Ben Todică - PASTORUL CARE A ÎNTINS MÂNA + Epava din Gară (si versiunea in Engleza)

 

PASTORUL CARE A ÎNTINS MÂNA

În onoarea Reverendului John Corin Izvernariu

Ben Todica

 

Pastorul Reverend John Corin Izvernariu este originar din zona Oraviței, județul Caraș-Severin, România, ca și mine. Poate că tocmai această rădăcină bănățeană a făcut ca, atunci când ne-am întâlnit pentru prima dată, să existe între noi o apropiere pe care timpul nu a reușit să o șteargă.

Era anul 1980. Ajunsesem în tabăra de refugiați din Fitzroy, Melbourne, într-o lume complet nouă pentru mine, fără să știu aproape nimic despre ceea ce avea să urmeze. În acea perioadă de nesiguranță, Corin Izvernariu a fost unul dintre primii oameni care mi-au întins o mână.

Nu o mână simbolică.

O mână adevărată, întinsă unui om care avea nevoie de un început.

M-a ajutat să-mi găsesc de lucru la Philips și să închiriez o garsonieră în Carnegie. Poate că astăzi aceste lucruri par simple. Pentru un om abia sosit într-o țară străină însă, ele puteau însemna enorm: primul loc de muncă, primul acoperiș, primul sentiment că nu ești singur.

De atunci, drumurile noastre au urmat direcții diferite, dar au rămas, într-un fel, paralele.

Eu am mers spre media și film, încercând să duc mai departe vocea comunității românești și să fac cunoscute evenimentele, personalitățile și oamenii care ne-au reprezentat. Am fost prezent, ca invitat media, la vizitele unor personalități ministeriale și politice din România și am participat la evenimentele organizate de România, Ambasada României, asociații și grupuri comunitare din Australia.

Corin a ales un alt drum.

Un drum al slujirii.

De-a lungul anilor, a continuat să ajute emigranții români să-și găsească locul în această lume nouă. A urmat școala pastorală, apoi Universitatea din Melbourne, devenind pastor și, mai târziu, Reverend.

A păstorit mai multe biserici creștine, românești și australiene.

Dar, la un moment dat, chemarea lui a depășit granițele comunităților pe care le slujise.

A pornit în misiune spre țări sărace din Asia și Africa.

Și aici începe, poate, adevărata dimensiune a poveștii sale.

Pentru că există oameni care vorbesc despre credință și există oameni care pleacă la drum cu ea.

Corin a plecat.

A ajuns în locuri unde oamenii nu aveau aproape nimic, dar unde speranța putea însemna mai mult decât orice bogăție. Acolo, mesajul lui creștin a fost primit cu o asemenea încredere încât oamenii au ajuns să-l caute pentru a fi botezați de el, considerându-l un om binecuvântat, un mesager al credinței în Isus Hristos.

Una dintre întâmplările petrecute în Burundi mi-a rămas însă în minte, poate tocmai pentru că, dincolo de dimensiunea ei spirituală, dezvăluie și omul.

Botezul din Lacul Tanganyika

Ajuns în Burundi, Corin a constatat că foarte mulți oameni doreau să fie botezați.

Biserica gazdă a hotărât ca botezul să aibă loc la ora șase dimineața, în Lacul Tanganyika.

Corin a fost puțin nedumerit de ora atât de matinală.

Dar, dacă oamenii așa hotărâseră, probabil că aveau un motiv.

Poate că mai târziu devenea prea puternic soarele și trebuia căutată umbra — așa cum auzisem noi cândva, la școală, despre căldura Africii.

Așa că, la șase dimineața, botezul a început.

Era lume multă.

Oameni de toate vârstele intrau în apă și se predau Domnului Isus Hristos. Pentru cei adunați acolo era un moment solemn, o sărbătoare a credinței.

După botez a urmat festivitatea, iar apoi oamenii s-au retras pentru odihna de după-amiază.

Corin s-a întors la hotelul unde era cazat, hotel în care mai locuiau și alți turiști și oameni de afaceri străini.

La un moment dat, a coborât la piscina hotelului.

Acolo a intrat în vorbă cu un american.

Priveau amândoi spre frumusețea lacului care se întindea dincolo de hotel.

Corin, probabil încă sub impresia botezului din acea dimineață, i-a spus americanului:

— De ce nu mergem în lac? Apa pare mult mai răcoroasă.

Americanul s-a uitat la el ca la un om care tocmai își pierduse mințile.

— Ce? Ești nebun?

— De ce?

— Lacul e plin de crocodili și hipopotami! Ce vrei, să ne mănânce?!

Atunci Corin a simțit cum îi îngheață sângele în vine.

Crocodili?

S-a dus imediat la reprezentanții organizației bisericești.

— Este adevărat că sunt crocodili în lac?

— Da.

— Și voi mi-ați pus viața în pericol?

Răspunsul a venit cât se poate de firesc:

— Tocmai de aceea am organizat botezul la șase dimineața. Crocodilii vânează noaptea, iar dimineața sunt mai puțin activi. Observatorii noștri urmăresc lacul și ne anunță dacă apare vreun pericol.

Corin a rămas probabil câteva clipe fără cuvinte.

Apoi a întrebat:

— Și de ce nu am făcut botezul în piscina hotelului?

Răspunsul a fost simplu:

— Pentru că Lacul Tanganyika este considerat sfânt, iar oamenii își doresc miracolul botezului în apele lui.

Atunci, probabil, Corin a înțeles că misiunea nu este întotdeauna o călătorie confortabilă.

Uneori trebuie să intri în ape pe care nu le cunoști.

Uneori credința te poartă până la marginea fricii.

Și uneori descoperi că, în spatele unei ceremonii aparent simple, există o lume întreagă de credințe, tradiții, speranțe și riscuri.

Corin s-a liniștit.

Dar cred că, în acea zi, a trecut printr-o experiență pe care niciun seminar teologic nu i-ar fi putut-o oferi: a simțit, pentru câteva clipe, forja fierbinte a credinței și răcoarea protectoare a iubirii celor care îl înconjurau.

Katana credinței

Cu fiecare misiune, cu fiecare țară traversată, cu fiecare om întâlnit și cu fiecare suflet pe care l-a încurajat, Reverendul John Corin Izvernariu pare să fi devenit o adevărată katana a credinței — o lamă călită prin încercări, disciplină și slujire, dar a cărei forță nu stă în a răni, ci în a deschide drumuri.

Privind astăzi în urmă, mă întorc cu gândul la anul 1980.

La Centrul de Refugiați din Fitzroy.

La omul care a venit spre mine și mi-a întins mâna.

Eram un bănățean de-al lui, venit de la Oravița, pierdut într-o lume străină.

Nu știu dacă atunci Corin a înțeles cât de mult a însemnat pentru mine acel gest.

Dar eu nu l-am uitat.

Și poate că uneori Dumnezeu nu trimite răspunsurile prin miracole spectaculoase.

Poate că trimite un om.

Un om care apare exact atunci când ai nevoie de el.

Pentru mine, în 1980, acel om a fost Corin Izvernariu.

De aceea, privind astăzi la drumul lui — de la comunitatea românească din Melbourne până în bisericile australiene și apoi până în ținuturile îndepărtate ale Asiei și Africii — îmi permit să cred că întâlnirea noastră nu a fost întâmplătoare.

Sunt convins că, atunci când a venit în Centrul de Refugiați din Fitzroy să mă cunoască, pentru că eram bănățean de-al lui, de la Oravița, a fost trimis de Dumnezeu.

Iar dacă este adevărat că omul se măsoară prin ceea ce lasă în urma lui, atunci Corin Izvernariu a lăsat în urmă nu doar predici, biserici și misiuni.

A lăsat oameni ridicați în picioare.

Oameni care au primit o șansă.

Oameni care au găsit un drum.

Oameni care au simțit că, într-o lume străină, cineva le-a spus:

„Nu ești singur.”

Pentru tot ceea ce ai dăruit comunității românești din Melbourne, pentru mâna întinsă emigranților, pentru drumurile tale misionare și pentru oamenii pe care i-ai dus mai aproape de credință și de speranță:

Fii binecuvântat, Frate Corine, alături de scumpa ta soție, sora Hellen!

Și să-ți fie drumul mai departe luminat de aceeași credință cu care ai pornit la drum.

Ben Todică

 

PS. „Poate că pastorul Corin nu a realizat niciodată că, în acea dimineață, mâna lui Dumnezeu ținuse crocodilii departe de el și de cei pe care îi boteza. El credea că respectă ora și rânduiala unui botez. Poate că, fără să știe, era chiar el cel protejat de miracol.”

Asta schimbă subtil perspectiva: nu doar el Îl ducea pe Dumnezeu către oameni; poate că Dumnezeu îl purta pe el.

Epava din gară

Înainte de a fugi din România, m-am oprit în zona gării, în fața unei platforme trase de un tractor. Pe platformă erau rămășițele unei Dacii 1300, culese de undeva de pe șosea, după un accident.

Mașina fusese a unui tânăr pe nume Corin Izvernariu, fiu dintr-o familie de pastori.

Eu habar nu aveam cine era Corin.

Pentru mine, atunci, era doar o Dacie făcută bucăți, așezată pe o platformă și expusă acolo de Miliție ca exemplu pentru ceilalți tineri. O imagine menită să sperie, să avertizeze, să spună fără cuvinte ce poate face viteza și inconștiența.

M-am oprit și am privit-o.

În 1978, eu nici nu visam să pot ajunge vreodată să conduc o Dacie 1300. Pentru mine era aproape un obiect de lux, ceva ce aparținea altora, oamenilor care aveau posibilitatea să-și cumpere o mașină.

Eu mă mulțumeam cu Mobra mea românească.

Și până și aceea fusese cumpărată cu ajutorul tatălui meu.

Dumnezeu să-l odihnească!

Stăteam acolo și mă uitam la epava Daciei.

Și atunci s-a întâmplat ceva ce n-am înțeles la vremea aceea.

Am început să dialoghez în gând cu rămășițele mașinii.

Nu știu de ce.

Poate pentru că, privind fiarele contorsionate, mă gândeam la norocul pe care unii oameni îl au și pe care nu știu să-l prețuiască.

Îmi spuneam, în gând:

„Cum pot unii să-și bată joc de norocul lor?”

Eu, care nu aveam aproape nimic, priveam o mașină pe care nici nu speram să o pot avea vreodată și mă întrebam cum poate cineva să ajungă să o distrugă.

Nu știam atunci că acea epavă avea să rămână undeva, ascunsă, în memoria mea.

Și nici nu știam că mașina aceea aparținuse unui om cu care destinul avea să mă întâlnească peste ani.

Corin a plecat din România.

Eu am plecat un an mai târziu.

Două vieți care, atunci, nu aveau niciun motiv să se intersecteze.

Și totuși, undeva, într-o gară din România, eu stătusem deja în fața unei urme din viața lui.

Apoi a venit Melbourne.

Departe de România, departe de gara aceea și de platforma cu Dacia distrusă, drumurile noastre s-au întâlnit.

Abia mult mai târziu am aflat că omul pe care îl priveam acum ca pe un cunoscut fusese, cu ani înainte, tânărul necunoscut al cărui automobil zdrobit îl privisem în gara românească.

Și atunci am simțit fiorul acelei coincidențe.

Cu un an înainte ca eu să fug din România, eu mă oprisem în fața epavei lui.

Nu știam cine era.

Nu știam unde va ajunge.

Nu știam unde voi ajunge eu.

Nu știam că amândoi vom ajunge la Melbourne.

Și, mai ales, nu știam că acel moment aparent banal avea să se întoarcă după zeci de ani și să capete o altă lumină.

Poate că acesta este unul dintre acele momente în care Dumnezeu nu spune nimic.

Doar lasă lucrurile să se întâmple.

Un tractor.

O platformă.

O Dacie distrusă.

Un tânăr care se oprește și privește.

Un gând spus numai în sinea lui.

Apoi timpul.

Anii.

Plecare.

Exil.

Melbourne.

Și, într-o zi, întâlnirea.

Poate că Dumnezeu nu ne arată niciodată întreaga poveste.

Ne lasă doar câteva imagini.

Iar noi, după ce trec deceniile, începem să le așezăm una lângă alta.

Atunci vedeam o epavă.

Astăzi văd o legătură.

Și mă întreb dacă nu cumva, în acea zi, fără să știu, mă uitam deja la o mică bucată din viitorul meu.

 

THE HAND THAT KEPT THE CROCODILES AT BAY

In honour of Reverend John Corin Izvernariu

There are moments in a person’s life that seem ordinary when they happen, yet decades later, when memory returns to them, they begin to glow with another kind of light.

This is one of those moments.

Reverend John Corin Izvernariu was from the Oravița region, the same part of Romania where I was born. At the time, however, I knew nothing about him.

I had never met him.

I did not know his name.

I did not know that one day our paths would cross on the other side of the world.

I only knew the story that came to me much later.

And perhaps this is where the story truly begins.

There are people whose lives seem to carry an invisible protection around them. Not necessarily because they are aware of it, nor because they have asked for it, but because, when we look back at their lives, we sometimes discover that certain dangers simply did not reach them.

Corin was a young man when one such moment occurred.

He had gone into the Australian wilderness, into a place where nature does not negotiate with human beings. The rivers and wetlands were inhabited by crocodiles—ancient creatures, patient and almost invisible beneath the surface.

A person entering such a place knows that danger is there, even when he cannot see it.

Yet Corin returned safely.

Nothing happened.

No crocodile came for him.

No tragedy took place.

At first glance, it is simply another story of a man who was fortunate.

But I cannot help wondering whether it was something more.

Perhaps there are moments when the hand of God is present precisely because nothing happens.

Perhaps divine protection does not always arrive as a miracle we can see.

Sometimes it may simply be the absence of disaster.

The animal that does not appear.

The step that does not lead to danger.

The road that remains open.

The hand that seems to be resting quietly over a human life.

And so, when I think of Corin today, I think of the hand that kept the crocodiles at bay.

Maybe he himself never realised it.

Maybe he simply saw the event as an ordinary part of life.

But faith often begins precisely where certainty ends.

We look back and ask ourselves:

Why did nothing happen?

Why, in that particular place?

Why, at that particular moment?

Why was one person spared when nature could so easily have taken another path?

We may never know.

And perhaps we are not meant to.

What we can know is that Corin continued his journey.

And so did I.

Our stories had begun in the same distant corner of Romania, but we were strangers.

Then history pushed us away from that country.

He left first.

I followed a year later.

Neither of us could have imagined where those roads would eventually lead.

Melbourne.

On the other side of the world, two lives that had once belonged to the same small geographical universe would meet again.

And suddenly, the distance between Romania and Australia seemed to shrink.

Looking backwards, I sometimes feel that our meeting was not the beginning of the story.

It was only the moment when we finally became aware of a story that had been quietly unfolding for years.

There are threads in life that we cannot see while we are living them.

Only later do we discover that they were there all along.

A place.

A road.

A departure.

A survival.

A stranger.

A meeting.

And perhaps, somewhere beyond our understanding, a hand guiding the invisible thread.

I do not claim to know God's plans.

I only know what memory tells me.

And memory sometimes speaks more mysteriously than history.

Today, when I think of Reverend John Corin Izvernariu, I do not see only the man I came to know in Melbourne.

I see a young man walking through an Australian landscape where crocodiles were near.

I see the danger that could have happened—but didn't.

And I think of that invisible protection.

The hand that kept the crocodiles at bay.

Perhaps Corin never knew that hand was there.

Perhaps I would never have thought about it myself if life had not brought our stories together.

But some memories are given to us not to explain the world, but to make us wonder at it.

And perhaps that is enough.

Because sometimes the greatest miracle is not what happens.

It is what does not happen.

And sometimes, behind that silence, there may be a hand we cannot see.