Ben Todică - PASTORUL CARE A ÎNTINS MÂNA

 

PASTORUL CARE A ÎNTINS MÂNA

În onoarea Reverendului John Corin Izvernariu

Ben Todica

 

Pastorul Reverend John Corin Izvernariu este originar din zona Oraviței, județul Caraș-Severin, România, ca și mine. Poate că tocmai această rădăcină bănățeană a făcut ca, atunci când ne-am întâlnit pentru prima dată, să existe între noi o apropiere pe care timpul nu a reușit să o șteargă.

Era anul 1980. Ajunsesem în tabăra de refugiați din Fitzroy, Melbourne, într-o lume complet nouă pentru mine, fără să știu aproape nimic despre ceea ce avea să urmeze. În acea perioadă de nesiguranță, Corin Izvernariu a fost unul dintre primii oameni care mi-au întins o mână.

Nu o mână simbolică.

O mână adevărată, întinsă unui om care avea nevoie de un început.

M-a ajutat să-mi găsesc de lucru la Philips și să închiriez o garsonieră în Carnegie. Poate că astăzi aceste lucruri par simple. Pentru un om abia sosit într-o țară străină însă, ele puteau însemna enorm: primul loc de muncă, primul acoperiș, primul sentiment că nu ești singur.

De atunci, drumurile noastre au urmat direcții diferite, dar au rămas, într-un fel, paralele.

Eu am mers spre media și film, încercând să duc mai departe vocea comunității românești și să fac cunoscute evenimentele, personalitățile și oamenii care ne-au reprezentat. Am fost prezent, ca invitat media, la vizitele unor personalități ministeriale și politice din România și am participat la evenimentele organizate de România, Ambasada României, asociații și grupuri comunitare din Australia.

Corin a ales un alt drum.

Un drum al slujirii.

De-a lungul anilor, a continuat să ajute emigranții români să-și găsească locul în această lume nouă. A urmat școala pastorală, apoi Universitatea din Melbourne, devenind pastor și, mai târziu, Reverend.

A păstorit mai multe biserici creștine, românești și australiene.

Dar, la un moment dat, chemarea lui a depășit granițele comunităților pe care le slujise.

A pornit în misiune spre țări sărace din Asia și Africa.

Și aici începe, poate, adevărata dimensiune a poveștii sale.

Pentru că există oameni care vorbesc despre credință și există oameni care pleacă la drum cu ea.

Corin a plecat.

A ajuns în locuri unde oamenii nu aveau aproape nimic, dar unde speranța putea însemna mai mult decât orice bogăție. Acolo, mesajul lui creștin a fost primit cu o asemenea încredere încât oamenii au ajuns să-l caute pentru a fi botezați de el, considerându-l un om binecuvântat, un mesager al credinței în Isus Hristos.

Una dintre întâmplările petrecute în Burundi mi-a rămas însă în minte, poate tocmai pentru că, dincolo de dimensiunea ei spirituală, dezvăluie și omul.

Botezul din Lacul Tanganyika

Ajuns în Burundi, Corin a constatat că foarte mulți oameni doreau să fie botezați.

Biserica gazdă a hotărât ca botezul să aibă loc la ora șase dimineața, în Lacul Tanganyika.

Corin a fost puțin nedumerit de ora atât de matinală.

Dar, dacă oamenii așa hotărâseră, probabil că aveau un motiv.

Poate că mai târziu devenea prea puternic soarele și trebuia căutată umbra — așa cum auzisem noi cândva, la școală, despre căldura Africii.

Așa că, la șase dimineața, botezul a început.

Era lume multă.

Oameni de toate vârstele intrau în apă și se predau Domnului Isus Hristos. Pentru cei adunați acolo era un moment solemn, o sărbătoare a credinței.

După botez a urmat festivitatea, iar apoi oamenii s-au retras pentru odihna de după-amiază.

Corin s-a întors la hotelul unde era cazat, hotel în care mai locuiau și alți turiști și oameni de afaceri străini.

La un moment dat, a coborât la piscina hotelului.

Acolo a intrat în vorbă cu un american.

Priveau amândoi spre frumusețea lacului care se întindea dincolo de hotel.

Corin, probabil încă sub impresia botezului din acea dimineață, i-a spus americanului:

— De ce nu mergem în lac? Apa pare mult mai răcoroasă.

Americanul s-a uitat la el ca la un om care tocmai își pierduse mințile.

— Ce? Ești nebun?

— De ce?

— Lacul e plin de crocodili și hipopotami! Ce vrei, să ne mănânce?!

Atunci Corin a simțit cum îi îngheață sângele în vine.

Crocodili?

S-a dus imediat la reprezentanții organizației bisericești.

— Este adevărat că sunt crocodili în lac?

— Da.

— Și voi mi-ați pus viața în pericol?

Răspunsul a venit cât se poate de firesc:

— Tocmai de aceea am organizat botezul la șase dimineața. Crocodilii vânează noaptea, iar dimineața sunt mai puțin activi. Observatorii noștri urmăresc lacul și ne anunță dacă apare vreun pericol.

Corin a rămas probabil câteva clipe fără cuvinte.

Apoi a întrebat:

— Și de ce nu am făcut botezul în piscina hotelului?

Răspunsul a fost simplu:

— Pentru că Lacul Tanganyika este considerat sfânt, iar oamenii își doresc miracolul botezului în apele lui.

Atunci, probabil, Corin a înțeles că misiunea nu este întotdeauna o călătorie confortabilă.

Uneori trebuie să intri în ape pe care nu le cunoști.

Uneori credința te poartă până la marginea fricii.

Și uneori descoperi că, în spatele unei ceremonii aparent simple, există o lume întreagă de credințe, tradiții, speranțe și riscuri.

Corin s-a liniștit.

Dar cred că, în acea zi, a trecut printr-o experiență pe care niciun seminar teologic nu i-ar fi putut-o oferi: a simțit, pentru câteva clipe, forja fierbinte a credinței și răcoarea protectoare a iubirii celor care îl înconjurau.

Katana credinței

Cu fiecare misiune, cu fiecare țară traversată, cu fiecare om întâlnit și cu fiecare suflet pe care l-a încurajat, Reverendul John Corin Izvernariu pare să fi devenit o adevărată katana a credinței — o lamă călită prin încercări, disciplină și slujire, dar a cărei forță nu stă în a răni, ci în a deschide drumuri.

Privind astăzi în urmă, mă întorc cu gândul la anul 1980.

La Centrul de Refugiați din Fitzroy.

La omul care a venit spre mine și mi-a întins mâna.

Eram un bănățean de-al lui, venit de la Oravița, pierdut într-o lume străină.

Nu știu dacă atunci Corin a înțeles cât de mult a însemnat pentru mine acel gest.

Dar eu nu l-am uitat.

Și poate că uneori Dumnezeu nu trimite răspunsurile prin miracole spectaculoase.

Poate că trimite un om.

Un om care apare exact atunci când ai nevoie de el.

Pentru mine, în 1980, acel om a fost Corin Izvernariu.

De aceea, privind astăzi la drumul lui — de la comunitatea românească din Melbourne până în bisericile australiene și apoi până în ținuturile îndepărtate ale Asiei și Africii — îmi permit să cred că întâlnirea noastră nu a fost întâmplătoare.

Sunt convins că, atunci când a venit în Centrul de Refugiați din Fitzroy să mă cunoască, pentru că eram bănățean de-al lui, de la Oravița, a fost trimis de Dumnezeu.

Iar dacă este adevărat că omul se măsoară prin ceea ce lasă în urma lui, atunci Corin Izvernariu a lăsat în urmă nu doar predici, biserici și misiuni.

A lăsat oameni ridicați în picioare.

Oameni care au primit o șansă.

Oameni care au găsit un drum.

Oameni care au simțit că, într-o lume străină, cineva le-a spus:

„Nu ești singur.”

Pentru tot ceea ce ai dăruit comunității românești din Melbourne, pentru mâna întinsă emigranților, pentru drumurile tale misionare și pentru oamenii pe care i-ai dus mai aproape de credință și de speranță:

Fii binecuvântat, Frate Corine, alături de scumpa ta soție, sora Hellen!

Și să-ți fie drumul mai departe luminat de aceeași credință cu care ai pornit la drum.

Ben Todică

 

PS. „Poate că pastorul Corin nu a realizat niciodată că, în acea dimineață, mâna lui Dumnezeu ținuse crocodilii departe de el și de cei pe care îi boteza. El credea că respectă ora și rânduiala unui botez. Poate că, fără să știe, era chiar el cel protejat de miracol.”

Asta schimbă subtil perspectiva: nu doar el Îl ducea pe Dumnezeu către oameni; poate că Dumnezeu îl purta pe el.