Ben TODICA - SINUCIDERE

 

SINUCIDERE

Poveste scurtă

Vezi tu, eu am fost complet singur.

Aveam tot ce-mi trebuia material. Aveam emisiunea la radio, care îmi aducea un fel de satisfacție profesională și sentimentul că pot contribui cu ceva. Însă eram singur. Iar comunitatea nu răspundea în niciun fel muncii mele. Nu suna nimeni să spună: „Ne-a plăcut” sau „Nu ne-a plăcut”. Nimeni nu înjura, nimeni nu felicita. Nimic.

Și făceam asta de ani de zile.

De fiecare dată mă întorceam acasă, într-o casă goală, mă așezam pe marginea patului și rămâneam acolo până se întuneca afară, întrebându-mă care mai este rostul vieții.

Ce rost au toate astea dacă ești singur?

Pentru că, vezi tu, muncind să-ți câștigi existența, făcând și muncă voluntară, dedicându-te artei și radioului, toate acestea cer timp, energie și un efort deosebit. Într-un fel, te izolează de viața reală. La urma urmei, eu ajunsesem să trăiesc într-o lume virtuală.

Și într-o zi am spus:

Nu mai are rost.

Am simțit că nimic din jurul meu nu mai are sens și mi-am spus că poate sinuciderea ar fi o soluție.

Ajunsesem să-mi imaginez deja totul. Mă vedeam stând pe un scăunel, cu frânghia deasupra capului. Începusem să caut, cu mintea, prin casă și prin garaj, locul și lucrul cu care urma să termin totul.

Și, când am fost hotărât să o fac, a sunat telefonul.

M-a deranjat. M-a scos din drumul pe care mi-l alesesem. Am vrut chiar să-l ignor. Dacă telefonul nu ar fi insistat, probabil că l-aș fi lăsat să sune.

Era în altă cameră.

M-am dus până acolo cu intenția să-l deconectez.

Dar, când am pus mâna pe el, am răspuns aproape automat.

La celălalt capăt era vocea unei femei. Vorbea englezește, cu un accent pe care eu l-am asociat cu zona sârbească.

— Dumneavoastră sunteți domnul Todică, de la radio?

— Da.

— Vă rog să nu vă supărați că vă sun. Am auzit despre dumneavoastră de la o familie care vă cunoaște. Aș vrea să ne întâlnim. Să stăm puțin de vorbă.

Mi-a spus că este elvețiancă, că are doi copii și că, nu cu mult timp în urmă, avusese un accident de mașină în care îi murise soțul. Avea o fabrică de pâine și trecea prin niște probleme. Ar fi vrut să mă cunoască și, dacă puteam, să o ajut cu un sfat.

Eu n-aveam niciun chef să ies din casă.

Eram pornit pe un alt drum.

Dar femeia a insistat.

— Vă rog. Aș vrea să ne întâlnim acum.

Și mi-am spus:

Bine. Hai să văd ce vrea. Poate pot să-i fiu de folos.

Mi-a dat întâlnire într-o suburbie aflată la vreo zece kilometri de casa mea, la jumătatea drumului, într-o parcare de la McDonald's.

— Cum o să vă recunosc?

— Nu vă faceți probleme. Eu o să vă recunosc pe dumneavoastră. Mă așteptați în parcare și ieșiți doar din mașină. V-am văzut fotografia la familia respectivă.

M-am urcat în Nissan-ul meu și am plecat.

Am ajuns în parcare și am așteptat.

Mă uitam la fiecare mașină care intra. La fiecare persoană care cobora. Încercam să ghicesc care ar putea fi femeia și, mai ales, ce probleme avea și cum aș putea să o ajut.

La un moment dat, apare în parcare un BMW decapotabil alb.

Lângă mine parchează o tânără de o frumusețe izbitoare.

M-am uitat la ea o clipă, apoi mi-am întors privirea.

Nu poate fi ea.

Eu așteptam o femeie necăjită, o femeie care își pierduse soțul și care avea nevoie de ajutor.

Tânăra coboară din BMW și, în loc să intre în McDonald's, vine direct spre mașina mea.

Se oprește lângă geam.

— Dumneavoastră sunteți Ben Todică?

Am rămas fără cuvinte.

Primul meu gând a fost aproape comic:

Ce ajutor să-i dau eu fetei ăsteia? Eu, un om care tocmai își pierduse orice speranță, iar ea coboară dintr-un BMW decapotabil și pare că are lumea la picioare.

M-a invitat înăuntru, la o cafea.

Am intrat.

Și a început să-mi povestească.

Da, avusese un accident. Da, își pierduse soțul. Rămăsese singură cu copiii și cu afacerea. Încerca să-și refacă viața și își dorea să cunoască un om cinstit, un om despre care auzise că trăiește singur.

Apoi mi-a spus direct că ar vrea să vadă dacă am putea să ne cunoaștem mai bine.

Ce să-i spun?

Cu o jumătate de oră înainte căutam o cale să-mi închei viața.

Acum stăteam în fața unei femei frumoase, cu bani, cu o afacere, cu copii și cu dorința de a începe o altă viață.

Era o întorsătură pe care n-aș fi putut s-o inventez nici dacă aș fi vrut.

M-am ridicat.

— Bine. O să ne cunoaștem. Mai vorbim, vedem când ești liberă, când sunt eu liber...

Dar ea m-a oprit.

— Nu. Acum vreau să vin cu tine acasă.

Am privit-o nedumerit.

— Vreau să văd cum trăiești. Este posibil?

— N-am nimic de ascuns. Poți să vii.

— Atunci mergi tu în față și eu te urmez.

Așa am ajuns acasă.

Am aprins luminile și am lăsat-o să privească tot ce voia. I-am arătat casa, muzica pe care o adunasem de-a lungul anilor, fotografiile de familie. A cercetat totul cu un interes sincer.

Pentru mine, însă, nimic nu mai avea prea mare importanță.

Eu eram, în mintea mea, la sfârșitul drumului.

Am pus muzică. Am făcut o cafea. Am stat de vorbă.

Pe măsură ce trecea timpul, femeia devenea tot mai apropiată de mine. Mi-a spus că îi place felul meu de a fi, că simte în mine un om sincer și cinstit.

Am băut câte un pahar de vin. Am dansat.

În cele din urmă, apropierea dintre noi a devenit intimă. Pentru câteva ore, viața care mi se păruse cu puțin timp înainte încheiată părea că își găsise din nou un sens.

Mai târziu, stăteam de vorbă și ea mi-a spus:

— Îmi place foarte mult de tine. Ești un om foarte onest. Aș vrea să-ți mărturisesc ceva, dar nu știu cum vei reacționa.

Într-o clipă m-am schimbat.

Mi s-a urcat sângele la cap.

— Te pomenești că tot ce mi-ai spus nu este adevărat? Că nu ești cine spui că ești și că m-ai putea băga într-o belea?

M-a asigurat că nu era vorba despre asta.

A început apoi să-mi dea tot felul de indicii.

— Hai, ghicește...

Dar eu nu mai aveam chef de jocuri.

Mă uitam la ea și încercam să înțeleg.

La un moment dat, când a văzut că devenisem serios și îngândurat, mi-a spus:

— Nu pot să-ți spun acum.

A doua zi s-a sculat, s-a îmbrăcat și a plecat.

Nu mi-a spus secretul.

Poate că nici nu mai contează.

Pentru că, în noaptea aceea, ceva se schimbase.

Cu o seară înainte eram hotărât să mor.

Acum mă întrebam ce va urma.

Viața merge înainte.

 

-------------------------------------------------------------------------------------------------------------

 

De ce am scris „Sinucidere”

Am scris această poveste pentru omul care, într-o zi, ajunge să creadă că nu mai există mâine.

Pentru cel care se întoarce într-o casă goală, după ce și-a făcut datoria, și se întreabă în tăcere dacă mai are rost să continue.

Pentru cel care muncește, creează, dăruiește, îi ajută pe alții și, într-un târziu, descoperă că nimeni nu l-a întrebat dacă el mai are nevoie de cineva.

Poate că am scris-o și pentru mine, pentru omul care a înțeles că uneori nu trebuie să găsești imediat sensul vieții. Uneori este suficient să-i mai dai vieții încă o zi.

În povestea mea, salvarea nu vine spectaculos. Nu coboară cerul peste om și nu se deschide nicio ușă miraculoasă.

Sună telefonul.

Atât.

Un telefon care, dacă ar fi fost ignorat, poate că ar fi lăsat o viață să se stingă.

De aceea cred că uneori speranța nu vine sub forma unui răspuns. Vine sub forma unei întreruperi.

O voce străină.

O întâlnire neașteptată.

Un om care are nevoie de tine exact în clipa în care tu crezi că nu mai ești de folos nimănui.

Și poate acesta este adevăratul rost al poveștii:

Nu știm niciodată ce se află după următoarea ușă, dacă plecăm înainte să ajungem la ea.

Am scris „Sinucidere” pentru cel pierdut.

Dar, mai ales, am scris-o ca să-i spun:

Mai stai puțin.

Lasă ziua de mâine să vină.

Poate că încă nu s-a terminat povestea ta.

Viața merge înainte.

 

Ben TODICA