OAMENI
EXTRAORDINARI – PROFESORII MEI
Ben
Todic
27/08
2026
Domnul profesor Ion Țăranu – la istorie
Parcă auzisem că domnul profesor Ion Țăranu fusese
cândva preot sau specialist în religie, dar la liceu ne preda istoria. Nu știu
cât adevăr era în ceea ce auzisem atunci și nici nu mai are astăzi prea mare
importanță. Ceea ce a rămas important pentru mine este omul și o întâmplare pe
care n-am uitat-o niciodată.
Într-o seară, în timpul uneia dintre pauze, profesorul
a alergat către mine și mi-a spus că sunt căutat de la Teatrul „Mihai
Eminescu”. Aveau nevoie urgentă de mine și mă rugau să merg acolo după cursuri.
Orele se terminau la 21:00, dar profesorul mi-a spus
să cer voie să plec mai devreme, pentru că autobuzul muncitorilor pentru minele
Lisava pleca la ora 22:00 din zona Gării Oravița.
Eu făceam naveta de cinci ori pe săptămână de la
Ciudanovița la Oravița, la liceu. Dimineața lucram în minele din Ciudanovița,
iar la ora trei luam autobuzul minerilor de la Lisava. Acolo schimbam cu
autobuzul care aducea acasă, la Oravița, schimbul întâi al minelor Natra și
Dobrei și care mă ducea și pe mine la școală.
Seara, când mă întorceam de la școală, de multe ori,
de la Lisava eram transportați cu un camion cu prelată, acoperit, în care
fuseseră amenajate bănci de lemn ale minei. Eram cu toții zgribuliți de frig,
mai ales toamna, iarna și primăvara.
După fiecare schimb, trebuia să faci un duș fierbinte
ca să te cureți, ca muncitor, de noroiul adus din adâncurile minei.
Erau douăzeci și unu de kilometri de parcurs de două
ori pe zi, cinci zile pe săptămână.
Ajungeam acasă pe la ora 23:00. Mă uitam la telejurnal
și apoi mergeam la somn, pentru că la șase dimineața o luam de la capăt. Lecțiile
mi le făceam în mașină, în timpul zilei, înainte de clasă, sau sâmbăta și
duminica. Așa arăta viața mea de atunci: muncă, navetă, școală, film, teatru și
somn. Iar printre toate acestea trebuia să mai încapă și un vis.
De ce spun că domnul profesor Ion Țăranu mi-a rămas în
suflet?
Pentru că, în acea seară, am fost chemat de urgență la
teatru pentru a mi se oferi rolul lui Ciron din Comedie cu olteni.
Actorul care îl interpreta nu mai era disponibil și trebuia înlocuit urgent,
pentru că echipa trebuia să participe la Festivalul Național „I. L. Caragiale”,
al echipelor de teatru ale sindicatelor din țară.
Festival pe care, de altfel, noi, cei din Oravița,
l-am și câștigat.
Uneori, o viață întreagă se poate schimba printr-o
propoziție spusă la momentul potrivit. Pentru mine, propoziția aceea a venit
din gura profesorului de istorie. Nu mi-a predat atunci o lecție despre trecut.
Mi-a deschis o ușă către viitor.
Acea întâmplare mi-a oferit șansa să călătoresc cu
spectacolele prin localitățile județului Caraș-Severin și să cunosc o nouă
latură a vieții artistice, în paralel cu aceea de realizator de film.
Privind astăzi în urmă, îmi dau seama cât de mult au
însemnat pentru mine acei oameni. Profesori, colegi de teatru și colegi de
muncă - fiecare a lăsat ceva în mine. Poate că asta este adevărata educație:
ceea ce rămâne în tine după ce ai uitat lecția. Toți acești oameni erau frumoși
atunci. Și au rămas frumoși în inima mea.
Domnul profesor Abâd – matematica
Pe domnul profesor Abâd îl priveam cu mai mult
entuziasm decât pe doamna profesoară Doran. Diferența venea, poate, și din
materiile pe care le predau.
Botanica necesita mai multă dedicație, lectură,
memorie și răbdare. Matematica era altceva. Se baza pe logică, pe legi, pe
teorii și pe câteva principii-cheie pe care, odată înțelese, le respectai și le
aplicai mai departe.
Profesorul era un bărbat înalt, cu chip luminat și
zâmbitor, care cucerea clasa prin demonstrațiile sale la tablă. După ce termina
de predat, punea un exercițiu pe tablă.
Era testul.
Dacă îl rezolvai cu brio, primeai nota 10 din oficiu. Asta
însemna că ai înțeles.
Pentru mine, matematica devenea un fel de șah al
minții. Odată intrat în joc, nu mai scăpai. Era o hipnoză a cifrelor, a
ordinii, a misterului. Poate că, în spatele tuturor acelor formule, copilul din
mine intuia pentru prima dată că universul are o logică.
O logică pe care omul încearcă, de mii de ani, să o
descifreze.
Domnul profesor Raia – fizica
Domnul profesor Raia preda Fizica.
Îmi aduc aminte că, într-o zi, știind că eram și
tehnician electronist - aceasta era meseria mea, lucrând la laboratorul
geofizic din Ciudanovița - mi-a adus o lanternă veche, de prin timpul celui
de-Al Doilea Război Mondial.
Avea o lupă mare, convexă, care accentua și
intensifica lumina, dar corpul lanternei era mâncat de rugină.
Arăta groaznic.
M-a rugat să i-o repar, dacă pot, pentru că era foarte
atașat de ea.
Eu, ca să-mi dovedesc capacitățile de meseriaș, i-am
refăcut corpul și l-am vopsit cu imitație de ciocănit argintiu, de spuneai că
tocmai fusese scoasă de pe linia de asamblare a fabricii.
I-am înlocuit toate contactele de alamă și de cupru,
precum și izolatorii din interior.
Când i-am pus lanterna în mână, profesorul s-a
cutremurat.
A privit-o, a întors-o pe toate părțile și, aproape
plângând, mi-a cerut să-i aduc lanterna lui originală înapoi.
Credea că i-o schimbasem cu o alta.
Atunci am avut o senzație ciudată.
Pentru câteva secunde, am simțit că am devenit Zeu,
iar profesorul meu, omul pe care îl priveam cu respect, devenise un simplu
muritor în fața mea.
Apoi mi s-a făcut milă de el.
Și am început să-i explic că aceea era chiar lanterna
lui, doar că o îmbrăcasem frumos.
Un brad împodobit de Crăciun.
Am râs amândoi.
Dar, în spatele acelei întâmplări simple, eu am simțit
ceva ce aveam să înțeleg mult mai târziu: pentru câteva secunde, puterea se
poate muta de la maestru la ucenic.
Și tot pentru câteva secunde, ucenicul trebuie să-și
amintească faptul că nu este Dumnezeu. Trebuie să-l ridice pe celălalt înapoi. Să-i
spună:
„Nu ți-am luat nimic. Doar ți-am făcut
lucrul mai frumos.”
Poate că aceasta este una dintre cele mai delicate
forme ale respectului.
Maestrul care mi-a spus „Ioji”
Aceleași câteva secunde de echilibru, de coborâre
dinspre admirație către omenescul simplu, le-am trăit mult mai târziu, la
maturitate, când dialogam prin Skype cu domnul Watz Iosif, între Australia și
Germania.
El era pensionar.
Dar pentru mine rămânea omul care, pe când aveam zece
ani, îmi permisese să intru în cabina de proiecție a cinematografului „7
Noiembrie” din Ciudanovița.
El a fost unul dintre cei care m-au inițiat în magia
filmului. În fața lui continuam să mă simt ucenic. Îi vorbeam cu respect, cu
acel „dumneavoastră” pe care îl păstrezi pentru oamenii care ți-au deschis o
ușă către o lume nouă.
La un moment dat, m-a oprit.
- Spune-mi Ioji.
Am rămas surprins. M-a rugat să mă adresez lui pe
numele mic, de la egal la egal. Mi-a spus că mă admiră pentru felul în care am
crescut și pentru omul care am devenit.
În clipa aceea am înțeles ceva.
Maestrul adevărat nu vrea să rămâi veșnic ucenic.
El vrea să te vadă crescând până când poți sta lângă
el. Poate că aceasta este cea mai mare răsplată pe care o poate primi un
profesor, un maestru, un om care a aprins în tine o lumină: să te vadă
ajungând, într-o zi, la înălțimea la care poate să-ți spună:
„Acum suntem egali.”
Astăzi, când privesc înapoi, nu-mi mai amintesc toate
lecțiile de istorie, formulele de matematică sau definițiile de fizică. Îmi
amintesc oamenii. Îmi amintesc chipurile lor. Îmi amintesc vocile. Îmi amintesc
o ușă deschisă spre teatru. O tablă plină de cifre. O lanternă ruginită care a
renăscut. O cabină de proiecție în care, la zece ani, am descoperit că lumina
poate fi prinsă pe peliculă.
Și, mai ales, îmi amintesc felul în care acești oameni
m-au făcut să cred că pot deveni altcineva decât eram. Poate că noi nu știm
niciodată, atunci când trăim o clipă, cât de mult va cântări ea peste cincizeci
de ani.
Un profesor spune o propoziție. Un maestru deschide o
ușă. Un coleg întinde o mână. Un om îți spune să-i vorbești pe numele mic. Și,
fără să-ți dai seama, toate acestea se așază în tine. Strat peste strat. Până
când, într-o zi, te uiți înapoi și înțelegi:
„Uite câți oameni au făcut posibil ca eu
să devin eu.”
De aceea, când mă gândesc la școala mea, nu mă gândesc
doar la o clădire, la catalog, la note sau la materii. Mă gândesc la oameni. La
oamenii care au trecut prin viața mea și au lăsat ceva din ei în mine.
Iar dacă astăzi mai port în mine o fărâmă de lumină, o
parte din ea vine, fără îndoială, de la ei.
OAMENI EXTRAORDINARI.
PROFESORII MEI.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu