesc, înțelegem că pentru
Safta Brâncoveanu viața nu a fost nici pedeapsă, nici binecuvântare, ci o
misiune asumată cu luciditate și credință. Faptele sale o dezvăluie ca pe un
spirit al adevărului, însuflețit de compasiune, demnitate și curaj în fața
suferințelor pe care destinul i le-a așezat în cale și pe care le-a purtat cu o
admirabilă tărie morală.
Avea acel spirit al adevărului pe care puțini îl pot
înțelege și recunoaște în deplinătatea sa. Apărătoare a cuvântului și a
învățăturii dumnezeiești, Safta Brâncoveanu a înțeles că „Împărăția lui
Dumnezeu este înăuntrul vostru” (Luca 17, 21), motiv pentru care nu
s-a abătut niciodată de la credința și principiile care i-au călăuzit
existența.
Smerenia, dar mai presus de toate, credința sa
neclintită i-au oferit o extraordinară forță morală, prin care a reușit să
transforme suferința personală într-o necontenită lucrare a rugăciunii și a
milosteniei.
Toate actele de binefacere săvârșite de-a lungul
vieții o înfățișează ca pe o personalitate înzestrată cu o rară noblețe
sufletească, capabilă să așeze binele celorlalți mai presus de propriile
interese, depășind prin faptele sale însăși noblețea rangului din care
provenea.
Cu o modestie exemplară, a știut să se desprindă de
strălucirea numelui, de privilegii și de poziția socială, alegând calea
smereniei și a curăției sufletești. S-a dedicat unei lucrări de înaltă
însemnătate spirituală, conștientă că, deși trăiește în lume, nu aparține în
întregime acesteia și că orice putere sau poziție pământească este trecătoare.
Tăria sa lăuntrică își avea izvorul în autenticitate, în sinceritatea față de
sine și în fidelitatea față de valorile sale.
Cu înțelepciune, a înțeles că viața însăși este un
neobosit dascăl, care îndrumă, corectează și modelează sufletul pe calea pe
care este chemat să o urmeze.
Din respect și dragoste pentru soțul său, a sprijinit
cu devotament proiectele și idealurile acestuia, împărtășind alături de el
numeroase împliniri și experiențe luminoase. În toate împrejurările, a rămas
credincioasă adevărului pe care îl purta în inimă.
Pentru Safta Brâncoveanu, adevărul inimii a fost
întotdeauna o poartă larg deschisă către ceilalți. Prin puterea acestui adevăr,
nu a îndepărtat pe nimeni, ci și-a deschis sufletul către cei aflați în
suferință, oferindu-le sprijin, alinare și speranță.
Rămâne de neuitat gestul său de supremă generozitate:
dăruirea întregii averi în slujba binelui și a sănătății celor nevoiași, prin
ctitorirea Spitalului Brâncovenesc din București. Vreme de multe decenii, din
acest loc s-au înălțat rugăciuni de recunoștință și mulțumire din partea celor
care își aflau aici alinarea, cunoscând numele celei care ridicase această
binecuvântată așezare de caritate și vindecare.
Trăind în spiritul egalității și al iubirii față de
aproapele, și-a dedicat timpul dăruirii, depășind limitele confortului personal
și asumându-și, cu deplină convingere, o perspectivă generoasă și altruistă
asupra semenilor. Spiritul său luminos a fost însuflețit de o nesfârșită
dragoste divină. Și-a purtat virtuțile cu discreție și smerenie, știind că,
dincolo de cuvinte și de fapte, numai o inimă curată poate alina cu adevărat
lacrimile celui aflat în suferință.
În toate actele sale de filantropie, Safta Brâncoveanu
a considerat că este o datorie morală să-și întemeieze fiecare faptă pe
intenții curate și bine cumpănite. Donațiile făcute către biserici, către
așezăminte din Ierusalim și de la Muntele Athos, precum și sprijinul oferit
orfelinatelor și celor lipsiți de ajutor au fost expresia unei profunde iubiri
creștine și a unei credințe ortodoxe autentice.
De la Safta Brâncoveanu putem învăța ceea ce s-ar
putea numi „noblețea binelui” — acea datorie morală care izvorăște firesc din
credință și din responsabilitatea față de aproapele. Nu recunoașterea imediată
și nici răsplata lumească sunt cele care luminează timpul și înving uitarea, ci
alegerea constantă a căilor care conduc spre binele celorlalți. A fost aceasta
un har? O înaltă trăire spirituală? O formă de înțelepciune dobândită prin
credință și experiență? Poate că toate acestea, împreună cu alte tainice
lucrări ale sufletului, au contribuit la formarea personalității sale
excepționale.
Tot binele săvârșit în taină, fără laudă și fără a
aștepta ceva în schimb, constituie un exemplu de înaltă moralitate, greu de
egalat.
Faptele sale au dobândit puterea de a dăinui peste
timp tocmai pentru că au fost întemeiate pe demnitatea de a asculta glasul
celor sărmani și suferinzi. Cu un remarcabil simț al realității, a respins
iluzia oricărei recompense venite din partea societății vremii. Știa că
adevărata răsplată nu aparține prezentului, ci memoriei istoriei.
Istoria păstrează un loc aparte pentru oameni precum
Safta Brâncoveanu, care nu au învins uitarea prin puterea armelor sau prin
autoritatea cuvântului, ci prin îndatoririle inimii și prin puterea exemplului
personal. Ea a știut să cultive în oameni acel teren roditor al naturii divine,
din care răsar bunătatea, compasiunea și iubirea.
Retragerea la Mănăstirea Varatic, departe de tumultul
lumii, nu a însemnat o simplă însingurare între zidurile sfântului lăcaș, ci o
prefacere a liniștii în rugăciune și a reculegerii într-un drum al desăvârșirii
sufletești.
Știm că energia și materia nu se pierd, ci se
transformă. Tot astfel, sentimentele curate, luminoase și binefăcătoare își
prelungesc lucrarea dincolo de limitele unei existențe omenești.
Safta Brâncoveanu a întruchipat aceste virtuți prin
întreaga sa viață, iubind fără măsură și slujind fără a aștepta răsplată,
făcând din iubire însăși legea existenței sale.
Aici, la Varatic, în acest loc binecuvântat, pare că
s-a eliberat de toate poverile lumii, lăsând lumina să se sălășluiască deplin
în sufletul său. Mintea și inima i-au devenit un izvor limpede, sfințit prin
credință, din care au izvorât necontenit gânduri și simțăminte de o rară
frumusețe spirituală.
Din clipa în care iubirea divină și-a aflat sălaș în
inima sa, nu a mai căutat fericirea în afara propriei ființe. Iubirea a devenit
darul pe care l-a oferit neîncetat celor din jur, potrivit nevoilor și
suferințelor fiecăruia. Prin această neobosită dăruire sufletească a ajuns să
înțeleagă profund durerile oamenilor și să le aline cu o delicatețe rar
întâlnită. A știut întotdeauna când și cum să ofere comoara iubirii sale celor
care aveau cea mai mare nevoie de ea.
Poate că, uneori, un nor care plutește domol pe cerul
Varaticului, trecând peste turla bisericii ridicate pe pământul dăruitde ea, ne
sugerează încă prezența discretă a sufletului său. Ca o umbră tainică și
binefăcătoare, amintirea Saftei Brâncoveanu pare să vegheze și astăzi asupra
acestor locuri, păstrând vie lumina unei existențe închinate binelui și
credinței.
Autoritatea și puterea Saftei Brâncoveanu nu și-au
avut izvorul în rangul său boieresc sau în averea pe care a stăpânit-o, ci în
adâncul ființei sale. De acolo izvora acea forță tăcută care îi îndemna pașii
spre bine și îi lumina discernământul. A știut să asculte suferințele oamenilor
și să le poarte în inima sa, transformând compasiunea în faptă. Nimic din ceea
ce a întreprins nu a fost întâmplător sau ocazional. Milostenia, grija față de
cei nevoiași și slujirea aproapelui au reprezentat o chemare asumată, o
adevărată vocație a existenței sale.
Privită în ansamblu, viața sa pare să se fi desfășurat
sub semnul unei singure porunci evanghelice: iubirea aproapelui. În numele său
este parcă înscrisă tainic această lucrare a dragostei creștine, în înțelesul
ei cel mai profund și mai liturgic. Blândețea, compasiunea și înțelegerea au
însoțit-o fără încetare. Nu a judecat și nu a condamnat, ci a ales să aline, să
sprijine și să ridice pe cei împovărați de greutățile vieții. Astfel, iubirea
sa a fost una necondiționată, lipsită de limite și de orice așteptare a
răsplății.
A dovedit o credință profundă, o generozitate rară și
o smerenie care îi înnobila fiecare faptă. Dorința de a face bine nu a fost
pentru ea o obligație socială, ci expresia firească a credinței trăite cu
autenticitate.
Prin actele sale de caritate, Safta Brâncoveanu a
arătat că istoria unui popor nu este alcătuită doar din biruințe militare, din
domnii strălucitoare sau din pagini de glorie războinică. Există și o istorie
tăcută, scrisă prin rugăciune, jertfă și iubire de oameni. Această istorie
discretă, dar nepieritoare, este cea care hrănește sufletul unui neam și îi
păstrează vie conștiința morală.
A ales calea sfielii și a modestiei, iar caritatea a
devenit unul dintre reperele fundamentale ale vieții sale. Ctitoriile și
așezămintele pe care le-a lăsat în urmă au continuat să slujească generații
întregi, mult după plecarea sa dintre cei vii. Putem spune că Safta Brâncoveanu
a fost întreit binecuvântată: cu o credință adâncă, formată în spiritul
tradiției ortodoxe, cu o inimă deschisă spre caritate și cu puterea de a se
jertfi pentru binele celorlalți.
Noblețea sa nu a fost dată doar de sângele și de
rangul familial, ci mai ales de noblețea spiritului. Ea s-a ridicat deasupra
condiționărilor sociale ale epocii sale și a înțeles că adevărata măreție a
omului se măsoară prin ceea ce oferă, nu prin ceea ce posedă. Prin viața și
faptele sale, și-a câștigat un loc de cinste în conștiința și în memoria
spirituală a neamului românesc.
Tot ceea ce a dăruit a fost oferit fără a cere
vreodată răsplată.
Și-a iubit aproapele după îndemnul Evangheliei, fără
să aștepte nimic în schimb. Într-o lume în care valoarea lucrurilor este adesea
măsurată în bani și interese, existența sa rămâne o pildă luminoasă și
neprețuită.
La Centrul Cultural Spiritual Văratic sunt păstrate și
astăzi numeroase obiecte care i-au aparținut. Privindu-le, ai impresia că
timpul și-a încetinit mersul. Un covor vechi își păstrează culorile cu o
prospețime uimitoare, de parcă ar fi fost țesut ieri. Strălucirea lui pare să
sfideze trecerea anilor. Așa cum anii nu i-au stins frumusețea, nici faptele
sale nu s-au pierdut din memoria locului și a istoriei.
O ladă de odinioară, în care s-au păstrat, poate,
documente legate de numeroasele sale acte filantropice, devine astăzi un martor
tăcut al trecutului. Un înscris olograf, așternut de mâna sa, pare să păstreze
ceva din privirea, respirația și prezența celei care la scris. Literele sale
poartă o emoție greu de descris, ca și cum ar fi învăluite într-o lumină
discretă.
Treptat, din toate aceste mărturii se conturează un
adevărat portret de lumină. Trebuie doar să crezi că binele nu se pierde
niciodată și că fiecare faptă săvârșită din iubire continuă să lucreze tainic
în lume. Așa a crezut și Safta Brâncoveanu.
Acest volum se dorește a fi un prinos de recunoștință
adus memoriei sale, o reverență smerită sub faldurile rugăciunii și ale
aducerii aminte. Din acest loc pe care l-a binecuvântat prin gândurile și
faptele sale, chipul Saftei Brâncoveanu continuă să lumineze ca un simbol al
credinței în puterea binelui. Este o lumină care ne amintește că nimic din ceea
ce este făcut cu dragoste nu se pierde, că fiecare faptă izvorâtă din credință
rodește peste timp și că, dincolo de trecerea anilor, sufletul omenesc poate
lăsa în urmă urme de veșnicie.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu