Ion Petru - ÎN AMINTIREA VREMURILOR

 

ÎN AMINTIREA VREMURILOR

Ion Petru, zis Tică, își amintește

PERIOADE TULBURI

Au urmat șapte ani de cântat cu Vasile Condraș. Îmi era greu, pentru că aveam două servicii. Dimineața mergeam la muncă, iar după-amiaza, începând cu ora 19, cântam la restaurantul Caraș, unde oamenii se adunau uneori numai ca să ne asculte.

Țin minte că, într-o seară, a venit la noi, la restaurant, o formație care cânta la un local vecin. Ne ascultau și se uitau mirați la noi. Cele două chitare sunau minunat.

În perioada aceea, la conducerea țării era Ion Iliescu, iar în jurul lui se formase FSN-ul. În țară a urmat o perioadă tulbure. Se înființau multe partide politice și au urmat alegerile libere din 1992.

Din anul 1996, la conducerea țării a venit Convenția Democrată, din care făceau parte mai multe partide, printre care PNȚCD și Partidul Democrat. Miniștrii se schimbau foarte repede. A venit și prim-ministrul Ciorbea, care a considerat că una dintre marile probleme ale economiei erau minele din țară.

Așa s-a ajuns la disponibilizarea minerilor din toată țara. În anul 1997 am fost și eu disponibilizat și am primit suma de 17.400 de lei. Din acești bani mi-am cumpărat un televizor color, iar restul i-am pus la bancă.

În țară, la Cluj, se înființase un joc piramidal. Puneai o sumă de bani și ți se promitea că vei primi înapoi de patru ori suma depusă. Am depus și eu bani și nici până în ziua de azi nu am primit înapoi suma promisă.

În anul 2000, Ben Todică a venit din nou în țară. Era iarnă. Noi cântam într-un bar când, la un moment dat, a intrat un bărbat bine făcut, cu barbă, și a întrebat de Mircea Cota.

Era a doua oară când Ben venea în țară.

Atunci mi-am amintit că îi cântasem lui Ben, prietenul copilăriei mele, două colinde: „Isus s-a născut în seara de Crăciun” și „Deschide ușa, creștine”. Cele două melodii l-au impresionat pe Ben.

Atunci Ben a făcut mai multe filmări și s-a întâlnit cu profesorii noștri, domnul Călin Ioan și doamna Ștefănescu. A filmat și un interviu cu primarul de atunci, domnul inginer Nicolae Boncoi.

Pentru mine a urmat o perioadă foarte grea. Eram șomer, iar tatăl meu era foarte bolnav, suferind de Parkinson. Medicamentele erau greu de găsit, chiar dacă erau gratuite. Ajutorul de șomaj pe care îl primeam era mic. Norocul meu era că mai aveam dobânda banilor pe care îi pusesem la bancă.

Tatăl meu ieșise la pensie în anul 1986 și avea o pensie mică, din care trăiam cu toții. Dar nu mă deranja atât de mult timp cât tata și toți ai mei erau lângă mine. Mă simțeam minunat.

Am lucrat în mai multe locuri, iar în anul 2004 am reușit să ies și eu la pensie.

O, ce bucurie pe mine! Aveam doar 46 de ani...

---

SFÂRȘIT DE TOAMNĂ

Mă plimb printre blocurile din Oravița, un mic oraș așezat în sud-vestul României. Privesc oamenii. Sunt îngândurați. Se apropie iarna.

Pe lângă câte un bloc, oamenii își taie lemnele, pregătindu-se pentru frig. Majoritatea iernilor la noi sunt blânde, dar nu pot să nu mă întorc cu gândul la vremea când eram copil și mă dădeam cu sania între blocul 1 și blocul 2 din Ciudanovița.

Era un loc minunat pentru săniuș.

Eram mic și ajungeam seara târziu acasă, cu picioarele înghețate. Eram fără griji. Îmi amintesc că unchiul meu, fratele tatălui meu, îmi făcuse mie și verișorului meu Valerin niște patine din lemn.

Eram cel mai fericit copil din lume.

Cădeam, mă ridicam și continuam să patinez.

Mai târziu, bunica avea să-mi cumpere o pereche de patine noi-nouțe. Doamne, ce bucurie pe mine! Am învățat repede. Mai cădeam, mă ridicam și eram fericit.

Simțeam zăpada sub patine și, cu ajutorul lor, alunecam. Era o senzație atât de plăcută, încât ai fi stat cât mai mult pe gheață.

Mă jucam cu băieții de la blocul 1 și de la blocul 2. Eram mulți copii. Printre noi erau frații Albu Sava și Jarcu, care aveau o sanie mare. Noi o numisem „tancul”.

Ne dădeam prin poienile lui Rudi și ale lui moș Enuică. „Tancul”, această sănioară mare, era condus de Iacob Buzzi, de la blocul 2. Viteza era mare. Mai cădeam, dar eram cu toții fericiți.

Astăzi privesc oamenii de pe stradă. Sunt îngândurați, preocupați de ziua de mâine. Este criză și este tot mai greu pentru toți.

Copiii nu se mai joacă așa cum ne jucam noi. Acum au jocuri pe calculator și nu mai fac mișcare.

Îmi pare rău pentru ei.

Eu, la blocul 1 din Ciudanovița, am avut o copilărie de vis.

Așteptam cu nerăbdare să vină primăvara, ca să mergem în pădure și să mâncăm frunze de fag. Aveau un gust bun. Râdeam, alergam prin poieni și prin praful fierbinte de lângă șosea.

Pot spune că am avut o copilărie de vis, așa cum au avut-o și alți copii de vârsta mea din Ciudanovița.

Cititorule, te rog să mă crezi:

Sunt un om normal, cu bucurii și necazuri, cu iubiri neîmplinite și cu muzica frunzelor de toamnă căzute în parcurile și aleile iubirii.

Dumnezeu să binecuvânteze România!

---

UN VIS ÎMPLINIT

Restaurantul mergea foarte bine. Lumea auzise că la restaurantul Caraș cânta o formație: Vasy & Comp.

Eu eram și solist vocal și cântam muzică populară, iar Vasile cânta muzică ușoară și melodii grecești. Câștigam bine.

Vasile și cu mine am hotărât că ne mai trebuie instrumente și am cumpărat o tobă. Mircea Cota era și el cu noi. Eram toți trei din Ciudanovița și ne cunoșteam foarte bine.

Lumea venea la restaurant. Mai făceam și dedicații, care rareori erau gratuite. Cântam vocal și îmi amintesc de o melodie, „Ati – Doar tu”:

Eu sunt bărbatul ce știe să aștepte,
Și, așteptându-te, să nu regrete,
Iar tu, femeia ce vine și pleacă,
Cu altul să petreacă...

Îmi era mult mai ușor atunci. Era și Mircea cu noi, la tobă, și ne ajuta mult.

În acel an ne-am întâlnit din nou cu prietenul nostru Ben Todică din Australia, care revenise în țară după treisprezece ani. Îmi amintesc că Ben venise cu soția lui, care era româncă.

Programul nostru era de la ora 19 până la ora 24. După ce terminam noi programul, urma un spectacol de striptease.

Mircea lua multe nunți, botezuri și alte evenimente și câștigam bine.

Într-o zi, șeful restaurantului, domnul Mihăilescu, ne-a chemat la el și ne-a spus să mai aducem niște instrumente. Am luat un saxofon și un acordeon și am adus și un solist vocal, Daniel Străin, care cânta minunat muzică populară.

Pe vremea aceea se făcea embargo, iar oamenii aveau bani și veneau la restaurant.

Într-o zi au venit doi oameni cu pălării mari. Puneau tablă pe case și ne-au rugat să le cântăm numai doine.

Am cântat și am făcut un program de trei ore numai cu doine.

Atunci am primit foarte mulți bani. Au aruncat cu bani pe scenă. Scena era plină.

Noi cântam doine, iar ei plângeau.

Mai târziu am aflat ce se întâmplase: unuia dintre cei doi îi murise mama.

După o perioadă, a venit la noi, în restaurant, din Germania, prietenul nostru Nelu Dian, care cântase și el cu Vasile. Am primit 100 de mărci și am cântat o melodie de Beatles.

Am fost invitați de Nelu la un alt restaurant și îmi amintesc că am ajuns acasă foarte târziu.

Era ora patru dimineața.

---

ANUL 2008

Oana era la liceu și avea nevoie de un calculator. L-am cumpărat de la un magazin. Prețul a fost mare.

Nu mă gândeam atunci că, odată cu acel calculator, aveam să-mi fac prieteni, să-mi regăsesc colegii de școală și prietenii din copilărie.

Prima legătură am avut-o cu Ben. Așa le-am găsit și pe colegele mele, Marinela Macarov și Viorica Patcaș, pe Călina Vasile și pe prietenul meu din copilărie, Nistor Petru.

Stăteam în fața calculatorului și vorbeam cu Ben. Mama asculta și ea și îl auzea pe Ben. A vorbit și ea cu el.

Mai târziu am reușit să vorbesc și cu colegele mele, Marinela și Viorica. Am reușit chiar să facem o conferință pe calculator, în patru, și să vorbim cu Ben.

Ben ne povestea despre vizita lui în China, despre cum și-a cunoscut soția, iar fiecare dintre noi povestea ce făcuse de când plecase din Ciudanovița.

Retrăiam copilăria.

Mă vedeam din nou elev la școala unde jucam fotbal. Retrăiam acele clipe minunate în care eram copil și colindam dealurile Ciudanoviței.

Îmi făcea plăcere să-l ascult pe Ben și să-mi ascult colegele cu care nu mai vorbisem din anul 1971.

Marinela era în Florida și avea două fete. Viorica era în București și avea o fată.

Colegii mei se mirau cum de îmi aminteam atât de bine de toți. Le spuneam numele câte unui coleg și se minunau.

Am vorbit și cu Nistor, un băiat care locuise în același bloc cu mine, blocul 1 din Ciudanovița. (care azi nu mai este)

Am vorbit și cu Călina Vasile. Era în Germania. Fusese coleg de clasă cu mine și făcuserăm împreună școala profesională la Bocșa. Am locuit în aceeași cameră, alături de alți doi colegi.

Mai târziu am reușit să vorbesc și cu Rodica, verișoara mea. Iosimita, fratele ei, era în Germania și nu am putut lua legătura cu el decât prin telefon.

Am vorbit, în schimb, cu nepoata mea, Cosmina, o fată frumoasă și cu o minte ageră.

Mai târziu aveam să reușesc să vorbesc și cu verișorul meu Valerin, care era în Statele Unite, în California.

Mă simțeam minunat vorbind cu toți prietenii mei și cu toate rudele mele.

Astăzi nu-mi vine să cred cât de repede au trecut anii.

Este greu să privești înapoi și să-ți vezi copilăria și anii tinereții cum au trecut atât de repede, cu pași grăbiți.

În toți acești ani am pierdut multe rude și mulți prieteni.

Și totuși, prin acele întâlniri pe calculator, pentru câteva clipe, copilăria se întorcea acasă.

---

BEN TODICĂ

Era anul 2006. Ben, prietenul copilăriei mele, venise acasă la înmormântarea mamei sale.

Atât mama, cât și tatăl lui Ben erau creștini.

Privind înapoi, parcă văd și acum sicriul mamei sale scos afară, în timp ce un predicator citea din Biblie și predica.

Ben filma cu lacrimi în ochi tot ce se întâmpla în acele momente triste.

Eu eram cu Mircea Cota. Mircea se mira cum de știam eu atât de multe din Biblie. Îmi părea rău pentru el, sărmanul, pentru că nu citise nici măcar un verset din Biblie.

Ben a avut grijă să ne filmeze și pe noi.

Eram trist și priveam înapoi. Parcă vedeam din nou acele clipe în care Ben ne făcea filme de scurtmetraj la blocul A.

După câteva zile, Ben, împreună cu Mircea și cu mine, am mers la un restaurant, unde am mâncat și am băut câte o bere.

Ben ne povestea despre Australia, iar noi îl ascultam cu urechile ciulite.

Ben a dorit să mănânce mici și am mâncat împreună la un restaurant.

Peste câteva zile, Ben ne-a invitat pe mine și pe Vasile la un restaurant și ne-am întins la vorbă. Ben povestea despre copilărie. Ne-a spus că în Australia terminase două facultăți și că acolo reușise să se realizeze, în timp ce aici, la noi, nu putuse.

Vasile povestea despre muzica anilor ’70, perioada în care muzica rock și pop prinsese aripi.

După o săptămână, Mircea ne-a invitat la el, pe mine și pe Ben.

A fost o seară minunată.

Mircea își vânduse apartamentul și urma să se mute în Vrancea, acasă la soția lui. A fost o seară de neuitat. Soția lui, Sanda, ne pregătise mâncare. Bere era din belșug, iar Sanda ne făcuse frigărui pe jarul din teracotă.

Mircea l-a rugat pe Ben să filmeze plecarea lui din Oravița.

Am ajutat și eu la încărcarea acelui TIR lung. Mobila și toate celelalte lucruri din casă erau urcate în TIR, iar Ben filma toată plecarea.

Îmi amintesc că erau câțiva băieți care îl ajutau pe Mircea la încărcare.

Ben filma ultimele imagini.

Mircea părăsea Oravița.

Iar eu pierdusem un prieten drag, la care țineam mult. Copilărisem cu el în Ciudanovița și mă simțeam singur.

El îmi spunea de multe ori:

„Noi suntem singuri din Ciudanovița.”

Îmi părea rău pentru Mircea, dar avea să-mi pară rău și pentru Ben când plecase în Australia.

Îmi pierdusem doi prieteni care plecaseră în același timp.

Dar așa e viața.

Parcă pierdusem odată cu ei copilăria: dealurile, stânca și jocurile copilăriei.

Pierdusem o părticică din mine.

Erau prietenii copilăriei mele.

Azi, 06.10.2010

Ion Petru

---

DESPRE BEN TODICĂ

Îmi amintesc că eram copil și așteptam cu nerăbdare să vină sâmbăta.

Ben ne făcea filme pe un perete vopsit în alb, la blocul A. Filmele erau de scurtmetraj: despre indieni, despre războaie și despre tancurile rusești.

Noi, copiii Ciudanoviței, priveam cu uimire pe perete cum rulează filmul.

Nu mai văzuserăm așa ceva.

Era anul 1960.

Mai târziu, Ben a lucrat la cinematograf, unde rulau filme. Era un bun operator, iar ocupația lui era filmul.

Ben a făcut armata la grăniceri după ce a terminat școala profesională din Bocșa. S-a căsătorit și a avut un băiat.

În anul 1979 a părăsit țara, a ajuns într-un lagăr și de acolo a luat hotărârea să se mute în Australia.

După Revoluția din 1989, când a căzut comunismul, Ben a revenit acasă, la Ciudanovița.

În Australia a reușit să termine două facultăți.

Ben era un băiat vesel, cu o mare aspirație către film.

Aveam să-l revăd în anul 2000. A făcut mai multe filmări la atelierul de desen al domnului profesor Călin Ioan și a luat un interviu domnului primar Nicolae Boncoi.

S-a dus și la Teatrul „Mihai Eminescu” din Oravița, unde a făcut o filmare despre teatru.

Ben, în perioada când era în țară, jucase și el în piese de teatru.

Ben avea să revină în țară în anul 2006 și să facă filmul „Drumul nostru”.

Împreună cu Deluța plecase din Oravița pe ruta Ciudanovița – Jitin – Ticvan – Greoni – Oravița.

După un an, Deluța avea să plece în stele, iar Ben i-a dedicat filmul „Drumul nostru”, colegului său de școală, Deluța.

La Clubul Cineastilor „Apollo” din Oravița, Ben a regăsit o filmare făcută de el în anul 1976, care luase premiul al III-lea la un festival de film.

Filmul se numea „Cheile Nerei”.

Multe dintre filmările făcute de Ben se pierduseră.

După o perioadă de doi ani, am reușit să iau legătura cu el. Vorbeam prin calculator și parcă mă vedeam din nou acasă, la Ciudanovița, jucându-mă și așteptând să vină seara ca să privim la televizor.

Se pusese releu în Ciudanovița.

Ben era depanator electronist. Pleca cu Mobra și repara televizoare prin satele din împrejurimile Ciudanoviței.

Prietenul copilăriei mele, Ben, făcea emisiuni la Radio 3ZZZ din Australia.

Îi ascultam cu nerăbdare emisiunea și recunoșteam vocea lui deosebită.

Era vocea lui Ben Todică, băiatul care plecase dintre noi, copiii Ciudanoviței.

Avea să ducă cu el bucuria de a trăi, dorința de a face ceea ce este bine pentru semenii săi și, mai ales, amintirea locului din care plecase.

Pentru noi, Ben nu era doar omul care plecase în Australia.

Era băiatul de la blocul A care ne făcea filme pe peretele alb.

Era unul dintre noi.

Și poate că, după atâția ani, aceasta este cea mai importantă amintire.

Azi, 08.10.2010

ION PETRU

 

 

O notă peste timp

Ion Petru a plecat la cele veșnice în anul 2024.

Rămân aceste pagini ca o mărturie a unei lumi care nu mai există în aceeași formă: blocurile din Ciudanovița, săniile, patinele de lemn, cinematograful improvizat pe un perete alb, muzica de la restaurantul Caraș, prietenii plecați în toate colțurile lumii și întâlnirile care, uneori, au reușit să aducă trecutul înapoi.

Material compilat și aranjat de Ben Todică.