marți, 1 octombrie 2019
GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU - ŞCOALA LITERARĂ de la TOMIS-între primele Universităţi ale lumii creştine - IV
ŞCOALA LITERARĂ de la
TOMIS-între primele Universităţi ale lumii creştine
(partea a IV-a)
GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU
„Şi-n
fiecare limpede apus,
Cu fiecare-ngenunchere-n tină,
Ţi-agoniseşti, departe-n cer, lumină
Şi-n cartea veşnicii-nscrii un plus.”
(DEMOSTENE ANDRONESCU)
Poate că cel mai mare DAR
oferit de DUMENZEU, fiului Său creat – Omul, după Suflet, Viaţă, Cunoaşterea
lui Dumnezeu şi Mântuire este DARUL
SCRISULUI.
Daco-românul creştin ortodox –
renăscut prin aderarea şi asumarea jertfelnică a Evangheliei, Crucii şi
Învierii lui Hristos, trebuie să devină o conştiinţă trează, creativă, ca ALES
al NEAMULUI, cu suflet curat, iubitor şi mărturisitor în faţa lui Dumnezeu,
dârz şi apărător al Neamul său, o
identitate hristică, militând permanent cum ne îndemna călăuzitorul de
neam, Părintele mărturisitor Crăciun Oprea, pentru: „recreştinarea Neamului românesc
şi omenesc.” (Revista, Atitudini, Aprilie 2012)
Certitudinea că ne-a hărăzit Bunul
Dumnezeu într-o anume VATRĂ STRĂMOŞEASCĂ, specifică firii noastre pelasgo-thraco-getodace,
ca NEAM prea ales o demonstrează
faptul că ne-a înzestrat cu prima SCRIERE din lume, cu primii PROFEŢI, cu
multitudinea Schiturilor şi Mănăstirilor, acolo unde s-a plămădit scrierea,
învăţarea şi cunoaşterea Luminii CUVÂNTULUI, cu diversitatea GENIILOR, cu multitudinea
PERSONALITĂŢILOR, cu osebirea VLĂDICILOR, cu deosebirea unor mari VOIEVOZI, cu
dragostea MAMELOR – iluştri pedagogi, cu Filocalia misticilor DUHOVNICI, cu
Sofianismul pătrunderii serafice a FILOSOFILOR creştini.
Virtutea unei culturi
eminamente creştine, de esenţă ortodoxă, filosofico-teologico-literară
constitue cu predilecţie ZESTREA unei naturi a Spiritului MESIANIC HRISTIC fără
egal, care-şi întinde înrâurirea peste milenii, tinzând permanent spre AZURUL
contemplaţiei, unde toată configuraţia CHEMĂRII vocaţionale îmbrăţişează
sublimul ALEGERII ca Misiune a Slujirii şi Slăvirii FRUMOSULUI întru toate cele
ale Sale.
Menirea ELITEI CREŞTIN
OROTODOXE DACOROMÂNE - CĂLĂUZITOARE şi
CONDUCĂTOARE care, s-a renăscut şi împlinit întru HRISTOS este aceea de a se
asuma cu tot sufletul, cugetul, fiinţa şi jertfa sa CREAŢIEI, spiritului Evanghelic
sub dinastia virtuţii imperative a hegemoniei LOGOSULUI, întru toată
splendoarea Dumnezeirii Sale, pentru ca NEAMUL, NAŢIUNEA, respectiv poporul –
comunitatea prezentă să-şi poată îndeplini întru totul TOATE FUNCŢIUNILE EI
FIREŞTI, hărăzite de ATOTCREATORUL.
ŞCOALA LITERARĂ de la TOMIS a
întrupat întru sine SPIRITUL Culturii filosofico-teologice ca MISIUNE a DEVENIRII, aşa cum peste
timpul milenar avea să definească ACADEMIILE/
UNIVERSITĂŢILE concentraţionare prin naturile metafizico-mistice, genurile literar-patristice, estetice, memorialistice, etice,
filosofice, politice, psihologice, teologice, martirice sub VOCAŢIA MĂRTURISIRII, prin spectrul azurului
serafic aureolat de constelaţiile împlinirii FILOCALICO – SOFIANICE, adică „DRUMUL CĂTRE NOI ÎNŞINE”, definit de mărturisitoarea
Aspazia Oţel Petrescu.
Secţiunea a II-a:Personalităţi
teologico-literare
(continuare)
3. Sf. IOAN CASSIAN
(360-435).
Adulat pe bună dreptate ca: „cel mai mare dascăl ascet al lumii
creştine”, Sfântul Ioan Cassian
s-a născut într-o familie dacică aristocrată, la Vicus Cassianus/ Cassianorum/ Cassiaci pe Valea Casimcei de pe
ţărmul Mării Negre a Cetăţii HISTRIA,
în anul 360. Marele istoric Vasile Pârvan (1882-1927) a reuşit arheologic să
scoată la lumină în anul 1912, vatra Vicus Cassiaci, considerată de
Tillemont, E. Schwartz şi H.I. Marrou ca locul natal al sfântului dac, iar în
pădurea Şeremet a descoperit
dăltuite în stâncă, două inscripţii geto-dacice: „Hotarele Cassienilor şi peşterile” şi „Hotarele peşterilor Cassienilor.”
Despre biografia sa, fac
referire discipolul său Ghenadie/ Genadius de Marsilia, pe la 470, în opera De viris illustribus: <<Cassianus
natione Scytha>>, Hyeronimus Platus în lucrarea De bono status religiosi: <<Ioannes Cassianus genere Scythia, (cf.
Patrologia latină, col. 51),
patriarhul Constantinopolului, eruditul şi ilustrul teolog Photios/ Fotie
(820-895), în capodopera sa Biblioteca.
În veacul al XX-lea, au
îmbrăţişat spiritualitatea de excepţie a Sfântului Ioan Cassian, savantul
teolog Dumitru Stăniloae, mitropoliţii basarabeni Dr. Nestor Vornicescu al
Olteniei, Antonie Plămădeală al Ardealului, savantul patrolog Ioan G. Coman,
teologul Nicolae Chiţescu, Iustin Moisescu, arheologul Ion I. Barnea, prof.
univ. dr. Pandele Olteanu, istoricul-arheolog Vasile Pârvan.
Dintre străini, de
personalitatea şi opera Sfântului Ioan Cassian s-au bucurat academicienii:
abatele Henri Bremond, Hans Urs von Balthasar, Dimitrios Ballanos.
Savantul francez Henri Irenne
Marrou (1904-1977), i-a dedicat un studiu: La
patrie de Jean Cassien – 1947, subliniindu-i calitatea de „român”, iar filologul şi istoricul
englez Owen Chadwick, rectorul Universităţii Cambridge, i-a dedicat o monografie John Cassian. La fel au procedat savantul Philippe Rousseau şi
iezuitul abate Jean-Claude Guy în Jean
Cassien. Vie et doctrine spirituelle.
Aristocraţia dobrogeană,
îndeosebi familia Cassianus a impus
posterităţii stilul conacelor boiereşti, celebrele villae rusticae, care au lăsat până astăzi amprente în ţinutul
Dobrogei, îndeosebi pe Valea Teliţei/ Troesmis, pe Valea Capacliei/ Niculiţel,
la Moşneni-Callatis-Mangalia.
Caracterul dârz, integru care
i-a conturat celebritatea personalităţii sale enciclopedice s-a datorat
ţinutului înfrumuseţat cu viaţa creştină a mănăstirilor şi după spusele sale,
prin: „stăruinţa profesorilor şi lectura
fără încetare”, dar şi graţie prieteniei tânărului consătean Gherman,
camaraderie asemănătoare celei dintre marii sfinţi capadocieni Vasile cel Mare
şi Grigorie de Nazianz
În Colationes I, mărturiseşte legătura sufletească deosebită alături
de Sfântul Gherman, „frate nu prin
naştere, ci prin duh”: <<Cum
guo Germano mihi ab ipso tyrocinio ac rudimentis militiae spiritualis ita
individuum deinceps contubernium tam in coenobio, quam in eremo fuit, ut cuncti
ad significandem sodalitatis ac propositi nostri parilitatem pronuntiarent unam
mentem atquae animam duobus inesse corporibus>> - „Cu Sfântul Părinte Gherman am avut sălaş
nedespărţit încă din timpul noviciatului şi de la începutul iniţierii noastre
duhovniceşti, atât în viaţa de obşte, cât şi în pustiu, încât toţi, pentru a
explica prietenia şi asemănarea planului nostru de lucru, ziceau că în cele
două trupuri ale noastre se află o singură minte şi un singur trup.” (trad.
Ioan G. Coman)
Cea mai cunoscută operă a sa Colationes XVI, păstrează un rezumat: Către egumenul Leontie, publicat de
savantul teolog Dumitru Stăniloae în Filocalia.
În lucrările sale, dincolo de
textele Scripturii, Ioan Cassian a citat din autorii săi preferaţi: Cicero,
Horatius, Ovidius, Persius, Sallustius, Virgiliu.
Cei doi fraţi întru duh au
călătorit la Bethleem, stând într-o chilie de lângă Sf. Mormânt vreme de 2 ani,
apoi au purces spre Pustia Sketică a Egiptului, sau de-a lungul Nilului,
pelerinaje cu semnificaţii şi implicaţii privind iniţierile spirituale.
Ardoarea lor avea drept ţintă capitala Imperiului – Constantinopol şi în mod
fericit întâlnirea cu Patriarhul Ioan Gură de Aur. Recomandarea lor era
prietenia marelui Ierarh cu Episcopul Tomisului Theotim I Filosoful, dar şi
desele întâlniri şi colaborări ale clericilor dacoromâni care frecventau
Patriarhia Ecumenică. Surpriza copleşitoare a fost îndrumarea şi hirotonirea
celor doi dobrogeni în tagma sacerdotală de către Părintele Patriarh Ioan Gură de Aur, euforie sacră care la
rândul lor a semănat-o mai apoi şi ucenicilor lor şi de ce nu, chiar şi nouă,
care suntem urmaşii urmaşilor lor:
„Aduceţi-vă mereu aminte de învăţătorul şi părintele vostru, la al
cărui sân şi în ale cărui braţe aţi crescut. El ne-a fost învăţător, îndeobşte
mie şi vouă; suntem ucenicii şi răsada lui. Citiţi scrierile lui, păstraţii
învăţăturile, îmbrăţişaţi credinţa şi meritele lui. Deşi e lucru mare şi greu
să-l dobândeşti, totuşi e frumos şi sublim să-l urmezi, căci nu numai obţinerea
celor mai înalte lucruri trebuie lăudată, dar chiar şi imitaţia lor... El să vă
fie totdeuna în gând şi, ca în faţa ochilor, el să fie prezent în sufletele şi
cugetele voastre. Să socotiţi ca recomandate de el cele scrise de mine aici,
pentru că de la el am învăţat cele scrise aici, pe care să le credeţi nu atâta
ale mele, cât ale lui, întrucât râul porneşte de la izvor şi tot ce e socotit
al discipolului se cuvine să fie trecut în cinstea magistrului.” (Sf. Ioan
Cassian, Conlationes XIV, De incarnatione
Domini. Contra Nestorium VII, 4, în Scrieri
alese)
Pe cerul bucuriei sale s-au
abătut însă norii negrii cu tunetele grele şi fulgerele înspăimântătoare ale
persecuţiilor ordonate de împărăteasa Eudoxia, criticată aspru de Părintele
Ioan Gură de Aur, nevoit să părăsească Patriarhia şi să ia calea exilului.
Martor al acelei dureri, diaconul Cassian a plecat la Roma cu o delegaţie de
creştini din capitala imperiului, cerând sprijinul papei Inocenţiu pentru
Patriarhul lor. La Roma diaconul Cassian l-a întâlnit pe monahul Leon, viitorul
papă Leon I cel Mare (440-461). Împrietenindu-se cu monahul Leon, acesta l-a
rugat să scrie tratatul hristologic De
incarnatione Domini. Contra Nestorium, lucru care s-a înfăptuit. Prestigiul
său a crescut deopotrivă cu imensa cultură, care l-au îndrumat să se
stabilească în Massalia, portul Marseille la Marea Mediterană, Provence, unde a
fondat două mănăstiri: una de monahii şi alta de călugări, devenind astfel
Părintele monahismului apusean. Opera sa prodigioasă, care a abordat un stil direct,
de o profundă autenticitate, de o fascinantă seducţie estetică sub un înveliş
de un mare rafinament teologic a rămas ca Testament pentru Ortodoxia
răsăriteană, dar şi pentru creştinismul apusean. Modul în care Sfântul nostru a
conceput raportul dintre harul divin – libertate – voinţă umană a rămas
revelator pentru teologi şi filosofi. În timpul regelui Teodoric cel Mare,
prefectul Pretoriului său, istoricul Cassiodorus (490-580, a impus Academiei de
la Vivarium/ sudul Italiei, cu prioritate studiul Operei Sf. Cassian.
Casiodor, Flavius Magnus Aurelius venea din seminţie aristocrată
thracă, născut în Scyllacium-Calabria. Nobleţea şi educaţia aleasă i-au deschis
toate porţile ierarhice: consiliarius
imperiali, quaestor sacri palatii, magister officiorum, praefectus praetorio,
patricius. După ce a urcat toate aceste trepte lumeşti, a coborât pentru a
se înălţa în cele cereşti, retrăgându-se pe proprietatea sa lângă locul natal,
unde a fondat Mănăstirea Vivarium – un
veritabil centru academic. A trăit 95 de ani, dovedindu-se un prolific,
perspicace scriitor şi traducător. A realizat
o Cronică, de la Facerea lumii
– la 519; De origine actibusque Getarum –
Despre originea şi faptele geţilor; Ordo generis Cassiodorum – Tablou al
neamului Cassiodorilor; Cuvântări; De anima – Despre suflet; Institutiones
divinarum et humanarum Litterarum – Instituţiile literaturii divine şi umane;
De Doctrina Christiana; Expositio in Psalterium – Comentarii la Psalmi;
Complexiones in epistolas apostolorum, in actus apostolorum et in apocalypsin –
Comentarii la epistolele apostolilor, la Faptele Apostolilor şi la Apocalipsă;
Historia ecclesiastica vocata tripartita, ex trius Graecis auctoribus,
Sozomeno, Socrate et Theodoreto, per Epiphanium Scholasticum versis excerpta,
et in compendium; Orthographia etc. (A. Momigliano, Cassiodorus and Italian Culture of his Time, în Proceedings of the
British Academy, XII, 1955)
Opera sa destul de vastă
are un dublu caracter: ascetic şi doctrinar:
De incarnatione Domini. Contra Nestorium; De institutis coenobiorum; De octo principalium vitiorum remediis;
Conlationes; De incarnatione Domini. Contra Nestorium libri VII ş.a.,
rămâne Far de strălucire, surprinzând prin ţesătura sa de mare fineţe, prin broderia
nuanţelor intime, brocartul Culturii pentru toate veacurile.
Biblioteca Academiei din
România păstrează 15 manuscrise cu fragmente din Opera marelui Sfânt Ioan
Cassian, iar Biblioteca Naţională, un florilegiu cu cugetări de câteva sute de
pagini, numit Sbornicul.
A urcat la Ceruri în 435, de
la Massalia – Galia Romană/ portul Marseille-Franţa.
Franţa îl sărbătoreşte pe
sfânt în 23 Iulie, iar România pe 28/ 29 Februarie.
4. Episcopul IOAN de TOMIS.
Ceea ce se ştie exact este faptul că Ioan s-a născut în Dobrogea, a
trăit în Dobrogea, a păstorit în Dobrogea şi a urcat la Domnul tot din
Dobrogea, marelui întemeietor DOBROTICI. Ierarhul Pontului Euxin s-a remarcat
prin autoritatea de nezdruncinat a dreptei credinţe, fiind între cei mai mari
teologi ai vremii sale, care a preaslăvit veacul al V-lea. Atestarea păstoririi
sale ierarhice peste renumita Dacia Pontică apare cu mult înainte de deceniul
patru al veacului al V-lea, când a fost între primii combatanţi ai ereziilor
nestoriană şi eutihiană la Sinodul din Constantinopol dintre anii 448-449. Tot
atunci l-a cunoscut pe Marius Mercator, renumit scriitor latin, care l-a
pomenit pe ilustrul tomitean în lucrarea sa: Epilog la traducerea unui fragment din cuvântarea lui Eutherius de
Thyana, Nestorian, contra Sfântului Chiril al Alexandriei, admirându-l pe
Ioan de Tomis ca pe unul dintre cei mai
importanţi teologi ai timpului, subliniind aspectul că: <<respectiv Sermones beatisimi Patris
Ioannis Tomitanae urbis episcopi provinciae Scythiae>> – „Cuvântările
Fericitului Părinte Ioan, Episcopul cetăţii Tomis, din provincia Scythia”, sunt
îndrumătoare pentru „oricine voieşte să
se lămurească asupra ereziilor lui Nestorie şi Euthyhie.” În Biblioteca
Universităţii Oxford se păstrează fragmente citate de Marius Mercator în
studiul lui Dom Germain Morin: Le
temoignage de Jean de Tomis sur les heresies de Nestorius et d’Eutysches.”
(Journal of Theological Studies [
VIII, 1905, p. 74-79]
Opera sa reflectă în general natura
unor Tratate dogmatice prin care combate până la desfiinţare mistificatoarele
erezii apărute în acele vremuri, completată şi de o serie de Omilii
edificatoare caracterului, transfiguratoare imperativului demnităţii.
Collectio Palatina (sec. V), renumita antologie latină de texte
teologico-istorice cere cercetătorilor avizaţi pentru combaterea ereziilor să
recurgă mai ales la autoritatea eruditului episcop Ioan de Tomis.
Paralel cu lucrările sale
originale, ierarhul tomitan a adăugat şi unele subtile prelucrări în limba
latină după scrierile unor autori greci, precum: Theodor de Mopsuestia,
Teodoret de Cyr, Euterie de Tiana.
Pe lângă vasta sa
spiritualitate, prestigiu intelectual, profunzime teologică, autoritate
vlădicească şi scriitoricească, Ioan de
Tomis rămâne unul dintre marii ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Pontice şi
Universale, culme de referinţă a literaturii şi culturii noastre dacoromâne din
Scythia Minor - Dacia.
Bibliografie selectivă (4)
Mihail Diaconescu, Istoria literaturii
daco-române, editura Alcor Edimpex, București-1999;
Remus Rus, Dicționar Enciclopedic de
Literatură Creștină din Primul Mileniu, editura Lidia, București-2003;
C. Scorpan, La continuite de la
population ez des tradition getes dans les conditions de la romanisation de la
Scythia Minor, Pontica, Constanţa, An VI-1973;
Sf. Ioan Casian, Conlationes, XXIV, 1, în Scrieri alese, trad. prof. Vasile
Cojocaru/ prof. David Popescu, studiu introductiv şi note, prof. Nicolae
Chiţescu, Ed. I.B.M. al B.O.R., Bucureşti-1979;
Owen Chadwick, John Cassian, Second edition Cambridge
University Press-1968;
Jean-Claude Guy, Jean Cassien. Vie et doctrine spirituelle-1961;
Pr. Prof. Dr. Dumitru
Stăniloae, Filocalia, vol. I, Sibiu,
Ediţia a II-a;
Henri Irenee Marrou, Patristică şi umanism, Culegere de Studii.
Patria lui Ioan Cassianus, Ioan Cassianus la Marsilia. Trad. Cristina şi
Costin Popescu, Colecţia Artă şi Religie, Ed. Meridiane, Bucureşti-1996;
A. Momigliano, Cassiodorus and Italian Culture of his Time,
în Proceedings of the British Academy, XII, 1955;
E. M. Young, Cassiodorus, Magnus Aurelius, art. în
Smith-Wace, I;
T. Mommsen, Monumenta Germaniae Historica, Auctores
Antiquissimi, XII, 1894;
Fr. Gloria, Ioannis Tomitanae Urbia Episcopi Opuscula,
în colecţia Corpus Christianorum, Seriae
Latina, LXXXV, A;
Dom Germain Morin, Le temoignage de Jean de Tomis sur les
heresies de Nestorius et Eutyches, în Journal of Theological Studies, VIII,
1905;
B. Windau, Johannes von Tomi, în LACL.
Fond de carte, bibliofil DUMITRU
IONESCU-Bucureşti
va urma...
IOAN MICLĂU-GEPIANU - Câteva adevăruri din lumea Teatrului
TEATRU
*
Câteva adevăruri din lumea Teatrului
1
Se apreciază, chiar foarte unitar din
partea criticii teatrale, a celor ce studiază și au studiat
istoria precum și evoluțiile teatrului de-alungul veacurilor, faptul că acesta
reflectă schimbările ce caracterizează sistemele sociale la un
moment istoric dat.
Teatrul este o oglindă a societății redată de dramaturgi și
pusă in scenă de actori, oglindindu-se aici
viața însăși, cu toate cele
aparținătoare prezentului, trecutului
precum și despre orientările spre viitor. Se
știe că dintre toate genurile de arte, arta teatrală este cea mai complexă,
devenită o sinteză adunând in scenă genurile mai multor arte; tocmai aci se
află valoarea acestuia precum și efectele benefice aduse asupra înaintării culturii
în general!
De asemenea, pe lângă faptul
că este un luminător viu al societății omenești, cu direcții înspre înălțarea
educației, moralei, credinței și civilizației umane prezente, teatrul vestește
nevoile de viitor ale societății, deșteaptă simțul frăției între cetățeni,
aduce servicii care favorizează întotdeauna victoria adevărului, fiind o artă
extrem de utilă, atunci când este înțeleasă și susținută, atât de spectatorii
iubitori de teatru, cât mai ales de organele oficiale in cadrul sistemului
social cultural existent!
Teatrul își împlinește
menirea atunci când sistemul social, mai cu seamă sistemul politic, nu aplică
presiuni de interes, mai ales doctrinar cum de altfel in istoria acestei arte,
exemplele negative abundă, astfel că si teatrul se ridica și decadea după cum
sistemele sociale, imperiile lumii se ridicau sau decădeau! Mai grave erau
situațiile in care noile sisteme de orânduiri, puse pe picioare, nu arhivau de
multe ori realizările teatrale ale
trecutului, pierzându-se astfel acea referință ce ar fi fost extrem de utilă în evoluția artei și a
scopului acesteea; scop desigur benefic infrumusețării vieții societăților
viitoare! Dramaturgia românească bineînțeles că nu a scăpat de asemenea situații
dealungul istoriei.
Studiile și cercetările în lumea teatrului
antic grec a atras mulțimi de cercetători, oameni
pasionați de a cunoaște istoria și originile artei teatrale, nivelul calitativ
al acestei vechi arte și desigur autorii scrierilor pentru teatru, actorii din
scene, modul și sistemele în care se organizau desfășurările acestor acte culturale, evoluția în timp și
spatiu , s.a.m.d. Nu întotdeauna însă s-a reușit a cuprinde și reda istoria
teatrului antichității, a operelor scrise sau jucate în scene, autorii reali a
acestora, multe, foarte multe s-au
pierdut în decursul timpului, fie datorită războaielor, fie catastrofelor
naturale, focuri și inundații, fie neglijenței generațiilor viitoare! Mai ales
că scrierile se realizau pe foi de papirus, sau pe piei de animale(cazul
scrierilor biblice), iar succesiunea mereu repetată a sistemelor sociale, lăsau
aceste valori deseori pierzaniei.
Deseori lipsa de atenție și de păstrare
ajungea până acolo încât aceste manuscrise deveneau
materie de lucru, folosite de meseriași și comercianți! Este de la sine
înțeleasă strădania acelor hermeneuți în cercetările lor, de cele mai
multe ori reușind să adune chiar și pe fragmente scrierile anticilor, spre a
întregii ulterior opera. Dar multe scrieri au rămas pentru totdeauna dispărute
și necunoscute! Nu mai vorbim de greutățile întâmpinate de traducătorii acestor
scrieri. Fie proză, fie poezie, dar mai ales cele dedicate teatrului. Aproape intr-un ”Chorus”,
traducătorii operelor tragice-comice ale anticilor Greciei precum Sofocle,
Eschil, Euripide, Aristofan, Menander, s.a.m.d., enumără dificultățile acestor
traduceri, la care s-au angajat ei înșiși, și asta din entuziasmul lor spre a
reda o oglinda a trecutului, nouă celor prezenți și celor ce vor veni după noi,
generațiilor viitoare!
Munca acestora trebuie întotdeauna
respectată, mai ales socotind labirintul atât de încâlcit al zecilor de secole
trecute, căutând a descifra papirusurile găsite și pe la momâile piramidelor antichității! Nu e o muncă la care s-ar angaja oricine!
Asta ne-o spune traducători care au transpirat în această muncă, precum: Norma
Miller, David Barett, Alan Sommerstein, E.F.Watling, si desigur mulți acei
pasionați a descoperi și cunoaște cultura și modul de viață a celor ce au trăit
și locuit cu mii de ani în urmă în
geografia acestui vechi și cu mult sânge sfințit loc, Pământul!
Secolul III și II. BC. se va lumina prin
întâlnirea culturii Greciei cu Roma
antică, moment în care Horațiu(65-8B.C.) făcea analize in lucrarea sa ”Ars
Poetica”, asupra Teatrului Vechi al Atennienilor, ușurând într-un fel situația
lui Aristofan, care, la un moment devenise mărginalizat de sistemul politic al
vremii sale. Sparta atacase Atena, incep
razboaiele dintre aceste state-orașe, cunoscute sub numele de ”războaiele Peloponeze,
acum vin și cuceririle lui Alexandru Macedon, aducând Grecia sub stăpânirea
imperiului său. Horațiu găsea potrivită si utilă aciditatea satirică din scrierile comice ale lui
Aristofan, probabil pentru că tocmai acesta(Horațiu) satiriza versurile lui Lucilius
astfel:
”...Yes, I did say that Lucilius verse is incompetently
composed/ Who is so besotted an admirer of Lucilius as not to admit this?/ ( Aristofanes –The Knights/Peace/The Birds/The
Assembly Women/Wealth/ translated by
Alan H. Sommerstein and David Barett, published by Penguin Books, London, 1978).
Mai înspre vremea când Noul Teatru începuse
a lua locul Vechiului Teatru al Greciei antice,
devenind o nouă orientare acum și pentru teatrele europene, Plutarch (45-125A.D)
revine cu o critică accerbă asupra scrierilor și talentului deadreptul vulgare
în exprimare a lui Aristofan. Cercetătoarea și translatoarea operei lui
Aristofan, Norma Miller, care traduse din greaca veche, de pe papirus, din comediile
lui Aristofan, dovedește în scrierile sale faptul că, Aristofan era și un strălucit
poet, poate unul imediat după Homer.
Revenind la perioada acelui
Teatru Vechi, se afirmă faptul că între perioada secolului al V-lea și al
IV-lea, adică timp de un secol, teatrul antic grecesc trece printr-o mare
transformare, care de fapt nu este altceva decât un rezultat al schimbărilor social politice
ce au avut loc, așa cum aminteam mai sus. Războaiele Atenienilor cu Spartanii,
dublate din plin de cuceririle lui Alexandru Macedon, aveau să schimbe fața
lumii. Aproximativ, perioada dintre 421 și 321,
devine acel timp și spațiu în care se produc transformările din arta
dramaturgiei antice grecești. In acest timp aveau să se evidențieze ca reprezentanți,
doi mari scriitori de teatru, Aristofan ca reprezentant al Teatrului Vechi,
și Menander inspre finele secolului, ca
reprezentant al Teatrului Nou.
Poet și comedian, Aristofan crește in acest
mediu de continue lupte social-politice, devenind prin natura ființei sale, cel
mai abil dar si aciditiv scriitor de comedii. Dar a susține tradiția
atenienilor, acea tradiție de libertate ce
se înstăpânea la Atenieni incă din vremea lui Pericle, nu convenea acum celor
ce stăteau devotati ocupației imperiului lui Alexandru. Politicienii vremii,
cum era si cazul lui Cleon, devin personaje false atenienilor, iar condeiul lui Aristofan nu-i iartă.
Numai că acesta(Aristofan),
nu se afla in vremea când Sofocle(496-406) scria tragediile sale, ”Regele
Oedip” ”Antigona” și altele! Sofocle
trăia la Atena lui Pericle, iar acesta cum se știe adunase in jurul său oameni
de arte! Herodot și Sofocle erau prieteni,
făceau parte dintre cei ce scriau și
creau opere de multe genuri la curtea
lui Pericle.
Tragediile in general nu erau
tragisme fără un fond de educație și morală bine inspirate! Sofocle, precum si
ceilalți tragiști, Eschil și Euripide, prin scrierile lor pe teme tragice si puse pe scenă, de fapt deschideau
mintea și cugetele atenienilor spre a se
feri a călca pe urmele personajelor lor tragice; convenea deci politicii de
libertate și bună convietuire dictată de Pericle atenienilor.
Se pare că Sofocle învățase
ceva și de la înaintașul său Pindar, mai ales
privind relația dintre Atenieni și Tebani, fapt pentru care Pindar avuse
câteva neplăceri. Herodot ca părinte al Istoriei, se pare că ajungând la Istru, privind peste zări, recunoștea că sunt
acolo mari întinderi de spațiu in care trăiesc niște oameni sfinți, care
vorbesc cu Cerul!
Astea erau pământurile hiperboreene ale lui Zalmoxe, pe
plaiul Mioriței, unde era polul spiritual al pelasgilor hiperboreeni, acolo era
Armis zeul Geților, iar primii coloni greci respectau cultura acestora, o
acceptau precum Pitagora, Sappho, Anacreon, s.a.m.d.
Alta era conjuctura vietii
social politice in deceniile următoare ale secolului, altele interesele
imperialilor macedoni. Scrierile comic-satirice ale lui Aristofan: The Knight,
Peace, The Birds, The Frogs, The Clouds, The Wasps, The Assemby Women,
Wealth, și desigur cele pierdute in
vreme, îi aduseră acestuia glorie dar și starea de a ajunge în judecăți și condamnări!
Desigur toate urmare a invadării atenienilor, a pierderii libertății lor, cu
care se știau ei a fi istoricește în existență!
Altele aveau să fie acum
orientările scrierilor pentru Teatre. Apariția lui Menander (341-290 B.C.) care
se dovedește a fi mult mai inteligent, mai studiat, încearcă să renunțe la
multe din vechile obiceiuri și practici, cum ar fi minimalizarea rolului
”corului”(Chorus) care prezenta spectatorilor înainte, prin cântec sau dans,
tema comediei ce se va prezenta. Acest rol revine acum actorilor, iar aceștia preiau o
costumație reală a atenianului, masca purtată de actori în timpul spectacolului
este înlăturată, după cum și dansurile lui Satyr.
Scena sub cerul liber rămâne
însă în continuare, în câmp sau pe străzile ateniene, cuprinzănd una sau două
case uneori, depinzănd de tema comediei prezentate. Locul comediei încetează a
mai fi extins când în rai, când în iad, aceeași soartă zeităților grecești. Chiar
Aristofan își mai temperează aciditatea satirică, desigur lecuit de
politicieni, în timp ce în Roma antică trebulațiile scriitorilor cu
politicienii vremii continuă. Menander aduce în comedia greacă teme legate de
relatii familiare mai mult, relații dintre tată și fii, mame și fete, iubiri cu
multe hazuri între doi tineri, s.a.m.d.
Mult apreciate erau scrierile ”The Girl
From Samos”(Fata de la Samos), ”The Farmer”(Fermierul), ”Old Cantakerous”(Bătrânul
Cantakerous), și multe altele! Desigur actorii fiind echipați în costume
normale ateniene și fără măști, fără Satyr, fără Hermes al zeilor!
În Roma antică exemplară fiind expulzarea lui Ovidiu la
Tomis(Constanța de azi), totuși se observă o oarecare orientare spre finele
ultimului secol înspre ode pastorale si zeitățile romane, ce aveau să învioreze
ființa umană!
Chiar scrierile lui Horațiu și Virgiliu, pătrund înspre frumusețea vieții pastorale, a agriculturii, a pădurilor îmbietoare la
cântecele cerești ale păsărilor. Iar ca să zic și eu ceva de la mine, deși nu
mi-o va lua nimeni în seamă, măcar de ar fi numai atât, chiar acești scriitori
latini poartă in ființa lor ceva din gena pelasgilor traco-daci, ceva din
paradisul pământului hiperboreean, al Mioriței după versul, ”pe-un picior de plai/ pe-o gură de rai/”.
Trecerea liniei de aur, din
era veche B.C. inspre era nouă A.D, ne aduce în contact cu noi vremuri, istorică fiind vremea lui Costantin, a luptei
sale cu politicienii Romei, cu fratele său Constans, scindarea imperiului
Roman, nașterea imperiului Bizantin,(324 A.D) iar de aci înainte toate cele ce Istoria recunoaște,
avea să se întâmple! Lupte intre Lumină și intuneric! Un adevărat teatru al
vieții, Creștinismul devine recunoscut ca forță religioasă întradevăr, binevenit,
dar scindat și acesta, unul de Răsărit, celălalt de Apus! Acest fapt nu va fi
de mică importanță pentru istoria secolele ce vor veni!
Secolul al II-lea, A.D., devenise
unul al furturilor de valori literare, de opere ale unora trecute pe seama
altora, o adevărată amestecare a insăși istoriei culturii omenești, peste care
venirea popoarelor migratoare barbare, pune pecetea formării în timp și spațiu,
de noi civilizații, în timp ce altele rămân în umbră! Arderea bibliotecii
antice din Alexandria, în 48 B.C,
datorate cuceririlor lui Cezar, după unele izvoare de informații, dar mai
fiind sub flăcări si după noua era(A.D.),
lucrurile devin mai complicate, oricum
nimeni nu vrea să-și asume reponsabilitatea acestui oribil act! Pentru istoria
omenirii a însemnat însă o mare catastrofă!
Lumea devenea o mare scenă de tragedii, dar de data aceasta adevărate și
nu doar scrise, iar spectatorii/viețuitorii mureau nevinovați!
Evenimente de cosiderabile
proporții vor include luptele de ordin cultural, mai ales spiritual-religioase,
mișcări de populații, revolte, războaie, foamete, deci cu nimic sau mai
deosebit de vremile mai vechi. Cea ce mai târziu îi dă lui Dante Aligheri (1265-1321
A.D), ideea scrierii operei sale ”Infernul”, iar lui Honore de Balzac(1799-1850),
”Comedia umană”.
Dar, omul recunoscut azi a
fi o sensibilitate universală, o creație superioară, înclinată spre o libertate
a sfințeniei proprii, ce i se trage dinspre origini, pare să aibă o mai puțină legare la vr-un
sistem oarecare, iar Teatrul devenind forma de manifestare, de exprimare, care,
îl ridică pe om din decădere și suferință, la conștiința că el, Omul, are
dreptul și puterea ași asigura continuitatea sa existențială, un perpetuum
mobile în acest intreg Univers, in care la creat și înălțat acel Duh al Creațiunii
Universale, căruia ne rugăm cu recunoștință!
Această trecere de la Vechiul Teatru
la Noul Teatru bineînteles că nu s-a realizat în mod instantaneu, ci treptat,
pe fondul mai multor decenii viitoare, a mai multor secole. Noul Teatru
definește și poziția zeităților, precum cea a lui Hermes, care nu mai e chemat
în ”chorus”, rolul acestuia revenind actorului atenian! Se observă o regăsire a
realtății istorice a întregii culturi grecești.
Dramaturgia britanică îl are pe dramaturgul
Shakespeare(1564-1616), care avea să fie considerat poet și dramaturg
universal. Totuși acesta, mai ales
prin acea dramă mult apreciată, ”Regele
Lear”, amintește de vechile tradiții ale
teatrului vechi, în schimb ”Romeo și Julieta”, tinde a se atașa noului Teatru.
Ceea ce dovedește că marele dramaturg britanic își avea orientarea lui proprie la
realitățile social-politice, după
talentul și arderile lui, ca atare ceva specific spiritului său englez, fără a
fi vorba de tratate sau forumuri specifice vremilor de azi. Shakespeare avea
muza sa, precum englezii britani până în ziua de azi!
Mai ales că piesa de teatru
Romeo și Julieta fusese scrisă cu vreo 10 ani înaintea ”Regelui Lear!
Însăși dramaturgia românească nu face excepție, dacă il aducem
în
față pe dramaturgul Ion Luca
Caragiale(1852-1912), cu acea comedie devenită capodoperă a dramaturgiei, ”O
scrisoare pierdută”. Privind tabloul vremurilor de azi când frumoasa omenire intră in al treilea mileniu
calendaristic, această comedie câștigă întâietate, și încă una universală, când
privești tabloul social-politic in care se cuprind azi alegerile electorale din
lume; exact după comedia românească!
Dramaturgia vremurilor noastre se mișcă
momentan precum realitățile, adică, se caută o indreptare, o realizare
salvatoare cu o orientare înspre dezvoltare generală și pace în lume! De ce are
Teatru de azi nevoie? De dramaturgi care să aducă opere stâlpuitoare la acest
efort, nu despre iepurași și pescăruși, ci să cioplească în rocile hoțiilor și
corupțiilor ce se ivesc în calea noilor generații,
spre a lumina calea vieții așa cum ne învăța Mântuitorul Iisus Hristos și Aminul nostru Mihai Eminescu”.
Adevărate fresce istorice
sunt ”Comediile” lui Vasile Aecsandri(1821-1890), deoarece acestea aduc
atingere tendințelor de grozăvenie în care se complac personajele vremii sale,
o satirizare subtilă, cum reiese din acea scriere ”Șoldan Viteazul”, sau
”Clevetici, ultra-demagogul”. Comediile lui V.Alecsandri sunt jucate, cântate,
pe TEATRUL din Iași, pe la anii 1862,
fiind mult apreciate.
Cu respect pentru zilele
noastre, pe TEATRUL Mileniului acesta,
câte folositoare, morale și transformatoare opinii, scrieri teatrale s-ar
preta!?
Să încurajăm dramaturgii
tinerei generații prin libertatea exprimării lor, a gândirii lor creatoare,
pentru un viitor fericit! Să nu ne fie greu a ne ridica înspre lumină, așa cum spunea
și Iosif Vulcan la vremea sa! Iar
teatrul românesc să nu fie nici vechi, nici nou, ci curgător precum apa
Istrului dacic!
IOAN MICLĂU-GEPIANU
2015
BIBLIOGRAFIE:
ARISTOFANES –The Knights,
Peace, Wealth-translated by Alan H. Sommerstein, Published by Penguin Books, London,
-1978
ARISTOFANES – The Birds, The
Assembly Women- translated by David Barett, Published by Penguin Books, London,
1978
MENANDER – Plays and
Fragments – Translated with an introduction by Norma Miller. Published by Penguin Books,
London, 1978
SOPHOCLES – The Theban Plays
– translated by E.F. Watling – Published by Penguin Books, London, 1974
SHAKESPEARE – Measure for
Measure – Edited by S.Nagarajan – Published by Penguin Group-1998
TEATRU – Ion Luca
Caragiale-Ediție îngrijită de Virgil Vintilescu, Editura Facla-Timișoara, 1984
COMEDII- Vasile Alecsandri –
Comedii- Seria ”Patrimoniu”-R.S.R. ,1984- București.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)